Dumitru Bordeianu Mărturisiri din mlaştina disperării

Demascările de la Gherla

A doua sau a treia zi, după ce Ţurcanu trecuse prin cameră, am fost luati câte cinci-sase si dusi în camerele mari de tortură, de pe partea celulelor. Aceste camere nu aveau mozaic pe jos, ci dusumea de scânduri.

Trierea a făcut-o Ţurcanu, care ne-a dat în primire lui Livinschi, iar acesta ne-a dus vis-a-vis, la camera mare situată deasupra fostei capele. Se deosebea de camera 2 parter de la Pitesti, fiind de două ori mai mare si având dusumea pe jos.

În privinta torturilor, camera era identică cu cea de la Pitesti, doar că cei torturati erau întinsi pe dusumea, iar în fundul camerei erau câteva paturi pentru cei din comitetul de tortură.

Cum am intrat, am fost opriti în dreapta, lângă usă, pe dusumea, unde era loc liber si ni s-a spus să luăm loc. Becul era slab fată de volumul si suprafata camerei si de aceea, n-am putut distinge chipurile celor întinsi pe dusumea. Păreau niste morti, pusi unul lângă altul. Prima întrebare pe care ne-am pus-o, a fost cum se face tortura în această cameră si prin ce fel de instrumente.

Asteptam din clipă în clipă să se spună: „pe ei!”, ca la camera 2 parter. Cei de pe dusumea nu păreau în stare de ceva, arătau ca morti. Nu s-a întâmplat ca la Pitesti.

Noaptea târziu însă, (nici unul dintre noi nu dormea) am simtit niste picioare în burtă, în coaste si în spate, apoi voci care repetau încontinuu : „Aici o să muriti, banditilor!”⁸⁴ Acest protocol semăna cu cel de la Interne unde, pentru a-i scoate din sărite pe cei arestati si anchetati, li se punea în celulă un megafon, cu tot felul de amenintări sau expresii care se repetau continuu, zi si noapte.

Un camarad, care a fost anchetat timp de un an de zile la Interne, mi-a mărturisit că a avut un astfel de megafon în celulă, iar o voce repeta zi si noapte următoarea expresie: „Ce faci barosane?”. Ia trebuit un efort supranatural omului să se obisnuiască cu această bătaie la cap si să nu-si iasă din minti.

La noi, amenintările acestea n-au tinut decât câteva ore. Ce ne îngrozea însă, era perspectiva necunoscutului⁸⁵.

Fiind foarte slăbiti si obositi, deoarece ultimele nopti dormisem iepureste, ne-a prins somnul. Ne-au trezit lovituri puternice peste tot corpul, în timp ce o voce striga: „Banditilor, veniti încoace!”.

Am fost apoi luati si dusi în camera noastră. Acest fapt s-a repetat câteva nopti la rând. Toti cei din cameră, afară de cei din comitet, suportaseră si ei această tortură în alte camere, pentru că, atunci când am intrat noi acolo, au venit si ei după noi.

Am observat în timpul zilei că toti erau îngroziti si timorati, cum eram si noi. Efectul acestei navete îsi atinsese scopul, pentru că, după câteva zile, retinuti în această cameră de teroare si purtati prin ea ca să-i vedem pe cei întinsi pe dusumea ca morti, nu mai aveam nici o îndoială despre ce ne astepta.

Cei torturati erau de diferite vârste, luându-te după culoarea părului, iar fetele lor semănau cu ale noastre, ale celor cinci din camera 2 parter.

Ne-am întrebat: de lepădat, ne-am lepădat de toate, am trecut prin toate torturile posibile si imposibile; si atunci, ce să mai declarăm, când declarasem totul? Nu ne mai rămânea decât să retrăim torturile de la camera 2 parter si 3 subsol sau, poate, unele mai ingenioase si mai sofisticate. Nu a spus el oare, Zeller, că demascarea va continua si la Gherla, si peste tot?

Timp de zece zile Ţurcanu si Popa Ţanu nu au mai trecut prin cameră. În schimb, am avut parte de Livinschi si Caba, care ne-au purtat nopti la rând prin celelalte camere de tortură, unde am văzut acelasi spectacol ca în prima cameră si aceiasi nenorociti cu capete umflate si fete vinete si desfigurate. Nu stiam însă ce putea fi pe trupurile lor, căci stăteau nemiscati si înveliti.

Nu ar fi fost de o mie de ori mai bună moartea, la Pitesti, în locul acestui infern, ne întrebam noi? Ne blestemam slăbiciunea, că nu am avut tăria, credinta si curajul celor ce au fost ucisi ca martiri la Pitesti.

După vreo două săptămâni, Ţurcanu îsi face din nou aparitia în camera noastră, de astă dată singur. Cu toată nebunia pe care o trăiam, am citit iarăsi pe fata lui Ţurcanu, că nu mai era el cel de la Pitesti. Parcă nici vocea nu-i mai semăna, părând acum vocea unui om normal.

Ne-a anuntat că, de săptămâna următoare, vom fi scosi la muncă în ateliere. Lucru curios, ne-a cerut să-i spunem si atelierul unde voiam să muncim: mecanică, tâmplărie, fabrica de nasturi, vopsitorie, etc. La mecanică nu mă prea pricepeam si am cerut să lucrez în atelierul de tâmplărie manuală, unde nu riscam accidente la masini. Fapt curios, Ţurcanu mi-a acceptat alegerea.

După trecerea lui Ţurcanu prin camerele de studenti, care veniseră cu el de la Pitesti si repartizarea unora dintre noi la muncă în ateliere, am constatat că cei cinci sau sase dintre colaboratorii lui, n-au fost întrebati si nici repartizati la muncă.

Dacă, la Pitesti Ţurcanu demasca numai studenti, spre deosebire de el, Popa Ţanu ancheta si tortura mai multe categorii de detinuti politici. Dacă cei mai tineri si cu condamnări mai mici au cedat la Pitesti, la Gherla însă, majoritatea erau oameni maturi, căliti în luptă, elita muncitorilor si tăranilor legionari, si ei priveau lucrurile dintr-un alt unghi. Dacă la cei tineri, momeala reeducării, eliberarea din închisoare, prindea uneori, în schimb la cei maturi, cu o meserie bine consolidată si cu o stare materială si socială deja închegată, demascarea era văzută politic si social. De aceea, dintre toti muncitorii si tăranii pe care i-am cunoscut la Gherla, după torturile îndurate, puteau fi numărati pe degete cei care trecuseră de partea reeducatorilor.

După încetarea demascărilor, am aflat de la elevii cu condamnări mari, adusi din Moldova la Pitesti si introdusi într-o cameră de demascare, că în prima fază au interpretat torturile ca fiind o încercare a rezistentei lor, făcută de camarazii studenti. Iată ce mărturiseste unul din acesti elevi: „Eram într-o cameră, la Pitesti, veniti de la sfârsitul toamnei lui 1949, în jur de 30 de elevi moldoveni (Frătiile de Cruce din Moldova au avut un mare rol în activitatea legionară între 1945-l948, adică după Antonescu) si, la un moment dat, au intrat în cameră vreo 15 insi cu ciomege si centiroane si ne-au luat la bătaie. Ne-au bătut până ne-au lăsat într-o baie de sânge, dar nici unul dintre noi n-a ripostat”.

„Convingerea noastră a fost că suntem încercati de camarazii nostri mai mari, studenti, dacă putem rezista sau nu. Această bătaie sa repetat de câteva ori si atunci am observat că printre cei ce ne torturau nu era nici un cunoscut din Moldova. Desi la început eram hotărâti să rezistăm cât putem, după vreo două săptămâni, când a intrat în cameră Ţurcanu, pe care-l cunosteam de la Suceava, ne-am dat seama că era vorba de altceva, nu de o încercare. În închisoare, ne-am zis noi, nu fac detinutii ce vor ei cu ceilalti detinuti. Îmi este rusine si acum, cât de naivi si creduli eram”.

Cititorul îsi mai aminteste de cele ce am relatat cu privire la elevii aceia îngroziti, Comsa si Străchinaru, amestecati cu studentii de la camera 2 parter si care au refuzat să-l bată pe Oprisan, seful lor.

Cei maturi de la Gherla au fost supusi la torturi care le-au întrecut cu mult pe cele de la Pitesti, dar nici unul dintre ei n-a devenit criminal.

După ce a plecat din cameră Ţurcanu, în după amiaza acelei zile, am fost scosi să facem baie, ceea ce nu mai făcusem de la plecarea din Pitesti.

Dacă până atunci mai aveam suspiciuni si îndoieli despre cei din comitetele de tortură – în afară de Ţurcanu si de cele sase ajutoare ale lui, la care se mai adăugau încă vreo sase, care acceptaseră demascările de bună voie, fără să fi luat o singură palmă, sau de altii cu condamnări mai mari, luati de pe sectia noastră de muncă silnică si torturati în celulele mortii, de la Pitesti - acuzându-i în sinea mea că nu au încercat să reziste, ceea ce am văzut la baie, fiind dezbrăcati toti până la piele, m-a cutremurat, m-a dezarmat total si întelegerea mea în privinta demascărilor s-a întors cu 180 de grade.

Oare cicatricile atât de adânci si fară număr, că puteai băga degetele în ele, de pe corpurile acestor tineri, nu erau tot încercări?

Cum eram eu alături de dusul lui Măgirescu, acesta m-a rugat să-l spăl pe spate. De la ceafă si până la călcâie, spatele lui era numai cicatrici; parcă era tatuat cu brazde adânci. Privirea mi s-a întunecat.

Mi-a făcut un semn discret să mă uit si la Pop Cornel si la Popescu Aristotel. În acea clipă, a dispărut din constiinta si gândirea mea orice gând defavorabil lor. Mă gândeam prin ce au putut trece acesti tineri, la ce fel de torturi fuseseră supusi oare si cât timp.

Aveau cicatrici pe tot corpul, iar pe fese, gropi.

Ce se mai putea spune în fata acestei evidente? Baia aceasta de la Gherla mi-a schimbat optica întelegerii demascărilor: m-a apucat mila si de Ţurcanu⁸⁶, el fiind de fapt o nefericită victimă a unor manevre diabolice. Un tânăr inteligent ca el, cum putuse oare să se angajeze într-o lucrare atât de satanică? Numai orgoliul, setea de putere si lipsa de discernământ, putuseră să-l ducă în cea mai adâncă prăpastie a pierzaniei⁸⁷. Rămâne o enigmă cum oameni inteligenti, cu mari posibilităti intelectuale, nu învată nimic din lectura istoriei.

Pentru că, pe orice asupritor, călău si ucigas, precum si pe toti aceia care si-au dispretuit si prigonit semenul, dreptatea Dumnezeiască nu i-a iertat.

Dacă Nicolski nu l-ar fi ademenit si nu l-ar fi mintit, Ţurcanu nu s-ar fi angajat să facă ceea ce a făcut.

Ţurcanu ne promisese că vom fi scosi la lucru dar, în loc de muncă, ne-a plimbat prin camerele de tortură, doar ca să asistăm la chinuri, fără a ne obliga însă si pe noi să torturăm.

Credeam că povestea cu lucrul în ateliere nu era decât o cursă, ca, după o anumită asteptare, plină de groază si nesigurantă, pregătiti psihologic, să ne vină si nouă rândul la demascări. Mai credeam că la Gherla vor fi folosite torturi neaplicate la Pitesti. Eram siguri că, în perioada aceasta de momire, cu munca în ateliere, se vor experimenta si definitiva alte metode de tortură pentru noi.