Dwamerica aşezare, limite, ţărmuri

Campos cuprinde:

1. 
   savana tipica, campo limpo („savana curata, limpede, lipsita de arbori, fara tufisuri”) formata din ierburi inalte in care predomina gramineele (Paspalum, Andropogon, Aristida), alaturi de care cresc composee si leguminoase. Este raspandita in Podisul Braziliei, la sud de paralela capitalei Brasilia.
   
2. 
   Campo sujo („savana patata”, „murdara”) este o savana cu tufisuri rare, copaci scunzi izolati sau palcuri rare de padure xerofitica.
   
3. 
   Campo cerrado („savana inchisa”) este o savana cu tufisuri si palcuri de padure din arbori scunzi, care sunt dominante.
   

In savana sudamericana sunt raspanditi arbori cu coroana sub forma de umbrela, cactusi arborescenti si euforbiacee, alaturi de alte plante xerofitice suculente.

In nord-estul Podisului Braziliei creste o padure rara, tipica (asemanatoare cu padurea Miombo din Africa, dar cu arbori mai rari si predominarea culorii albe in timpul sezonlui uscat). Aceasta padure se numeste caatinga (ceea ce in limba tupi inseamna vegetatie/padure alba). In componenta sa intra unele plante adaptate la seceta indelungata (prin tulpini voluminoase in care inmagazineaza apa), multi palmieri (intre care interesant este palmierul de ceara, care este o adevarata fabrica de ceara vegetala, ce se rade de pe tulpina sau se extrage din frunze prin fierbere; din maduva tulpinii sale se extrage o faina comestibila; frunzele sunt folosite pentru acoperisuri si impletituri; din rădăcina se extrag substante farmaceutice; fructele sunt consumate de localnici crude sau fierte).

Savanele din emisfera nordica a Americii de Sud (llanos) (Bazinul Orinoco), difera de cele din sud prin aspect si componenta floristica. Campurile de ierburi (dominate de graminee si dicotiledonate) sunt presarate cu arbori (intre care cei mai numerosi sunt palmierii).

Vegetaţia xerofitică din America de Sud poartă unele denumiri locale:

Chaco, care de fapt este o câmpie cu vegetaţie de tipul Campo Cerrado, se întinde în nordul Argentinei, vestul Paraguay, sudul Boliviei. În Gran Chaco sunt întâlnite, printre altele, 2 specii de arbori ce fac parte din familii diferite, dar cunoscute sub numele popular comun, quebracho: quebracho roşu (Schinopsis Lorentzii), quebracho alb (Aspidosperma quebracho).

Vegetaţia subtropicală ocupă în America de Sud o suprafaţă relativ mică, dar este destul de diferenţiată ca aspect:

• 
  în sudul şi sud-estul Podişului Braziliei (unde precipitaţiile sunt abundente) cresc păduri subtropicale în care abundă speciile de Araucaria; în subarboretul acestor păduri creşte ceaiul de Paraguay (Ilex Paraguaiensis)
  
• 
  un alt tip de vegetaţie subtropicală este pampasul (o formaţiune stepică răspândită în partea central estică a Argentinei; e alcătuită din specii sudamericane de graminee, din genurile care cresc în stepa Europei; pampasurile sunt azi complet desţelenite formând grânarul Argentinei.
  
• 
  Spre vest şi sud-vest precipitaţiile sunt tot mai reduse, pampasurile trecând într-o stepă degradată şi apoi în semideşerturi.
  

În Patagonia, de exemplu, creşte o vegetaţie de ierburi scunde şi rare, cactuşi pitici şi plante sub formă de pernuţă din genurile Azorella şi Bolax.

Pe faţada pacifică a continentului, la latitudinea Patagoniei, în condiţiile de climă foarte umedă şi răcoroasă, cresc păduri bogate în masă vegetală şi în specii.

Vegetaţia Anzilor este dispusă în etaje altitudinale, cu diferenţieri substanţiale între compartimentele montane de la diferite latitudini.

1. 
   Anzii Nordici
   

Până la altitudinea de 1500m intră în limitele etajului climatic al tierrei caliente. Aici cresc păduri ecuatoriale de tipul celor zonale, diferenţiate în funcţie de factorii locali. Conţin proporţii ridicate de palmieri (inclusiv bananier), ficuşi (între care şi Castilloa elastica, un ficus din care se extrage cauciuc natural). Etajul inferior al acestei păduri este bogat în desişuri de arbuşti şi arbori scunzi (între care care arborele de cacao). Spre limita de nord a Anzilor, componenţa pădurilor se modifică deoarece apare un sezon fără ploi; aici domină arbori ce-şi schimbă frunzele în sezonul secetos. În lungul litoralului Pacific, al Mării Caraibilor cresc păduri de mangrove.

Intre 1500-3000m (cu modificări locale ale acestor valori altitudinale), în limitele climatului tierra templada), întâlnim o pădure montană din care dispar palmierii, dominante fiind ferigile arborescente, bambusul. Această pădure găzduieşte arborele de chinină, arbustul de coca. Pădurile tierrei templada sunt în cea mai mare parte defrişate, fiind zona cea mai favorabilă pentru om.

De la aproximativ 3000m se intră în domeniul tierrei fria. Între 3000-3800m cresc păduri dese şi încâlcite (bogate în epifite, liane); arborii sunt scunzi, torsionaţi, predomină diferite specii de stejari sud-americani; ericacee, bambuşi şi ferigi. La înălţimi de peste 3800m, până la limita zăpezilor permanente, Anzii Nordici sunt lipsiţi de păduri; este zona numită „paramos” cu aspecte diferite: prerie (stepă alpină cu graminee şi plante cu flori originale ca aspect; terenuri mlăştinoase; sau chiar câmpuri de pietre lipsite de vegetaţie.

2. 
   Anzii Centrali
   

Vegetaţia nu mai este tot atât de abundentă ca în Anzii Nordici. Păduri mai bine încheiate apar în nord-est (unde precipitaţiile sunt mai abundente); etajarea lor este similară celei din Anzii Nordici.

În restul Anzilor centrali domină peisajul de stepă montană, pustiu şi semipustiu. Cele mai vaste spaţii de pustiu şi semipustiu apar în vest şi sud-vest (unde e situat pustiul Atacama). În acest sector vegetaţia spontană sau culturile apar doar în oazele din lungul râurilor montane sau în câmpia litorală (de o parte şi de alta a puţinelor râuri ce coboară din Anzi şi ating ţărmul).

În zona înaltă, mai ales pe platourile vaste ale Anzilor Perului şi Boliviei creşte o vegetaţie de stepă montană, cunoscută şi sub numele de puna. Puna e dominată de graminee, izolat existând şi arbori scunzi. În sud-est puna e tot mai săracă în masă vegetală, cu aspect chiar de semipustiu şi se numeşte tola (sau puna uscată).

În depresiunile închise şi aride, pe soluri sărăturoase, cresc tufe de pelin şi efedra. Culmile cele mai înalte ale Anzilor Centrali sunt un domeniu de pustiu alpin şi zăpezi permanente.

c. În Anzii Meridionali apar deosebiri pe de o parte între vegetaţia flancului estic şi cea a flancului vestic şi pe de altă parte între nordul şi sudul acestei regiuni.

Pe versantul dinspre Pacific, compartimentele inferioare ale Anzilor sunt acoperite, în nord, de o vegetaţie alcătuită din tufişuri (ce amintesc de maquisul european); spre sud, pe măsură ce umiditatea creşte, apar păduri de foioase (cu mult fag sud-american) care urcă în altitudine până la 2000m; pe măsură ce se înaintează spre sud, pădurea montană este tot mai exuberantă (apar conifere, bambus, ferigi arborescente, cedri – Libocedrus; trunchiurile şi crengile sunt inundate de liane, muşchi, licheni).

În această parte a Anzilor meridionali, pădurea urcă până în zona zăpezilor veşnice (pajiştea alpină practic lipseşte şi limbile gheţarilor pătrund în interiorul pădurilor).

La limita sudică, pădurea cedează locul tundrei.

Pe flancul estic al Anzilor Meridionali (cu umiditate redusă), compartimentele inferioare sunt acoperite cu o vegetaţie de stepă temperată; compartimentele de altitudine medie sunt acoperite de păduri mixte (cu foioase, în special fag – Nothofagus şi conifere); pe la altitudinea de 2500m pădurile dispar şi apar pajiştile alpine.

Spre sud, etajul pădurilor montane este tot mai îngust pentru a dispare complet în Ţara de Foc, unde cedează locul tundrei.

Fauna Americii

9. 
   Fauna Americii de Nord este bogată în specii endemice dar şi în alte elemente.
   

În extremul nord, în apă şi pe ţărm se întâlnesc foci, morse, ursul alb (Ursus maritimus), în apă: balenele, beluha (balena sau delfinul alb), iar în tundră. Elementele caracteristice sunt boul moscat (Ovibos moscatus), renul american – caribu (Rangifer arcticus, R. pearyi), renul european (aclimatizat), lupul polar (Canis tundrarum), nevăstuica polară (Mustela arctica), vulpea polară (Alopex galopus), păsări acvatice etc.

În taiga se întâlnesc: elanul american, bizonul de pădure, cerbul wapiti, jderul nord-american, vidra, scuncul, nurca americană, lupul, ursul brun, ursul negru american, râsul, castorul, ondrata, eratizon, veveriţa roşie.

În pădurile amestecate şi pădurile de foioase: ursul negru baribal şi alte animale care trăiesc în taiga: lupul, vulpea, vidra. Alte animale: câinele enot, bursucul american, cerbul de Virginia.

În preria americană trăieşte o faună bogată mai ales în copitate (animale de talie mare: ierbivore; de talie mică: rozătoare. La acestea se adaugă numeroase păsări. Caracteristice sunt: bizonul (Bisin bison), antilopa americană (dispărută aproape complet), coiotul (Canis latrans), vulpea de prerie, multe rozătoare dintre care unele endemice (căţelul de pământ – câinele de prerie), şarpele taur, crotalul, curcanul sălbatic, cocoşul de prerie.

În sud-vest, în regiunile aride se întâlnesc şerpi cu clopoţei, păianjeni veninoşi, scorpioni.

În munţii din vestul nord-american trăiesc unele animale de talie mare: ursul Grizzli, berbecul de munte (Ovis montana), cerbul, căprioara, şi animale mai mici (iepurele, veveriţa, marmota).

În America Centrală există o faună amestecată a celor două regiuni majore – holarctică şi neotropicală; sunt prezente: şoarecele marsupial (endemism), porcul spinos arboricol, ursul cu trompă, şarpele boa imperial, boa curcubeu, dintre păsări: quetzalul (ce figurează ca simbol pe stema Guatemalei).

Fauna insulelor Americii Centrale este mai săracă: şoareci, şobolani arboricoli (cu blană preţioasă şi carne comestibilă), şopârlele abundă (iguana rinocer, iguana cu mască), şerpii Boa subţiri, crocodilul de Cuba; printre endemisme: broasca de Antile, salamandra cavernicolă, broscuţa liliputană Sminthillus.

II. Fauna Americii de Sud este bogată datorită condiţiilor de dezvoltare extrem de variate şi favorabile (sunt extinse suprafeţele deschise, cu vegetaţie ierboasă de tufişuri, ce au permis dezvoltarea ierbivorelor, apoi carnivorelor, există regiuni montane, cu condiţii de dezvoltare a unor elemente faunistice proprii, mari suprafeţe sunt ocupate de păduri tropicale umede).

Diversificarea faunei determină divizarea regiunii neotropicale în:

1. 
   Subregiunea chiliano-patagoneză (teritorii deschise, regiuni montane, stepa, deşerturi, pampas)
   
2. 
   Subregiunea braziliană (teritorii închise, dominate de pădurea tropicală
   

Subregiunea Chiliano-patagoneză cuprinde sudul continentului şi o fâşie ce merge spre nord în zona înaltă a Anzilor. Dintre elementele faunistice: condorul (răspândit în zona înaltă a Anzilor Ecuadorului, până pe stâncile ţărmului sudului), nandul (Rhea darwin) (din podişurile Boliviei până în Patagonia de sud), lama (răspândită în zona alpină a Ecuadorului şi Perului, pânăîn sud, în Câmpiil Patagoniei şi Ţara de Foc; cu 2 specii sălbatice: guanaco şi vigonia – mai mică şi cu lână mai fină; 2 specii domestice: lama propriu-zisă, alpaga.

În Anzi există şi unele elemente relicte: marsupiale, cerbul pudu (Pudu pudu) (în Anzii Chilieni), ursul cu ochelari (Tremarctos ornatus) (Anzii din Peru şi Chile).

În pampasurile argentiniene alături de nandu sunt prezente rozătoare (mai ales cele săpătoare; formele săritoare, caracteristice pentru stepele şi deşerturile altor continente, aici lipsesc complet): viscacia-viscacia (echivalent al marmotei de stepă), tuco-tuco (Ctenomys magellanicus), mara (iepurele de pampas). Se mai întâlnesc: pisica pampasurilor (Felis pajeros), micul cerb de pampas (Odocoileus bezoarcticus), nutria, tatui, câinele lui Magellan (Canis Magellanicus) (cel mai mare dintre carnivorele din America de Sud, răspândit în pădurile de fag ale Ţării de Foc, Patagoniei, Chile).

Fauna spontană (nandu, cerbi, rozătoare mari) a fost în mare parte distrusă de europeni datorită extinderii creşterii vitelor (cornute mari) dar şi a cailor. A fost de asemenea adus iepurele din Europa, care s-a înmulţit foarte mult în Argentina, devenind dăunător pentru culturi (cea ce a determinat o campanie de distrugere).

Subregiunea Braziliană cuprinde nordul, centrul şi estul continentului. Fauna se adăposteşte în pădurile tropicale, chaco, catinga, campos cerrados, llanos.

Pădurea se remarcă prin prezenţa unei lumi animale foarte variate şi bogate. Nicăieri pe suprafaţa Globului nu se întâlneşte o faună atât de adaptată la viaţa arboricolă. Este de subliniat că un număr mare dintre mamifere au coada prehensilă.

În general, subregiunea braziliană este patria maimuţelor (maimuţe urlătoare, maimuţe capucini, maimuţe mătăsoase), tapirilor (Tapirus americanus), leneşilor (Bradypus trydactilus). Cerbul de pampas, cerbii suliţari etc. fac parte la rîndul lor din ierbivorele endemice.

Carnivorele sunt de asemenea numeroase: ursuleţul cu nas (Nasus rufa), vidra uriaşă braziliană, câinele primitiv, jaguarul (Panthera onca). Lor li se adaugă o variată faună de rozătoare printre care amintim porcul spinos cu coadă prehensilă (Cercolabes prehensilis), veveriţa braziliană, porcul de apă capibara, aguti , paca. Interesante sunt îndeosebi tatuul (Priodontes giganteus) şi furnicarul (Myrmecophaga).

În această subregiune trăiesc numeroase specii de lilieci (Vampirium spectrum), marsupiale (oposumul, şoareci marsupiali), reptile (anaconda, şarpele regal, crocodilul de Guatemala, caimanul de mlaştină, şopârla cu coadă de crocodil).

Extrem de variată este lumea păsărilor, unde întâlnim tucanul, colibri, papagali, pasărea clopot, pasărea-olar etc. Peştii au ca reprezentanţi specifici ţiparul electric (Gymnotus electricus) şi piranya. De o bogăţie fără seamăn este lumea insectelor, în majoritatea lor necunoscute încă, din care nu lipsesc păianjeni uriaşi (Avicularia).

Insulele Galapagos au o faună proprie cu un pronunţat caracter endemic (ca de altfel şi flora). Dintre endemismele faunistice – porumbelul Nasapelia, anumite specii de cormorani, cocostârci, pinguinul de Galapagos (Spheniscus manduculus) (cel mai nordic element al acestui gen), broasca ţestoasă uriaşă (Testudo elephantopus).

În Insulele Falkland trăiesc pinguini, albatroşi, pescăruşi, o muscă fără aripi, insecta lui Racoviţă (Antarctica racovitzai) etc. Datorită condiţiilor restrictive de climat şi suprafeţei reduse a ariei continentale numărul şi varietatea speciilor de animale este redus.

Solurile Americii

Interrelaţiile dintre relief, climă vegetaţie se răsfrâng asupra învelişului pedogenetic al continentului american. În general se constată o dublă zonalitate latitudinală de o parte şi de alta a ecuatorului a principalelor tipuri de soluri, o zonalitate altitudinală coondiţionată de prezenţa reliefului muntos şi apariţia unei varietăţi de soluri intrazonale.

Solurile tundrei arctice se află în strânsă alternanţă cu solurile poligonale tipice şi litosolurile. Substanţa organică pe baza căreia s-au format o constituie vegetaţia săracă de tundră descompusă parţial datorită activităţii limitate a microorganismelor. În consecinţă, ele au grosimi reduse, sunt bogate în reziduu mineral şi au o fertilitate extrem de mică. Astfel de soluri se întâlnesc în perimetrul Arhipelagului Arctic şi pe ţărmurile lipsite de gheaţă perenă ale Groenlandei.

Pe continent, în regiunea pădurilor, îşi fac apariţia solurile de tundră intens gleizate (inceptisolurile după clasificarea americană) cu o largă desfăşurare în Peninsula Alaska, nordul Canadei, Peninsula Labrador.

Specifice sunt aici turbăriile şi mlaştinile, excesul hidric şi activitatea biotică redusă, ceea ce determină un grad limitat de humificare.

Spodosolurile, respectiv solurile podzolice şi cele brune acide au cea mai mare răspândire regională, ocupând partea central estică a Americii de Nord, respectiv centrul şi sudul Peninsulei Labrador, Terra Nova, Noua Scoţie, Noua Anglie, regiunea Marilor Lacuri. Astfel, în regiunile cu altitudini modeste s-au format solurile turbo-gleizate mlăştinoase, datorită excesului de apă. Dimpotrivă, în sud şi est, odată cu înălţarea reliefului, sub pădurile de foioase, s-au format soluri bine structurate, înţelenite, cu o fertilitate mai redusă.

Dacă până la latitudinea Marilor Lacuri constatăm o zonalitate latitudinală, la sud de acestea ea primeşte un pronunţat caracter longitudinal, zonele de soluri orientându-se de-a lungul meridianelor, în strînsă corelaţie cu aportul precipitaţiilor. Solurile podzolice caracterizează partea nordică a litoralului atlantic, mai umedă şi răcoroasă.

În America de Sud solurile podzolice apar în Podişul Patagoniei, Ţara Focului şi Arhipelagul Falkland.

Molisolurile, reprezentate prin cernoziomuri, cernoziomuri levigate, cernoziomuri roşcate etc. se desfăşoară între 28º şi 50º lat.N. Cernoziomul propriu-zis apare în Podişul Preriilor pe suprafeţe mai înalte, ocupate de o vegetaţie de stepă, unde întreaga cantitate de apă infiltrată este adusă prin evapotranspiraţie spre suprafaţă.

Înspre sud, în Podişul Colorado sua în Peninsula Yucatan întâlnim soluri cernoziomice subtropicale.

Solurile subtropicale şi tropicale ocupă suprafeţe cuprinse între 30º lat.N şi S. Ele îmbracă o gamă variată de tipuri şi subtipuri datorită particularităţilor impuse de climă, vegetaţie şi relief. Dominante sunt solurile lateritice galbene sau roşii. Solurile roşcate se suprapun suprafeţelor mai înalte, în vreme ce solurile galbene ocupă regiunile mai joase din Peninsula Florida şi nordul Golfului Mexic.

Pe măsură ce înaintăm spre vestul continentului şi cu creşterea aridităţii întrăm în domeniul solurilor castanii ce coboară spre sud până în Podişul Mexican. În regiunea masivelor hercinice şi în Podişul Llano Estacado ele au o nuanţă roşcată, formând solurile brun-roşcate.

Mult mai reprezentative sunt însă solurile din zona tropicală şi subtropicală a Americii de Sud, mai dezvoltate spaţial în comparaţie cu fâşia similară din America de Nord. În Podişul Guyanelor şi piemontul Anzilor apar lateritele roşii tipice. În aceleaşi zone, dar mai ridicate altimetric, creşte gradul lor de podzolire. Pe ţărmul Oceanului Atlantic şi al Mării Caraibilor ele altrenează cu mlaştinile şi mangrovele.

Sub vegetaţia de savană din Podişul Braziliei lateritele ocupă întreaga bordură de est, privilegiată sub raportul cantităţilor de precipitaţii căzute. În această regiune ele acoperă chiar şi substratul sierrelor mai înalte.

Înspre sud apar soluri brun-roşcate cu intercalaţii de laterite.

În savanele cu păduri de tip campos, dominante sunt solurile roşcate, iar în cele ierboase, solurile roşii-cenuşii.

O alternanţă remarcabilă între solurile roşcate, specifice savanelor şi solurile brune-roşcate, specifice pădurilor uscate, caracterizează întinse suprafeţe din Câmpia Gran Chaco.

Solurile halomorfe ocupă suprafeţe notabile, atât în America de Nord (mai ales în zona aridă, endoreică, a Marelui Bazin, a deşerturilor Gila, Mojave, Texas) dar şi în America de Sud (la contactul dintre La Plata şi Sierrele Pampine, respectiv în Gran Chaco şi în nordul Podişului Patagoniei). Ele apar însă ca soluri intrazonale atât în perimetrul climei temperate, cât şi în cea subecuatorială.

Un areal cu astfel de formaţiuni pedogenetice este cel din bazinul râului Slado, de l apoalele Sierrei Nevada, unde climatul a favorizat circulaţia ascendentă a sărurilor şi formarea unor vaste suprafeţe cu soloneţuri şi solonceacuri.

Solurile roşii ecuatoriale de largă extensiune în America de Sud, sunt reprezentate prin laterite podzolite. Un rol importnant în pedogeneza acestei regiuni îl au regimul precipitaţiilor care determină o spălare foarte acentuată a sărurilor din orizonturile superioare, resperctiv o concentrare a acestora la baza profilelor.

Lateritele şi solurile lateritice podzolite de pădure ecuatorială acoperă vastele întinderi, de mare uniformitate morfologică, ale bazinului amazonian, cu excepţia zonelor inundabile unde excesul hidric duce la înmlăştinire. Culoarea închisă a râurilor din zonă este consecinţa debitului solid rezultat din spălarea materiei organice, a humusului produs în mari cantităţi prin descompunerea totală a părţii organice.

Solurile regiunilor montane prezintă o etajare riguroasă, varietatea acestora depinzînd de poziţia masivului muntos în cadrul continentului – în strânsă corelaţie cu latitudinea – şi de înălţimea sa. În zonele calde etajarea porneşte de la solurile lateritice bazale şi se continuă cu solurile montane roşii, solurile castanii cenuşii şi brune de pădure. Pe vârfurile şi culmile înalte ale Cordilierilor şi Anzilor apar litosolurile şi regosolurile bogate în schelet.

Versantul vestic, mai umed, al celor două catene muntoase majore (Cordilieri şi Anzi) posedă soluri lateritice iar pe vesrantul estic, mai uscat, se dezvoltă solurile castanii.

ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANA SI ECONOMICA
I. POPULATIA

Continentul american a fost populat relativ târziu, de la N la S. America precolumbiană era slab populată, chiar şi regiunile ce apar favorabile unor densităţi umane mari. Europenii au găsit zone mari cu densităţi slabe, sau lipsite de populaţie deşi condiţiile erau bune (ex. California era pustie).

Maimuţele antropoide lipsesc din America, deci omul nu s-a născut aici. Maimuţele platirine din America s-au detaşat de primate înaintea apariţiei strămoşilor antropoidelor şi hominidelor.

Cele mai multe indicii arată ca primii colonizatori ai Americii au venit prin Asia de NE ajungând în America de Nord peste pragul ce lega, în perioada respectivă, estul Asiei de Pen. Alaska.

(- amerindienii sunt înrudiţi cu populaţiile Asiei de NE prin caracterele lor fizice: culoare galbenă a pielii, ochii negri şi adesea înclinaţi, pomeţii proeminenţi, părul negru şi drept, incisivi în formă de lopată (aplatizaţi)

- în mormintele funerare vechi siberiene s-au găsit schelete asemănătoare celor descoperite în America de Nord

- săpaturile arheologice de la Telegraph Creek (NE Columbiei Britanice) au scos la iveală unelte de obsidiană datate 9000 îen şi asemănătoare cu cele din Hokkaido, datate 13000îen

- limba quechua seamănă cu o prototurcă).

Se pune şi problema unei origini pacifice. Nu este exclus ca unii indivizi să fi venit din V fără să treacă prin str. Bering. Unele ambarcaţiuni chineze şi japoneze puteau fi împinse de furtuni şi să ajungă pe coastele vestice ale Americii. (se pune întrebarea dacă elemente ale civilizaţiei din epoca Jomon, civilizaţie japoneză din mileniul I îen, nu ar fi pătruns pe ţărmul ecuadorian pentru a da naştere civilizaţiei de Valdivia ; influenţele chineze şi japoneze pătrunse din vest nu aveau cum să modifice sensibil compoziţia rasială amerindiană, deoarece era un material uman de acelaţi tip cu migranţii pătrunşi prin Alaska.

Există unele elemente care pledează pentru deplasarea donspre Micronezia, Polinezia, Macronezia (indienii din Amazonia folosesc sarbacana - tubul pentru suflat săgeţi – ca şi populaţia băştinaşă din Asia de SE ; aceasta este o coincidenţă, sau sarbacana amazoniană îşi are originea în Asia de SE ?

Unele ipoteze îndrăzneţe acceptă pătrunderea influenţelor indoneziene prin Est, traversând Oceanul Indian şi Atlantic. Se vorbeşte şi de influenţe egiptene, feniciene, greceşti, arabe.

Nimic nu este mai cert însă ca popularea Americii prin NV (prin Alaska). Fluxul din această direcţie a beneficiat de unele avantaje: chiar şi în condiţiile actuale este uşor pentru o barcă rudimentară să treacă din Asia prin strâmtoarea Bering (80 km) spre America; iarna strâmtoarea este îngheţată şi poate fi trecută cu piciorul; în timpul glaciaţiunii maxime din cuaternar nivelul Oceanului a scăzut astfel încât strâmtoarea se putea trece pe uscat .

Se pune întrebarea dacă migranţii nu au fost împiedicaţi de calotele glaciare. Se ştie însă că gheţarii din Munţii Stâncoşi nu au făcut întotdeauna joncţiunea cu calota canadiană, fiind aşadar intervale de timp în care exista un culoar de trecere N – S prin care se putea trece: pentru anul 8000 îen existenţa unui larg culoar N – S este dovedită, dar omul pătrunsese cu mult înainte îm America. Săpăturile arheologice de la Calico (California) au scos la iveală obiecte datând din anul 48.000îen, care se aseamănă cu obiectele de la Fen Ho (China) datate 75.000 – 60.000 îen.

Cea mai sigură dovadă a prezenţei omului în America (din seria dovezilor vechi) – scheletele umane de la San Diego (California), datate 46.000îen, în Anzii Perului – vestigii datate 20.000îen, în Patagonia – 6700îen. Deci, omul a străbătut cei 15000 km ce separă Alaska de Patagonia în cca. 40 000 ani.

Se apreciază că grupurile care treceau din Asia în America erau alcătuite din puţini indivizi, au urmat trasee diferite în America, s-au izolat, ceea ce a dus la diferenţierea grupurilor (astfel s-ar putea explica faptul că sunt insule de indieni de statură mare – adulţii grupului Bororo au în medie 1.75m – în zone dominate de indieni de statură mică; unele grupuri de indieni au corpul fragil, alţii sunt corpolenţi; există grupuri de dolicocefali ce apar în medii dominate de brahicefali). O trăsătură comună a amerindienilor este preponderenţa grupei sanquine 0. În general, impresia de omogenitate fizică a amerindienilor se impune faţă de unele trăsături originale cu caracter local.

Limbile amerindiene: se apreciază că în America Latină precolumbiană se vorbeau cca. 1700 limbi (Turnul Babel): Quechua – vorbită de incaşi – era cea mai răspândită. Incaşii sunt cei care au încercat o cartografiere a limbilor vorbite în America de Sud şi Centrală. Analiza răspândirii limbilor vorbite arată situaţii interesante: limbi din aceeaşi familie pulverizate în spaţii izolate în cadrul unor domenii ale altor limbi: 130 limbi ale grupului arawak erau vorbite în areale izolate răspândite în toată Amazonia, pe litoralul Atlantic şi în Antile; limbi din grupul tupi-guarani erau vorbite în Paraguay, dar şi pe ţărmul atlantic al Braziliei, în Amazonia; limba caraibiană era vorbită în Antile dar şi în bazinul superior al lui Xingu (Brazilia).

În ceea ce priveşte numărul amerindienilor ce populau America la sosirea europenilor, aprecierile dau cifre ce variază în limite foarte largi: unele estimări vechi acordă cifra de 1 mil pentru America de Nord şi 6-7 mil pentru America Centrală şi de Sud. Aprecieri ulterioare avansează cifre mult mai mari: 4-7 milioane pentru Anzi şi 40-45 milioane pentru întregul continent. Observaţiile recente cu ajutorul aerofotogrametriei – care au depistat areale de vechi culturi agricole şi aşezări neinventariate în trecut – au ridicat cifra la 80 milioane locuitori precolumbieni.

Chiar dacă se acceptă cifrele cele mai ridicate, America se prezenta însă, la venirea europenilor, ca un spaţiu slab populat, cu vaste teritorii practic nepopulate. America precolumbiană, deşi slab populată, nu a fost lipsită de civilizaţii avansate pentru acea perioadă: două mari civilizaţii precolumbiene aparţin Americii Andine: vastul Imperiu Inca (centrat pe Anzii peruvieni şi bolivieni, cu capitala la Cuzco; Inca s-a remarcat prin organizarea socială de excepţie); Imperiul Aztec (din Podişul Mexican, cu capitala la Tenochtitlan), iar o altă mare civilizaţie, Maya, este centrată în Peninsula Yucatan, fiind renumită prin ampla dezvoltare a artei.

Toate aceste civilizaţii s-au dovedit a fi fragile faţă de colonizatori.

Deşi veniţi în număr mic, europenii au reuşit să creeze imperii vaste, fără opoziţia importantă din partea băştinaşilor. Amerindienii, reduşi la vestigii de muzeu în S.U.A, mare parte a Canadei, Antile, metizaţi sau nu, alcătuiesc fondul populaţiei locale în numeroase alte regiuni ale Americii (din acest punct de vedere există mari diferenţe între America anglo-saxonă şi America Latină).

În perioada imediat următoare anului 1492, numărul amerindienilor s-a redus considerabil datorită bolilor introduse de europeni (cronicile citează triburi care au fost reduse la ¼ de o singură epidemie de variolă), datorită masacrării lor de către colonişti (masacrele au dus la dispariţia completă a populaţiei autohtone din unele regiuni continentale sau chiar din unele insule ale Americii Centrale: Haiti).

Aşadar, datorită reducerii numărului amerindienilor după 1492, America post-columbiană se prezenta ca un spaţiu aproape vid. Acest vid a fost umplut, pe parcursul a 5 secole, prin import masiv de populaţie (a fost o experienţă necunoscută de alt continent).

Popularea Americii post-columbiene a fost un proces social-istoric cu aspecte regionale distincte în funcţie de caracterele popoarelor colonizatoare, de tipul de colonizare adoptat de fiecare popor colonizator. Cinci puteri europene s-au avântat spre America pentru a o coloniza: patru dintre ele au ocupat vaste teritorii (Spania, Portugalia, Anglia, Franţa), iar Olanda s-a mărginit doar la un spaţiu restrâns în raport cu celelalte.

Chiar dacă după instalarea europenilor în America s-a declanşat un curent de imigrare destul de pestriţ, fiecare din regiunile Lumii noi poartă amprenta primului grup colonizator.

Se disting două sisteme de colonizare: în nord, colonizatorii anglo-saxoni (au fost confruntaţi cu un spaţiu geografic slab organizat, ţelul lor era pământul, pe care l-au cucerit pas cu pas, l-au defrişat, desţelenit, cultivat, înaintarea lor s-a făcut linear – de la est la vest – obligând băştinaşii să se retragă în regiunile cele mai puţin favorabile agriculturii; deci, colonizarea anglo-saxonă s-a făcut metodic, sistematic, constituindu-se un peisaj umanizat nou); în sud, sistemul de colonizare iberic (a fost cu totul de altă natură, scopul era avansarea rapidă, jefuirea avuţiei indiene, încărcarea cu prăzi masive; deci, nu s-a creat un front de colonizare; înaintarea s-a făcut în diferite direcţii şi s-au format nuclee administrative – în puncte de interes strategic, în regiunile bogate în metale preţioase – care se sprijineau pe structurile sociale preexistente).

În perioada 1500-1800, fluxul de populaţie spre America este reprezentat mai ales de populaţii europene, îndeosebi ale Imperiilor colonizatoare. Acest flux a fost mult mai pronunţat în America de Nord. În America de Sud în această perioadă doar 300 000 iberici au sosit, dar aici aceştia formau clasa dominantă din punct de vedere militar, administrativ, proprietari de pământ.

Un aspect al populării Americii, cu implicaţii sociale importante, îl constituie transferul de negri din Africa, care a început pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Comerţul cu “abanos uman” s-a declanşat datorită insuficienţei mâinii de lucru pe plantaţiile create de europeni în regiunile tropicale ale Americii. Primele loturi au fost aduse pe plantaţiile din Indiile Olandeze, apoi a cuprins areale geografice tot mai largi din Caraibe, NE Braziliei, Guyana, SE Americii de Nord.

După 1800, fluxul migratoriu spre America de Sud rămâne în continuare mai slab, dar continuu, cu predominare netă a elementului sud-european în toate etapele dinaintea celui de-al doilea Război Mondial. Dupa R II, a predominat un flux de populaţie asiatică (chinezi, japonezi, indieni).

În America de Nord, anii 1840, 1890 marchează două etape cu noi implicaţii în structura etnică: după 1840 are loc o imigrare masivă a populaţiei germane, irlandeze, scandinave, care depăşeşte repede numărul imigranţilor anglo-saxoni; începând din 1890, structura imigranţilor se scimbă în favoarea Europei Meridionale şi Orientale (1890 – din totalul imigranţilor, 25% proveneau din Imperiul Austro-Ungar, 22% din Italia, 20% din Rusia).

Populaţia Americii devine aşadar din ce în ce mai pestriţă.

Începând din 1930 sunt elaborate legi care limitează imigrarea în S.U.A. şi Canada.

Structura etnică actuală

În America de Nord se poate vorbi de o preponderenţă a albilor faţă de negri, asiatici, amerindieni (aici metisajul este foarte slab). În America de Sud nici una din marile categorii umane nu are preponderenţa atât de evidentă precum albii în America de Nord. Aici nu s-a creat o barieră rasială, metisajul fiind foarte pronunţat: metişi (albi+amerindieni), mulatri (albi+negri), zambos (negri + amerindieni), cholos (metişi şi amerindieni).

Populaţia albă (urmaşii coloniştilor europeni, stabiliţi în număr mare odată cu începutul secolului XVIII): spanioli, portughezi, britanici, francezi, olandezi, germani, italieni, austrieci, unguri, ruşi etc. Albii constituie grupa demografică dominantă în S.U.A. şi Canada (peste 75%). În America de Sud populaţia europeană a avut tendinţa de a se stabili în regiunile mai reci (Argentina – 90% populaţie albă, Uruguay – 90%). Valori reduse ale procentului populaţiei albe se întâlnesc în statele Americii Latine cu procent mare al populaţiei metisate: Columbia, Haiti, Ecuador, Guyana.

Ponderea amerindienilor în populaţia actuală diferă în funcţie de evoluţia istorică a statelor respective. În America Anglo-saxonă numărul amerindienilor puri este foarte redus, apreciat la cca. 1 mil (din care peste 2/3 sunt în Canada): indienii care trăiesc în rezervaţii şi inuiţii (eschimoşii) ce trăiesc în nordul extrem. Cel mai mare grup de indieni din America de Nord este Navajo, care trăieşte la E de Marele Canion, mai ales pe teritoriul Arizonei. Alte grupuri mai mari de indieni se întâlnesc în Dakota de Sud. În America Latină amerindienii sunt în număr mai mare (cca. 15 mil): Guatemala (65%), Peru (49%), Bolivia (42%). Numărul cel mai redus – indienii din bazinul Amazoniei , a căror scădere numerică, de la cca. 4 mil (la venirea colonizatorilor) la cca. 120 000 (azi) a fost cauzată de bolile aduse de europeni, de masacre şi, mai recent, de deschiderea spre dezvoltare a teritoriului amazonian: construirea transamazonianului şi a altor drumuri, despăduririle în diverse scopuri, dezvoltarea sectorului minier).