Coperta ioana dragomirescu mardare 828590



Yüklə 1,92 Mb.
səhifə5/42
tarix04.11.2017
ölçüsü1,92 Mb.
#30142
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   42

Şi totuşi, calitatea de a şti şi de a înţelege o socotim mai degrabă ca aparţinînd artei decît experienţei, şi îi concepem pe artizani mai înţelepţi decît pe oamenii cu experienţă, admiţînd că, pentru toţi oamenii, înţelepciunea se asociază cu calitatea de a şti. Aceasta se întîmplă deoarece unii — /artizanii/ — cunosc raţiunea de a fi a lucrului 4, în timp ce ceilalţi oameni — nu. Căci oamenii cu experienţă ştiu că are loc un efect, dar nu ştiu de ce arc el loc. Or, ceilalţi îl cunosc pe de ce şi raţiunea de a f i a lucrului.

Iată motivul pentru care îi considerăm mai vrednici de preţuire şi mai ştiutori pe şefii de lucrări decît pe muncitorii manuali, cît şi mai înţelepţi, deoarece primii cunosc raţiunile pentru care se fac lucrările. Ceilalţi se comportă precum unele elemente mani" mate care produc anumite efecte, dar care fără de ştiinţă produc ceea ce produc (aşa cum focul arde). Aceste inanimate produc fiecare efect datorită naturii lor, în timp ce muncitorii manual1 le produc datorită obişnuinţei.

CARTEA ALPHA MARE (I)

51

Aşadar, artizanii sînt consideraţi a fi mai înţelepţi, nu fiindcă



fi oameni practici, ci fiindcă ei pot să dea seama de fenomene Ş' cunosc raţiunile lor de a fi. în general, semnul distinctiv al ştiutorului faţă de neştiutor este putinţa de a trans­mite altuia ce ştie. De aceea, socotim că arta mai degrabă decît experienţa este ştiinţă. Căci artizanii pot să-i înveţe pe alţii să ştie, în timp ce oamenii cu experienţă nu pot5.

Dintre senzaţii, prin urmare, pe nici una nu o considerăm a reprezenta o înţelepciune, deşi cele mai dominatoare dintre sen­zaţii dau totuşi cunoştinţele particulare. Numai că ele, în nici o privinţă nu îl comunică pe de ce, de pildă, de ce este focul cald, ci ne comunică c\ozr faptul că el este cald.

E verosimil, aşadar, că cel care, primul, a descoperit o artă, situ­ată deasupra senzaţiilor comune, să fi reprezentat o pricină de admiraţie pentru oameni, şi aceasta nu numai fiindcă invenţia sa ar fi fost de folos; ci el a fost admirat /mai ales/ ca un om înţelept şi deosebit de ceilalţi. Iar, o dată ce au fost inventate mai multe asemenea arte, dintre care unele erau îndreptate către necesităţile vieţii, iar altele spre desfătare, mereu ultimele au fost privite ca mai pătrunse de înţelepciune decît primele, deoarece ştiinţa pe care ele o oferă nu este legată de vreun folos. Astfel că, după ce toate artele au fost născocite, au fost inventate ştiinţele ce n-au de-a face nici cu folosul, nici cu desfătarea. Aceasta s-a petrecut mai întîi în acele ţări unde oamenii au dispus mai întîi de răgaz. Iată de ce artele matematice s-au alcătuit în Egipt, unde neamu­lui preoţesc i se îngăduia să se bucure de răgaz6.

Am explicat în lucrările de etică diferenţa dintre artă, ştiinţă şi celelalte de acest tip. Dar cele scrise aici au scopul următor: să arate că toţi admit că lucrul numit înţelepciune are în vedere raţiu­nile şi principiile. Astfel încît, după cum s-a spus mai înainte, omul cu experienţă pare mai înţelept decît cei care au parte doar de sen­zaţie, oricare ar fi ea; meşterul e mai înţelept decît oamenii cu expe­rienţa, şeful de lucrări — decît muncitorul manual, iar îndeletnici­rile teoretice <9ewpnTiKcd> sînt mai înţelepte decît cele productive

982a

r> este limpede că înţelepciunea este o ştiinţă ce are ca obiect anurmte principii şi raţiuni de a fi /ale lucrurilor/.



52

METAFIZICA

Capitolul 2

Aşadar, de vreme ce căutăm această ştiinţă, ar trebui cercetat lucrul următor: ştiinţă a cefei de raţiuni şiprincipii este înţelepciu­nea f Or, dacă am privi reprezentările pe care le avem despre omul înţelept, ar deveni mai clar de aici un răspuns:

1) Mai întîi, ne reprezentăm înţeleptul ca pe cineva care le cu­noaşte pe toate cele, pe cît posibil, fără însă să aihă ştiinţa lor de detaliu.

2) Apoi, îl considerăm înţelept pe cel capabil să cunoască lucru­rile dificile şi care nu sînt uşor de cunoscut omului (simţirea este comună tuturor; iată de ce a simţi este lesnicios şi nu presupune înţelepciune).

3) Iarăşi îl credem mai înţelept pe cel care, în orice ştiinţă, este mai precis şi mai capabil să-i înveţe pe alţii raţiunile de a fi ale lucrurilor.

4) Iar între ştiinţe, o considerăm pe cea. aleasă pentru ea însăşi şi în vederea cunoaşterii ca fiind în mai mare măsură înţelepciu­ne decît pe cea aleasă pentru foloasele ce decurg din ea.

5) De asemenea, este în mai mare măsură înţelepciune ştiinţa care se află mai presus decît cea situată mai prejos. Căci nu înţelep­tul trebuie să se supună, ci el trebuie să dispună, şi nu primul tre­buie să asculte de ultimul, ci de primul trebuie să asculte cel mai puţin înţelept.

Iată deci cîte şi ce fel de reprezentări avem despre înţelepciune şi despre înţelepţi: faptul de a le şti pe toate cele aparţine în cel mai înalt grad celui care posedă ştiinţa generalului (căci aceasta cunoaşte cumva toate subiectele <"U7roK£i.u,evoc>); acestea sînt şi cele mai dificil de cunoscut pentru oameni — cele cu gradul cel mai înalt de generalitate (căci ele sînt cele mai îndepărtate de simţuri). Apoi, cele mai precise dintre ştiinţe sînt cele referitoare la primele princi­pii (iar ştiinţele fundate pe mai puţine principii sînt mai precise decît cele care pornesc de la principii suplimentare, după cum aritmetica este mai precisă decît geometria). Iarăşi, ştiinţa care cercetează raţiunile de a f i ale unui lucru este în mai mare măsură aptă, să-i înveţe şi pe alţii (căci îi învaţă pe alţii /numai/ acei oameni care arata raţiunile de a fi ale oricărui lucru).

CARTEA ALPHA MARE (I)

53

De asemenea, faptul de a şti şi de a cunoaşte de dragul ştiinţei - - ' si al cunoaşterii însăşi aparţine ştiinţei al cărei obiect este



noscibilul în cel mai înalt grad (căci cel ce alege să cunoască • Jragul cunoaşterii însăşi va alege ştiinţa care este ştiinţă în cea mai mare măsură, iar aceasta este ştiinţa a ceea ce poate fi cunos-

în cea mai mare măsură), însă cele cognoscibile în cea mai mare 982a măsură sînt primele principii şi /primele/ raţiuni (căci datorită aces­tora si pornind de la ele sînt celelalte cunoscute şi nu principiile prime

in intermediul elementelor subordonate <5icc icov i)7toK£iuevcov>).

De asemenea, ştiinţa care cunoaşte cu ce scop trebuie săvîrşită fiecare acţiune este suverana ştiinţelor şi se află mai presus decît ştiinţa supusă ei; căci scopul acţiunilor este binele lor, iar, în gene­ral, scopul este supremul bine în cuprinsul întregului firii. Aşadar, din toate cele spuse, asupra aceleiaşi ştiinţe cade numele căutat /înţelepciunea/: aceea, în mod necesar, contemplatoare a primelor raţiuni de a fi si principii. Căci binele şi scopul

Că această ştiinţă /căutată/ nu este una productivă este limpede privind şi la primii oameni care au practicat filozofia. Căci şi acum, şi la început, oamenii au început să filozofeze datorită uimirii 8. La început, desigur, ei priveau cu uimire chiar dificul­tăţile aflate în preajmă; apoi, avansînd puţin cîte puţin, au parcurs şi chestiuni mai importante, de pildă, aspectele Lunii, ale Soarelui şi stelelor, cît şi geneza Universului, în fapt, cel aflat în încurcătură şi plin de uimire se socoteşte ignorant. (Iată de ce şi iubitorul de mituri e, într-un fel, filozof. Căci mitul e alcătuit din întîmplări uimitoare.)

Insă, dacă e adevărat că oamenii au filozofat pentru a scăpa de ignoranţă, este clar că tocmai pentru a şti au luat urma cunoaşterii şi nu de dragul-vreunui folos /practic/. Felul cum s-au petrecut fap­tele probează cele spuse: căci abia după ce au existat aproape toate cele necesare atît pentru lejeritatea, cît şi pentru desfătările vieţii, a început să fie căutată cugetarea /filozofică/. Se vede, aşadar, că noi nu o căutăm pentru vreun folos străin, ci, aşa cum declarăm liber omul care ascultă de sine şi nu de un altul, tot aşa şi pe aceasta o eclarăm ca fund singura liberă dintre ştiinţe. Căci ea singură tine d? sine însăşp. ' '

«a de ce, cu dreptate s-ar socoti dobîndirea ei ca fiind mai sus de putinţa omenească, de vreme ce firea oamenilor este

54

METAFIZICA



adesea servilă. Cum zice Simonide: „numai un zeu ar putea avea cinstirea asta"10, iar omul nu merită să caute decît ştiinţa ce i se potriveşte lui însuşi. Or, dacă poeţii grăiesc ceva adevărat şi divini-983a tatea este pizmaşă, este verosimil că tocmai aici se regăseşte pizma ei şi că toţi cei cu prea multă ştiinţă sînt nefericiţi. Numai că nu-i cu putinţă nici ca divinitatea să fie pizmaşă — ci, vorba proverbu­lui, multe minciuni zic aezii —, nici ca vreo altă ştiinţă să fie soco­tită mai vrednică decît aceasta. Căci ea este cea mai divină şi cea mai vrednică de cinste.

Or, numai ea este astfel din două puncte de vedere: întîi, fiindcă este divină ştiinţa pe care Dumnezeu ar poseda-o; apoi, deoarece ea s-ar ocupa cu lucrurile divine. Dar singură ea întruneşte ambele însuşiri. Dumnezeu, într-adevăr, pare tuturor a f i o raţiune de a fi şi un principiu, pe de altă parte, o atare ştiinţă ar poseda-o ori numai Dumnezeu, ori în cea mai mare măsură Dumnezeu. Iar toate ştiinţele sînt mai necesare decît ea, mai bunăîmânu-i niciunau.

E necesar, de altminteri, ca dobîndirea ei să ne transporte într-o condiţie contrară celei proprii cercetărilor iniţiale. Căci toţi oa­menii încep, aşa cum am spus, prin a fi uimiţi că se întîmplă aşa ceva /deosebit/, aşa cum se minunează lumea la teatrul de mario­nete, sau cum sînt uimiţi oamenii de revoluţiile soarelui, ori de m-comensurabilitatea diagonalei cu latura pătratului (căci pare de minune tuturor celor ce nu au văzut raţiunea faptului, că o lungime anume nu se poate măsura cu unitatea cea mai mică). E necesar însă ca această dispoziţie /a minţii/ să se schimbe, în final, în con­trariul ci şi să fie spre bine, vorba proverbului, aşa cum se întîm­plă şi în cazurile menţionate. Căci /dimpotrivă/ nimic nu ar putea fi atît de uimitor pentru un geometru, precum tocmai comensura-bilitatea diagonalei!

S-a arătat, prin urmare, care este natura ştiinţei căutate şi care este scopul către care trebuie să se îndrepte căutarea şi întregul demers.

Capitolul 3

Rezultă cu limpezime, aşadar, că trebuie studiată ştiinţa pri­melor raţiuni de a fi (căci atunci susţinem că avem cunoaşterea

CARTEA ALPHA MARE (I)

55

f "rui lucru cînd socotim că ştim raţiunea primă). Or, raţiunile , r- /aic lucrurilor/ se pot concepe în patru sensun<\h 6' ama



şi «e«?<* (căci pe „de ce ? îl reducem la ultima raţiune la lucrului/, consi-derîndu-l pe întîiul „de ce ?" drept raţiune de a fi şi principiu). A doua raţiune de a fi este materia şi substratul

X)JtOK£iH£VOV>.

A treia este originea mişcării.

A patra este raţiunea opusă celei de dinainte — scopul şi binele (căci acesta este finalitatea devenirii şi a oricărei mişcări).

Despre acestea am discutat îndeajuns în Fizica^3. Acum totuşi 983b să ne referim la cei care, înaintea noastră, s-au angajat în cercetarea lumii, filozofînd despre adevăr. E vădit că şi aceştia au în vedere anumite principii şi raţiuni. Cititorii rîndurilor ce urmează vor avea deci un avantaj : fie că vom descoperi /la predecesori/ un alt tip de raţiuni /decît cele patru/, fie că /dacă nu se va întîmpla aşa/ vom avea mai multă încredere în cele explicate pînă acum14.

Dintre primii care s-au îndeletnicit cu filozofia, cei mai mulţi au socotit drept principii ale tuturor lucrurilor doar pe acelea de tipul materiei, de unde provin toate cele-ce-sînt, şi care este întîia lor sursă şi ţinta finală a nimicirii lor. Fiinţa lumii ca atare ar rămîne permanentă, dar s-ar modifica în efectele sale. Pe aceasta ei au nu-mit-o element şi principiul al celor-ce-sînt. De aceea, ei cred că nimic nu se naşte şi nimic nu piere, dat fiind că aceeaşi natură se conservă mereu, tot aşa cum noi nu afirmăm că Socrate a-pare în sens absolut, atunci cînd la el apar frumuseţea sau price­perea la muzică, şi nici că el piere, atunci cînd el ar pierde aceste însuşiri, deoarece persistă substratul— Socrate însuşi — , şi, în ace-aşi sens, nici celelalte lucruri nici nu apar, nici nu pier. Căci mereu Persistă o anumită natură - fie una, fie mai multe decît una — din care se nasc toate cele, ea însă conservîndu-se.

ar asupra mulţimii şi a aspectului unui astfel de principiu nu c°^au aceeaşi opmie.

piui Cri ^ ' mcePătorul acestei filozofii, susţinea că apa este princi-e aceea el afirma că şi pămîntul stă pe apă), creîndu-şi această

56

METAFIZICA



reprezentare deoarece vedea că hrana tuturor fiinţelor este umeda şi că însuşi caldul se naşte din umed şi trăieşte prin umezeală (iar originea naşterii este începutul, principiul a toate cele). Thales şi-a format deci respectiva concepţie din această pricină, dar şi fiindcă toate seminţele au o natură umedă, iar apa este principiul naturii pentru făpturile umede.

Sînt şi unii care consideră că şi oamenii străvechi, ce au trăit cu mult înaintea generaţiei de acum, au vorbit în acelaşi fel despre natură, atunci cînd s-au referit la zei: căci ei i-au pus pe Oceanos şi pe Thetis să fie părinţii genezei, iar jurămîntul zeilor se face pe o apă, cea numită de ei Styx. Or, e mai vrednic de cinste ce e mai vechi, iar jurâmîntul este cel mai vrednic de cinste.

Totuşi, rămîne neclar dacă opinia respectivă despre natură a 984a fost într-adevăr una veche şi originară. Dar, oricum, Thales este creditat de a fi afirmat cele de mai sus în legătură cu prima raţiu­ne de a fi a lucrurilor. (Pe Hippon16 nimeni nu 1-ar vedea în mod nimerit aşezat împreuna cu aceşti /vechi filozofi/ din cauza sără­ciei duhului său.)

Pe de altă parte, Anaximene17 şi Diogene18 aşază drept prin­cipiu al corpurilor simple mai ales aerul, înaintea apei, în timp ce Hippasos din Metapont19 şi Heraclit din Efes20 fac acelaşi lucru cu focul. Empedocle21 consideră patru principii adăugînd pamîn-tul ca pe un al patrulea principiu la cele trei menţionate mai sus. (Aceste principii — spune el — persistă veşnic şi nu se nasc, afară dacă nu sporesc sau scad în cantitate, adunîndu-se laolaltă într-o unitate şi despărţindu-se din ea.)

Anaxagoras din Clazomene22, care era mai vîrstnic decît Em­pedocle, dar ale cărui lucrări sînt posterioare23, susţine că princi­piile sînt infinite la număr. El afirmă că aproape toate materiile omogene, la fel ca focul sau apa, apar şi dispar doar prin unire şi prin despărţire, altminteri /în sens absolut/ ele nici nu apar, nici nu pier, ci persistă veşnic.

Se poate, de aici, considera că singura raţiune avută în vedere de aceşti filozofi este de tipul materiei. Dar, procedînd ei astfel, studiul însuşi le-a croit /filozofilor/ pe mai departe drumul şi i'a forţat să cerceteze /în continuare/2*. Căci, dacă orice apariţie şi pieire sînt, pe cît se poate, rezultatele fie ale unuia, fie ale mai multor

CARTEA ALPHA MARE (I)

, j Je ce se petrec /transformările/ şi care le este raţiunea

!i ("> Căci nu este cu putinţă ca substratul însuşi să se modifice £ HY pe sine. Spre exemplu: nici lemnul, nici bronzul nu sînt res-sabili pentru transformarea fiecăruia dintre ele, şi nici nu face F mnui patul, ori bronzul — statuia, ci un alt element este raţiu­nea transformării lor. Or, a-1 căuta pe acesta înseamnă a căuta ce­lălalt principiu, anume — cum am spune noi — de unde provine

mişcarea.

Aceia care, de la început, s-au angajat într-un atare demers şi care au afirmat că substratul este unu, nu s-au simţit deloc în difi­cultate. Ci chiar, cel puţin unii dintre cei ce iau în consideraţie un singur principiu şi procedînd de parcă ar fi fost subjugaţi de această cercetare, susţin că Unu este imobil şi la fel de imobilă este întreaga natură, nu numai în raport cu naşterea si pieirea (aceas­tă opinie este veche si acceptată de toată lumea), ci şi în raport cu orice altă transformare. Acest punct le este caracteristic lor25.

Dintre cei care afirmă că Universul este Unu, nimănui nu i s-a întîmplat să conceapă o astfel de raţiune de a fi /a originii mişcării/, cu excepţia lui Parmenide, iar acestuia — doar în măsura în care el aşază drept raţiuni nu doar pe Unu, ci şi, cumva, pe Doi26.

Celor ce consideră mai multe raţiuni de a fi — precum cei ce iau în consideraţie caldul şi recele, sau focul si pămîntul — le este cu putinţă să vorbească în mai mare măsură cu sens: căci ei se servesc de foc ca avînd natura de a pune în mişcare, iar de apă, pămînt şi celelalte — ca posedînd o natură contrarie /de suport al mişcării/.

După aceşti gînditori, care au cercetat astfel de principii, dat tund că ele erau insuficiente pentru a da seamă de generarea naturii lucrurilor, iarăşi alţii au cercetat principiul deja acceptat — cum spuneam — de parcă ar fi fost siliţi de către adevăr, într-adevăr, raptul că unele lucruri sînt bune şi frumoase, iar altele devin astfel nu poate, în mod verosimil, să fie cauzat nici de foc, nici de pămînt, nici de vreun alt element de acest tip şi nici nu-i verosimil că ei pu­teau crede aşa ceva. Căci n-ar fi acceptabil să se încredinţeze spon-an^tfţlt si întîmplăni ceva aşa de important! ri- - ,me' atunci cînd cineva a afirmat că o Inteligenţă c,> se s- - Ume' "upâ curn se află şi în vietăţi, ea fiind raţiunea ordinii

a mtre§u armonii din natură, el a apărut drept un om dezmeticit

984b


58

METAFIZICA

faţă de cei de dinainte care vorbeau brambura. Ştim cu claritate că Anaxagoras a iniţiat o atare teorie, dar Hermotimos27 din Clazo-mene vorbea înainte despre o raţiune /de acest tip/. Aşadar, cei ce au conceput lucrurile în acest fel au stabilit deopotrivă raţiunea pentru care lucrurile sînt în bună orînduială şi au stabilit că aceasta este şi originea mişcării pentru toate cele.

Capitolul 4

S-ar putea bănui însă că Hesiod, cel dintîi, a cercetat o astfel de raţiune de a fi, chiar dacă şi altul a mai stabilit drept principiu al firii Iubirea ori Dorinţa, precum Parmenide. Acesta din urmă, introducînd relatarea despre geneza Universului, spune: Mai întîi de toţi zeii, ea /Zeiţa/ produse Iubirea2*; pe cîtă vreme Hesiod spune: Mai întii de orice a fost Haosul si apoi larga Glie şi Iubirea care se distinge printre nemuritori2'*, dat fiind că este necesar să existe în lume o raţiune care să mişte şi să reunească lucrurile. Acum, în ce fel trebuie distribuită prioritatea acestora, să ne fie îngăduit să discutăm mai tîrziu.30

Deoarece însă, în natură, apar a exista şi cele contrare binelui — fund prezente astfel nu numai frumosul şi ordinea, dar şi dezor-985a dinea şi urîtul, iar cele rele sînt mai numeroase decît cele bune şi cele urîte — decît cele frumoase, cineva a introdus atît Prietenia, cît şi Ura, fiecare din ele fiind raţiunea lucrurilor frumoase, respec­tiv, a celor urîte. Dacă s-ar da curs acestor spuse, privind către sen­sul lor şi nu către bălmăjeala lui Empedocle, s-ar afla Prietenia ca fiind raţiunea de a fi a celor bune, şi Ura — raţiunea celor rele. Astfel că, dacă s-ar afirma că Empedocle a declarat, într-un fel, şi chiar faptul că el, primul, a declarat răul şi binele ca fiind principii, ar fi cu totul corect, dacă este adevărat că binele însuşi este raţiunea de a fi a tuturor celor bune [iar răul — a celor rele].

Toţi aceşti cugetători, după cum spuneam, şi pînă la Empedocle, apar a fi abordat două raţiuni de a fi dintre cele pe care noi le-am distins în Fizica, — anume, materia şi originea, mişcării. Totuşi, ei le-au abordat confuz şi deloc limpede, aşa cum se bat cei neexer­saţi la gimnastică; aceştia, purtaţi de jur-împrejur, dau adesea lovi-

CARTEA ALPHA MARE (I)

59

• L rlar lipsiţi fiind de ştiinţă, nici ei, aşa cum nici filozofii niribune, udi, y , • . _ .



ectivi, nu par să ştie ce spun sau ce tac. Căci aproape ca ei nu ^slujesc,'decît în mică măsură, /de raţiunile invocate/. S£ De altfel, şi Anaxagoras se serveşte de Inteligenţă ca de o maşi-~ne de scenă'ca să explice facerea Universului; atunci cînd se află l încurcătură, neştiind din ce cauză există, cu necesitate, lumea, Huce Inteligenţa într-ajutor. Dar, în celelalte situaţii, vede drept raţiune a devenirii orice mai degrabă decît Inteligenţa31.

Empedocle se serveşte mai mult decît Anaxagoras de raţiuni, dar totuşi insuficient şi nici nu îşi găseşte acordul cu el însuşi. Căci, atunci cînd Universul se desface în elemente din cauza Urii, atunci focul se strînge într-o unitate şi la fel /face/ fiecare dintre celelal­te elemente. Iar cînd, iarăşi, datorită Dragostei, Universul se adună în unu, este necesar atunci ca părţile fiecărui element să se disper­se/e din nou32.

Empedocle, în raport cu predecesorii săi, a fost primul care a introdus o diviziune a raţiunilor de a fi, aşezînd nu o singură raţi­une a mişcării, ci doua şi potrivnice. De asemenea, el, cel dmtîi, a vorbit despre cele patru aşa-numite elemente, de tipul materiei. (Totuşi, el nu se serveşte /ca atare/ de patru elemente, ci, de fapt, de numai două — anume, de foc luat pentru sine însuşi, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, de cele contrare lui — pămînt, aer şi apă

— ca fiind acestea o singură natură. Se poate vedea acest fapt cer-cetîndu-i versurile epice.) Aşadar, astfel a vorbit Empedocle despre principii şi acesta — arătat aici — a fost numărul lor la el.

Leucip33 şi însoţitorul lui, Democrit34, aşază drept elemente plinul şi vidul, susţinînd că unul este ceea-ce-este, iar celălalt — ceea-ce-nu-este, anume plinul şi solidul ar fi ceea-ce-este, iar vidul

— ceea-ce-nu-este. (De aceea, ei susţin că ceea-ce-este are realita-e cu nimic mai mult decît ceea-ce-nu-este, deoarece corpul nu are

mai multă realitate decît vidul.) Aceste elemente sînt raţiunile gerurilor, raţiuni luate ca materie. Şi aşa cum cei ce postulează pe al ™ rePr Flinţa-substrat, fac să fie generate celelalte lucruri prin alter f l a^CSCeia' considerînd rarul şi densul drept principii ale ratiu^î °? fel ?1 LeuciP ?i Democrit afirmă că diferenţierile sînt ordineasin[°r' ^ diferenţienle ar fi. după ei, trei: figura, a Opoziţia. Astfel, ei spun că ceea-ce-este suportă diferenţieri

985b


60

METAFIZICA

numai prin proporţie, atingere şi orientare: dintre acestea, „pro­porţia" — /cum spun ei/ — este figura, „atingerea" este ordinea iar „orientarea" este poziţia. Aşa de pildă, A se deosebeşte de 1X[ prin figură, AN de NA prin ordine, iar Z de N prin poziţie. Qt despre analiza mişcării, de unde şi în ce fel ajunge ea la lucruri ei şi-au îngăduit, la fel ca ceilalţi, să fie leneşi.

Aşa cum spuneam, în legătură cu cele două raţiuni, filozofii de mai sus au cercetat pînă în acest punct.

986a

Capitolul 5



Contemporani cu aceşti filozofi, dar şi anteriori lor, cei numiţi pitagoricieniK sînt primii care să se fi apucat de matematici, pe care le-au făcut să progreseze. Hrăniţi, aşadar, cu matematici, ei au socotit că principiile acestora sînt şi principiile tuturor lucrurilor. Or, deoarece pentru matematici numerele sînt, prin natură, primele elemente, li s-a părut potrivit să examineze numeroase analogii ale celor-ce-sînt şi ale celor-ce-devin mai degrabă cu numerele decît cu focul, pămîntul şi apa. Au socotit că o anumită calitate <7ux0oc,> a numerelor este dreptatea, o alta — sufletul şi inteligenţa, o alta — buna ocazie, şi în acelaşi fel /au procedat/ cu fiecare în parte; apoi au văzut că în numere rezidă atributele armoniilor muzicale şi discursurile36.

Astfel, fiindcă în toate privinţele li s-a părut că întreaga natură se aseamănă cu numerele şi că numerele sînt primele /principii/ ale întregii naturi, au conceput elementele numerelor ca fiind ele­mentele tuturor lucrurilor şi au socotit că Cerul întreg este armonie şi număr. Şi ei strîngeau laolaltă acele analogii dintre numere şi armonii muzicale cu revoluţiile şi părţile Cerului şi cu întreaga alcătuire a Universului şi le puneau în armonie37. Iar dacă ar fi lip­sit ceva de acolo, se făceau luntre şi punte ca întreaga construcţie să fie coerentă. Iată un exemplu: dat fiind că Decada pare a fi ceva perfect şi care cuprinde întreaga natură a numerelor, la fel şi corpu­rile mişcătoare de pe Cer trebuie — spun ei — să fie zece; fii11" însă numai nouă corpuri vizibile, imaginează ca pe un al zecelea corp Antipămîntul38. Aceste chestiuni au fost analizate de noi m alte cărţi cu mai multă precizie.


Yüklə 1,92 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   42




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin