După douăzeci de ani partea îNTÎIA

În luptă fulgeră şi tună

De vîră spaima în duşman,

Dar cînd grăieşte, nu-i a bună.

Ai şi văzut că-i gogoman.
Gaston la vorbă-i meşter mare

De parcă-i pică tot din cer.

De ce Beaufort ăst dar nu-l are?

De ce Gaston nu-i braţ de fier?
După această desluşire înţelege oricine de ce întemniţatul se mărginea la ocări şi la blesteme.

Ducele de Beaufort era nepot al lui Henric al IV-lea şi al Ga­brielei d'Estrées, tot atît de bun, de viteaz, de mîndru şi, mai ales, tot atît de gascon ca şi bunicul său, dar mult mai puţin învăţat. După ce fusese o bucată de vreme, la moartea regelui Ludovic al XIII-lea, favoritul, omul de încredere, într-un cuvînt primul la cur­te, într-o bună zi trebuise să cedeze locul lui Mazarin şi se văzuse al doilea; şi a doua zi, avînd nesăbuinţa să se supere de această schimbare şi neprevederea să şi spună acest lucru, regina porunci să fie arestat şi dus la Vincennes, de către acelaşi Guitaut pe care l-am cunoscut la începutul povestirii de faţă şi pe care vom avea prilejul să-l mai întîlnim. Bineînţeles, cine spune regina, spune Ma­zarin. În felul acesta, pe lîngă faptul că scăpaseră de prezenţa şi de pretenţiile lui, nu trebuiau nici să mai ţină seama de el, oricît îl îndrăgea poporul, şi astfel, de cinci ani îşi ducea viaţa într-o în­căpere foarte puţin regală, în turnul de la Vincennes.

Acest răstimp, care ar fi cuminţit pe oricine în felul de a judeca lucrurile, afară de domnul de Beaufort, trecuse fără să săvîrşească nici o schimbare în mintea sa. Un altul s-ar fi gîndit, într-adevăr, că, dacă n-ar fi ajuns să-l înfrunte pe cardinal, să dispreţuiască prinţii şi să purceadă singur la drum, fără alţi acoliţi, ca şi acei visători pe chipul cărora citeşti că-şi fac iluzii deşarte – după cum spune cardinalul de Retz – şi-ar fi cîştigat, de cinci ani încoace, fie libertatea sa, fie prieteni care să-l apere. Asemenea păreri nu-şi făcură loc pesemne nici de leac în cugetul prinţului, căruia lunga-i şedere dinapoia gratiilor îi sporise şi mai mult îndărătnicia, şi car­dinalul primea în fiece zi despre el veşti cum nu se poate mai neplăcute pentru Eminenţa-Sa.

Dupa ce dăduse greş cu poezia, domnul de Beaufort se apucase de pictură. Desena cu cărbune mutra cardinalului şi, cum talentu-i destul de mediocru în această artă nu-i îngăduia să ajungă la o prea mare asemănare, vrînd să împrăştie orice îndoială asupra chi­pului zugrăvit, scria dedesubt: „Ritratto deli illustrissimo facchino Mazarini". Prevenit, domnul de Chavigny făcu o vizită ducelui şi-l rugă să-şi găsească un alt fel de a-şi petrece timpul, ori cel puţin să deseneze, fără să mai adauge şi explicaţii. A doua zi, pereţii erau plini de chipuri şi de explicaţii. Domnul de Beaufort, ca toţi întem­niţaţii de altfel, semăna grozav cu copii, care se încăpăţînează să facă numai ce n-au voie.

Domnul de Chavigny fu prevenit şi despre această puzderie de chipuri în profil. Domnul de Beaufort, care nu se simţea prea sigur de sine ca să încerce a desena un chip văzut din faţă, îşi transfor­mase odaia într-o adevărată sală de expoziţie. De astă dată, gu­vernatorul nu spuse nimic; dar într-una din zile, cînd domnul de Beaufort juca mingea, porunci să se şteargă cu buretele toate de­senele şi să se văruiască pereţii.

Domnul de Beaufort mulţumi domnului de Chavigny pentru bunătatea de a-i oferi iarăşi putinţa să deseneze pe „pînze noi"; de astă dată împărţi pereţii odăii, sortind fiecare cadru cîte unei împrejurări din viaţa lui Mazarin.

Cel dintîi trebuia să înfăţişeze pe preailustra secătură Mazarin primind o bătaie zdravănă de la cardinalul Bentivoglio, în casa că­ruia fusese servitor.

În cel de-al doilea, preailustra secătură Mazarin juca rolul lui Ignaţiu de Loyola, în tragedia cu acelaşi nume.

În cel de-al treilea, preailustra secătură Mazarin fura locul de prim-ministru domnului de Chavigny, care era încredinţat că şi l-a dobîndit pentru sine.

În sfîrşit, în cel de-al patrulea, preailustra secătură Mazarin nu voia să-i dea cearşafuri curate lui Laporte, valetul lui Ludovic al XIV-lea, zicînd că, pentru un rege al Franţei, e destul dacă i se schimbă aşternutul odată la trei luni.

Erau compoziţii vaste, care întreceau în chip neîndoielnic ta­lentul întemniţatului; din pricina asta se mulţumise doar să tragă cadrul şi să scrie sub fiecare cîteva cuvinte lămuritoare.

Dar cadrele, şi inscripţiile sale izbutiră să trezească nemulţumi­rea domnului de Chavigny, care îl preveni pe domnul de Beaufort că, dacă nu va renunţa la tablourile plănuite, nu-i va lăsa nimic la îndemînă ca să le poată duce la bun sfîrşit. Domnul de Beaufort răspunse că, de vreme ce i se răpea posibilitatea să-şi facă un nume în oştire, el voia să-şi facă unul în pictură, şi cum nu putea să fie un Bayard sau un Trivulce, ţinea să devină un Michelangelo sau un Rafael.

Într-una din zile, pe cînd domnul de Beaufort se plimba prin curtea închisorii, i se luă focul din vatră, tăciunii o dată cu focul, cenuşa odată cu tăciunii, astfel că la întoarcere nu mai găsi nimic care să-i poată sluji drept creion.

Domnul de Beaufort înjură, făcu o gălăgie nemaipomenită, ur­lă cît îl ţinu gura, zicînd ca voiau să-l lase să moară de frig şi de umezeală, aşa cum muriseră Puylaurens, mareşalul d'Ornano şi marele stareţ al Vendômei, la care domnul de Chavigny răspunse că n-avea decît să-şi dea cuvîntul de cinste că va renunţa să mai deseneze, ori măcar să făgăduiască că nu va mai zugrăvi tablouri istorice, şi numaidecît va primi lemne şi tot ce trebuie pentru foc. Domnul de Beaufort nu vroi să-şi dea cuvîntul şi rămase fără căldură tot restul iernii.

Mai mult, în timpul uneia din plimbările sale, se răzuiră ins­cripţiile de pe pereţi şi odaia deveni iarăşi curată, fără urmă de mîzgălitură.

Atunci, domnul de Beaufort cumpără de la un paznic un cîine numit Pistache; cum nimic nu se împotrivea ca întemniţaţii să aibă un cîine, domnul de Chavigny încuviinţă ca Pistache să-şi schimbe stăpînul. Domnul de Beaufort rămînea uneori ceasuri întregi închis cu cîinele în odaie. Era lesne de bănuit că întemniţatul folosea a­cest timp ca să-l dreseze pe Pistache, dar nimeni nu ştia cam ce anume ţinea să-l înveţe. Într-o bună zi, Pistache se dovedi îndea­juns de bine dresat. Domnul de Beaufort pofti pe domnul de Cha­vigny şi pe ofiţerii de la Vincennes la o mare reprezentaţie în ca­mera sa. Invitaţii sosiră; încăperea era luminată de lumînări, atîtea cîte putuse procura domnul de Beaufort. Cîinele urma să arate ce ştie.

Întemniţatul, cu o bucată de tencuială desprinsă din zid, trăsese pe jos, în mijlocul odăii, o linie lungă, albă, ca o coardă întinsă. La cea dintîi poruncă a stăpînului, Pistache se aşeza pe această linie, se ridică pe labele dinapoi şi ţinînd între labele dinainte o nuia de scuturat haine, păşi în lungul liniei, cumpănindu-se în fel şi chip, aidoma unui dansator pe sîrmă; apoi, după ce merse de două-trei ori de la un capăt la altul al liniei, înainte şi înapoi, aduse nuiaua domnului de Beaufort şi luă totul de la început, de astă dată fără nuiaua ce-i slujea de cumpănă.

Aplauzele copleşiră pe inteligentul Pistache.

Spectacolul era alcătuit din trei părţi: prima parte luînd sfîrşit, se trecu la cea de a doua.

Mai întîi, cîinele trebui să spună cît e ceasul.

Domnul de Chavigny scoase ceasornicul şi îl arătă lui Pistache: era şase şi jumătate.

Pistache ridică şi lăsă laba de şase ori la rînd, iar a şaptea oară rămase cu laba în aer. Cu neputinţă un răspuns mai lămurit, nici un cadran solar n-ar fi răspuns mai bine: cum ştie oricine, cadranul sola are cusurul că nu arată ora decît atîta vreme cît nu se ascunde soarele.

Apoi, trebuia să recunoască în faţa tuturor pe temnicerul cel mai bun din toate închisorile Franţei.

Cîinele înconjură de trei ori adunarea şi după aceea se culcă în chipul cel mai cuviincios la picioarele domnului de Chavigny.

Domnul de Chavigny se strădui să se arate încîntat de această glumă şi rîse cam acru. După cîteva clipe îşi muşcă buzele şi în­cruntă din sprîncene.

În sfîrşit, domnul de Beaufort îi puse lui Pistache o întrebare foarte greu de dezlegat, şi anume: cine era cel mai mare tîlhar din lume?

De astă dată, Pistache făcu înconjurul odăii, fără să se oprească însă în faţa nimănui şi, ducîndu-se la uşă, se apucă să schelălăie şi să rîcîie cu ghearele.

— Iată, domnilor, rosti prinţul, acest cîine vrednic nu găseşte aici ceea ce i-am cerut şi vrea să caute afară. Dar fiţi liniştiţi, asta nu o să vă lipsească de răspunsul lui. Pistache, prietene, continuă prinţul. Vino încoace! Cîinele se supuse, şi prinţul urmă: Cel mai mare tîlhar din lume e oare Le Camus, secretarul regelui, care a venit la Paris cu douăzeci de livre şi astăzi are zece milioane?

Cîinele clătină din cap în semn că nu.

— Atunci, zise prinţul, e oare ministrul de finanţe, d'Emery, care, atunci cînd şi-a însurat fiul, pe domnul Thoré, i-a dăruit un venit de trei mii de livre pe an şi un palat pe lîngă care palatul Tuileries pare un bordei, iar Luvrul o cocioabă?

Cîinele dădu din cap a împotrivire.

— Nici el nu este, reluă prinţul. Ei, să ne gîndim bine; n-o fi cumva l'illustrisimo facchino Mazarini di Piscina, ia spune?

Cîinele dădu din cap cu disperare de vreo opt-zece ori la rînd în semn de încuviinţare.

— Domnilor, vedeţi singuri, zise domnul de Beaufort către cei de faţă, care de astă dată nu se încumetaseră nici măcar să zîm­bească. L'illustrissimo facchino Mazarini di Piscina e cel mai mare tîlhar din lume; cel puţin aşa spune Pistache. Să trecem acum la altceva. Domnilor, glăsui prinţul de Beaufort, folosindu-se de tăce­rea deplină aşternută pentru a începe cea de a treia parte a pro­gramului. Vă aduceţi aminte că ducele de Guise învăţase toţi cîinii din Paris să facă tumbe pentru domnişoara de Pons, pe care o pro­clamase frumoasa frumoaselor! Ei bine, domnilor, asta nu înseamnă nimic, fiindcă aceşti cîini se supuneau maşinal, habar n-aveau să facă vreo disidenţa (Domnul de Beaufort voia să spună: dife­renţă) între cei care meritau şi cei care nu meritau osteneala lor. Pistache vă va arăta, dumneavoastră ca şi domnului guvernator, că e cu mult deasupra semenilor săi. Domnule de Chavigny, fiţi bun şi daţi-mi bastonul dumneavoastră.

Domnul de Chavigny îi întinse domnului de Beaufort bastonul.

Acesta îl ţinu orizontal, cam la un picior deasupra podelei.

— Pistache, prietene, vorbi el, fă-mi plăcerea şi sari pentru doamna de Montbazon.

Toată lumea pufni în rîs: se ştia că în clipa arestării, domnul de Beaufort era amantul recunoscut al doamnei de Montbazon. Pistache, fără să facă nazuri, sări bucuros peste baston.

— Hm! mormăi domnul de Chavigny. Mi se pare că Pistache nu se deosebeşte cu nimic de semenii săi, atunci cînd săreau pentru domnişoara de Pons.

— Răbdare, spuse prinţul. Pistache, prietene, sări pentru re­gină.

Şi săltă bastonul cu o şchioapă mai sus.

Cîinele sări îndată, plin de bună-cuviinţă.

— Pistache, prietene, urmă prinţul, ridicînd bastonul cu vreo două şchioape, sări pentru rege.

Cîinele îşi făcu vînt şi, în ciuda înălţimii, trecu cu aceeaşi u­şurinţă pe deasupra bastonului.

— Şi acum, luaţi aminte, îi preveni domnul de Beaufort, lăsînd bastonul pînă aproape de podea. Pistache, prietene sări pentru l'illustrissimo facchino Mazarini di Piscina.

Cîinele se întoarse cu coada la baston.

— Ei, ce-i cu asta? făcu domnul de Beaufort, descriind cu bas­tonul o jumătate de cerc şi purtîndu-l de la coadă la botul cîinelui, astfel ca să-l vadă din nou. Sări odată, domnule Pistache!

Numai că Pistache se întoarse cu coada la baston, ca şi întîia oară.

Domnul de Beaufort repetă mişcarea şi îndemnul de adineauri, dar acum Pistache ajunsese la capătul răbdării, căci se aruncă plin de furie asupra bastonului şi, smulgîndu-l din mîinile prinţului, îl sfărîmă între dinţi.

Domnul de Beaufort îi luă amîndouă bucăţile din gură şi le întinse domnului de Chavigny cu cea mai mare seriozitate, cerîn­du-i stăruitor iertare şi adăugînd că petrecerea din acea seară a luat sfîrşit; dar, dacă are bunăvoinţă, să-l viziteze din nou peste trei luni, căci Pistache va învăţa pînă atunci şi alte lucruri.

După trei zile Pistache fu otrăvit.

Căutară vinovatul; numai că, după cum lesne se poate ghici, vinovatul rămase necunoscut. Domnul de Beaufort se îngriji să fie aşezat într-un mormînt pe piatra căruia stătea scris: