Emanuel Le Roy Ladurie



Yüklə 2,52 Mb.
səhifə19/65
tarix03.01.2019
ölçüsü2,52 Mb.
#89190
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   65

Pierre Maury izbuteşte uneori, câteva anotimpuri, când este răsfăţat de soartă şi răsplătit pentru truda lui, să devină propriul său patron. în cazul acesta, cu atât mai mult, foloseşte tot felul de tehnici; de pildă, întrajutorarea frăţească, angajarea de păstori salariaţi, şi apoi, asocierea cu un alt stăpân. la care, el însuşi, devine angajat! Aceste combinaţii variate se produc mai ales când situaţia la munte devine grea, în urma unui război între exploatatori feudali: în vara aceea, povesteşte bunul păstor, m-am dus la trecătoarea (pireneană) Isavena, Ungă Venasque. Am rămas acolo peste vară, îvipreună cu fratele meu Jean; Jean şi cu mine l-am angajat atunci pe Bernard din Baiuls ca să ne ajute să păzim oile; apoi, de Sfântul Mihail, am coborât la trecătoare, şi am venit la Lerida; a trebuit sa ocolim teritoriul Casteldans din pricina războiului de acolo, dus de Nartes şi Guillaume den Tensa, Ne-um pus aşadar oile împreună cu cele ale lui Muctiarun şi Guillaume Muii-rier, doi crescători din Ulldecona -9. Cu oile acestor doi crescători (subînţeles: faţă de care am devenit asociaţi-salariaţi), ne-am dus să iernăm la păşunile de la San Mateo, eu, fratele meu şi doi ciobani, unul cerdan, celălalt din Venasque (III, 195). Să adăugăm, ca să încheiem acest punct, că asociaţiile acestea, de tip variat, se desfac aproape la fel de uşor cum se fac: Pierre Maury, povesteşte Guillaume Maurs, s-a hotărât să-şi dea la o parte oile sale de cele ale joatronului la care muncea atunci, Pierre Castel. Şi-a luat deci oile şi a plecat, iar când s-a întors, a spus că le-a vândut unui negustor din San Mateo (II, 182).

În afară de forma de salariat, şi de ceea ce am putea numi „simpla asociere”3t> pe care am evocat-o mai înainte, mai există şi o întreagă categorie de contracte de „arendă ovină”; au fost studiate de diferiţi autori, care s-au ocupat de acele gasailles din Toulousain, megeries din Provenţa, şi baux ă cheptel în-tâlnite cam peste tot 3L. între cei originari din Montaillou, rămaşi pe loc sau emigranţi, această arendă de ovine ia forma numită parsaria: contractul încheiat de Pierre Maury (III, 169) cu crescătoarea Guillemette Maury, consanc-vina şi consăteanca lui, pe care a întâlnit-o în apropiere de Tarragona, este o variantă originală a contractului gasaille: am pus oile pe care le aveam eu în „parsaria” cu Guillemette, povesteşte Pierre; trebuia să împărţim pe din două câştigurile şi pierderile, dar în aşa fel încât Guillemette să acopere cheltuielile (pentru întreţinerea ciobanilor şi a turmei [II, 169]. Asociaţia^ dintre cioban şi crescătoare nu va fi liniştită, în ciuda certurilor destul de mari dintre cei doi parteneri, după câtăva vreme, Guillemette va investi, pe lângă bani, douăzeci de °i suplimentare în asociaţia ei parsaria cu păs247 torul cel bun. A doua zi dimineaţa, povesteşte acesta, ara primit de la Guillemette douăzeci de oi, şi m-arn întors cu ele Iu 'păşimile de Iu Calig (III, 181, text ambiguu).

Contractul parsaria există şi el, chiar în cadrul teritoriului satului Montaillou: Guillemette Benet, al cărei bărbat se bucură în sat de un statut de agricultor-patron (de vreme ce are boi cu care ară şi care trebuie închişi seara după ce isprăveşte munca [I, 478]), şi-a încredinţat oile în parsaria, prin 1303, familiei aceleia bogate, Belot, care pare să fie specializată în creşterea oilor: Acum vreo optsprezece ani, povesteşte Guillemette Benet, în 1321, ţineam, bărbatul meu şi cu mine, oi în „parsaria' la familia Benet. Era seară, când soarele este la asfinţit, în timpul verii. Duceam pline acasă la Belot pentru ca cei din familia aceasta să poată trimite plinea lui Guillaume Belot şi lui Raymond Benet, fiul meu, care păşteau „oile primite în parsaria„ (I, 477). Pe baza unui contract, rămas probabil în stadiul oral, fără intervenţia vreunui notar, familia Benet i-a dat familiei Belot, în cadrul înţelegerii lor „par-ţiare”, o fracţiune din turmă, precum şi o parte din mâna de lucru şi pâine făcută în casă pentru echipa de ciobani.

NOTE


Boria (şură sau afacere): II, 184. '

V. despre acest aspect Poitrineau şi Freche, pen tru zonele muntoase din Auvergne şi din Languedoc.

III, 287. în Cambresis, la sfâr. şitul Evului Mediu, raportul dintre valoarea lânii şi cea a venitului de pe turmă (acesta fiind considerat la valoarea ani malelor ca marfă) pare să fie şi mai ridicat: de or dinul unu (lâna) la doi (turma), faţă de unu la trei în Sabarthes (după H. Neveux, Lcs Grains de Cam bresis, teză de doctorat de Stat, în manuscris, voi. II, p. 548).

III, 179. V. şi cazul abaţiei Boulbonne: are o turmă de 2000 de oi în munţii din Vicdessos, pe la 1310-1315 (A. Garrigou, Etu'des historiques., 1846).

R. Pastor de Togneri, 1973, pp. 150-154, a subliniat acest rol al mânăstirilor şi al ordinelor călugăreşti în organizarea transhumantelor iberice ţi subpireneene, după Reconquista.

II, 183. Este vorba de zone muntoase şi de lo calităţi situate în regiunile Barcelona şi Gerona.

II, 487. Casteldans este situat în regiunea Lerida.

Juncosa: localitate din regiunea Tarragona.

M. Chevalier, p. 399.

Jbiâ., p. 399.

IIT, 135. Despre coliba pireneană, v. şi TucoChala, p. 233. So poate considera că în regiunea Monlaillou-Prades, unde nu există ferme izolate, colibele ţin loc, în i'elul lor, de habitat dispersat (dar tempo rar); despre cele câteva,. colibe pentru animale”, din Prades d'Aillon, care aparţin unor crescători-patroni din partea locului, v.: II, 172.

, A face o colibă„ sau „a face colibă” nu în seamnă a construi un habitat, ci a ocupa o colibă disponibilă, împreună cu echipa, şi a o locui pentru o vreme.

J. A. Piit-River. s, The penple of iha sierra, Chicago-London, ed. 1969, p. 37.

M. Chevalier, p. 364.

M. Chevalier, p. 365. V., de asemenea, în Cântai, distincţia dintre mazuc (colibă) şi bargueyras, parc pentru animale, ţarc împrejmuit cu piatră. Ţarcul de piatră este una din creaţiile cele mai vechi ale creş terii tradiţionale a animalelor: este întâlnit, de pildă, în Neoliticul saharian şi saholian (v. expoziţia, des pre Sahel, care a avut loc la Paris, la Museum, în 1974).

Despre aceste probleme, M. Chevalier, p. 371, 401 etc.

10. M. Chevalier. p. 403.

Am avut prilejul să spun de altfel, în cartea aceasta, că meseria de cioban este esenţial mente masculină, şi că, în Ariege, nu există vreo „Ioana de Arc”, sau vreo „păstoriţă”. So întâmplă totuşi, din când în când, ca o femeie, în special o văduvă, să-şi ducă oile la păşune. V. în această privinţă cazul Guillemettei „Benete” şi al Raymondei Belot [III.

70]: text ambiguu.

La Rochc-Flavin, Treize livrea des Parlament* <'„ Franca, pp. 10-20, citat de Louis de Santi şi Auguste Vidai, Dcux livrea de raison (1517-1550).



volum special din Archives hhtoriques de l'Albigcoin, îasc. 4, Paris, Champion; Toulouse, Privat, 1896.

P. Coste, „La vie pastorale en Provoncc an XlV-e siecle”, Etudes rurales, avril-juin 1972.

Ibid., p. 70.

Ph. Wolff, Commerce et marchands de Toulousc, 1954, pp. 197-198.

Ph. Wolff, p. 200.

Wolff, ibid.; B. Vourzay, p. 37 bis şi p. 71 bis.

II, 470. Alte texte, analoge pentru Pierre Maury, pentru Jean Pellissicr etc.

O. de Serres, Theătre d'agriculture, liv. I, cap. VI.

Din câncl în când, Jean Maury îi aduce o că maşă Iui Pierre Maury. la păşune, unde se află acesta.

III, 186. Şi II, 183 (mai ambiguu). V. şi intra.

II, 17. ri. Lumea ciobanilor constituie, ea singură, un vast sistem de informaţie: păstorii şi muntenii în general fac legătura între ei cu ajutorul unor sem nale şi al unor strigăte pătrunzătoare, care se aud până foarte departe (T, 403), din versant în versant.

Regiune din Tarragona.

V. de asemenea asociaţia Belibaste-Maury, pen tru şase oi (supra, cap. V).

Ph. Wolff, Commerce., p.:; 05 sq. şi harta VI; P. Coste, art. cit., în Etudes rurales, 1972 (Provence); etc.

Capitolul VII MENTALITĂŢI PASTORALE

Trebuie să mergem dincolo de descrierile acestea ale legăturilor economice şi profesionale; trebuie să descifrăm, cu ajutorul interesantei personalităţi a lui Pierre Maury, ceea ce ar putea fi poziţia socială şi mentalitatea unui cioban transhumant din Montaillou, în deceniile de început al secolului al XlV-lea.



Într-o primă analiză, Pierre Maury şi semenii lui par să se situeze pe treapta cea mai de jos a unei anumite scări sociale: situaţia lor este omoloagă, dar nu analoagă, celei a zilierilor francezi din Nordul ţării, în ultimele secole ale Vechiului Regim. Viaţa lor este făcută din neajunsuri şi chiar din mari primejdii profesionale: ai fost silit să pleci din casa lui Belibaste pe o iarnă grea; ai ajuns la o trecătoare, unde aproape ai murit de frig, îi spune Emersende Marty lui Pierre Maury, într-o zi când evocă, în prezenţa bunului păstor, nu numai purtările necuvenite ale omului cel sfânt faţă de el, dar şi greutăţile profesiunii de cioban (III, 198). Belibaste, 'la rândul lui, îi atrage atenţia tovarăşului său asupra existenţei foarte grele pe care o duce ca cioban: Pierre, viaţa ta este făcută din nopţi şi zile grele (II, 177). Din acest punct de vedere, viaţa de zi cu zi, îndeosebi iarna, a unui cioban ca Pierre Maury, este aproape la fel de grea, şi uneori la fel de periculoasă, ca cea a unui tăietor de lemne în pădure, de pildă Ber-nard Befayt, el însuşi victimă – de data aceasta în adevăratul sens al cuvântului – a unui accident de muncă: Bernard Befayt (bărbatul Jeannei Marty din Montaillou) a murit în pădurea Benifaxa (în Spania). Muncea ca să smulgă trunchiul şi rădăcinile unui arbore când, deodată, rădăcinile acelea şi stân-cile de deasupra s-au prăvălit peste el. A fost ucis pe loc (II, 190).

În ciuda unor faze trecătoare de prosperitate, Pierre Maury se socoteşte sărac, prin urmare, nepotrivit să întemeieze o familie. Când se culcă, i se întâmplă, mai des decât s-ar cădea, să fie, întrucât nu are nevastă, îngrămădit cu alţi doi sau trei bărbaţi într-un pat. Despre nopţile acestea populate foarte uşor de concubini neprihăniţi – ciobani, profeţi, sau spioni – Pierre Maury a lăsat o mulţime de mărturii, dintre care nu voi reda decât una, luată la întâmplare: în noaptea aceea, ne-am culcat toţi trei în acelaşi pat, eu, ereticul Beli-baste şi Arnaud Sicre (III, 202).

Realitate frecventă şi tovarăşă acceptată de bună voie, pentru Pierre Maury, sărăcia corespunde, pe deasupra, unui ideal şi unui sistem de valori. Acest ideal, desigur, este vehiculat în fel şi chip de cultura neo-evanghelică propagata în Occitania, când au prilejul, de adepţii sărăciei voluntare şi de alţi eretici. sau franciscani. Găseşte însă, în Pierre Maury şi în mulţi ciobani catari din Montaillou, auditori receptivi. Bunul nostru păstor este democrat până-n măduva oaselor – în măsura în care aşa ceva este cu putinţă în secolul al XlV-lea! Este numai ură şi dispreţ pentru luxul mesei şi al veşmintelor, cel puţin când luxul acesta porneşte de la Biserică (în schimb, Pierre este mai îngăduitor, deşi neînduplecat dacă este cazul, cu cei care, deşi îmbuibaţi şi plini de bani, dar care nu sunt feţe bisericeşti). îşi arată ostilitatea faţă de Fraţii minoriţi, pe care îi învinuieşte că benchetuiesc, în pofida regulilor, după ce au îngropat pe cineva: chefurile şi chiolhanurile acestea, notează grav bunul păstor, dăunează sufletului celui mort şi-1 împiedică să ajungă în rai (II, 30). In privinţa aceasta Pierre reia chiar cuvintele din textul sfântului Matei ', „despre fariseii care umblă după locurile dintâi la ospeţe”: ceea ce dovedeşte că are o oarecare cultură evanghelică, ajunsă până la el datorită ereticilor sau călugărilor predicatori, pe care-i ascultă, deşi-i ocărăşte până nu mai poate 2. Pierre îi îndrăgeşte pe parjaits deoarece, printre altele, ei practică un ideal de sărăcie care presupune munca, respins de Fraţii cerşetori, care-1 predicaseră totuşi, nu fără o prefăcută ardoare.

Trecând de la clerici la laici, Pierre îi stigmatizează pe de altă parte pe cei ce ar putea foarte bine fi numiţi ştăbimea; în limbajul Iui de păstor din Montaillou, îi numeşte călăreţii unor catâri voinici (II, 58). Sunt nişte conştiinţe false, care se prefac că şi-au uitat trecutul de eretici. Puternicile lor relaţii, după ce s-au lepădat pe jumătate, îi apără de temniţă: cunosc o mulţime de oameni în Sabar-thes care călăresc pe catâri voinici; sunt lăsaţi în pace; nimeni un se poate atinge de ei; cu toate acestea, au fost amestecaţi în erezie. Acestei nedreptăţi pământeşti, Pierre îi opune idealul unui paradis catar şi democratic, unde cei mari şi cei mici se întâlnesc şi stau alături fără nici o problemă (II, 179).

Idealul acesta egalitar este foarte departe de rapacitatea unui Pierre Clergue sau de cea a unui Arnaud Sicre, care vor cu orice preţ să-şi sprijine sau să-şi recapete propria casă (domus). Pierre Maury îşi bate joc de această rapacitate: deoarece păstorul cel bun este unul din aceia care nu au casă, unul care locuieşte pretutindeni, desprins de bunurile acestei lumi; mentalitatea lui de cioban girovag, în privinţa aceasta, este foarte deosebită de cea a celor ce rămln în sat, înstăriţi sau nu, zăvoriţi în casă şi pe pământurile lor din Montaillou, aşteptând să vină Inchiziţia să-i descopere.

Putem ghici unul din motivele acestui pau-perism al păstorilor, simţit în fapte şi asumat fără complexe de cei care-1 suportă. Motivul acesta este nomadismul. Ciobanii posedă, din când în când, un catâr, alături de care este un catârgiu: se cară astfel lâna şi merindele; în cursul transhumantei, cară ceva bagaje. Dar, fundamental, catârul este de foarte mic ajutor: ciobanul îşi duce averea în spinare. Forţa lui fizică şi rezistenţa la greutăţi sunt atât de mari, încât povara transportată în felul acesta poate fi uneori considerabilă: Pierre Maury trece, prin vad, un râu mare, ducându-i, unul după altul, în spate, pe Arnaud Sicre şi pe Belibaste; prin urmare, poate foarte bine să-şi ducă în spate, din Pirinei până în Catalonia, tot bagajul. Performanţele acestea individuale ating, totuşi, repede un plafon. Bocceaua cu haine, securea, dacă sunt încărcate în spate, nu mai lasă decât un loc limitat pentru alte impedimenta. Trebuie să înţelegem de pe acum ce ceremonie reprezintă aducerea, peste munţi şi peste văi, a unei cămăşi noi sau curate, de către un cioban pentru un alt cioban.

Ar fi nevoie ca păstorul să aibă o domus a lui ca să poată, asemenea rezidenţilor permanenţi din Montaillou, să strângă acolo ceva bunuri. Nu este cazul: ciobanii, peste vară, şi mai ales în timpul iernii, cel mai adesea, locuiesc la altcineva: la patron, la prieten, la cumătru. Sau la proprietarul casei, care-i pune la plată ca pe nişte chiriaşi care dispar, întru-cât cea mai mare parte a timpului stau la păşune. La rigoare, o „casă de cioban” montată pe roate ar fi bună, dacă altceva mai bun nu se poate: însă eu nu am întâlnit vreo locu254 inţă mobilă de acest gen la ciobanii mei pire-neeni din secolul al XlV-lea, ai căror munţi sălbatici sunt alergici atât la roată cât şi la căruţă. Casa ciobanului, în decursul veacurilor următoare, va fi răspândită mai curând în Franţa de nord decât în Occitania.



Lipsit de o casă proprie, dacă nu pun la socoteală momentul unor scurte vizite făcute bătrânilor săi părinţi în casa familială, ciobanul transhumant, originar din Montaillou. are des-nre bogăţie o părere cu totul deosebită de ce=i oe care a^n putea-o întâlni, la aceeaşi eoocă. la sedentarii care stau la casele lor. Ciobanul ncesta coate fi relativ înstărit, dacă este vorbi de turme şi chiar de bani, dar este sărac, şi nu poate fi altfel, dncă este vorba de obiecte, h'ţlne, vase. mobilă, recoltă etc.

De aici. dar nu numai de aici, se trarre fără îndoială acea extremă nepăsare fată de bunurile acestei lumi, de care face dovadă Pierre Maurv. când aiunge să vorbească desore problemele bogăţiei. îi place bogăţia, eventual, ca să se bucure de ea: dar, în n'ei un raz. nv, se leagă de aşa ceva, Într-o zi, în Scania, cizmarul Am nud Siere. delator nedemascat jnră, se plânpc în fata coloniei emigrată din Montaillou că a sărăcit din nricina ereziei m. nmoi sale: aceasta fusese arsă ce rug de Inchiziţie, după ce îi fuseseră confiscate bunurile şi casa (domus). Pierre Maury îi răspunde prompt: Mu te sinchisi de sărăcie. Nici o boală, nu se lecuieşte mai uşor decât aceasta! Uită-te la mine, în trei, rânduri am fost ruinat, cu toate acestea, acum, sunt mai bogat decât orieând. Prima clată. eram în valea Araues, când Raif-mond Maulen şi mulţi allii s-au dus să se căiască (de fostul lor catarism) la Papa: eu însă trebuie să fi avut vreo 2000 de sous, dar am Pierdut totul. Apoi, am pierdut partea ce mi cuvenea din moştenirea frăţească, sau „frai” pe care o aveam la Montaillou; căci nu încumetat (de frica Inchiziţiei) să mă duc acolo după ca. După aceea, am intrat cioban la nişte oameni din Ax şi Puigcerda. Cu ci, am câştigat 300 de sous; i-am încredinţai unui cumătru de la Urgel; iar el n-a vrut să mi-i dea înapoi; dar acum sunt totuşi bogat, deoarece obiceiul nostru lăsat de Dumnezeu este acesta: chiar de nu am avea decât un singur bănuţ, trebuie să-l împărţirii cu jraţii noştri sărmani (II, 30). Afirmând această credinţă în milostenia activă, Pierre Maury subînţelege o anumită idee pentru bogăţie. Bogăţia pieri-toare, totuşi reală, a ciobanului care are din când în când noroc. în diverse rânduri, Pierre a avut o sută de oi, măgari (II, 57); iar o dată, până la 300 de sous. O altă dată, până la 2000 de sous. Adică o sumă destul de frumuşică. Aceasta înseamnă totuşi mult mai puţin decât un bogat proprietar de pământ din tată în fiu, ca Bernard Clergue, care poate cheltui 14000 de sous ca să-l smulgă pe fratele său din ghearele Inchiziţiei (II, 282-283). Oricum, chiar şi atunci când Pierre Maury, filosoful nostru în piele de capră, îşi spune „bogat”, el este conştient că bogăţia aceasta a lui este foarte relativă. Adevăratul bogat nu este un salariat ca el; ci proprietarul-pntron, care este destul ele înstărit ca să nu fie silit să-şi lucreze pământul cu mâinile sale, putând folosi în acest scop pi cele ale altora (III, 122). De altfel, Pierre ştie foarte bine – şi o spune cu diferite prilejuri lui Belibaste – că în ciuda aşa-zisei lui bogăţii, este prea sărac – financiar, materia], fără casă – ca să poată întreţine cum se cuvine o nevastă şi apoi copiii pe care i-ar avea de la aceasta. M-aş însura dacă aş avea o casă ca să-mi ţin în ea nevasta şi copiii, spune un personaj libertin, reprezentat de dominicanul John Bromyard în secolul al XlV-lea. Pierre Maury, în mod manifest, nu face parte din acea elită care se poate înălţa până la nivelul unei case individuale. şi familiale. Nu-i este deci deloc greu să dispreţuiască bogăţia şi cu siguranţă că nu este dintre aceia care, asemenea adepţilor, vechi sau moderni, ai societăţii de consum, laici sau religioşi, „ridică un templu inaccesibilului”; nu spune că se Închină acelei entităţi care, chiar ca simplu concept se dovedeşte de neatins, şi care se numeşte „infinitatea nevoilor”. In privinţa aceasta, păstorul ceî bun rămâne credincios învăţăturii primite de la dascălul său Jacques Authie, în valea Arques: de bogăţiile date de Satana nu te vei sătura niciodată, oricât de multe ai avea. Cel ce ara doreşte să aibă mereu mai mult. Şi nu vei mai avea nici răgaz nici măsură, deoarece în lumea aceasta nimic nu este statornic; şi tot ce vine de la Satana este trecător şi se nimiceşte (III, 130-131). Cuvintele acestea usturătoare se aplicau foarte bine proprietarilor de pământ – chiar şi catari – plini de obsesii şi de frustrări domiciliare (mă gândesc la Pierre Clergue şi la Arnaud Sicre); dar, ţinând seama de acest discurs al lui Authie, bunul nostru păstor era sigur că va primi îndurarea, fiind scutit cu totul – datorită mentalităţii lui de păstor, aeriană şi pe deplin asumată – de legile obişnuite ale greutăţii săteşti.

Totuşi, dacă lăsăm de o parte problema obiectelor materiale şi imobiliare – indezirabile deoarece nu pot fi transportate când duci o viaţă rătăcitoare – Pierre Maury este bogat; cel puţin la nivelul satisfacţiilor întâm-plătoare, când nu ascunde plăcerea pe care o încearcă. Viaţa lui este interesantă, foarte plină, excitantă. Turmele lui pasc pe păşuni ce n-au fost secătuite de „suprapecoraţie”3. Pune să i se facă, sau să i se aducă, acolo unde se află, cămăşile, postavul, hainele ţesute din propria lui lână, de care are nevoie '*. Din punct de vedere socio-economic, se situează, asemenea colegilor săi de transhumantă, aproape cu totul în afara domeniului opresiunii senioriale sau feudale. I se întâmplă, din când în când, sa dea vreo taxă unui senior care cere plată când ciot>anul ajunge la trecători sau la păşuni. Insă, în esenţă, „raporturile de producţie”, m care se află implicat, sunt de natura contractuală şi mobilă, salarială sau cooperativă. Fără să fie nevoie să ridicăm glasul împotriva modernităţii (să nu uităm că lumea aceasta pastorală a ieşit din primii neolitici5, că principiile ei de bază sunt puse, în toate cazurile, cu mult înainte de secolul al XlV-lea), constatăm că bunul nostru păstor şi semenii săi se situează în afara economiei de subzistenţă cvasipură; aceasta, sub influenţa locală, face viaţa ceva mai uşoară celor ce locuiesc în bătrânul Montaillou. Maury participă din plin, dată fiind destinaţia finală a turmelor de ovine al căror păstor este, la economia pieţii, transhumată, transpireneană. Cu toate acestea nu este silit să respecte programul nemilos al unei organizări capitaliste, care nu are-nimic de a face cu normele, prea puţin exigente din acest punct de vedere, veacului de dinaintea ciumei. Autorii care au studiat viaţa cotidiană a oamenilor din Montaillou, indigeni sau emigranţi, sunt surprinşi, de faptu, de caracterul decontractat, plin de momente libere, al ritmului de lucru – fie că este vorba do treburi păstoreşti, agricole sau meşteşugăreşti, lucrul acesta este fără însemnătate. Pierre Maury, aidoma confraţilor săi, la munte sau pe păşunile din vale, are timp liber. La nevoie, cere tovarăşilor săi să-1 înlocuiască, aceştia păzind turmele în timp ce el se duce până la târg ca să ducă sau să aducă bani (III, 166). Sau dacă pleacă, fără nici o problemă de pontaj sau de control, o face pur şi simplu, fără nici o legătură cu profesiunea sa, ca să se ducă să-şi vadă prietenii, amantele (atunci când acestea nu vin ele până în coliba lui); în sfârşit, cumetrii; cumetri pe care şi i-a făcut de multă vreme, sau pe care-i mai dobândeşte încă, din când în când, aşa cum vom vedea, cu prilejul petrecerilor de la vreun botez. Lipsit cu totul de spirit de grup sau de provincie, Pierre Maury, ca şi cei din familia Maurs, ca toţi ceilalţi păstori din Cerdagne sau Ariege, se află postat la un nod al reţelei du informaţii policentrice, care circulă din trecătoare în trecătoare şi din munte în munte: datorită lor, el este la curent cu cele ce se petrec în Catalonia, în Pirinei, în ţinutul natal; de altfel, se duce des pe acolo, cu toate primejdiile prezentate de Inchiziţie '.

Salariat, nealienat, informat, informai şi social, Pierre Maury are simţul sărbătorii, al bucuriei şi, pur şi simplu, al ospăţului cu carne, împreună cu prietenii. De obicei, hrana lui nu este din cele mai strălucite; dar sunt nenumărate chiolhanurile cu carne, cu ficat de ţap, de porc, de oaie, cu ouă, cu peşte, cu brânză şi cu lapte, pe care le-a făcut în familie, la cârciuma sau în aer liber; împreună cu fraţii, cu rudele, cu prietenii, cu tovarăşii, cu duşmanii sau cu zbirii trimişi să-i confişte turma, dar pe care el îi mai îmbunase în prealabil pregătindu-le o pâine mare pe care o devorau laolaltă 8. Pierre Maury era unul din „stâlpii” salonului-sufragerie-bucătărie Guil-lemettei Maury, mica fermieră exilată din Mon-taillou, reinstalată în familie la San Mateo, pe strada plugarilor: toată lumea, cu Maury în frunte, se înghesuia la mesele acestei patroane; străluceau prin numărul mare al comesenilor şi vioiciunea discuţiilor, dacă nu întotdeauna prin calitatea bucatelor. Am văzut, pe la Paşti, spune Guilluame Maurs, în casa Guillemettei Maury, la San Mateo, pe Pierre Maury, pe Guillemette Maury ea însăşi, pe fiii ei Jean şi Arnaud şi pe fratele ei, care se numea tot Pierre Maury, Şi pe Arnaud Sicre din Ax (delatorul) ca şi pe mulţi alţii. Vreo douăsprezece sau cincisprezece persoane. Prânzeau cu toţii laolaltă în casa aceea. Mâncau peşte. Dar mie nu-mi place peştele. Şi apoi, nu era în timpul când se mănâncă peşte. Mi se părea de neînţeles lucrul acesta. L-am trimis pe unul din fiii Guillemettei să cumpere un ficat de ţap. Am mâncat eu din el, dar am dat şi celorlalţi oaspeţi aflaţi cu noi la ntasă în ziua aceea (II, 183-184). Chiar şi în timp de foamete sau de lipsuri mari (1310), Pierre Maury ştie să se descurce ca să găsească destulă făină pentru a-i hrăni (în afara sa) pe cei din echipă, precum şi pe prietenul său Belibaste: cam un sfert de quintal * de făină pe săptămână şi de persoană (II, 176). La sărbători, el subvenţionează din gros, în măsura modestelor sale mijloace, cu ajutorul priete-nului-duşmanului său Arnaud Sicre, festivi-1 tăţile lui Guillaume Belibaste şi ale con cubinei sfântului personaj, Raymonde. Pierre, Maury şi cu mine, povesteşte Arnaud Sicre, /ne-am înţeles să plătim pe din două cheltuielile pentru sărbătorile de Crăciun (cheltuie- > Iile pentru masa etc.): eu trebuia să plătesc, pentru mine şi pentru Belibaste; Pierre Maury, pentru el însuşi şi pentru Raymonde ai; 69).


Yüklə 2,52 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   65




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin