Coperta ioana dragomirescu mardare 828590

Insă nici unul dintre modurile în care noi, /platonicienii/, demon­străm existenţa Formelor nu se arată evident: unele argumente nu conduc la o consecinţă necesară, în timp ce, pornind de la alte argumente, rezultă Forme chiar pentru entităţile cărora noi nu am vrea să le atribuim Forme: astfel, potrivit cu argumentele extrase din ştiinţe, vor exista Forme pentru toate cîte fac obiectul ştiinţelor; iar potrivit cu argumentul /ce postulează cîte o Formă/ pentru orice multiplicitate reductibilă la o unitate, vor exista şi ^orme ale negaţiilor; potrivit cu argumentul că se poate concepe cn atn^ut al unui lucru dispărut, vor exista Forme şi pentru lu-

run e dispărute, de vreme ce există o imagine /mentală/ a acestor 'Ucruri64.

favo T; art£' S^ ° rv^m că argumentările mai riguroase /în area ^ormelor/ creează Forme ale relativelor despre care

noi

72

METAFIZICA

991a

negăm că ar avea un gen în sine. In fine, alte argumente conduc la consecinţa „celui de-al treilea om"65.

în general, argumentele în favoarea Formelor suprimă ceea ce ne dorim să existe încă mai mult chiar decît ne dorim să existe Forme: ar rezulta astfel că nu Dualitatea e primordială, ci numărul şi că relativul e anterior absolutului /şi nu invers/; apoi, toate consecinţele pe care unu /dintre platonicieni/ le deduc din teoria Formelor ajung în contradicţie cu premisele de la care ei au pornit66

Mai departe: conform teoriei ce afirmă existenţa Formelor, vor exista nu doar Forme ale Fiinţelor, ci şi ale multor altor entităţi. Căci un concept unic poate aparţine nu numai Fiinţelor, ci şi altor entităţi, iar ştiinţele au ca obiect nu numai Fiinţa, ci şi alte lucruri, şi astfel de situaţii sînt nenumărate. Dar dacă se ţine seama de nece­sitatea logică şi de reprezentările /noastre/ despre Forme, şi dacă Formele cer participarea Fiinţelor la ele, vor exista în mod nece­sar numai Forme ale Fiinţelor. Căci participarea la Forme nu se face dependent de context — într-un caz da, si într-altul nu —, ci tre­buie să existe o participare la fiecare Formă de aşa manieră, încît ea să nu poată fi predicată despre un subiect Andeterminat/

Dar acelaşi /nume/ desemnează Fiinţa atît pentru lumea teres­tră, cît şi pentru lumea inteligibilă. Căci, dacă nu e aşa, ce semni­ficaţie va avea afirmaţia că ceva — de pildă, multiplicitatea reduc­tibilă la unitate — are fiinţare aparte faţă de lucrurile sensibile? Apoi, dacă e aceeaşi Formă şi pentru Forme şi pentru lucrurile care participă la Forme, va exista un ce comun /între această Formă supraordonată şi Formele participante/. (Atunci, ce este mai curino Formă atît pentru dualităţile pieritoare, cît şi pentru cele multi­ple, dar eterne — oare Forma ce e /chiar/ Dualitatea una şi aceeaşi, sau e o Formă comună şi Dualităţii şi unei dualităţi oarecare ?)'

Iar dacă nu este aceeaşi Forma /Formelor şi cu aceea a lucrurilor care participă la Forme/, toate acestea ar avea comun doar nume* şi ar semăna între ele în modul în care cineva ar numi „om", a° pe Callias, cît şi un lemn69, fără să întrevadă nimic comun între ej-

CARTEA ALPHA MARE (I)

73

i mare dificultate /a teoriei Formelor/ ar fi de a în-

cu

e

ten

Dar cea mai , /, - i / • - -,

e cu ce anume ajută Formele /la înţelegerea/ entităţilor eterne,

!f ^ nzoriale, sau a celor care se nasc şi pier. Căci Formele nu

ar dă raţiunile de a fi ale mişcăm şi ale transformăm70. De aseme-

Formele nu sînt de vreun ajutor pentru ştiinţele ce se ocupă

realităţile senzoriale; aceasta deoarece — /în opinia platonici-, -|or/ _ formele nu constituie Fiinţa lucrurilor senzoriale ; altmin-

i ele ar fi imanente lucrurilor71 . De asemenea, Formele nu sînt de ajutor lucrurilor ca să le dea fiinţare, deoarece ele nu sînt ima­nente acelor lucruri care participă la ele. /Dacă ar fi imanente/, Formele ar părea, probabil, că sînt raţiuni de a fi /ale lucrurilor sensibile/, precum albul în combinaţie /cu materia unui lucru/ explică aspectul alb /al lucrului/. Insa acest argument, pe care mai întîi Anaxagoras, apoi Eudoxos şi alţii 1-au adus, este lesne de respins. Este, într-adevăr uşor de acumulat numeroase imposibi­lităţi ce decurg dintr-o atare opinie.

însă nici restul doctrinei nu poate fi susţinut pornindu-se de la presupoziţia existenţei Formelor, şi aceasta prin niciuna dintre metodele obişnuite :

A declara Formele drept modele <7iocpoc5eiyu,aTa> şi a afirma că celelalte lucruri participă la ele înseamnă a rosti vorbe goale şi a apela la metafore poetice72. Căci ce anume înseamnă „să pro­duci privind la Forme" ? Este cu putinţă ca ceva, la întîmplare, să fie şi să devină asemănător /cu un model/, chiar fără să fi fost reprodus /după modelul respectiv/, astfel încît, fie că Socrate ar exista sau nu, ar putea apărea /întîmplător/ un om asemănător lui Socrate. Acelaşi lucru s-ar întîmpla şi dacă Socrate ar fi etern73.

Vor exista apoi mai multe „modele" pentru aceeaşi entitate, ast-

mcit vor & ?i mai multe Forme /pentru aceeaşi entitate/, pre­cum pentru om - Animalul şi Bipedul, dar, deopotrivă şi Omul in sme .Apoi Formele vor fi modele nu numai pentru lucrurile senzoriale, dar şi pentru Formele însele; aşa genul este model, ca gen, pentru Formele /speciilor/. Astfel că acelaşi lucru va fi si mo­dei şi copie75.

• £a CU neputin0 ca F"nta ?i \ucrul pentru care ea este Separate între £le - /aşa cum susţin platonicienii/. ar Putea Formele, ce sînt Fiinţele lucrurilor, să fie

ncît '

99lb

74

METAFIZICA

separate de lucruri ?76 Dar în Phaidon, aşa se spune că Formele sînt raţiunile şi ale fiinţării, şi ale devenirii. Să presupunem însă că Formele există; totuşi lucrurile care participă /la ele/ rămîn lipsi­te de devenire, dacă nu va exista un agent care să le pună în mişcare în schimb, apar multe lucruri — precum o casă sau un inel — în legă­tură cu care negăm o participare la Forme77. E posibil, prin urmare ca şi restul artefactelor să existe şi să apară datorită unor asemenea raţiuni, precum le-au indicat spusele de acum.

Mai departe: dacă Formele sînt numere, în ce fel aceste numere vor fi şi raţiuni de a fi ale lucrurilor ? Oare fiindcă lucrurile repre­zintă o altă serie de numere ? De exemplu: acest număr particu­lar este „omul", celălalt — Socrate, altul — Callias ? întrucît sînt acele numere raţiuni /ale existenţei/ acestor inşi ? Nu are, de altminteri, nici o importanţă dacă unele entităţi sînt eterne si altele nu78.

Iar dacă numerele sînt raţiuni de a fi, fiindcă lucrurile din lumea noastră sînt raporturi de numere, precum armonia muzicală, e limpede că există şi un ceva printre /substra­turi/ care să admită raporturi numerice. Iar dacă acest ceva există — e vorba despre materie — e clar că si numerele ideale vor fi ra­porturi ale unei entităţi cu o altă entitate. De pildă: dacă Callias este un raport numeric între foc, pămînt, apă şi aer, şi Forma /la care el participă/ va fi un raport între alte substraturi. Iar Omul în sine, fie că un om oarecare este sau nu număr, va fi un raport între anumite numere şi nu doar un număr, şi atunci nici o Formă nu va mai fi un /simplu/ număr, din acest motiv79.

Mai departe: din multe numere rezultă /printr-o operaţie aritme­tică/ unul singur; dar cum să rezulte o singură Formă din mai multe ? Iar dacă Forma nu provine din alte Forme, ci din unităţile cuprinse în număr, precum /sînt cele din numărul/ l O 000, în ce fel sînt unită­ţile cuprinse în ea ? Fie că ele sînt de acelaşi tip, fie că nu sînt de acelaşi tip, nici ele între ele, nici toate celelalte /unităţi/ cu restul /unităţilor cuprinse în alte numere/, se va ajunge la multe absurdi­tăţi. Căci, /dacă ele sînt de acelaşi tip/ prin ce anume se vor deose­bi unităţile între ele, de vreme ce aceste unităţi sînt fără calităţi ? Toate aceste susţineri nu sînt nici argumentabile, nici în acord cu raţiunea80.

Să mergem mai departe: dacă este necesar a se introduce un

i alt gen de numere, ce face obiectul aritmeticii, cît şi toate numerele

CARTEA ALPHA MARE (I)

75

te de unii „intermediare", în ce fel trebuie să le concepem £C ^a acestea şi de la ce fel de principii /trebuie să pornim pen-^ xolica/'? Altfel spus: din ce cauză vor exista „interme-- ] " situate între lucrurile din lumea de aici şi Forme81 ?

Apoi'unităţile aflate în Dualitate /provin/, fiecare în parte, din-r.0 Dualitate anterioară, ceea ce este cu neputinţă82. ^ Apoi, din ce motiv numărul, /deşi e diferit de unu/, este conce­put ca o unitate ? . A .. . . . Pe deasupra, dacă Unităţile /din număr/ sint distincte, ar trebui vorbit în felul celor care vorbesc despre două sau patru elemente: într-adevăr, aceştia nu au în vedere elementul comun — să zicem corpul — ci focul şi pămîntul (indiferent dacă elementul comun — corpul — există sau nu). Acum însă, se afirmă /de către plato-nicieni/ că Unul este, precum focul sau apa /la filozofii naturii/, divizat în părţi identice între ele /dar distincte/. Or, dacă este aşa, numerele nu vor fi Fiinţe, ci, e limpede că, dacă există un Unu în sine şi dacă acela este principiu, atunci termenul,, Unu" are mai multe semnificaţii. Altminteri e imposibil83.

Voind noi /platonicienii/ să reaşezăm Fiinţele pe principiile lor, stabilim că lungimile provin din Scurt şi Lung — adică din ceva mic şi din ceva mare — că suprafaţa provine din Lat şi Strîmt, cor­pul — din înalt şi Scund, însă cum va avea suprafaţa linii, fie volu­mul linii şi suprafeţe ? Căci Latul şi Strimtul, /pe de-o parte/, înal­tul şi Scundul /pe de alta/ aparţin /fiecare/ altui gen. La fel, nici un număr nu se află în aceste mărimi, fiindcă Multul şi Puţinul ţin iarăşi de alt gen /decît dimensiunile geometrice/. E clar că nici un alt gen dintre /dimensiunile geometrice/ nu va aparţine genului /dimensiunilor aritmetice/. Şi nici genul înaltului nu este Latul. Altminteri, /în termenii platonicienilor/ corpul ar fi o suprafaţă84! in plus, de unde /(în concepţia lor)/ vor proveni punctele ? laton a combătut existenţa acestui gen /al punctelor/, luîndu-1 ca pe° rePrezentare geometrică, însă el a vorbit despre „linii indivi-drept început al liniei85. La aceasta el se referă de multe ori. e„necesar să existe o limită a acestor /linii indivizibile/, i ""i" ex'stenţa liniei şi a punctului se explică pornindu-se Acelaşi raţionament.

°r md ^ modul general şi avînd în vedere că înţelepciunea raţiunile de a fi ale lucrurilor vizibile, pe de-o parte, noi

992a

am abandonat această căutare, căci nu vorbim deloc despr nile şi principiul transformării^; şi, pe de altă parte, considerînd că ne referim la Fiinţa acestor lucruri /vizibile/, susţinem în fapt că există alte Fiinţe; dar cum sînt acele Fiinţe /ale obiectelor vizi. bile/ o exprimăm cu vorbe goale. Căci cuvîntul „participare", după cum am spus şi înainte, nu înseamnă nimic.

Dar Formele nu ştiu a da seama nici de ceea ce vedem că este o raţiune de a fi a lucrurilor m ştiinţe, din pricina căreia acţionează orice inteligenţă şi produce orice natură; ele nu dau seama, aşadar, de ace astă raţiune de a fi, despre care afirmăm că se numără prin­tre /cele patru/ principii /ale firii/86, în schimb, pentru contem­porani /platonicieni/, matematidle au devenit filozofia, ei afirmînd că acestea trebuie cultivate de dragul altor ocupaţii8S. 992b In plus, s-ar putea concepe Fiinţa-substrat ca fiind o materie „mai matematizată" şi ar apărea că, /vorbind despre ea, platonicienii/ au în vedere determinări şi diferenţieri ale Fiinţei si ale materiei

— precum Marele şi micul — mai degrabă decît materia /însăşi/. Asemănător, filozofii naturii vorbesc despre rarefiat şi despre dens, afirmînd că acestea sînt primele diferenţieri ale substratului. Spuse de acest fel indică deopotrivă un exces şi o lipsă /în argumentare/: căci dacă acestea — /Marele si micul/ — vor fi mişcare, e clar ca Formele se vor mişca. Dacă, însă, Marele şi micul nu sînt mişcare, de unde a sosit mişcarea? în acest fel, întreaga cercetare a naturii este suprimată.

Iar ceea ce pare uşor de demonstrat, anume, că toate sînt unu, nu se mai susţine: căci prin abstragere <£K9e0i<;> nu ajung toate unu, ci /doar/ un Unu în sine, dacă se vor concede /acestui Unu/ toate cele; şi nici măcar aceasta /nu s-ar întîmpla/, dacă nu s-ar con­cede că universalul este un gen; or, aceasta este, în unele situaţii /precum aceasta chiar/, cu neputinţă89.

Aşadar, nu au semnificaţie /sub aspectul teoriei Formelor/, nici entităţile ce succed numerelor — lungimile, suprafeţele si volumele

— şi nu se explică nici în ce fel sînt, ori vor apărea, nici ce fel de capacitate posedă. Căci nu-i cu putinţă ca /entităţile geometrice/ să fie Forme (ele nu sînt numere), nici entităţi intermediare (ace­lea sînt entităţi matematice), nici obiecte pieritoare, ci ele par * reprezenta un al patrulea gen.

CARTEA ALPHA MARE (I)

v „ral faptul că, fără. să recurgă la, distincţii, filozofii cer-In senei**1» x<*r J . ^ i • -j

ntele ce/or-ce-smt, care insa ar trebui considerate ca

11 • '

- d mai multe semnificaţii, face cu neputinţă succesul cer-aVlH "90 Cu atît mai mult, demersul este imposibil pentru cei care "rc'etea/â în modul amintit elementele din care sînt alcătuite lu­turile. Căci nu se poate înţelege din ce fel de principii provine acţi­unea sau suportarea ei, sau linia dreaptă, ci, dacă e de înţeles ceva, ceasta se poate realiza numai pornind de la Io teoriei despre Fiinţe.

Pe de-altă parte, sîntem în eroare crezînd că e cu putinţă fie să se caute, fie să se deţină elementele /constituitive/ ale tuturor lu­crurilor. Cum ar putea cineva descoperi elementele tuturor lu­crurilor?

Este clar că nu-i posibil să existe o cunoaştere /universală/ prea­labilă: astfel, după cum celui care învaţă geometria îi este cu pu­tinţă, fireşte, să ştie în prealabil multe, dar el nu are o cunoaştere prealabilă chiar a obiectului şi chiar a datelor pe care urmează să le înveţe; la fel se întîmplă şi în privinţa altor ştiinţe, astfel că, dacă ar exista o ştiinţă universală, după cum afirmă unii, un astfel de om ce învaţă această ştiinţă, nu ar putea să cunoască în prealabil nimic. Numai că orice învăţare se face în baza, unor cunoştinţe prealabile, fie toate, fie unele — este vorba atît despre învăţarea prin demonstraţii, cît şi despre aceea prin definiţii. Căci este nece­sar să existe o cunoaştere prealabilă a premiselor de la care se pleacă. La fel se întîmplă şi cu învăţarea prin inducţie. Şi chiar dacă s-ar întîmplă să existe o asemenea ştiinţă /universală/ înnăs­cută, e uimitor că deţinem, fără să ne dăm seama, pe cea mai de preţ dintre ştiinţe91!

• r i °î.'CUm se va Putea Şti din ce elemente sînt alcătuite lucrurile Şi eml m care vom obţine o evidenţă ? Şi aceasta este o dificulta-

ei'_ „~ar Putea sta la îndoială în această privinţă, aşa cum se întîm-Pla m cazul unor silabe: astfel, unii afirmă că silaba ZA constă din

' Ş; A, alţu invocă existenta /în silabă/ a unui sunet diferit şi a unuia cunoscut92.

luci *V eParte' cum ar Putea cineva, care nu are senzaţia /unor

el ameb Un°aŞt- ^^ 1UCmri la ^K S£ r°fCră senza^a ? ^totuşl' sînt al ~ ' Sa m stare sa ^e cunoască, dacă din aceleaşi elemente 'te din^"6 tOate lucrurile> duPa cum sunetele compuse sînt alcătu-S11"<"- obişnuite /simple/93.

993a

78

METAFIZICA

Capitolul 10

Se vede clar din cele spuse mai sus că toţi filozofii par să fi cău tat raţiunile de a fi ale lucrurilor arătate de noi în Fizica şi că, în afara acestora, nu s-ar mai putea indica vreuna. Doar că ei au vorbit des­pre ele confuz, aşa încît, într-un fel, toate /raţiunile lucrurilor/ au fost indicate, dar într-alt fel, ele nu au fost deloc indicate. Prima filozofie, 94 vorbind /pe atunci/ despre toate cele, parcă îngăima, fiind ea tînără şi aflată abia la început. De exemplu : Empedocle susţine că osul există în baza raportului /din­tre elemente/, adică, acest raport este ce este în sine osul şi Fiinţa, sa. Dar e necesar ca, în acelaşi fel, raportul să fie şi carne şi orice altceva, sau să nu fie nimic. Or, atunci, datorită raportului va exista şi carnea şi osul şi fiecare dintre celelalte lucruri şi nu din cauza ma­teriei la care, totuşi, se referă Empedocle — foc, pămînt, apă şi aer. Or, dacă altcineva i-ar fi făcut aceste obiecţii, el ar fi consim­ţit /la ele/, împins de necesitate, dar /cînd a vorbit de unul singur/ nu a făcut-o limpede. Despre acestea, însă, lucrurile au fost lămu­rite şi mai înainte.

Vom reveni, însă, asupra acelor dificultăţi, cîte 1-ar pune în încur­cătură pe cel care ar reflecta asupra aceloraşi probleme. Aceasta, fiindcă am putea /astfel/ cu uşurinţă, /pornind de aici/, să nete­zim calea în aşteptarea /confruntării/ cu aporiile care urmează95.

NOTE

l . Cunoaşterea nu este instrumentală, în ultimă instanţă, iar legiti­mitatea ei profundă nu e dată de utilitate. Cunoaşterea şi ştiinţa sînt autosuficiente, fără să aibă nevoie de o întemeiere suplimentară. Ans-totel răstoarnă astfel, complet, sensul aparent al ierarhiilor, căci toate celelalte ocupaţii umane sînt heteronome. Autosuficienţa apropie ast­fel cunoaşterea de actualizarea desavîrşită, adică de Dumnezeu. La Platou, finalitatea cunoaşterii era buna guvernare, întruchipată în sta­tul filozofilor dm Republică, Nimic asemănător la Anstotel.

2. Aristotel spune arta si ştiinţa. Arta este un echivalent al ştiinţelor productive şi are o semnificaţie destul de diferită de ter­menul nostru „artă".

CARTEA ALPHA MARE (I)

79

T definiţia omului nu intră existenţa unui om particular, de l ea a lui Socrate; aşadar, a-1 vindeca pe omul din Socrate exetnp u,^ me^[ca\e poate eşua uneori în măsura în care inter-m baza , ^J.tatea cazului particular, a contextului. Vezi Lămuririle

^€ 4 Pentru „raţiunea de a fi" care traduce la noi termenul de ama, dw w ^muririle preliminare. _

5 Ştiinţa este o cunoaştere a universalului; or, universalul tund t' nai poate fi predat şi învăţat. Individualul, cel puţin rezumat la l însuşi,' este iraţional, inefabil şi nu poate constitui obiectul unei învă­ţări raţionale. Numai în măsura în care prin individual transpare uni­versalul, ştiinţa poate avea — deşi imperfect — acces la el.

6. oxoXâţeiv, OXO>.T|. De aici latinescul „schola" şi cuvintele mo­derne din limbile europene cu sensul de „şcoală".

7. După Aristotel, cunoaşterea este teoretică <9eoopT|TtK:f|>, prac­tică şi productivă . Prima are ca scop ştiinţa pură, a doua viaţa bună, a treia — obţinerea unor produse utile sau frumoase.

8. Motorul adevăratei ştiinţe nu este nici necesitatea practică, nici nevoia de a concepe o viată socială şi politică mai bună, ci uimirea dezinteresată dinaintea spectacolului Universului. Sau, cel puţin, există în orice ştiinţă ce-şi merită numele un rest de gratuitate, ireductibil la necesitate şi utilitate.

9. Ştiinţa presupune libertate şi se conjugă cu libertatea, fiind autosuficientă şi autonomă.

10.^ Simonide din Cos, fr. 3, Hiller. (557-468 î.e.n.) poet şi „în­ţelept", considerat uneori ca un precursor al sofiştilor.

11. E vorba despre ştiinţa căutată, despre „metafizică": ea — suge­rează deja Aristotel — este superioară altor ştiinţe, fiindcă, pe de-o parte,Jl are ca obiect pe Dumnezeu în calitate de prim principiu; pe 6 ta Parte> ea 1-ar avea ca autor desăvîrşit, ca subiect, tot pe Dum­nezeu. Aristotel anticipează deja ideea din Cartea Lambda: Dum­nezeu este gîndirea. ce se gîndeşte pe sine.

n'l  rlstote^ nu sPune că există patru raţiuni de a fi, ci ca raţiu-n ea h pot fi concepute, descrise în patru moduri, sau că noţiu-o unC faţlUne ^e a ^ ' se Pot acorda patru semnificaţii. Există, aşadar, rptv, >a eontol°gică a raţiunilor, dar o plurivocitate semantică si epis-temologică a lor. 'F -F

13- Fizica, II, 3, 7.

•t'l

80

METAFIZICA

14. începe faimosul excurs critico-istoric al lui Aristotel. Se vede bine CĂ scopul său nu este acela de a descrie pur şi simplu teoriile pre decesorilor săi, ci de a vedea cum au tratat aceştia problema princi­piilor şi a raţiunilor de a fi ale lumii. De aceea, a~l învinui de neîn­ţelegere faţă de predecesori este fals: Aristotel nu este /doar/ un istoric al filozofiei, ci un filozof care caută în istoria ideilor legitimarea pro­priilor teorii.

15. Thales din Milet (625-547) este primul filozof din şcoala ioni­că. El are ideea că apa este substratul tuturor lucrurilor. Fragmente-Diels, Vorsokratiker 11. V. şi Filozofia greaca înainte de Plafon, Bucu­reşti.

16. Hippon, un filozof al naturii, mai tînăr decît Empedoclc. Parc a fi dedus etiologia bolilor din excesul sau deficitul de apă.

17. Anaximene din Milet, probabil elevul lui Anaximandros, a aşezat aerul drept principiu al tuturor lucrurilor.

18. Diogene dm Apolloma, filozof eclectic din secolul V.

19. Hippasos din Metapont. Un pitagorician din Magna Graecia. După lamblichos, Hippasos ar fi întemeiat ordinul akusmaticilor printre pitagoricieni.

20. Pentru Heraclit din Efes, vezi Filozofia greacă înainte de Platon, cap. Heraclit. El vedea în lupta contrariilor esenţa realităţii. Viziunea lumii ca perpetuă curgere provine de la el, deşi la Heraclit, aşa cum observă şi Aristotel, Fiinţa există fiind reprezentată de foc.

21. Empedocle din Agrigent (483-423), filozof al naturii, autorul teoriei foarte longevive a celor patru elemente. Poemul său Despre natură vorbeşte despre Prietenie si despre Ură ca despre cele doua forţe primordiale ce pun în acţiune elementele. Vezi Filozofia greacă înainte de Platon.

22. Anaxagoras din Clazomene (circa 500-428). A trăit multă vre­me la Atena unde s-a împrietenit cu Pericle. A fost acuzat de impie­tate şi a plecat la Lampsacos. Inovaţia lui Anaxagoras este introdu­cerea unei Inteligenţe deasupra lumii alcătuite din elemente materiale omogene (homeomerii). A exercitat o influenţă considerabilă asupra lui Socrate, după cum arată Platon în Pbaidon 97c.

23. Formularea lui Aristotel lasă loc unor interpretări divergen­te: cel mai plauzibil este că el vrea sa spună că operele lui Anaxagoras sînt mai tîrzii decît cele ale lui Empedocle, deşi acesta era mai vîrst-nic. Dar se poate înţelege şi că operele lui Anaxagoras sînt „mai mo­derne", mai tîrzii în ordinea evoluţiei gîndirii. în fine, se poate înţeleg6

CARTEA ALPHA MARE (I)

81

crezut — că Anaxagoras este inferior prin lucrări lui mai vîrstnic fiind s-ar cădea ca acela să-i fie superior. ^Aristotel sugerează logica internă a dezvoltării gîndirii: fiecare ^ ă probleme; se pun întrebări noi; răspunsurile conduc la paS tacKusuperior, care, la rîndul lui, este momentul cînd se pun noi "n 'ebări si apar noi probleme. Aristotel nu consideră totuşi că această ltUre re este nesfîrşitâ, ci că, odată atinsă perfecţiunea, cunoştinţele "" nălţate în urma unei catastrofe, după care mişcarea se reia. 25. Şcoala eleată.

26 Parmenide consideră că Fiinţa este unică şi că este singura reali­tate care poate fi gînditâ. Dar în afara ei există şi o realitate aparentă, iluzorie. De aceea, Adevărul şi Iluzia formează la el cele două raţiuni

de a fi.

27. Hermotimos din Clazomene, filozof legendar din vechime, în

care ar fi trăit sufletul care mai tîrziu s-ar fi întrupat în Pitagora.

28. Frag. 13, în Diels.

29. Theog. 16-20.

30. Aristotel nu mai revine asupra acestei chestiuni în Metafizica.

31. O obiecţie asemănătoare îi aduce lui Anaxagoras şi Socrate în Phaidon al lui Platon. Cu alte cuvinte, Anaxagoras nu întrebu­inţa raţiunea finală şi cea formală, pe care le anunţase prin concep­tul Inteligenţei cosmice.

32. Ura desface în elemente corpurile compuse, dar, totodată reuneşte părţile separate ale elementelor; Prietenia are efectul con­trar. In consecinţă, fiecare dintre ele deopotrivă reuneşte şi desparte.