Dic?ionar de Geografie

Port. Complex tehnic amenajat pe malul unei ape navigabile, prevăzut cu instalaţiile necesare pentru acostarea, încărcarea, descărcarea şi repararea navelor. Porturile sunt de mai multe feluri: terminale, de escală, pentru feriboturi, de tranzit, militare, turistice ş.a.

Portal litoral. Microrelief de forma unei arcade întâlnit pe ţărmurile cu faleze calcaroase. Sin. Portal carstic.

Portiţă. 1. Deschidere într-un cordon litoral prin care apele unei lagune sau liman comunică cu marea. 2. Deschidere printr-o creastă principală de tip glaciar, creată prin dezagregări periglaciare (ex.: Portiţa Arpaşului, Portiţa Podragului etc.).

Portlandian. (de la numele peninsulei Portland, de pe coasta de sud a Angliei). Ultimul etaj al Jurasicului superior (Malm), caracterizat prin anumite specii de amoniţi (Zaraiskites albani, Glaucolithites gorei, Titanites giganteus), brahiopode, lamelibranhiate (Cyrena rugosa, Corbula inflexa), gasteropode etc. În Anglia, unde Portlandianul are dezvoltarea tipică, se deosebesc două nivele: unul inferior, cu nisipuri (Portland Sand) şi unul superior, cu calcare (Portland Stone). Formaţiuni portlandiene se mai întâlnesc în Bazinul Parisului, în Munţii Jura, în nordul Germaniei etc. Sin. (în domeniul alpin) Tithonic (v.). V. şi Volgian.

Porţi. Praguri importante de roci dure în albia unui fluviu, care pot apărea parţial chiar şi la zi în timpul apelor mici şi care stânjenesc navigaţia. Ex: Porţile de Fier.

Posadă. 1. Trecătoare îngustă în munţi. 2. Curătură în pădure; loc şes pe un deal sau pe un munte mic unde a fost o aşezare; loc de odihnă pentru călători.

Posidonomya. (gr. de la Poseidon-zeul mării). Lamelibranhiat cunoscut din Silurian-Jurasic, care a fost întâlnit şi în ţara noastră, în Carpaţi şi în Munţii Apuseni (Posidonomya alpina, P. Becheri). Sin. Posidonia.

Post meteorologic sau pluviometric. Staţie meteorologică de rang inferior, la care se efectuează observaţii numai asupra precipitaţiilor, grosimii stratului de zăpadă şi fenomenelor atmosferice.

Postglaciar. Perioadă de timp care începe o dată cu retragerea definitivă a gheţarilor cuaternari. A avut totuşi unele oscilaţii climatice, mai ales în timpul Mezoliticului şi Neoliticului, între care cea mai importantă a fost în jurul anilor 5 000 î.e.n., numită Optimum climatic (v.). Sin. Holocen (v.).

Postwürmian. V. Tardiglaciar.

Potamides. (gr. potamos-râu). Gasteropod de apă salmastră (speciile actuale trăiesc în ape cu salinitatea sub cea normală a mării). Cunoscut din Permian până astăzi, este răspândit în ţara noastră în depozitele tortoniene (la Buituri) şi sarmaţiene (în Dealul Copoului şi la Repedea-Iaşi, la Rădăşeni, Scheia-Vaslui, Mărgineni-Buzău etc.).

Potamologie. (gr. potamos-râu, logos-studiu). Ramură a hidrologiei (v.) care se ocupă cu studiul complex al apelor curgătoare de pe continente şi insule, urmărind dinamica, debitul, alimentarea, regimul hidrologic, scurgerea, bilanţul hidrologic, regimul termic şi de îngeţ, aluviunile, şi caracteristicile lor hidrochimice. Ştiinţa are două ramuri principale: hidrologia fluvială (cu precădere, legile care guvernează debitele apelor curgătoare) şi hidraulica sau dinamica fluvială (cu precădere, curenţii fluviali, caracteristicile lor, forţa şi acţiunea asupra albiei).

Potasiu. (engl.). Element chimic (K) moale ca ceara. Nu se găseşte în natură decât sub formă de combinaţii (în special cloruri, sulfaţi, silicaţi complecşi etc.), în mineralele: alunit (v.), carnalit (v.), leucit (v.), kainit (v.), silvină (v.), silvinit (v.), nefelin (v.), polihalit (v.) etc. Are întrebuinţări multiple. Ţări mari producătoare de săruri de potasiu sunt: Germania (la Stassfurt, unde a fost pus în exploatare, în 1861, primul zăcământ din lume de aceste săruri; în regiunea Magdeburg), Anglia (la Staithes-Yorkshire), Spania (la Suria, Sallent, Cardona, Balsareny-Catalonia), Rusia, Africa (Congo, Gabon, Angola), în Israel (din apele Mării Moarte), Canada (la Esterhazi, Belle Plaine, Saskatoon în provincia Saskatchewan, apoi în provinciile Alberta şi Manitoba), S.U.A. (la Carlsbad-New Mexico, Searles Lake-California etc.).

Potcoavă nivală. Relief de acumulare nivală în formă de potcoavă, situat pe pante, în regiunile cu frecvente îngheţuri şi dezgheţuri. În interiorul potcoavei, care are deschiderea spre partea superioară a versantului, se găseşte o mică depresiune în care stăruie timp mai îndelungat zăpada, contribuind la lungirea perioadei de îngheţ şi dezgheţ. Potcoava nivală este alcătuită din material detritic colţuros, rostogolit peste acumulările de zăpadă îngheţată de la baza unor versanţi abrupţi; ea variază în lungime de la câţiva metri până la câteva zeci de metri şi poate atinge mai mulţi metri în lăţime şi grosime. Se întâlneşte în ţara noastră în munţii Făgăraş (valea Paltinei), Iezer, Retezat, Godeanu etc. Deci, potcoava nivală este un val arcuit, cu aspect de semilună, asemănător unei morene frontale, dar de dimensiuni mult mai mici, format din roci detritice, depus de avalanşe în fruntea acestora. Uneori, potcoava nivală se formează prin rostogolirea unor blocuri de rocă peste o limbă de zăpadă sau firn păstrată la baza unui abrupt. Sin. Morenă nivală.

Poteci de vite. Cărări înguste, discontinuu, dispuse perpendicular pe panta versantului, care se formează primăvara la dezgheţul neuniform al solului ce dă naştere unor microalunecări în stratul înierbat; sunt accentuate de circulaţia turmelor; partea inferioară este fixată cu smocuri de iarbă.

Potenţial de umiditate. Energia cu care apa este reţinută de particulele unui sol, respectiv ale unui pământ, egală cu lucrul mecanic necesar pentru îndepărtarea din unitatea masei respective de sol sau de pământ a unităţii de masă de apă. Se exprimă prin logaritmul decimal al sucţiunii (v.) (în cm) coloanei de apă necesare să compenseze o anumită forţă de reţinere a apei în sol şi se notează cu pF. Pentru un sol sau un pământ dat, pF variază cu umiditatea (W), aceeaşi valoare a lui pF corespunzând unei umidităţi (în %) mai mici la un sol nisipos, mai mari la unul argilos. Relaţia pF=f(W) se reprezintă pe diferite curbe, care diferă ca alură generală după natura materialului care constituie solul sau pământul respectiv şi după gradul de umiditate al acestuia (curba de uscare este diferită de cea de umezire). Se deosebesc curbe pentru: materiale cu structură rigidă (ex.: creta etc.), pământuri incompresibile (ex.: nisipuri, pietrişuri); pământuri semicompresibile (ex.: argile nisipoase, argile prăfoase) şi pământuri foarte compresibile (ex.: argilele grase). Sin. Potenţial capilar.

Potsdamian. (de la numele localităţii Potsdam-S.U.A.). Etajul superior al Cambrianului, tipic dezvoltat în Munţii Appalachi (S.U.A.), unde este reprezentat printr-o gresie roşie (gresia de Potsdam) cu stratificaţie încrucişată, urmată de calcare şi dolomite cu faună marină. Este caracterizat prin trilobiţi (Agnostus pisiformis, Olenus truncatus, O. macrurus, Parabolina spinulosa, P. heres etc.) şi brahiopode (Crusia lenticularis, Linguella davisi). În Europa Potsdamianul este întâlnit: în Anglia şi Scandinavia (şisturi alunifere, calcare bituminoase, gresii şi conglomerate), în regiunea Munţilor Sudeţi (Cehia) (şisturi verzi).

Povârniş. (bulg.). Sin. Coastă (v.), Pripor, Versant puternic înclinat.

Povârniş continental. Sin. Taluz continental (v.).

Poziţia stratului. Aşezarea unui strat, respectiv a unui zăcământ stratiform, filiform sau lenticular, în spaţiu, determinată prin: direcţie, înclinare şi poziţia punctului de măsurare a acestor două elemente. Direcţia stratului este linia orizontală care reprezintă în spaţiu intersecţia planului culcuşului sau acoperişului acestuia cu un plan orizontal oarecare (ex.: orizontul locului) care trece prin punctul de observaţie. Orientarea direcţiei stratului se face după direcţia nordului magnetic (ex.: E28^oN) şi poate corespunde cu una dintre direcţiile N-S, E-V, NE-SV etc. Înclinarea (căderea, imersiunea sau scufundarea) stratului este definită ca valoare prin unghiul pe care-l face linia de cea mai mare pantă a suprafeţei culcuşului sau acoperişului stratului cu planul de referinţă orizontal ales, iar ca sens, prin punctul cardinal spre care se afundă această linie. În funcţie de unghiul de înclinare, stratele sunt: foarte puţin înclinate (0-16^o), puţin înclinate (16-31^o), foarte înclinate (31-80^o) şi aproape verticale (în picioare) (81-90^o). Înclinarea stratelor este totdeauna perpendiculară pe direcţie, orientată de-o parte şi de alta a acesteia (ex.: stratele cu direcţie N-S au înclinarea numai spre E sau spre V). Poziţia punctului de măsurare se fixează fie direct pe harta topografică, în cadrul cartării geologice, fie se precizează prin coordonatele lui în spaţiu, în cazul utilizării datelor de foraj. În cartarea geologică şi în măsurătorile subterane din mine, direcţia şi înclinarea stratelor se măsoară cu ajutorul busolei geologice (v.). Pentru determinarea direcţiei, busola se aşează orizontal pe suprafaţa stratului (cu indicaţia N-S perpendiculară pe strat), iar pentru determinarea înclinării, busola se aşează vertical, perpendicular pe suprafaţa stratului, citirea unghiului de înclinare făcându-se cu clinometrul. Pe hărţi, poziţia, respectiv orientarea stratelor se notează cu semne convenţionale, iar dacă nu sunt indicate asemenea semne, se determină după alura liniilor de afloriment (ex.: linii paralele cu curbele de nivel indică strate orizontale; linii franjurate, care fac pe văi v-uri indică strate înclinate, iar vârful v-ului respectiv, direcţia de înclinare; linii de afloriment rectilii, indiferent de relief, indică strate verticale; etc.).

Pradolină. (pol. pradoliny). Culoar depresionar Pleistocen cu fundul plat, situat între şirurile de morene frontale depuse de gheţarii de calotă Riss şi Würm. Lăţimea pradolinelor este de câţiva km, iar lungimea lor, de ordinul zecilor şi chiar sutelor de km. Iniţial pradolinele erau străbătute de râuri (ape proglaciare) care curgeau în lungul lor; cu timpul însă aceste cursuri de apă au fost captate parţial sau integral, fiind în felul acesta abătute de pe traseul pradolinelor. Apele erau evacuate paralel cu frontul calotei glaciare în retragere, fixându-se între front şi valul morenaic al stadiului anterior. Apele care străbat câmpia germano-polonă: Weser, Elba, Oder, Vistula etc. fac coturi caracteristice care arată locurile unde ele părăsesc culoarele pradolinelor şi străbat prin văi de străpungere şirurile de morene frontale, îndreptându-se spre Marea Nordului şi Marea Baltică. Sin. Urstromtäler.

Praf. 1. Fracţiune granulometrică a pământurilor, constituită din particule de dimensiuni cuprinse între 0,05-5 , 0,02-2 , 0,06-2  etc., după diverse norme (v. sub Pământ). Din punct de vedere mineralogic, fracţiunea praf este alcătuită din feldspaţi, feldspatoizi şi mice şi mai puţin cuarţ şi alte minerale. Pământurile care conţin mult praf (pământuri prăfoase) (ex.: loessul conţine peste 60%) se caracterizează prin plasticitate medie, unghi de frecare mare, coeziune redusă etc. Praful provine prin acţiunea care se exercită asupra rocilor sau mineralelor din scoarţa terestră de o serie de factori fizici (variaţii de temperatură, activitate vulcanică, vânt, valuri etc.) sau prin procesele biologice ale vieţuitoarelor. Sin. Praf natural, Colb. 2. Sediment alcătuit din particule elementare sau microagregate de dimensiunile prafului. Sin. Pulbere, Mâl, Silt, Limon fin.

Prag. Noţiune care implică un loc de ruptură în mersul unui profil, într-o deplasare (indicând uneori şi o trecere calitativă). Se întrebuinţează mai des şi cu conţinut mai precis în câteva cazuri: hidrologie, glaciologie etc.

Prag de confluenţă. V. Prag glaciar.

Prag de lichiditate. V. Limită de lichiditate, Plasticitate.

Prag de scurgere fluviatilă. Suprafaţa minimă a unui bazin hidrografic de versant începând de la care scurgerea concentrată în şiroire devine frecventă încât poate întreţine un canal de pârâiaş.

Prag fluviatil. Denivelarea pronunţată, în formă de treaptă, care se întâlneşte în albia minoră a unei ape curgătoare, generată de prezenţa unor roci tari, mai rezistente la eroziune. Pragurile apar frecvent în albiile văilor obsecvente, ca urmare a intersectării albiei cu strate de tărie diferită, care răspund diferit la eroziunea liniară (fluviatilă) şi au axa longitudinală perpendiculară pe direcţia de curgere a apei. Asemenea praguri se întâlnesc pe Dunăre (la Porţile de Fier, dispărute ca urmare a construcţiilor hidrotehnice executate), pe Bistriţa moldovenească (la Toance), pe Bug, pe Nipru etc., provocând mari dificultăţi navigaţiei, datorită atât vitezei crescânde a apei în zona lor, cât şi micşorării adâncimilor de navigaţie. Prezenţa în albie a stratelor tari orizontale dă naştere la praguri care se înscriu în peisaj ca denivelări foarte mari, peste care apa cade de la înălţime, formând cascade: Niagara (S.U.A.-Canada), Victoria (Zambezi), Stanley şi Livingstone pe Congo, Iguaçu (Brazilia-Argentina etc.). Praguri numeroase se întâlnesc şi la apele care coboară din podişul Braziliei, făcându-le impracticabile navigaţiei, dar oferind un important potenţial hidroenergetic. În spatele dar şi aval de prag apele sunt adânci. Pragurile create pe structuri orizontale sunt subminate de eroziunea turbionară (evorsivă), astfel că ele se retrag continuu spre amonte (ex., pragul cascadei Niagara se retrage anual cu 1,6 m). Sin. Prag structural, Prag natural.

Prag glaciar. Denivelarea care apare în profilul longitudinal al unei văi glaciare, determinată de prezenţa unor roci tari care au rezistat mai mult acţiunii erozive a gheţarului. Asemenea praguri glaciare se întâlnesc şi pe fundul circurilor glaciare complexe, în spatele cărora se formează lacuri glaciare (ex.: Bucura, Zănoaga, Galeş, Bâlea etc., în Carpaţii Meridionali). Deci pragul glaciar este o denivelare puternică, cu aspect de bară, formată din roci dure, situată în partea de ieşire a unui circ (prag de circ, sau zăvor), în lungul unei văi glaciare, la confluenţa unei foste văi glaciare secundare cu una principală (prag de confluenţă, care are o mică cheie torenţială sau chiar o cascadă), la debuşarea unui fjord etc.

Prag marin (suboceanic). Treaptă mai înaltă care se întâlneşte pe fundul oceanelor şi care separă două depresiuni alăturate. Este de formă larg bombată sau plată şi leagă între ele mai multe insule (ex.: pragul Thomson, situat între insulele Far-Öer şi Orkney; pragul Islando-Groenlandez, pragul Kerguelen-Gaus-berg etc.). În alte cazuri, pragurile suboceanice pornesc de lângă un continent şi se îndreaptă spre larg, cum sunt: pragul Walvis (Balenei) în faţa coastei Namibiei, pragul Hazca şi pragul Chilian, în faţa coastei vestice a Americii de Sud etc.

Prasen. Varietate de cuarţ (v.).

Prăbuşire. Pornitură (v.) uscată, care se produce în special în regiunile muntoase şi se caracterizează prin desprinderea unei mase de roci de pe un versant abrupt şi deplasarea ei bruscă, sub acţiunea directă a gravitaţiei. Prăbuşirile sunt legate de înclinarea pantelor în jur de 90^o, cum se întâlnesc la văile şi circurile glaciare, la pereţii de spălare laterală a râurilor, la pereţii stâncoşi ai văilor montane, la pereţii calcaroşi, la falezele înalte etc. Frecvenţa prăbuşirilor este mare în regiunile în care dezagregarea mecanică este puternică (regiunile aride, semiaride şi periglaciare). Cauzele prăbuşirilor pot fi: crăpăturile tectonice, acţiunea apelor de infiltraţie, variaţiile de temperatură, cutremurele de pământ, subminarea versantului prin eroziune sau prin lucrări de dinamitare neraţional amplasate etc. Bucăţile de rocă care cad se acumulează la baza versantului abrupt formând mormane de dărâmături sau depozite de surpare. Materialul dărâmat prezintă o dispoziţie inversă ca la grohotişuri (v.), deoarece bolovănişul este situat la piciorul versantului, iar particulele mai mărunte, la marginea exterioară a acestuia. După oprirea deplasării şi stabilizarea prăbuşirii se pot forma: pante de dărâmături sau de sfărâmături, la care materialul prăbuşit este depus pe toată suprafaţa pantei (ex.: pantele cu granit de Suşiţa din valea Jiului, marele grohotiş din munţii Piatra Craiului etc.); pante de năruire, la care blocurile foarte mari, amestecate cu material mai mărunt, cad la baza versantului abrupt; conuri de sfărâmături (v.). Unele prăbuşiri pot influenţa considerabil morfologia unei regiuni (ex.: în 1911, o masă de 7 miliarde tone de material sfărâmat desprinse în Pamir a barat un râu şi a format lacul Sarez, lung de 80 km şi adânc de peste 40 m). După cantitatea de material prăbuşit într-un singur moment, ca şi după formele create, se deosebesc: prăbuşiri individuale şi prăbuşiri în masă. a) Prăbuşirile individuale, sau prăbuşirile prin rostogolire, sunt cele în care se desprinde din perete câte un bolovan, sau granule de dimensiuni mici (prăbuşire granulară). Acesta este un proces cu ritm climatic, mai ales primăvara. Acumularea bolovanilor la baza pantei dă naştere la grohotiş (con de grohotiş, trenă de grohotiş, glacis de grohotiş) sau conuri de ţărână (la prăbuşirile granulare). În combinaţie cu zăpada, respectiv cu avalanşele, pot apărea morene nivale (morene de grohotiş). b) Prăbuşirile în masă dizlocă mari cantităţi de rocă, fiind numite adesea şi prăbuşiri de strate, năruituri, surpări; au caracter întâmplător. După forma lor se deosebesc: prăbuşiri de stânci uriaşe, prăbuşiri de versanţi (ex.: cea care a creat Lacul Roşu; cea de la Flims pe Rin care a avut 15 km lungime; cea care a creat Lacul Sarez etc.), prăbuşiri în trepte (au loc în roci necoerente, de tipul loessului şi sunt de proporţii mici; dau naştere la terase de surpare). Eventualele prăbuşiri produse pe suprafeţe mai mici se combat, uneori prin cimentarea fisurilor sau a crăpăturilor deschise, prin întărirea cu scoabe de oţel, prin dărâmarea intenţionată a stâncilor suspendate sau a porţiunilor care ameninţă cu prăbuşirea etc., sau cu lucrări de sprijin, contraforturi, ziduri de gardă etc. Zonele traseelor de cale ferată sau drumuri traversează uneori zonele de grohotişuri prin galerii betonate (ex.: defileul Jiului, pe Transfăgărăşan).

Prăpastie. Povârniş (perete) foarte abrupt şi înalt (foarte adânc), lipsit de sol şi de un înveliş vegetal, având roca de bază la zi. Prăpastia poate domina o vale adâncă, constituind unul dintre versanţi, sau poate limita un interfluviu în faţa unei lunci largi sau în faţa unei câmpii. Are deasupra o suprafaţă netedă de unde se poate privi spre în jos.

Precambrian. (lat. prae-înainte, Cambrian (v.)). Sin. Algonkian (v.).

Precesia axei polilor. Mişcare lentă prin care axa de rotaţie a Pământului descrie două conuri opuse, cu vârfuri în centrul Pământului concomitent, se deplasează şi polii geografici, cu 50', 2'' pe an, descriind un cerc complet în 26 000 de ani.

Precesia echinocţiilor. Deplasarea lentă în avans a punctelor echinocţiale pe planul eclipticei (intersecţia planului eclipticei cu planul ecuatorului ceresc) cauzată de precesia axei de rotaţie.

Precipitaţii atmosferice. 1. Particule de apă lichidă (ploaie, burniţă) sau solidă (zăpadă, măzăriche, grindină) care cad din nori şi ating suprafaţa Pământului. Precipitaţiile se formează ca urmare a răcirii aerului, în cele mai multe cazuri prin detentă adiabatică, până la nivelul la care se poate produce condensarea vaporilor de apă aflaţi în atmosferă. 2. Cantitatea de apă rezultată din precipitaţiile căzute într-un loc dat şi într-un anumit interval de timp, exprimată prin înălţimea, în milimetri, a stratului de apă căzută sau prin numărul de litri de apă căzută pe metru pătrat. Se cunosc precipitaţii convective (care cad din nori convectivi), frontale (care cad din sistemele noroase ale fronturilor calde, reci şi ocluse), orografice (care cad din norii formaţi prin ascensiunea forţată a aerului umed pe pantele munţilor). (v. şi sub Ploaie).

Preconsolidare. Starea de consolidare naturală a unui strat de pământ argilos, care, supus în trecut unei sarcini mai mari decât cea actuală, şi-a micşorat porozitatea şi s-a consolidat sub acţiunea presiunii litostatice (v.). Prin eroziunea depozitelor de deasupra, pământul respectiv ajunge aproape de suprafaţă, mai consolidat decât un pământ similar corespunzător unei sarcini actuale.

Preglaciar. (lat. prae-înainte, glacies-gheaţă). 1. Perioada de timp dinaintea apariţiei gheţarilor, în care schimbările de temperatură au pregătit clima Cuaternarului (prima parte a Cuaternarului, dinaintea instalării gheţarilor şi care a avut o climă relativ caldă). În unele regiuni ale globului, Preglaciarul corespunde perioadei de tranziţie de la Levantin la Cuaternar, iar în ţara noastră se întinde de la sfârşitul Levantinului până la apariţia gheţarilor carpatici (glaciaţia Riss). 2. Relief preglaciar care a fost modelat anterior instalării gheţarilor (în principal, modelat de eroziunea villafranchiană şi pliocenă) şi care a fost apoi afectat de gheţari. Poate fi observat mai ales în regiunea fostelor limbi glaciare, sau imediat în aval, şi mai puţin în amonte, unde a fost adesea distrus de modelarea glaciară, deşi aceasta din urmă, iniţial s-a dirijat pe trăsăturile acestuia.

Prehominieni. Oamenii-maimuţă care au trăit imediat înainte şi la începutul Cuaternarului (ex.: Pithecanthropus, Sinanthropus, Telanthropus, Atlanthropus etc.). Sin. Paleoantropi (v. şi sub Homo).

Prelevarea probelor. Opraţia de culegere a unor probe (v.) din zăcămintele de minereuri, de roci comune, din zăcăminte de ţiţei şi gaze, din puncte fosilifere etc., în vederea unor cercetări de laborator (petrografice, mineralogice, paleontologice, sau pentru determinarea caracteristicilor lor fizice, chimice şi tehnologice) sau în scopuri didactice. Prelevarea probelor se face în general manual şi în unele cazuri mecanic, prin procedee care depind de starea de agregare a materialului, de umiditate, de modul de depozitare sau de transport etc. Manual, probele se colectează prin: brazde transversale pe direcţia mineralizaţiei (la zăcăminte omogene şi neomogene); puncte izolate, din care se iau un număr cât mai mare de bucăţi, din cât mai multe locuri (la zăcămintele cu mineralizaţie uniformă şi la masivele de roci comune); răzuire, de pe toată suprafaţa deschisă a zăcământului de probat, a unei felii groase de la câţiva cm la 50 cm (la zăcămintele cu mineralizaţie foarte neuniformă); probe totale, adunate din materialul rezultat pe mai mulţi metri de înaintare, prin prelevarea unei lopeţi de material din fiecare 3-4 lopeţi încărcate în vagonete (la zăcămintele metalifere omogene); bulgări, găsiţi ca atare pe suprafaţa deschisă a zăcământului. Mecanic, probele se colectează din găuri de mină (praf sau noroi de rocă) sau prin foraje în găuri de sondă (v. Carotaj). Pentru studii paleontologice se iau din zăcământ bucăţi de rocă cu toate fosilele care se găsesc în locul respectiv sau se iau mai multe probe care să formeze un profil continuu al formaţiunii. Sin. Luarea probelor, Colectarea probelor.

Prelucă. Poiană mică în pădure.

Prerie. Asociaţie vegetală ierboasă cu caracter stepic, de climă temperat continentală, specifică Americii de Nord; predomină plantele: graminee, leguminoase şi compozee. Preria este localizată între câmpia fluviului Mississippi şi versantul estic al Munţilor Stâncoşi, fiind cuprinsă între izohietele de 500 şi 300 mm. În partea estică, mai joasă şi mai umedă, se dezvoltă vegetaţia de tip "tall grass", constituită din ierburi înalte până la 1,50 m, cu specii de Andropogon; în partea vestică se dezvoltă o vegetaţie ierboasă scurtă de tip "short grass", alcătuită din iarba bizonului, iarba grama şi unele specii de colilie, sadină şi pelin. Spre stepele uscate din sud ale podişului Llano Estacado vegetaţia ierboasă de prerie este înlocuită de plante suculente (agave, cactuşi, yuca, mimoze etc.), iar spre nord, în Canada, apar arbori izolaţi sau grupaţi formând "preria-parc". În preria nord-americană numărul speciilor este mai mare decât în stepele euroasiatice sau sud-americane. Preria constituie astăzi cea mai importantă regiune cerealieră a Americii.