Curtea de Apel Constanta

18. Greşita aplicare a art. 5, paragraful 3, teza finală, din CEDO. Nemotivarea cererii de respingere a liberării provizorii sub control judiciar.

Dispoziţiile art. 5 paragraful 3 teza finală din CEDO prevăd că orice persoană arestată are dreptul să fie liberată in cursul procedurii prin subordonarea unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei la audiere.

Dreptul fundamental sus-menţionat instituie posibilitatea efectivă de a putea fi liberată în cursul procedurii şi este subsidiară îndeplinirii sau nu a condiţiilor vizând menţinerea arestării preventive.

Astfel, liberarea provizorie reglementată de dreptul intern este o măsură specială ce poate fi adoptată în condiţiile în care temeiurile arestării preventive mai subzistă fără a fi modificate, având condiţii specifice şi speciale de examinare şi dispunere decât cele generale referitoare la legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

Relevant în adoptarea prezentei decizii o constituie opinia judiciară reţinută de către Curtea Drepturilor Omului în două hotărâri relevante, respectiv în hotărârea Calmanovici contra România şi în hotărârea Mihuţă contra România.
Tribunalul Constanţa, prin încheierea de şedinţă din 29 ianuarie 2010, pronunţată în dosarul penal nr. 11747/118/2009, în baza art. 160⁸ Cod procedură penală raportat la art. 160⁶ şi art. 160² alin 1 Cod procedură penală:

A constatat admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.M.

În baza art. 160^8a alin 6 Cod procedură penală:

A respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de incupatul C.M.

Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Referitor la admisibilitatea cererii, tribunalul constată că sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă pentru ca cererea de liberare provizorie să fie analizată sub aspectul temeiniciei, respectiv cererea cuprinde menţiunile prevăzute de art. 160⁶ Cod procedură penală, inculpatul şi-a însuşit-o, cunoaşte condiţiile revocării acesteia, şi de asemenea infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată este prevăzută de lege cu închisoare ce nu depăşeşte 18 ani.

In consecinţă, tribunalul constată admisibilitatea cererii, urmând a o analiza pe fond, sub aspectul temeiniciei .

Potrivit art. 160² Cod procedură penală, liberarea provizorie sub control judiciar nu se acorda in cazul in care exista date din care rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat sa săvârşească alte infracţiuni sau ca acesta va încerca sa zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba sau prin alte asemenea fapte .

Astfel cum s-a constatat şi anterior, cu ocazia soluţionării cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, la datele de 19.11.2009 şi 18.12.2009, tribunalul apreciază din interpretarea acestor dispoziţii legale ca instanţa nu este obligata sa admită cererea de liberare provizorie in cazul in care nu constata ca inculpatul va încerca sa săvârşească alte infracţiuni sau sa zădărnicească aflarea adevărului. Această concluzie rezulta din modul de formulare al art. 160/1 si 160/2 alin 1, care acorda inculpatului arestat dreptul de a i se examina temeinicia cererii sale de liberare provizorie, si nu dreptul de a i se acorda liberarea provizorie , si care creează pentru instanţa posibilitatea de a admite sau respinge cererea de liberare provizorie, pentru motive de temeinicie, altele decât cele indicate la art. 160/2 alin 2 cod pr penala.

Tribunalul apreciază că temeiurile avute în vedere la menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului C.M., şi la respingerea anterioară a cererilor de liberare provizorie sub control judiciar se menţin şi la acest moment procesual.

Măsura arestării preventive se impune a fi menţinută în continuare, în raport de gravitatea pericolului pentru ordinea publică resimţit de cetăţeni, în condiţiile în care ar constata că persoane trimise în judecată pentru infracţiuni de corupţie sunt lăsate în libertate, ceea ce ar crea percepţia că organele judiciare nu aplică măsuri eficiente care să conducă la descurajarea acestui fenomen infracţional, mai ales în cadrul instituţiilor publice. Este de observat în acest sens percepţia diferită a societăţii asupra gravităţii unor categorii de infracţiuni, chiar dacă acestea sunt sancţionate de legislaţie cu pedepse în cuantumuri comparabile, în sensul că infracţiunile care prejudiciază un ansamblu larg al funcţionării societăţii – cum sunt cele derivate din modul defectuos de îndeplinire a atribuţiilor de către instituţiile statului faţă de cetăţeni – sunt percepute ca având o periculozitate şi un impact deosebite asupra societăţii, în comparaţie cu infracţiunile care prejudiciază persoane determinate, şi ale căror consecinţe negative se răsfrâng numai asupra acestor persoane, şi nu asupra masei cetăţenilor.

Se impune în continuare, în acest stadiu procesual, continuarea cercetării judecătoreşti cu luarea măsurilor procesuale adecvate asigurării celerităţii soluţionării cauzei şi aflării adevărului în cauză, una din aceste măsuri fiind menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului.

În termen legal, împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul C.M., criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul greşitei respingeri a cererii de liberare provizorie.

Verificând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate, curtea apreciază recursul ca fiind fondat.

Astfel, se constată că prima instanţă nu a justificat în mod corespunzător respingerea cererii de liberare provizorie, ci doar a precizat că pericolul generat de lăsarea în libertate a inculpatului ar subzista.

Motivarea instanţei de fond este generică şi nu face referire la situaţia concretă a inculpatului, reprezentând o încălcare a dispoziţiilor art. 5 paragraful 3 teza finală din CEDO, ce prevede că orice persoană arestată are dreptul să fie liberată in cursul procedurii prin subordonarea unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei la audiere.

Se evidenţiază că dreptul fundamental sus-menţionat instituie posibilitatea efectivă de a putea fi liberată în cursul procedurii şi este subsidiară îndeplinirii sau nu a condiţiilor vizând menţinerea arestării preventive.

Astfel, liberarea provizorie reglementată de dreptul intern este o măsură specială ce poate fi adoptată în condiţiile în care temeiurile arestării preventive mai subzistă fără a fi modificate, având condiţii specifice şi speciale de examinare şi dispunere decât cele generale referitoare la legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

A aprecia în mod contrar, ar însemna ca dispoziţiile vizând liberarea provizorie să nu mai aibă efect, întrucât în cazul în care aceasta s-ar dispune numai în măsura în care temeiurile arestării preventive nu mai subzistă sau sunt înlocuite, (ce ar constitui condiţii pentru dispunerea liberării provizorii implicite, fără a fi prevăzute în mod expres de lege), s-ar suprapune cu dispoziţiile legale ce reglementează revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu altă măsură.

Chiar dacă obligaţiile şi garanţiile impuse pe timpul liberării provizorii îşi au în mare parte corespondent în obligaţiile şi garanţiile prev. de art. 145 cod pr. penală, situaţia juridică a liberatului provizoriu este diferită de cea a persoanei faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură mai puţin restrictivă.

Ca atare, se apreciază că argumentele vizând subzistenţa sau nu a dispoziţiilor art. 148 lit. f cod pr. penală, pentru luarea hotărârii în condiţiile art. 160² cod pr. penală, nu sunt relevante întrucât aplicarea acestei din urmă măsuri nu este condiţionată de lipsa de subzistenţă a temeiurilor reţinute cu ocazia arestării preventive.

În plus, în raport de motivarea generică a hotărârii de a respinge cererea de liberare provizorie, în cauză s-a făcut o aplicare greşită a art. 5 paragraful 3 teza finală din CEDO în contextul în care judecata în primă instanţă la care este supus inculpatul, se află în stadiul de finalizare, iar scopul păstrării în deţinere preventivă a inculpatului nu se mai justifică întrucât nu se mai poate susţine că acesta s-ar putea sustrage de la judecată sau ar putea influenţa bunul mers al procesului prin ascunderea sau distrugerea vreunei probe sau prin influenţarea vreuneia din persoanele a căror ascultare de către instanţă urmează a fi efectuată.

Relevant în adoptarea prezentei decizii o constituie şi opinia judiciară reţinută de către Curtea Drepturilor Omului care susţine acest punct de vedere în două hotărâri relevante, respectiv în hotărârea Calmanovici contra România şi în hotărârea Mihuţă contra România.

Ca atare, întrucât curtea apreciază că în concret în cazul recurentului inculpat nu se poate justifica prin date precise, dovedite şi dincolo de orice îndoială că acesta ar avea intenţii evidente de a se sustrage judecăţii, sau că ar putea îngreuna procesul prin sustragerea sau distrugerea mijloacelor de probă sau influenţarea vreunui martor, parte sau expert, urmează a constata caracterul nelegal al încheierii recurate, a o casa şi a dispune pe fond admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Prin liberarea sa pe timpul procesului sub controlul judiciar al instanţei s-ar asigura atât respectarea drepturilor individuale ale inculpatului cât şi scopul bunei desfăşurări a procesului penal, asigurarea acestor imperative fiind realizată prin măsurile şi obligaţiile impuse inculpatului şi prin sancţiunile prevăzute de lege în caz de nerespectare a acestora.

Ca atare, admiţându-se recursul, casându-se încheierea recurată şi rejudecând admiţându-se cererea de liberare provizorie se va dispune şi punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis in cauză, dacă nu este arestat sau reţinut în altă cauză.

Totodată, inculpatului i se va atrage atenţia asupra sancţiunii ce ar putea interveni în cazul încălcării cu rea credinţă a condiţiilor liberării provizorii.

Se va face şi aplicarea corespunzătoare a disp. art. 192 alin. 3 cod pr. penală.

Dosarul 137/36/2010

Decizia penală nr. 71/P/04.02.2010

Judecător Marius Epure

6.