Dino buzzati



Yüklə 1,27 Mb.
səhifə14/16
tarix21.12.2017
ölçüsü1,27 Mb.
#35514
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   16

n infernul secolului


1 Un reportaj dificil

UN BĂIAT DE SERVICIU intră în biroul meu şi-mi spuse că directorul dorea să-mi vorbească. Era zece şi jumătate dimineaţa, desigur că directorul nu venise încă la ziar la ora aceea.

— Directorul a şi venit? îl întrebai.

— Nu cred. De obicei vine pe la prânz.

— Şi dumitale cine ţi-a spus să mă chemi?

— A telefonat secretariatul de redacţie.

Ciudat. De obicei la ziar lucrurile mergeau mult mai simplu, fără atâtea mesaje. Erau orele zece şi jumătate ale uneia dintre obişnuitele dimineţi cenuşii milaneze, dintr-un moment într-altul putea să înceapă iar să plouă.

Cam pe la amiază directorul sosi, eu mă prezentai, eram în 37 aprilie, începuse să plouă din nou. în biroul uriaş era aprinsă lumina.

Zâmbi, mă pofti să iau loc, era foarte binevoitor.

Spuse:


— Dragă Buzzati, dar nu te mai vede omul cu anii. Cărui fapt îi datorez plăcerea?

— Am auzit că m-aţi căutat

— Eu te-am căutat? Trebuie să fie vreo neînţelegere. Nu, nu te-am căutat Dar sunt mulţumit că eşti aici astăzi.

Directorul nostru e întotdeauna binevoitor, totuşi uneori e şi mai binevoitor şi atunci înseamnă că pregăteşte ceva. Noi, redactorii, căpătăm cu toţii o stare de vagă nelinişte când direc­torul e mai amabil ca de obicei.

Directorul era aşezat la biroul Lui mare, întotdeauna fără nici o hârtie pe el, ceea ce este caracteristic pentru omul care are

256


mult de lucru. îşi trecu încetişor palma peste gură într-un gest de relaxation.

— Ah! spuse. Dumneata ai dreptate. Acum îmi amintesc, într-adevăr te-am căutat. Ieri. Dar nu era un lucru important

— Aveaţi în vedere vreun reportaj?

— Nu, nu, acum nici măcar nu-mi mai amintesc. Părea absorbit într-un gând de-al lui, cu totul străin. Făcu o pauză şi apoi: Aşadar cum merge, Buzzati? De-altfel n-are rost să te întreb, ai o mină excelentă.

Oare unde vrea să ajungă? Sună telefonul.

—Da, răspunse el. Ciao... desigur... de ce?... şi săptămâna viitoare... Nu-i nici o grabă, cred... important este să alegem bine.

Dădui semne că vreau să mă ridic, el mă reţinu cu un gest. Şi vorbi mai departe la telefon.

— S-ar putea... dar sunt reportaje şi reportaje... în cazul ăsta... dar încă nu... îţi spun că nu... bravo, tocmai numele la care mă gândisem şi eu... (tăcere îndelungată) ...eventual cred că ar fi... binenţeles... Voi vorbi cu el mai înainte... de acord...ciao, dragă.

Vorbind în receptor mă privea, dar fără interes. Distrat, ca şi când ar fi privit un zid sau o mobilă.

Bănuielnic cum sunt, mă întrebai dacă nu vorbea chiar despre mine, întâmplarea se distrează adesea cu asemenea jocuri.

Dar în privirea sa lipsea referirea personală. Mă privea distrat gândindu-se nu la mine ci la alţii. Purta un costum albastru-închis, cămaşă albă, cravată bordeaux, era elegant.

Puse receptorul jos.

— Era Stazi de la Roma, mă informă el cu gentileţe. Era vorba de noul post de corespondent în Cipru... Ştii, desigur, că putem să trimitem pe cineva să se stabilească în Cipru... cel puţin până când...

— Nu ştiam.

— Dumneata ce crezi despre Fossombroni?

— De, răspunsei, îl cunosc destul de puţin. îmi pare un băiat

priceput.

— încă necopt, s-ar putea însă scoate ceva din el.

257

Ajuns aici îşi strecură degetele groase pe sub marginea vestei, gest cam de modă veche, ca unul care se decide în cele din urmă să înfrunte problema Cu un aer de glumă însă, căci în realitate problema nici nu prea exista.



— Şi-atunci, dragă Buzzati?

— Vă gândiţi la mine pentru Cipru? Izbucni într-un râs din toată Inima.

— Pentru Cipru? Nu, nu te văd de loc potrivit pentru Cipru. Dar de-ar fi ceva, m-aş gândi la mai mult, la mult mai mult...

M-am retras. Totuşi, când închideam uşa, întorcându-mă pentru o clipă, prin deschizătura batantelor l-am mai zărit o dată pe director. Privirile sale, care mă urmăriseră până la uşă, continuau să mă urmărească, dar figura, din zâmbitoare cum fusese, îngheţase brusc într-o concentrare fixă; nu se deosebeau de figura marelui avocat care vede îndepărtându-se clientul cu care glumise până atunci, dar ştie că va fi condamnat.

în clipa aceea am ştiut: avertismentul a ceva neobişnuit şi suspect pe care-1 sesizasem în mesajul băiatului de serviciu nu fusese arbitrar: ceva se pregătea (combinându-se) pentru mine, poate împotriva mea, şi nu era doar o muncă nouă, o însărcinare nouă, o călătorie undeva departe, nu era nici măcar o măsură de prevedere sau de pedeapsă, era, o presimţeam, o hotărâre care putea să-mi schimbe întreaga viaţă.

— Te-a chemat şi pe tine? mă întrebă în clipa aceea Sandro Ghepardi care, aflându-se pe coridor, mă văzuse ieşind din cabinetul directorului.

— De ce şi pe mine? Pe tine te-a chemat?

— Pe mine? Pe toţi. Ghelfi, Damiani, Pospischil, Armerini. Numai tu lipseai.

— Ce s-a întâmplat?

— Trebuie să fie ceva la mijloc. Ceva destul de misterios.

— De ce?

— Eh... Aici fierbe totul ca şi când...

Se deschise uşa directorului care apăru în prag şi ne privi în tăcere.

Ciao, Ghepardi, am spus, salutându-mi colegul.

Ciao.

258


Grăbii pasul, coborâi scara cea mare şi tocmai dispăream când o voce, de sus:

— Domnule Buzzati!

Mă întorsei. Vocea (dar nu vedeam cine):

— Directorul domnul director domnul domn domnul direc­tor vă cheamăăă!...

A fost o lovitură în adâncul delicat şi dureros al propriei mele persoane. Simţii cum mă apuca mâna păroasă a destinului.

Pe scări cobora, în spatele meu, un pas precipitat şi ritmic, oh pasul acela, îl ştiam de mic copil, avea să se repeadă la mine şi să mă pună pe fugă.

Spuse:

— Vă cheamă directorul.



Şedea la uriaşul său birou directorial şi mă privea fix în ochi.

îmi spuse:

— Buzzati, s-a ivit ceva

— Un reportaj? Unde?

— S-ar putea ca...

Tăcu. îşi împleti degetele mâinilor ca într-un moment dificil şi important. Eu aşteptam...

— S-ar putea... totuşi nu-mi fac iluzii... eu însumi mă îndoiesc... poate că se iveşte ocazia...

— Care anume?

Se aşeză mai bine în fotoliu şi începu hotărât:

— Dragă Buzzati, n-ai vrea cumva să-mi faci o anchetă serioasă asupra lucrărilor de la metropolitan?

— ...politan? repetai eu zăpăcit

Aprinse o ţigară după ce-mi oferise şi mie una

— La lucrările de la metropolitan, spuse, ar fi găsit... un muncitor un anume Torriani... din întâmplare, în cursul să­păturilor... pe-acolo pe la Sempione... ei, în sfârşit...

îl priveam, începeam să mă înspăimânt, întrebai:

— Ce trebuie să fac? El continuă:

259


— Din întâmplare... în timpul săpăturilor subterane de la Milano... zice că a găsit... că a găsit din întâmplare... părea să ezite, încurcat.

— Din întâmplare... încurajându-1.

— Că a găsit din întâmplare, mă fixă cumplit..., eu însumi nu pot crede...

— Domnule director, spuneţi... Nu mai puteam.

— Poarta infernului, zice că a găsit... un fel de portiţă.

Se spune că personaje importante şi foarte puternice, când ajung în faţa lucrului pe care-l doriseră cel mai mult în viaţă tremură devenind moi, mici şi meschine.

Totuşi eu întrebai:

— Şi se poate intra?

— Aşa spun.

— Infernul?

— Infernul.

— Infern uri le?

— Infernurile. Urmă o tăcere.

— Şi eu?


— Nu-i decât o propunere... o simplă propunere... îmi dau şi eu seama...

— Nimeni altul nu mai e la curent?

— Nimeni.

— Noi cum de am aflat toate astea?

— întâmplarea. Soţia acelui Torriani e fiica unui bătrân expeditor de-al nostru.

— Era singur când a făcut descoperirea?

— Nu, mai era cineva

— Şi acel cineva a vorbit?

— Fără îndoială că nu.

— De ce?


— Pentru că celălalt a intrat să caşte gura Şi nu s-a mai întors.

— Şi eu ce-ar trebui să...?

— Repet, e o simplă propunere... La urma urmelor dumneata nu eşti specialist în chestii din astea?

— Singur?

260

— E mai bine. Singur va bătea mai puţin la ochi. Trebuie aranjat ceva Nu se pot lăsa lucrurile aşa Şi despre lumea aceea ziarul nostru nu ştie nimic. Măcar să ştim câte ceva



— Şi Virgiliu n-a folosit la nimic?

— Nu.


— Dar cei de-acolo cum o să poată pricepe că eu sunt un simplu turist?

— Trebuie să te descurci. Acel Torriani zice... el abia şi-a aruncat ochii într-acolo... zice că în aparenţă totul e ca la noi, şi oamenii sunt din carne şi oase, nicidecum ca oamenii lui Dante. îmbrăcaţi ca noi. Şi zice că e un oraş ca al nostru cu lumină electrică şi automobile, aşa încât ar fi uşor să te confunzi, să te mimetizezi şi, dimpotrivă, greu ar fi să treci drept străin...

Spun:

— Şi atunci trebuie să mă las aruncat în foc?



— Prostii. Cine-a zis de foc? îţi repet: totul în aparenţă e ca la noi, cum ar fi casele, barurile, cinematografele, prăvăliile, încât îţi vine să spui că dracul nu-i tocmai aşa de ...

— Şi atunci... tovarăşul acelui Torriani de ce nu s-a mai întors?

— Cine ştie?... Poate că s-o fi rătăcit... poate că n-a mai găsit locul de trecere... Poate chiar că i-o fi plăcut acolo...

— Ş-apoi altceva: de ce tocmai la Milano şi în tot restul lumii nu?

— Nu-i adevărat. Se pare chiar că există mai multe portiţe din acestea, mai multe în fiecare oraş, numai că nimeni nu le cunoaşte... sau ca nimeni nu vorbeşte...Aşa că trebuie săadmiţi şi dumneata că din punct de vedere gazetăresc ar fi o lovitură formidabilă.

— Din punct de vedere gazetăresc... Dar cine ne va crede? Ar trebui să facem documentare. Să luăm măcar fotografii...

Mă încurcam. îmi dădeam seama că faimoasa uşă pornise să se deschidă. Nu puteam să refuz politicos, ar fi fost o dezertare ignobilă. Dar îmi era frică.

— Ascultă, Buzzati, să nu anticipăm. Nici eu nu-s convins cu totul. Sunt o mulţime de puncte obscure, lăsând deoparte

261

faptul că în asamblu totul pare neverosimil... De ce nu te duci să stai de vorbă cu acel Torriani?



îmi întinse o foaie de hârtie. Era adresa.

II

Secretele întreprinderii MM

ŞI AŞA O PORNII în căutarea acelui Torriani, muncitor la săpăturile Metropolitanului Milanez, care se părea că desco­perise întâmplător în adâncul pământului o mică uşă care dădea în Infern.

După cum îmi spusese directorul, soţia lui Torriani era fiica unui bătrân expeditor al ziarului nostru: şi astfel am aflat adresa

Se numea Furio Torriani, locuia într-un imobil dintr-un cartier retras, strada Sanremo 32, în preajma porţii Vittoria, cu soţia şi doi copii. Veni să-mi deschidă chiar el.

— Poftiţi, domnule profesor, îmi spuse arătându-mi uşa spre sufragerie, dar mă tem că...

— Nu sunt profesor, spusei. Iertaţi-mă de deranj. Am primit însărcinarea să...

Era mai degrabă înalt şi voinic. Cam de vreo patruzeci de ani. îmbrăcăminte de stofă din lână gri, cămaşă albă, mâini slabe şi îngrijite, o riglă de calcul îi ieşea din buzunăraşul de la piept.

Să fi fost muncitor omul acela? Nu muncitor era ci mai degrabă meşter, asistent al uneia dintre întreprinderile de antrepriză a săpăturilor. Un chip luminos şi voluntar de prin regiunile din josul Padului, zâmbet uşor, mâini cu încheieturi vânjoase, de luptător. Cu totul altceva decât un om al tenebrelor.

— Luaţi loc... nu, e mai bine pe fotoliu acela... vă spun dinainte că...

— Nu te grăbi să spui nu, domnule Torriani, noi vrem numai să...

Şi acum râdea:

— Nici eu nu ştiu cum a putut să se răspândească o ase-

menea veste.

262


— De ce? Nu-i adevărat? Un enorm sentiment de uşurare mă cuprinse. Atunci totul era o născocire şi reportajul rămânea

în aer.


— E de necrezut, credeţi-mă. Eu n-am vorbit cu nimeni, soţia mea n-a vorbit cu nimeni, numai Dumnezeu ştie cum s-a răspândit vestea... Şi apoi amănuntele! Cum tovarăşul acela al meu ar fi intrat să se uite şi apoi nu s-ar mai fi întors.

— Şi cine ar fi acest tovarăş al dumneavoastră?

— Bine, dar nu există, n-a existat niciodată!

— Scuzaţi-mă, domnule Torriani, dar un grăunte de adevăr tot trebuie să existe în toate astea, altfel...

Mă fixă amuzat:

— Un grăunte de adevăr? Oh, chestia asta e grozavă! Şi izbucni într-unui din hohotele sale de râs sănătos.

Atunci mă ridicai, mă simţeam sublim de uşurat, ca şi când te duci la medic cu o spaimă de moarte şi medicul îţi spune că nu ai nimic. în definitiv mă întrebam cum de putuse directorul meu să ia de bună o asemenea absurditate, cum de putusem eu însumi să-i dau crezare. Infernul la Milano? Poarta Hadesului în capitala miracolului economic? Aveam poftă să aprind o ţigară.

— Nu-mi rămâne decât să vă cer scuze pentru deranj. Ştiţi, datoria noastră de gazetari...

— Vai de mine, nici un deranj, ba chiar mi-a făcut plăcere că v-am cunoscut.

în clipa aceea, întorcându-mi privirea, observai pe măsuţă o veche ediţie a Divinei Comedii ilustrată de Dore. Era deschisă acolo unde se vedeau în depărtare, Dante şi Virgiliu care, printre nişte colţuri sinistre de stâncă, se îndreptau spre gura neagră a abisului.

Fu ca un dangăt de clopot, ca o cange. în spatele meu vocea plăcută a lui Torriani care mă conducea la uşă:

— Era noaptea, spuse. Se lucra în ture neîntrerupte. Abia trecuse un excavator Grandhopper şi din ruptura de pământ se prăvăleau pietre şi noroi când...

— Dumnezeule, atunci e adevărat?

— Ei, hai, hai, domnule profesor, nu-i cazul să vă speriaţi aşa Dacă doriţi, chiar v-aş putea arăta locul exact.

263

Deşi, fireşte, nu credea un singur cuvânt din povestea aceea, inginerul Roberto Vicedomini de Ia Metropolitanul milanez, care este amabilitatea în persoană, consimţi să ne acompanieze, pe Torriani şi pe mine, la staţia din piaţa Amendola. Ploile din perioada Târgului de mostre1 încetaseră şi pe cer strălucea o lună splendidă care făgăduia să apună. Ceasul electric din piaţă arăta ora unu şi cincizeci de minute, lipsind aşadar zece minute până la ora fatală. Un om de serviciu deschise poarta de fier a scării centrale şi aprinse luminile.



în sala aceea de jos totul părea pregătit şi, dintr-un moment în altul, te puteai aştepta să vezi cum dă năvală mulţimea gâfâind. Dar acum domnea o impresionantă solitudine.

— Frumos, spusei încercând să-mi dau curaj. Găsesc că in­stalaţia este pusă la punct cu un gust excelent.

Inginerul Vicedomini se întoarse spre Torriani cu ironie:

— Şi acum încotro? Asistentul răspunse:

— în fund la peronul A.

Intrarea şi ieşirea călătorilor sunt controlate prin nişte uşi turnante şi portiţe. Uşile de intrare sunt rotative cu trei aripi la o sută douăzeci de grade. Călătorul introduce biletul într-o mică deschizătură. Un dispozitiv electronic controlează dacă biletul e bun, îl anulează, liberează aripa rulantă şi o blochează din nou după ce călătorul a trecut. Introducerea unui bilet fals acţionează o sonerie de alarmă.

Dar acum uşile turnante nu se învârteau şi nici biletele nu erau introduse în mica deschizătură, nici dispozitivele electro­nice nu controlau, nici nu se auzeau sonerii de alarmă pentru că totul era în aşteptare, marele turnir nu începuse încă.

Coborârăm, străbăturăm peronul până la extremitatea nord-vestică. La aproape doi metri de capăt Torriani îşi îndreptă arătătorul spre unul din panourile de ciment cu pete roşii şi gri care acopereau până la o anumită înălţime pereţii.

1

In text Fiera campionaria. unul dintre cele mai mari târguri milaneze



care se organizează între 12 şi 27 aprilie.

264


— Chiar aici, spuse. Şi nu mai avea prea multă poftă de râs.

— Dar acum totul e închis, totul e blocat.

— Panourile astea se pot da uşor la o parte. S-a prevăzut. Pe dinăuntru trec o mulţime de cabluri şi poate fi nevoie de vreo reparaţie. E adevărat, domnule inginer?

Inginerul încuviinţă.

— Dar, poate că în dosul panoului, spusei eu, această faimoasă uşiţă o fi fost zidită.

— Pe trei sferturi, explică Torriani. în partea de jos a fost pus un canat metalic şi pe brânci se poate trece.

Inginerul se uită fix la el:

— Dragă domnule Torriani, dumneata îţi dai seama de gravitatea afirmaţiei dumitale?

— Cred că da, domnule inginer.

O tăcere de mormânt şi-o absolută imobilitate domneau în staţia nou-nouţă. Numai din adâncimea neagră a galeriei trenurilor venea din când în când un vuiet misterios.

— Şi dumneata susţii că aici există o trecere, o galerie, un coridor sau mai ştiu eu ce dracu?

— Exact.


— Şi nimeni din cei ce lucrează aici n-a băgat de seamă nimic?

— Ba sigur că au băgat de seamă, dar au crezut poate că era un vechi tunel cum sunt cele din jurul palatului Sforza. Eu însă am intrat să mă uit.

— Dumneata singur?

— Da. Atât însă că după câţiva metri o surpare astupase aproape în întregime galeria şi trecerea ar fi cerut un anume efort.

— Şi pe urmă? întrebă inginerul mai sceptic ca oricând. La extremitatea fiecărui peron, acolo unde sosesc trenurile,

există două telecamere cu distanţe focale diverse; una permite să se vadă întregul peron, cealaltă măreşte zona cea mai depărtată. Alegerea între cele două telecamere e făcută, după nevoie, de către controlor care are două monitoare, aflate în permanenţă câte unul pe fiecare peron. Dar acum controlorul nu mai alegea una dintre distanţele focale. Pentru că acum

265

controlorul nici nu era acolo. Nu era îmbulzeală de călători, căci nu exista decât un singur călător care se pregătea să pornească într-o ţară mult prea îndepărtată.



— După vreo douăzeci de metri, spuse Torriani, am văzut în fund puţină lumină. Era o scăriţă îngustă care urca la suprafaţă.

— Şi dumneata ai urcat?

— Da, domnule.

— Şi unde ai ieşit? în Târgul de mostre?

— Era o stradă pe care n-o văzusem niciodată, plină de maşini. Nemişcate. O încâlceală nemaipomenită care le ţinea încremenite. Pe trotuare însă o mulţime care se ducea şi venea ca şi cum... Aţi văzut ce fac furnicile când loveşti furnicarul cu piciorul?

— Şi ăsta e tot infernul dumitale? O fi fost vreo stradă vecină pe care dumneata n-o cunoşti.

— Imposibil. Şi apoi, vedeţi, domnule inginer? era două noaptea când m-am vârât în galerie şi dincolo... dincolo era ziuă. Ziua-n amiaza mare. Şi când m-am întors îndărăt, timp în care nu trecuseră decât cel mult zece minute, am găsit tot noapte. Dacă nu e Infernul...

— Dar dacă era Purgatoriul? Mirosea a pucioasă? Ai văzut flăcări?

— Nici o flacără. Focul era mai degrabă în ochii acelor nenorociţi.

Inginerul părea acum plin de venin, ca şi când celălalt şi-ar fi bătut joc de el.

— Acum destul. Ia să vedem uşiţa aia Dă-mi o mână de ajutor, dragul meu Torriani. îl avem aici pe domnul Buzzati al nostru dornic, nu-i aşa?, să-şi urmeze drumul.

Torriani se îndreptă spre scara de acces.

— Anselmooo! strigă cu o voce de taur şi marile goluri subpământene i-o întoarseră într-un ecou cavernos.

De jos apăru un individ în salopetă cu o taşcă de piele la şold.

Torriani îi făcu un semn. Omul acesta era într-adevăr un muncitor. Ciocăni panoul la margine, panoul se mişcă şi se deschise ca o mică punte mobilă. Apărură măruntaiele, o

266


împletitură groasă de sârme îmbrăcate în izolaţii roşii, galbene, negre, albe, după sistemul circuitelor.

— Iată, spuse Torriani, arătând o uşiţă de fier la nivelul podelei. Era rotundă, cu balama în partea de sus şi trei gheare aplecate în care erau înfipte trei buloane mobile, ca în hublourile navelor.

— Dar ăsta este un foarte banal canal de control pentru haznale. Hai, Torriani, ia deschideţi-1. O să auziţi zgomotul apei. Şi cine ştie cum mai pute.

Muncitorul desfăcu cele trei şuruburi, deschise uşiţa Ne aplecarăm. în partea celalată era beznă deplină.

— Ăsta nu e zgomot de apă, spusei.

— E altceva decât apă, făcu Torriani satisfăcut. Inginerul bâlbâi ceva şi se retrase. Confuzie, încurcătură,

spaimă, poate.

De ce era produs sunetul care venea din adâncimea galeriei? Ce însemna înspăimântătorul sunet? în corul acela încâlcit şi nebun părea să se distingă din când în când strigăte şi cuvinte omeneşti pierdute în adânc (pentru o confesiune fulgerătoare în două-trei secunde disperate după o lungă viaţă de păcate la imanenţa neaşteptată a morţii?). Sau era vuietul maşinilor, sau icnetul maşinilor, sau plânsul şi imploraţia bătrânelor acci­dentate intoxicate maşini ale omului? Cataractă de groznice lucruri uriaşe şi dure care cu scrâşnete sălbatice se prăvăleau să strivească alte lucruri, lucruri fragile şi simţitoare.

— Nu, nu vă duceţi, acolo, îmi spuse inginerul cu un firicel

de glas.


Zadarnic! îmi pusesem salopeta, apucasem lanterna înge-

nuncheai.

— Adio, domnule profesor, îmi spuse Torriani zâmbind cu bunătate. Iertaţi-mă, poate că vina-i a mea Poate că trebuia să

tac.


Vârâi capul în deschizătură, înaintai târându-mă. Corul în­depărtat deveni vuiet. Jos, în fund, un punct luminos.

-



267

IIE


Drăcoaicele
GALERIA SE TERMINA, după vreo douăzeci de metri, la picioarele unei scări înguste: şi la capătul ei de sus era Infernul.

De deasupra venea o lumină opacă şi cenuşie ca de zi. Era o singură rampă de vreo treizeci de trepte. în vârf o portiţă de fier. Dincolo de portiţă treceau profiluri de bărbaţi şi femei, toţi umblau grăbiţi, le vedeam doar partea superioară, umerii, capul.

De sus nu venea vuiet de trafic ci un neîntrerupt murmur, sau mai degrabă un bubuit înfundat, înăuntrul căruia, ici şi colo, se auzeau ţipete scurte de claxon.

Cu inima bătându-mi puternic urcai, ajunsei la portiţă, trecătorii nu mă luau în seamă. Ce Infern ciudat, erau oameni ca şi dumneavoastră, ca şi mine, aveau în aparenţă aceeaşi consistenţă corporală, aceleaşi haine care se văd la noi în mod obişnuit.

Să fi avut dreptate inginerul Vicedomini? Să fi fost totul o glumă, şi eu imbecilul să înghit o porcărie ca asta? Iată, deci, Infernul. Pur şi simplu un cartier din Milano pe care nu-1 cunoşteam.

Şi totuşi nu se putea explica amănuntul acela care-l impre­sionase pe asistentul Torriani: cu câteva minute mai înainte, în staţia metroului, era două noaptea şi aici, acum era zi. Sau totul era un vis?

Privii în jur. Era exact scena descrisă de Torriani: în care nu exista nimic, la prima vedere, infernal şi diabolic. Ba chiar totul era asemenea experienţelor noastre cotidiene, ba şi mai mult: nu era nici o diferenţă.

Cerul era cerul cenuşiu şi bituminos, pe care-l cunoaştem prea bine, făcut din fum şi din funingine, şi dincolo de funestul strat s-ar fi zis că nu e soarele ci o lampă enormă, o lampă chioară ca ale noastre, un gigantic tub de neon, într-atât de livide şi de obosite apăreau figurile oamenilor.

Şi casele erau ca ale noastre, vedeam acolo şi din cele bătrâneşti şi din cele ultramoderne, de la şapte la cincisprezece etaje în medie, nici frumoase, nici urâte, cu aproape toate

ferestrele luminate, de după care se zăreau bărbaţi şi femei aşezaţi la locurile de muncă.

Era încurajator faptul că firmele magazinelor şi afişele publicitare erau scrise în italiană şi se refereau la aceleaşi produse pe care le folosim zilnic.

Strada n-avea chiar nimic extraordinar. Doar că era în întregime ocupată de automobile nemişcate, exact cum o descrisese Torriani.

Automobilele nu erau nemişcate pentru că aşa ar fi dorit ele să stea nemişcate sau fiindcă le poruncea vreun semafor. Exista într-adevăr un semafor cam la vreo patruzeci de metri şi transmitea lumină verde. Maşinile erau pur şi simplu paralizate de un uriaş ambuteiaj care era posibil să se fi propagat în întreg teritoriul oraşului, şi nu puteau merge nici înainte, nici înapoi.

în interiorul automobilelor nemişcate - oamenii, mai mult bărbaţi singuri. Nici ei nu păreau să fie umbre ci indivizi în carne şi oase. Cu mâinile pe volan, imobili, având pe feţele palide o atonie obtuză ca sub efectul stupefiantelor. N-ar fi putut să iasă nici dacă ar fi vrut, atât de strâns erau băgate maşinile una într-alta. Priveau afară, prin ferestruici, priveau leneş, cu o expresie ciudată, ba chiar fără nici o expresie. Din când în când câte unul atingea claxonul, repezind câte-o uşoară lovitură, fără încredere, ci doar aşa, într-o doară. Palizi, sleiţi, pedepsiţi, învinşi. Şi fără cea mai mică speranţă.

Atunci mă întrebai: oare acestea este semnul că ne aflăm cu adevărat în Infern? Ori asemenea coşmaruri nu există şi în oraşele celor vii?

Nu ştiam să răspund.

Desigur, fixitatea inexpresivă şi pierdută a acelor oameni captivi şi ţintuiţi în automobilele lor, la dracu, e o scenă grozavă.

O voce decisă la urechea mea:

— Frumos le stă!

înaltă, îmbrăcată într-un tailleur gri-fer strâns pe talie, o doamnă de vreo patruzeci de ani, foarte frumoasă, se uita cu plăcere la automobile. Se opri la o jumătate de metru de mine,

268

269


îi zăream profilul. O faţă de statuie grecească, fermă, autoritară, sigură de sine. Zâmbea
Instinctiv o întrebai:

— De ce?


Nici măcar nu se întoarse.

— Au făcut cu claxoanele lor un vacarm de infern aproape o oră, răspunse. în sfârşit s-au potolit, blestemaţii.

Perfectă pronunţie italiană, doar cu un „r" uşor alunecat. După care mă privi. Ochi albaştri, ca un curent electric.

— Aţi venit urcând scăriţa? mă întrebă cu ironie.

— Păi... ştiţi... eu...

— Să mergem, domnule, urmaţi-mă.

în ce încurcătură prostească mă băgasem. Să fi tăcut din gură. Regina amazoanelor deschise uşa cu geamuri a unei case.

— Pe aici, vă rog.

Spuse „vă rog" dar suna mai rău decât o comandă militară. Cum puteam să nu ascult eu, intrusul clandestin? Urmând-o, simţii un parfum delicat care amintea de ozon.

Mă conduse la un ascensor. Intrarăm. în cabină mai erau alte şapte persoane. Era înghesuială, simţii presiunea corpurilor, aveau consistenţă ca şi al meu. Deci nu era nici o diferenţă între damnaţi şi noi cei vii? Aceleaşi figuri, aceleaşi haine, aceeaşi limbă, aceleaşi reviste ilustrate, chiar şi aceleaşi ţigări (un tip cu aliură de contabil scoase din buzunar un pachei cu Nazionali super cu filtru şi aprinse una).

— Unde mergem? cutezai s-o întreb pe generăleasă. Dar nu-mi răspunse nimic.

Ieşirăm la etajul zece. Femeia împinse o uşă pe care nu scria nimic. Mă pomenii într-o încăpere mare ca un birou cu un perete în întregime de sticlă. în spatele lui panorama plumburie a oraşului.

De la un capăt la celălalt al încăperii se întindea o banchetă ca într-o sală de aşteptare. în cealaltă parte, vreo zece fete în şorţuleţe negre şi cu guleraşe albe de dantelă lucrau unele la maşinile de scris, altele la nişte ciudate tastiere cu o mulţime de butoane, altele la nişte tablouri de comandă electrice (sau cel puţin mie, care nu mă pricep, aşa îmi păreau).

Totul avea un aspect de modernism, lux şi eficienţă. în faţa banchetei trei mici fotolii de piele neagră şi o măsuţă de sticlă. Dar arhiducesa nu mă invită să şed.

— Aţi venit să priviţi? mă întrebă fără introducere.

— Ştiţi... doar să-mi arunc ochii...sunt ziarist...

— Intri, priveşti, îţi bagi nasul, asculţi, iei note, nu? Şi pe urmă o ştergi fără să plăteşti taxa, nu? ... Nu, domnule, nu e cu putinţă... Cine intră la noi trebuie să suporte toate consecinţele până la capăt, căci altfel ar fi prea comod.

Apoi strigă:

— Rosella! Rosella!

Veni de grabă o fetiţă de vreo optsprezece ani, cu figură încă de copil, cu buza superioară trasă în sus de tensiunea pielii prea tinere, ochii nevinovaţi şi suprinşi.

Poate să fie el infern cât o pofti, gândii, dar cine ştie ce grozăvie n-are cum să fie din moment ce e populat cu asemenea mici bestii.

— Rosella, porunci prezidenta, fii bună şi ocupă-te puţin de datele generale ale domnului şi controlează imediat în fişierul general dacă nu cumva...

— Fără îndoială, făcu Rosella care evident pricepuse din zbor totul.

— Dacă nu cumva ce anume? întrebai, cu nelinişte crescândă.

Patroana răspunse placid:

— Dacă nu cumva sunteţi din întâmplare înregistrat aici la noi...

— Păi eu abia am sosit!

— Eu nu zic. Dar se mai poate întâmpla... De altfel controlul nu costă nimic.

îmi dădui numele şi prenumele, Rosella se duse să mâ­nuiască tastiera unui cufăraş metalic asemănător calculatoarelor electronice. Se auzi un zumzet. Apoi se aprinse un beculeţ roşu, se auzi un zgomot sec şi un cartonaş dreptunghiular de culoare roşie zbură într-un coşuleţ de aluminiu.

Pentesilea - regina amazoanelor - îl luă, părea satisfăcută.

— îmi închipuiam... De cum l-am văzut jos în stradă... Cu figura lui!

270


271

— Adică?


Curioase, alte trei fete în afara Rosellei se apropiaseră de banchetă şi ascultau. Nici una na era de înălţimea Rosellei, ci doar puţin mai mici: proaspete, strălucitoare, inteligente.

— Adică, vreau să spun, dragă domnule Buzzati, că şi tu eşti de-ai noştri, şi chiar de o bucată de vreme.

Trecuse la tu dintr-o dată:

— Eu?


Directoarea flutură fişa prin aer.

— Ascultaţi-mă, doamnă, spusei. Aici e o mare neînţele­gere. Nu ştiu precis cine sunteţi dumneavoastră. Dar vreau să fiu sincer până la capăt... Şi o să râdeţi, o să râdeţi cu lacrimi... Ştiţi ce mi se spusese?

— Ce anume?

— Că aici... că aceasta, în sfârşit... era Infernul, şi rasei cu oarecare efort.

— Nu vad ce e de râs aici?

— Bineînţeles totul a fost o glumă.

— Glumă?

— Dar dacă toţi sunt vii aici. Oare dumneavoastră nu sunteţi vie? Domnişoarele acelea nu sunt vii? Şi atunci? Infernul nu e în lumea cealaltă?

— Cine a spus asta? Mai târziu sau mai devreme fiecare îşi primeşte totuşi pedeapsa

Cele patru fete asistau amuzate; aveau nasuri mici, ascuţite, iscoditoare.

Eu încercam să mă apăr:

— Eu n-am fost aici niciodată. Cum se face că aveţi fişa cu numele meu?

— N-ai fost niciodată în casa asta Dar oraşul pe care-1 vezi aici jos îl cunoşti foarte bine.

Mă uitai. Nu-1 recunoşteam.

— Milano, nu? spuse. Şi unde credeai că te afli?

— Ăsta e Milano?

— Fireşte, Milano. Dar e şi Hamburg, e şi Londra, e şi Amsterdam, Chicago şi Tokio în acelaşi timp. Mă mir de tine. Cu meseria pe care o ai ar fi trebuit să ştii că două lumi, trei

272


lumi, zece lumi pot... cum să zic?... pot coexista în acelaşi loc, întrepătrunzându-se... Gândeam că tu cunoşteai povestea asta

— Şi eu... Eu deci aş fi damnat?

— Cred că da

— Dar ce am făcut rău?

— Nu ştiu, spuse. Nu are importanţă. Tu eşti damnat pentru că eşti astfel făcut. Oamenii ca tine poartă Infernul în suflet de când sunt copii.

începea să-mi fie frică.

— Şi dumneavoastră, doamnă, cine sunteţi oare? Fetele izbucniră în râs. Şi ea. Râdeau într-un mod straniu.

— Şi ai vrea să ştii de asemenea, îmi închipui, cine sunt fetele acestea ale mele. Nu-i aşa că sunt nişte copile drăguţe? Nu-i aşa că îţi plac? Vrei să ţi le prezint?

Şe distra de minune.

— Infernul! insista. Vino să-ţi arunci privirea, îl vei recunoaşte, nu? Ar trebui să te simţi ca acasă...

Mă apucă de braţ, mă împinse spre peretele de sticlă.

Văzui atunci oraşul de jos cu o precizie miraculoasă, până la cele mai adânci depărtări. Lumina opacă şi lividă a zilei scăzând, se aprinseseră luminile la ferestre. Milano, Detroit, Dusseldorf, Paris, Praga, amestecate împreună într-un delir de creste şi de prăpăstii, scânteiau, şi în această imensă cupă de lumină se agitau oamenii, aceşti microbi zoriţi nebuneşte de galopul timpului. înspăimântătoarea, orgolioasa maşină contruită chiar de ei se învârtea măcinându-i şi ei nu fugeau ba chiar se pregăteau să se arunce în gura angrenajelor.

Inspectoarea mă bătu pe umăr.

— Vino dincolo. Fetele mele vor să-ţi arate un mic joc plin de graţie.

Chiar şi celelalte funcţionare care până atunci rămăseseră să-şi vadă de lucru se grămădiră în jur cu mici ţipete şi râsete.

Mă conduseră într-o încăpere vecină, aici erau diverse aparate foarte complicate cu tot felul de ecrane ca ale televizoarelor.

Adorabila Rosella apucă mânerul unei bare asemănătoare, ' în mic, cu pârghia acarilor de tren. Şi începu o operaţie îngro­zitoare.

273


Yüklə 1,27 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin