Eschbach Andreas

Dar era o seară de duminică, era iarnă şi era frig. Puteam să sper că cei mai mulţi aveau altceva mai bun de făcut decât să se uite pe fereastră ori să caşte gura de pe balcon…

Hopa! Dacă vorbeşti de lup… Pe la mijlocul clădirii cu contur nedefinit din faţă am zărit un punct roşu în întuneric. Capătul incandescent al unei ţigări. În spatele ei se afla fără îndoială un fumător pe care soţia îl exilase pe balcon, unde îşi savura viciul. Bineînţeles că tremura şi se şi plictisea. Am aşteptat până când punctul pâlpâi pentru ultima dată şi urmă în cădere traiectoria unui arc de cerc. Şi în plus încă o jumătate de minut.

Nu te strecura, acest principiu era desigur valabil şi aici. Am ieşit din adăpostul oferit de uşă şi am încercat să mă port calm, ca din rutină – am tras uşa după mine, ea se târa puţin pe sol, ceea ce îmi era de ajutor, ca ea să nu se blocheze în spatele meu – şi cu paşi măsuraţi m-am îndreptat direct către uşa din spatele clădirii Fundaţiei Nobel. Toate ferestrele acestei clădiri, am înregistrat spre liniştea mea, erau întunecate. Exact cum mă aşteptasem.

În partea din spate a curţii erau două locuri de parcare, unul din ele era ocupat, celălalt era liber, dar rezervat pentru o firmă cu denumirea de FitPack. Dincolo de parcare, un obstacol supărător, un zid de circa doi metri. In el nu era nici poartă, nici uşă, deci nu se putea trece mai departe. Era supărător. Un bărbat care se caţără pe un zid este întotdeauna suspect, dar ce puteam să fac? Trebuia să risc. Am încercat să rezolv problema rapid şi fără zgomot.

Încă douăzeci de metri prin zăpadă. Supărătoare erau şi urmele de paşi, dar nu puteau fi evitate. Din fericire nu erau unicele. Mă aflam în curtea interioară, care arăta exact ca în imaginile de pe internet, doar că era mai întuneric şi ninsese. Lipseau vasele cu plante, fântâna arteziană nu funcţiona şi era plină de zăpadă, iar scaunele verzi de grădină erau îngrămădite într-un colţ şi acoperite cu o prelată.

Deasupra mea domnea în continuare întunericul. Am ajuns la uşa cu încuietoare cu cod, am pus degetele aflate în mănuşi pe geam şi am aruncat o privire în interior. Linişte. Angajaţii Fundaţiei Nobel, administratorul ei şi organizatorii festivităţii de premiere se aflau în acest moment, fără excepţie, la o recepţie dată cu ocazia cuvântărilor celor premiaţi, se serveau cu bunătăţi de la bufetul rece, ciocneau pahare de şampanie şi socializau.

Habar n-aveau de mine şi că mă despărţeau doar cinci milimetri de geam de sanctuarul lor.

Din punctul de vedere al cuiva din branşa mea, senzorii de mişcare erau instalaţii de securitate parşiv de eficiente. Tehnic, ele sunt aproape de nebiruit. Dacă te apropii de ele, declanşează alarma. Dacă le tai alimentarea cu curent, iarăşi declanşează alarma. De fapt este de neînţeles de ce mai există spargeri de când s-au descoperit senzorii de mişcare. Acolo unde se instalează acest sistem, nici măcar un şoarece nu are şansa de a rămâne nedescoperit.

În treacăt fie spus, acesta e punctul slab al sistemului şi aici exista posibilitatea de a-l evita. Pentru că există mai mulţi şoareci decât îşi pot închipui cei mai mulţi oameni. În fiecare oraş mare trăiesc de zece ori mai mulţi şoareci decât oameni. Practic este imposibil să fereşti de şoareci un spaţiu mare de birou, un muzeu sau chiar un depozit. Deoarece sensibilitatea unui senzor de mişcare se poate regla numai între anumite limite şi pentru că aceasta se modifică în funcţie de temperatură, umiditatea aerului, presiune şi aşa mai departe, se întâmplă nu de puţine ori ca alarma să fie declanşată de către un micuţ animal care aleargă pe podea. (Dacă o muscă, un bondar rătăcit sau un păianjen declanşează alarma, cei care au reglat senzorii au lucrat de mântuială.)

Cu alte cuvinte, forţele de securitate care trebuie să se deplaseze la astfel de alarme sunt obişnuite ca sistemele dotate cu senzori de mişcare să declanşeze des alarme false.

Acest lucru poate fi folosit pentru a învinge sistemul. Iată un exemplu din practică: te duci în clădirea vizată în timpul orelor oficiale de funcţionare şi profiţi de o ocazie pentru a ascunde un automobil-jucărie cu telecomandă sub un dulap din birou. Pe timpul următoarelor nopţi te postezi cu telecomanda în preajma clădirii şi pui în funcţiune jucăria până când aceasta declanşează alarma, apoi conduci maşina în ascunzătoare. (Deoarece de cele mai multe ori jucăria nu poate fi văzută de afară, va trebui să o comanzi orbeşte, ceea ce este dificil şi cere mult exerciţiu.) Cel târziu peste o săptămână – mai ales atunci când pornirea alarmei poate fi corelată cu vreun alt eveniment, ca de exemplu trecerea unor trenuri prin apropiere, decolări de avioane sau ceva asemănător – echipa de intervenţie ajunge la concluzia că este ceva în neregulă cu senzorii, îi decuplează şi îl informează pe tehnicianul de la service. Echipa îşi va propune să fie foarte atentă restul nopţii, dar cam după o oră va uita de această intenţie – şi drumul este liber.

Asta ar putea funcţiona şi aici. Numai că nu mai aveam la dispoziţie o săptămână.

Mai există şi alte metode, pe care n-aş dori să le detaliez aici. Ar fi suficient dacă aş spune că nici ele nu sunt aplicabile în situaţia mea.

Din fericire nu eram nevoit să mă limitez la ele.

Tot ce aveam de făcut era să scot telefonul mobil, să formez numărul lui Dimitri şi să spun:

— Este momentul.

Privisem cu atenţie timp de cinci minute imaginea de pe monitor, iar în acest timp Dimitri mă urmărise în tăcere. Intre timp elaborasem cadrul unui plan cu adevărat temerar.

— Aş putea urca pe acoperiş. De acolo aş coborî cu o frânghie până la etajul întâi, am spus şi am indicat locul vizat pe schiţă. Aici. In sala de conferinţe. Conform schiţei ar trebui să fie încăperea de pe colţ, de lângă biroul preşedintelui fundaţiei. Vezi? Asta de aici este antreul cu secretara. Încăperea cea mică de la capătul culoarului este o mică bucătărie, locul pentru aparatul de copiat ori aşa ceva. Aşezarea tipică, nu poate fi altfel.

Dimitri nu scoase decât un mormăit:

— Hm…

— Deci îmi fac vânt prin fereastră, traversez camera şi deschid accesul la biroul şefului; în total treizeci de secunde cel mult. Drumul înapoi până la frânghie încă zece secunde, pe urmă urcatul pe perete până sus, pe acoperiş: să zicem cincizeci de secunde. Deci în total un minut şi jumătate. Am scos notesul meu şi l-am frunzărit. Jos, la intrare, pe o tăbliţă este numele firmei care asigură paza, SECURITAS. Va trebui să descopăr unde are cel mai apropiat punct de lucru. Voi putea astfel să apreciez cât va dura până când vor sosi. Ei vor trebui să descuie şi aşa mai departe, dar astea nu le mai iau în consideraţie, este bonusul meu. Dacă presupunem că au nevoie de cinci minute, înseamnă că pot să rămân în birou trei minute şi jumătate. Trei minute şi jumătate înseamnă mult timp…

— Gunnar! Oftă Dimitri. Eşti nebun!

L-am privit cu sentimentul că de data aceasta avea cumplit de multă dreptate.

— Ai o idee mai bună?

— Orice idee este mai bună decât asta a ta.

— Sunt numai urechi.

Dimitri dădu din cap oftând.

— De ce nu mă întrebi pur şi simplu? Întâmplător nu am doar o idee, ci am chiar soluţia. Mă alungă de lângă calculator, pe care derulă nişte programe care nu-mi spuneau nimic. Apoi continuă: SECURITAS. În 1998 şi-au testat calculatoarele, ca să afle dacă sunt pregătite pentru trecerea la anul 2000. Pe atunci exista un enorm deficit de forţă de muncă de specialitate, aşa că firma de IT care s-a ocupat de asta a apelat la forţă de muncă externă. Mai exact spus, au apelat la mine.

Maxilarul meu inferior stătea să se prăbuşească.

— Nu-i adevărat!

Dimitri rânji.

— A fost o ocazie. Toţi se temeau că la 1 ianuarie 2000 computerele lor vor capota. Firmele de IT erau ocupate până peste cap. Au făcut apel la programatori aflaţi în căminele de bătrâni, poţi să îţi imaginezi? Am putut alege pentru cine să lucrez. Concluzia poţi s-o tragi singur, având în vedere că eu sunt specializat pe firme interesante din punct de vedere strategic. Logoul de firmă pe care îl văzusem pe tăbliţa de la intrare – un dreptunghi negru, cu înscrisul respectiv şi cu trei puncte roşii dedesubt – apăru pe ecran. Şi cum îmi place să fac asta, mi-am asigurat cu această ocazie posibilitatea unor mici intervenţii personale. Pentru orice situaţie.

— Eu… Nu ştiu ce să spun, am bâiguit.

Degetele lui Dimitri zburau pe taste. Era cel mai rapid manipulator al tastaturii pe care l-am întâlnit în viaţa mea.

— Ai putea aprecia geniul meu, de exemplu. Ai putea să-mi ţii pumnii ca accesul să mai funcţioneze încă… Ah, nu mai este necesar. Am şi intrat, vezi? Acum un simplu clic cu mausul şi alarma de la Fundaţia Nobel este decuplată.

CAPITOLUL 43

— Nici un nume! Se văicări vocea lui Dimitri în receptor.

În privinţa telefoanelor şi a posibilelor microfoane era mai paranoic decât mine.

— Am spus eu vreun nume? Am ripostat.

Pusesem rucsacul jos şi îi deschisesem clapa superioară. Aveam în faţă maşina de găurit cu acumulatori şi un decriptor scump, care în Suedia putea fi posedat, cumpărat ori vândut, dar nu putea fi utilizat legal.

— Nu, dar tu eşti evident smintit, aşa că prefer să te avertizez cât mai des.

— Mulţumesc. Deci mă pot apuca de treabă?

După aprecierea mea, încuietoarea codată era fie un produs WST – Wang Security Technologies, firmă cu sediul în Los Angeles şi unul dintre cei mai importanţi furnizori de sisteme de închidere pentru închisori, fie – ceea ce părea mai probabil – un produs al muTronic, o firmă germano-olandeză de sisteme de securitate care îmi făcuseră deseori viaţa grea. Pentru a-mi da seama, mai întâi voi face o gaură pe partea stângă, cam deasupra tastei 7, şi cu ajutorul unui mic cârlig, voi încerca să trag un anumit cablu conţinând mai mulţi conductori. De el se va ocupa ilegal decodorul.

— Un moment… Aşteaptă, veni răspunsul din eter. Se scurseră secunde într-o tăcere apăsătoare. OK, am intrat. Acum alarma ar trebui să fie decuplată.

— Mulţumesc, am spus şi am vrut să închid.

Dar Dimitri strigă:

— Aşteaptă! Mai am ceva pentru tine.

— Da?

— Au extins sistemul. Acum au un capitol denumit Cod de acces actual. N-ai vrea să îl încerci înainte de a produce stricăciuni materiale?

— Dă-mi-1.

Se părea că pleca de la premisa că aveam chef şi timp de interminabile discuţii telefonice.

— Codul este 5-2-3-8 şi apoi romb.

Am tastat codul. Nu s-a întâmplat nimic. Prea ar fi fost frumos.

— Negativ, i-am comunicat. Cu siguranţă că este valabil numai în faţă, la intrarea principală. Dar fără cartelă…

— Stai, acum am văzut că ultima cifră nu este 8, au folosit un tip ciudat de scriere. Este 0, încearcă încă o dată cu 5-2-3-0 şi romb.

L-am probat şi pe acesta şi…

— Bingo, am zis după ce uşa se întredeschise cu un clinchet decent. M-a întâmpinat un val de căldură plăcută. Eşti un geniu.

— Asta o ştim deja. Iţi doresc distracţie plăcută şi o noapte liniştită.

Şi închise.

Am închis telefonul şi eu şi l-am băgat în scurtă. Cu grijă am mai împins puţin uşa întredeschisă. Am şters fundul rucsacului cu o batistă şi l-am pus pe podea. Mi-am scos apoi pantofii, am păşit desculţ pe podeaua rece din piatră, am scos o pungă de plastic în care am introdus pantofii şi am băgat-o în rucsac. Nu era necesar să las urme, când îmi reuşise atât de fericit intrarea.

M-am asigurat că uşa se putea deschide fără probleme din interior şi am împins-o. Abia acesta este momentul în care te opreşti pentru prima dată şi scrutezi întunericul prin toate simţurile. Sunt suficiente câteva secunde pentru a lua pulsul clădirii, al pereţilor, încăperilor, atmosfera interioară. Cu toate simţurile încordate la maximum, ca un animal de pradă pe un teritoriu inamic. Aşa trebuie făcuţi primii paşi.

Nu m-am putut stăpâni ca la capătul culoarului să nu îndrept scurt lumina lanternei către bust. Alfred Bernhard Nobel părea bolnav, aproape îngrozit. Am oprit lumina lanternei, pentru ca ochii să nu se obişnuiască prea mult cu ea, şi m-am întors către stânga.

Un grilaj de fier forjat, încuiat. După două minute de lucru l-am împins cu grijă de o parte. L-am deschis apoi complet şi l-am lăsat aşa: un tertip verificat. Dacă intra totuşi cineva pe neaşteptate, se va gândi cel mai probabil că ultimul care părăsise clădirea uitase pur şi simplu să încuie grilajul. Dimpotrivă, un grilaj deschis incomplet ar trezi bănuieli. Există situaţii în care această deosebire minoră poate fi decisivă.

Scara care urca, o altă uşă, iar în spatele ei venerabilele birouri. Mirosea a fum de ţigară; cel care va sosi primul mâine va trebui mai întâi să aerisească zdravăn încăperile. Am luminat pereţii ţinând în aşa fel degetele înmănuşate pe capătul lanternei, încât din ea să iasă doar o rază subţire ca un creion. O mulţime de fotografii înrămate, gravuri vechi, desene în creion acoperite cu geam. De-a lungul pereţilor era mobilier neoclasic din lemn de culoare închisă; măsuţe şi scaune pe care eu, ca profan, le-aş fi atribuit stilului gustavian. Totul era penibil de aranjat şi curat, ca la un muzeu.

Am luat-o de-a lungul holului, care în partea opusă dădea în culoarul clădirii din faţă, apoi am luat-o la stânga. Tăbliţele de pe uşi confirmau presupunerile făcute de mine pe baza schiţei. Încuietoarea de la biroul cu tăbliţa Execudve Director mi-a luat douăzeci de minute, după care mă aflam în sanctuar.

Totuşi, percheziţionarea biroului şi documentele nu s-a soldat cu nimic ce ar fi putut să fie suspect în vreo privinţă. Cele mai multe hârdi aveau ca subiect detaliile investiţiei capitalului fundaţiei, restul priveau cazarea laureaţilor la Grand Hotel: programarea serviciilor şi legitimaţiile pentru oamenii din pază, facturi de la hotel, o listă cu data, ora şi numărul zborului avioanelor cu care plecau oaspeţii şi alte documente asemănătoare. Nimic ieşit din comun. Nici cel mai mic indiciu că fundaţia ar fi fost într-o formă oarecare amestecată în răpirea Kristinei.

Am rămas un timp nemişcat în întuneric, întrebându-mă dacă nu cumva Dimitri avea dreptate şi eu eram cu adevărat smintit. Ce căutam eu aici? In fond niciodată nu m-am gândit serios că aş găsi vreo urmă aici. Căci, dacă fundaţia ar fi participat la conspiraţie, nu ar mai existat nici un interes pentru răpirea Kristinei.

Nu. Fundaţia Nobel era şi ea o victimă a celor care planificaseră şi realizaseră totul. Ar fi trebuit să îmi dau seama de asta de la început.

Deci, ce mă mânase încoace? Instinctul meu tăcea. M-am întors la vitrina în care se aflau diplomele şi casetele cu medalii. Am fixat lumina lanternei pe partea de sus a vitrinei, am scos una dintre mapele grele, din piele şi am deschis-o. Era a premiului Nobel pentru fizică, pe care în acest an îl împărţeau doi oameni de ştiinţă, unul din SUA, celălalt din Japonia. Aceasta era diploma japonezului, mare, creată în culori splendide de un caligraf, cu sigiliul fundaţiei şi cu două semnături. Peste trei zile mapa îi va fi înmânată de către rege.

Am pus-o la loc şi am deschis una dintre casetele mari, de un roşu-închis. Medalia de aur din ea îl reprezenta pe Alfred Nobel din profil şi avea inscripţionat în cifre romane anul naşterii şi anul morţii acestuia. Deci el era, sfântul Graal al ştiinţelor. Nici un fir de praf şi nici o amprentă digitală nu păta efigia strălucitoare.

Am scos medalia, lucru nu tocmai uşor de realizat cu mănuşa pe mână, şi am întors-o. Reversul reprezenta o femeie cu o carte în poală, care lua apă într-o cupă, dintr-un izvor, pentru a astâmpăra setea unei fedţe bolnave, pe care o ţinea cu celălalt braţ. Inscripţia de pe margine suna astfel: Inventas vitam juvat excoluisse per artes. Limba latină nu face parte dintre limbile folosite în profesia mea, dar Hans-Olof nu uitase să îmi explice că era vorba despre un citat din Eneida lui Virgiliu, tradus prin „Invenţiile îmbunătăţesc viaţa, care este înfrumuseţată de arte”.

Pe un locşor plat de pe marginea inferioară era gravat un nume. Am pus medalia mare din aur aproape pur în lumina lanternei, pentru a descifra numele, şi din cauza surprizei aproape că am scăpat-o jos, când am citit Sofia Hernândez Cruz. Ţineam în mână medalia destinată ei!

Ce coincidenţă! Priveam ca hipnotizat literele mici, care parcă nu aveau destul loc, şi nu puteam să cred, deşi coincidenţa nu era în definitiv atât de mare.

Mi-a venit o idee. Ce ar fi să fur medalia? Ce s-ar întâmpla?

Nimic. Probabil că exista o rezervă de medalii, şi un nume se grava repede. Sau medalia îi va parveni mai târziu, aşa cum s-a procedat la prima acordare a premiului din 1901, pentru că medaliile respective nu fuseseră gata la timp. Am pus medalia grea, din aur, la locul ei şi am lăsat caseta în vitrină.

Nu, nu asta mă ademenise aici.

Dând curs impulsului, am deschis uşa ce lega biroul preşedintelui fundaţiei de sala pentru conferinţe. In interior aceasta avea doar un zăvor. Am intrat şi am aprins lumina. Era posibil să fiu văzut din afară de către cineva, care să se mire, dar îmi era indiferent. Trebuia să îl privesc mai bine pe acest Alfred Nobel, al cărui testament era la baza a tot ce se afla aici.

În această încăpere era omniprezent. Un portret atârna lângă uşa dinspre hol, iar un altul, mai mare, deasupra căminului. Mi-a reînviat în memorie tot ce ştiam despre acest om – iar când ai drept cumnat un membru al comitetului Nobel, auzi o mulţime de lucruri despre Alfred Nobel. In această noapte şi în acest loc părea că se desfăşura o istorie de o vigoare mitică, o legendă cum nici vechii greci nu ar fi putut să o inventeze mai strălucit.

Şi şi-a strâns imensa sa avere tocmai cu explozivul! După experienţe făcute cu nitroglicerină, în urma cărora fratele său mai mic a murit, a descoperit în cele din urmă dinamita, primul exploziv ce putea fi manipulat în siguranţă, fără de care marile construcţii ale timpului său nu ar fi fost posibile. A câştigat din străpungeri de tuneluri, din construcţia de şosele şi căi ferate care necesita dislocare de stânci şi versanţi muntoşi – dar, bineînţeles, şi de pe urma războaielor şi producţiei de armament. Fusese un inventator şi un om de afaceri abil, dar şi-a trăit viaţa singuratic, nu s-a căsătorit niciodată, n-a întemeiat o familie, n-a avut copii şi a murit tot singuratic. Pe data de 10 decembrie 1896, în acea zi care astăzi este cunoscută ca ziua Nobel. Cam cu un an înainte de moarte a întocmit ultimul său testament, cel definitiv, prin care aproape că şi-a dezmoştenit rudele, şi a fondat premiul care astăzi este indestructibil legat de numele său.

Masa de consiliu din mijloc scânteia în roşu. Am încercat să-mi imaginez ce fel de discuţii se desfăşurau aici. Când fusese pronunţat pentru prima oară numele Sofia Hernândez Cruz la această masă? Fundaţia Nobel organiza numai ceremonia de acordare a premiului şi punea la dispoziţie banii pentru premieri, nu avea nici o tangenţă cu alegerea laureaţilor. Probabil că acest nume fusese menţionat abia după alegere şi fară ca cineva să fi bănuit că afacerişti lipsiţi de scrupule interveniseră în joc.

Încă două portrete atârnau deasupra unei vitrine din sticlă în care erau expuse câteva aparate folosite de Nobel şi un facsimil al testamentului său. Unul din portrete o reprezenta pe Bertha von Suttner, o activistă austriacă pentru pace, cu care el susţinuse timp de decenii corespondenţă şi fără de care poate că nu i-ar fi venit ideea de a înfiinţa un premiu pentru pace. Celălalt portret era al lui Ragnar Sohlman, executorul testamentar stabilit de Nobel, căruia instituţia premiului Nobel îi datorează nu mai puţin existenţa decât moştenirii lăsate de însuşi fondatorul. Sohlman fusese acela care a convins rubedeniile lui Nobel să nu atace testamentul – ceea ce ar fi putut face cu oarecare şanse de succes, deoarece aveau legea de partea lor.

Aşadar, mă aflam în faţa a trei oameni cu idealuri înalte şi nu ştiam ce să fac. Însufleţiţi de dorinţa de a-şi ajuta semenii, ei au acţionat pentru a face lumea mai bună, pentru a face din ea un loc cu o viaţă mai bună. Binele celorlalţi a fost considerat de ei propriul bine.

Dar cum au gândit ei? M-am aşezat pe vine în faţa vitrinei şi am citit testamentul scris de mâna lui Nobel:

Capitalul va alcătui un fond, ale cărui dobânzi anuale vor fi atribuite ca premii acelora care în anii precedenţi au adus cele mai mari foloase omenirii.

Am citit rândurile în care erau stabilite categoriile – fizică, chimie, medicină, literatură şi pace. Paragraful se încheia cu acea frază care pentru vremea lui Nobel fusese copleşitoare:

Este voinţa mea expresă, ca la acordarea premiului să nu se ţină seama de apartenenţa la o anume naţiune, în aşa fel încât cel mai demn să primească premiul, fie el scandinav sau nu.

Pentru acest lucru Nobel a fost insultat şi s-a spus despre el că ar fi trădător de patrie.

Am simţit în mine un tremurat ce urca din adâncuri neidentificate, unde nimic nu îl mai putea reţine. A trebuit să mă aşez şi am făcut-o simplu, pe podea. Ce a fost asta, Dumnezeule, ce a fost asta?

Lacrimi. M-am auzit deodată suspinând şi la început n-am înţeles că eu însumi suspinam. Privirea mi s-a înceţoşat, ceva umed mi se prelingea pe obraji, şi o durere străveche părea că-mi sfârteca inima. Am plâns pentru părinţii pe care nu îi cunoscusem. Am plâns pentru Inga, care mă părăsise atât de brusc şi mult prea devreme. Am plâns pentru Kristina, care nu va mai voi să ştie nimic de mine. Am plâns pentru mine însumi, am plâns pentru Alfred Nobel, bărbatul care toată viaţa a fost trist şi singur şi, în cele din urmă, ce nu a putut da cuiva a oferit întregii omeniri printr-unul dintre cele mai grandioase acte din toate timpurile.

Unei omeniri care îi mulţumea strâmb. Unei bande de bipezi corupţi, lipsiţi de scrupule, violenţi, care nu se dădeau înapoi de la nimic, nici de la a târî prin noroi amintirea lui Nobel, dacă era în folosul lor.

Forţele pozitive luptaseră cu curaj, dar deveniseră prea slabe. Răul învinsese. Lumea se afla acum în mâinile Satanei.

Sună absurd, şi mi se pare ciudat să adaug, dar eu chiar cred că trebuia să pătrund în Fundaţia Nobel, pentru a plânge aici.

Nu ştiu cât am stat pe podea. In amintirea mea intervalul poate la fel de bine să însemne minute sau ore. Ştiu doar că starea a trecut cândva şi eu mă simţeam complet golit. Curat, dar în acelaşi timp şubred. Când m-am ridicat încetasem să mai lupt. Nu o voi mai revedea pe Kristina. Ea va muri, HansOlof va muri, şi voi muri şi eu, şi atunci tot ce a fost durere va înceta.

În timp ce mă ridicam, privirea mi-a căzut pe portretul lui Ragnar Sohlman, adevăratul fondator al fundaţiei, şi atunci mi-am amintit că actualul preşedinte al fundaţiei se numea Michael Sohlman şi era nepotul acestuia. Mi-a venit ideea să-i scriu. Nu îl cunoşteam, ci doar auzisem de el, iar numele lui se afla pe plăcuţa de pe uşă. In altă dispoziţie decât cea în care eram, m-ar fi interesat cum ar reacţiona cel răspunzător de moştenirea şi de memoria lui Nobel, când mâine ar descuia biroul şi în mijlocul mesei lui de lucru ar afla o scrisoare de la un necunoscut, în care era zugrăvit cel mai mare scandal din istoria premiului. Ar muşamaliza tot sau ar face publică scrisoarea?

Şi care ar fi urmările? Cum ar reacţiona protipendada, cei bogaţi, clica sforarilor, potentaţii societăţii?

Kristina nu va fi salvată. Nimic din ce aş mai putea eu să fac nu ar salva-o. Va rămâne totul aşa.

Privind retrospectiv, cred totuşi că în acel moment – fără să fi fost conştient de asta – a încolţit ideea a ceea ce aveam să fac mai târziu.

Am părăsit clădirea Fundaţiei Nobel puţin după ora trei noaptea, în acelaşi mod în care intrasem, şi, după cum speram, fără a lăsa urme. Ajuns în Stureplan am prins un autobuz de noapte al liniei 96, care mergea către Odenplan, am coborât la Stadsbiblioteket, şi a trebuit să aştept în frig o legătură peste o jumătate de oră, un autobuz de pe linia 595, care m-a dus la Sundbyberg. Când am ajuns acasă la Birgitta, eram gata congelat. S-a speriat când m-am vârât în pat lângă ea, s-a lipit de mine somnoroasă, dar când a simţit cât de rece eram, a tresărit, s-a depărtat şi s-a ghemuit ca un embrion. Am lăsat-o în pace, m-am întors pe partea cealaltă şi am adormit.