Eugen cizek istoria literaturii latine

NOTE

1. Cum atestă, în culegerea sa de fragmente din istoricii romani, Hermann PETER, Historicorum

Romanorum Reliquiae, ed. a 2-a, Leipzig, 1906-l916, tiraj nou, 1967, II, pp. 33l-339 (consacrate pasajelor rămase din operele iui Marius Maximus şi Cordus), fragment 1. Pentru distincţia dintre epitomă şi breviariu, după părerea noastră inoperantă, vezi J.W. EADIE, The Breviarium of Festus. A Criticai Edition with Historical Commentary, London, 1967, pp. 10-l3.

2. Pentru Marius Maximus, vezi Henry BARDON, La litteraiure latine inconnue, Paris, 1952-l956,

II, pp. 270-272; Santo MAZZARINO, IIpensiero storico classico, ed. a 3-a, Bari, 1973, II, partea a ll-a, pp. 208-211; 230; R. FOSSATELLI, „Mario Massimo", Rivista di Cultura Classica e Medioevale, 15, 1973, pp. 75-80; Eugen CIZEK, „Istoriografia târzie", Istoria literaturii latine (117 e.n.-sec. VI e.n.), IV, Bucureşti, 1986, pp. 30l-303; J.P. CALLU, Introduceri la Histoire Auguste, I, 1, Paris, 1992, pp. XIV; XVIII-XIX; 9; 53; 73-74.

3. Pentru Cordus, vezi H. BARDON, op. cit, II, pp. 272-273; S. MAZZARINO, op. cit., II, pp. - 285-286; 306-307.

4. în ce priveşte Ignotus, vezi sir Ronald SYME, Emperors and Biography. Studies in the Historia

Augusta, Oxford, 1971, pp. 30-53. De asemenea, credem că a existat cu adevărat Acholius, izvor al Istoriei Auguste pentru Aurelian.

5. Pentru EKG, vezi A. ENMANN, Eine verlorene Geschichte der romischen Kaiser und das Buch

De viris illustribus urbis Romae, Supliment la Philologus, 4,1884, pp. 337-501; S.MAZZARINO, op. cit, II, 2, pp. 234-237; 241; 306; E. CIZEK, „Istoriografia târzie", Istoria literaturii latine, IV, pp. 304-305; J.P. CALLU, op. cit, pp. XI-XII; XXXV; 52. Potrivit lui Enmann, ultima parte din EKG ar putea fi opera unui autor diferit de cel ce alcătuise biografiile împăraţilor, de la August la Diocleţian. El ar fi continuat eforturile predecesorului său.

6. Pentru biografia lui Aureiius Victor, vezi Pierre DUFRAIGNE, Introducere la Aureiius Victor, Livre

des Cesars, Paris, Les Belles Lettres, 1975, pp. IX-XV; Liviu FRANGA, „Aureiius Victor", Istoria literaturii latine, IV, pp. 308-311.

7. în privinţa datării Cezarilor, vezi P. DUFRAIGNE, op. cit, pp. XV-XVII; L. FRANGA, „Aureiius

Victor", Istoria literaturii latine, IV, pp. 312-313.

8. Din acest corpus, în afară de Caesares, fac parte: „Originea neamului roman", Origo gentis

Romae, scriere anonimă datând tot din secolul al IV-lea d.C, Despre bărbaţii iluştri ai oraşului Roma, lucrare deja menţionată de noi, şi „Epitomă despre cezari", Epitome de Caesaribus, la care ne vom referi după Aureiius Victor. Pentru acest corpus, vezi Fr. PICHLMAYR, Prefaţă la Sexti Aurelii Victoris liber de Caesaribus, Leipzig, Teubner, 1961, pp. V-VI; P. DUFRAIGNE, op. cit., pp. VII-IX; L. FRANGA, „Aurelius Victor", Istoria literaturii latine, IV, pp. 31l-312.

9. Analiza izvoarelor lui Aurelius Victor a format obiectul unor dezbateri aprige între cercetători: vezi

A. COHN, Quibus e fontibus Sex.Aurelii Victoris et libris de Caesaribus et Epitomes XI capita priora fluxerint, Berlin, 1884; A. ENMANN, op. cit, passim; Charles LECRIVAIN, Etudes sur l'Histoire Auguste, Paris, 1904, p. 423; P. DUFRAIGNE, op. cit, pp. XXV-XXXV; L. FRANGA, .Aurelius Victor", Istoria literaturii latine, IV, pp. 314-315 (dar nu înţelegem de ce ultimii doi cercetători menţionaţi au tendinţa de a contesta utilizarea lui Ignotus şi a Istoriei imperiale a lui Enmann).

761

ISTORIOGRAFIA SECOLELOR III-V D.C.

10. Cum arată P. DUFRAIGNE, op. cit, p. XXII. Pentru ideile istoriografului privind cauzalitatea istorică şi capacitatea lui de a sesiza liniile directoare ale evoluţiei Imperiului, vezi şi L. FRANGA, .Aurelius Victor", Istoria literaturii latine, IV, pp. 315-323.

11. în privinţa informaţiei eronate cu privire la evacuarea Daciei de către administraţia imperială şi a datei reale a acestui eveniment, vezi Hadrian DAICOVICIU, „Gallieno e la Dacia", Miscellanea in Onore di Eugenio Manni, Roma, 1979, pp. 65l-660; Bucur MITREA, „Un tezaur monetar de la Aurelian descoperit în Oltenia. Notă preliminară", Muzeul Olteniei. Craiova, Oltenia. Studii şi Comunicări, 4, 1982, pp. 97-l06, îndeosebi pp. 98 şi 105; Eugen CIZEK, „Les textes relatifs â l'evacuation de la Dacie et leurs sources", Latomus, 45, 1986, pp. 147-l59, mai ales pp. 151 şi 155; „Sinteza daco-romană", Romano-Dacica I. Izvoarele antice ale istoriei României, Bucureşti, 1986, pp. 7-50, îndeosebi pp. 40-48. Pentru ideile politice şi informaţiile furnizate de Aurelius Victor, vezi S. MA2ZARINO, op. cit, II, 2, pp. 212; 295-299; 310; C.E.V. NIXON, An Historical Study ofthe Caesares ofSextus Aurelius Victor, disertaţie de doctorat, Ann Arbor, 1971, passim; P. DUFRAIGNE, op. cit, pp. XVII-XXIII; XXXV-XXXIX; XLI-XLIII; Eugen CIZEK, „Historia Augusta şi Aurelius Victor", Imperiul, II, p. 289; L. FRANGA, .Aurelius Victor", Istoria literaturii latine, IV, pp. 323-324.

12. Pentru strategia compoziţională şi scriitura lui Aurelius Victor, vezi P. DUFRAIGNE, op. cit, pp. XXXIX-LII; E. CIZEK, „Historia Augusta şi Aurelius Victor", Imperiul, II, pp. 288-290; Aurel LUPU, „Caesares: arta abrevierii la Aurelius Victor", Culegere de studii de civilizaţie Romană, Bucureşti, 1979, pp. 67-75; L. FRANGA, .Aurelius Victor", Istoria literaturii latine, IV, pp. 324-328.

13. Pentru biografia şi documentarea lui Eutropiu, vezi Eugen CIZEK, „Proza secolelor III-IV e.n.", Imperiul, II, p. 269; Liviu FRANGA, „Eutropius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 335-344; 355-357; în privinţa informaţiilor despre Dacia, vezi Dimitrie St. MARIN, „Părăsirea Daciei traiane în isvoarele literare antice. Consideraţii filologico-lingvistice pe marginea textelor", Buletinul Institutului de Filologie Română „Alexandru Philipide", 10, 1943, pp. 163-l87; E. CIZEK, „Les textes relatifs â l'evacuation de la Dacie", pp. 147-l48; 15l-l52; „Sinteza daco-romanâ", pp. 8-l2; 27; 43-44.

14. Pentru concepţiile lui Eutropiu, sintaxa textului şi scriitura lui, vezi N. SCIVOLETTO, „La civilitas del IV secolo e ii significato del Breviarium di Eutropio", Giornale Italiano di Filologia, 24, 1970, pp. 14-45; E.CIZEK, „Proza secolelor III-IV e.n.", Imperiul, II, pp. 269-270; Epoca lui Traian. împrejurări istorice şi probleme ideologice, Bucureşti, 1980, p. 41; L. FRANGA, „Eutropius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 344-355; 357-366.

15. în privinţa lui Festus, vezi Hermann PETER, Die geschichtliche Literatur Ober die romische Kaiserzeit, Leipzig, 1897, voi. II, pp. 353-356 (el îl defineşte ca „un mic Florus"); Otto SEECK, „Rufius Festus", Real-Encyclopădie der Classischen Altertumswissenschaft, voi. VI, col.2257 şi urm.; J.W. EADIE, op. cit, pp. 1 -20; 70-98; E. CIZEK, „Istoriografia târzie", Istoria literaturii latine, IV, pp. 305-306.

16. Pentru Pseudo-Aurelius Victor, vezi E. WESTERBURG, „Lucian, Florus und Pseudo-Victor", Museum fur Philologie, 1882, pp. 34-49; Jorg SCHLUMBERGER, „Die Epitome de Caesaribus. Untersuchungen zur heidnischen Geschichtsschreibung des 4 Jahrhunderts n.Chr.", Munchen, 1974; E. CIZEK, „Historia Augusta şi Aurelius Victor", Imperiul, II, p. 290; Epoca lui Traian, p. 42; L. FRANGA, „Aurelius Victor", Istoria literaturii latine, IV, pp. 328-329; J.P.CALLU, op. cit, pp. XIII şi n. 17; LXXIV, n. 243. Toţi istoricii secolului al IV-lea d.C. au utilizat, direct sau indirect, informaţiile furnizate de Eusebios din Nantes, autor al unei istorii romane, redactate în limba greacă: vezi J.P. CALLU, op. cit, pp. LI-LII şi n. 145; LXV şi n. 212.

17. In ce priveşte Nicomachus Flavianus şi demersul lui istoriografie, vezi Otto SEECK, „Virius Nicomachus Flavianus", Real-Encyclopâdie, VI, col. 290 şi urm.; Henry BARDON, op. cit, II, pp. 29l-292; S. MAZZARINO, op. cit, II, 2, p. 328; Alan CAMERON, „Paganism and Literature in Late Fourth Century Rome", Fondations Hardt Entretiens, Vandoeuvres-Geneve, vol.XXIII, 1976, pp. l-30, mai ales pp. 9-l3; J.P. CALLU, op. cit, p. XII, n.15. Este posibil ca acest analist să fi polemizat cu Amian.

18. Fundamentale pentru rezolvarea problemei autorului sau autorilor Istoriei Auguste rămân articolele lui Hermann DESSAU, dintre care cităm „Ober Zeit und Personlichkeit des Scriptores Historiae Augustae", Hermes, 24,1889, pp. 337-392; „Ober die Scriptores Historiae Augustae", ibid., 27,

762
NOTE

1892, pp. 56l-605; dar se pot vedea şi Ch. LECRIVAIN, op. cit, passim; M. HALLEN, In Scriptores Historiae Augustae Studia, Uppsala, 1941, passim; Johannes STRAUB, Studieri zur Historia Augusta, Bern, 1952, passim; Henri STERN, Date et destinataire de l'"Histoire Auguste", Paris, 1953, pp. 9-l3; S. MAZZARiNO, op. cit, II, 2, p. 217 (care atrage atenţia asupra legitimării falsului în biografia lui Aurelian); Andre CHASTAGNOL, „Le probleme de l'Histoire Auguste. Etat de la question", Actes du Vll-e Congres de l'Association Guillaume Bude, Paris, 1964, pp. 187-212 (care întocmeşte şi catalogul anacronismelor revelatoare pentru respingerea datării timpurii şi genezei plurale a Istoriei Auguste); sir Ronald SYME, Ammianus and the Historia Augusta, Oxford, 1968, pp. 165-l75; 217-219; J.P. CALLU, op. cit, pp. X-XI; XLI; LXXI; LXXIII; XCI şi n. 311 (pentru redactarea pe etape, ibid., pp. XVI-XLII). A se vedea şi numeroasele contribuţii colective apărute cu prilejul colocviilor anuale consacrate genezei operei în Bonner Historia Augusta Colloquium, Bonn, 1963 şi urm. Pentru punctul nostru de vedere, vezi E. CIZEK, „Historia Augusta şi Aurelius Victor", Imperiul, II, pp. 282-284. Nu opinăm că se poate accepta ipoteza lui W. HARTKE, potrivit căreia autorul Istoriei Auguste ar fi fost Nicomachus Flavianus iunior.

19. Argumente serioase în favoarea datării între 394 şi 398 a adus W. HARTKE, Geschischte und Politik im spătantiken Rom, Beiheft la Kilo, 45, 1940, pp. 146-l60; Romische Kinderkaiser. Eine Strukturanalyse romischen Denkens und Deseins, ed. a 2-a, Berlin, 1972, pp. 57-59; 92-95; vezi E.CIZEK, „Historia Augusta şi Aurelius Victor", Imperiul, II, p. 284. Pentru datarea în secolul al V-lea se pronunţă, între alţii, S. MAZZARINO, op. cit, II, 2, pp. 218; 244-245. Ample discuţii asupra ipotezelor privind datarea apar la Liviu FRANGA, „Historia Augusta", Istoria literaturii latine, IV, pp. 368-373. Istoria Augusta trebuie să fi apărut puţin înainte de 400 d.C, cum opinează J.P. CALLU, op. cit, pp. XVI; XLV-XLVI; LVIII şi n.180. Acelaşi savant insistă asupra trucajelor şi anacronismelor din Istoria Augusta: ibid., pp. XXVI-LXVI.

20. Pentru izvoarele Istoriei Auguste şi utilizarea lor, vezi S. MAZZARINO, op. cit, II, 2, pp. 224-239; 280-287; Andre CHASTAGNOL, „Le supplice de i'ecartelement dans Ies arbres (â propos d'Hist. Aug., Vita Aureliani, 7, 4), Colloque. Histoire et historiographie. Clio, lucrare colectivă ed.de R. CHEVALLIER, Paris, 1980, pp. 187-201 (care crede că Istoria Augusta a utilizat surse complexe, chiar mitice, şi culegeri de exemple ale unor fapte insolite); L. FRANGA, „Historia Augusta", Istoria literaturii latine, IV, pp. 377-380; J.P. CALLU, op. cit, pp. VII-LXXI; 8-l2; 5l-54; 68-73.

21. Pentru ideile şi mesajul Istoriei Auguste, vezi W. HARTKE, Romische Kinderkaiser, pp. 398-399; Tadeusz ZAWADSKI, „Encore sur Ies buts et la date de composition de l'Histoire Auguste", Studii Clasice, 5, 1963, pp. 249-258, mai ales pp. 254-257; S. MAZZARINO, op. cit, II, 2, pp. 240-253; 282-292; R.SYME, Ammianus, pp. 25-74; 154-l64; 192-210; Emperors, pp. 263-284; Bohumila MOUCHOVA, „Omina mortis in der Historia Augusta", Beitrăge zur Historia Augusta Forschung. Antiquitas, 7, Bonn, 1970, pp. 11l-l49; Alfons ROSGER, Untersuchungen zum Herrscherbild der Historia Augusta (Herrscherbegriff-Herrscherterminologie-Herrscherideal). Eine deskriptive Analyse, Bonn, 1976; Herrscherbeziehung in der Historia Augusta, Bonn, 1978; E.CIZEK, „Historia Augusta şi Aurelius Victor", Imperiul, II, pp. 284-285; L. FRANGA, „Historia Augusta", Istoria literaturii latine, IV, pp. 380-387; Klaus ROSEN, „Soziale Fragen in der Historia Augusta", Index. Quaderni Camerti di Studi Romanistici. International Survey of Roman Law, 17, 1989, pp. 263-274; J.P.CALLU, op. cit, pp. XXI-LXXIV; 51; 67.

22. Pentru poetica biografiei ca parte a istoriografiei şi pentru valoarea documentară a Istoriei Auguste, vezi B. NIESE, Grundriss der romischen Geschichte nebst Quallenkunde, Munchen, 1923, p. 281; S. MAZZARINO, op. cit, II, 2, pp. 129 şi 138; R.SYME, Ammianus, pp. 118-l25; Rene MARTIN-Jacques GAILLARD, Les genres litteraires a Rome, 2 voi., Paris, 1981,1, p. 139; E. CIZEK, Sinteza daco-romană, pp. 40-44; L.FRANGA, „Historia Augusta", Istoria literaturii latine, IV, pp. 384-387; J.P. CALLU, op. cit, pp. X-LXX. Pentru defectele Istoriei Auguste, acest ultim savant, ibid., pp. XIX-XXI; LV; LXX.

23. De către Friedrich LEO, Die griechisch-romische Biographie nach ihrerliterarischen Form, Leipzig, 1901, pp. 273-274. Pentru structurarea materialului biografic în Istoria Augusta, vezi T.ZAWADSKI, op. cit, pp. 250-258; B. MOUCHOVA, op. cit, pp. 11l-l19; Jean-Marie ANDRE-Alain HUS, L'histoire ă Rome. Historiens et biographes dans la litterature latine, Paris, 1974, pp. 165-l69;

■763

ISTORIOGRAFIA SECOLELOR III-V D.C.

Anne GADEN, „Structure et portee historique de la Vie d'Hadrien dans l'Histoire Auguste", Ktema, 1, 1976, pp. 129-l41; E. CIZEK, „Historia Augusta şi Aurelius Victor", Imperiul, II, pp. 285-287; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. Cit., I, p. 139; Karl-Heinz STUBENRAUCH, Kompositionsprobleme der Historia Augusta. Einleitungen der verlorene Anfang, disertaţie, Gottingen, 1982; L. FRANGA, „Historia Augusta", Istoria literaturii latine, IV, pp. 373-377; 388-390; J.P. CALLU, op. cit., pp. XXVI-LXX; 3-l4. Să observăm că în vreme ce alţi istorici insistau asupra momentului istoric cunoscut de ei înşişi prin experienţă personală, autorul Istoriei Auguste se consacră trecutului şi evită prezentarea Dominatului.

24. Pentru utilizarea amplificării retorice, pentru limba şi stilul Istoriei Auguste, vezi M. HALLEN, op. cit., pp. 88-l46; H.L. ZERNIAL, Ober den Satzschiuss in der Historia Augusta, Berlin, 1956, pp. 25-l25; E. CIZEK, „Historia Augusta şi Aurelius Victor", Imperiul, II, p. 287; L. FRANGA, „Historia Augusta", Istoria literaturii latine, IV, pp. 388-391; J.P. CALLU, op. cit., pp. X; XL şi n. 102.
• 764

XXXVIII. AMIAN

Viaţa

Datorită lui Amian sau Ammianus Marcellinus, gândirea istoriografică latină accede la unul dintre piscurile ei. Literatura latină târzie nu cunoaşte decât două genii, unul păgân şi celălalt creştin: Amian şi Augustin. Amian este atât de important nu numai datorită capacităţii sale de a amalgama tipare istoriografice relevante, datorate res gestelor, analisticii, memoriilor şi preromanului, ci şi unei înzestrări intelectuale care i-a îngăduit să reflecteze profund, să ofere o mărturie nepreţuită asupra Imperiului târziu, asupra crizei lui şi asupra speranţei de a o transcende, asupra mentalităţii amurgului unei civilizaţii. Mărturia lui Amian se întemeia de altfel pe o bogată experienţă personală a realităţilor şi oamenilor¹.

Manuscrisele nu-l numesc decât Ammianus Marcellinus, iar Libanios nu înregistrează decât Markellinos (Ep., 392). Căci toate informaţiile referitoare la biografia lui Amian provin fie din opera lui, fie din scrisoarea lui Libanios, mai sus menţionată, fie dintr-o menţiune a gramaticului Prisclanus, din secolul al Vl-lea d.C. Amian s-a născut în Siria, adică la Antiochia, importantă cetate cosmopolită, pe la 330-335 d.C. Aparţinea unei familii din aristocraţia municipală a curialilor şi a primit o educaţie îngrijită. Nu a fost, probabil, de la început supus unor frustrări semnificative şi a realizat o lină carieră militară. Trebuie să fi făcut parte dintr-un detaşament de elită al cavaleriei romane. Prin 350 d.C, a fost admis în corpul gărzii imperiale, constituit de protectores domestici (AM. MARC, 15, 5, 22; 18, 8, 11). începând din 353 d.C, Amian a fost ataşat statului major al lui Ursicinus, care comanda cavaleria romană din Orient împotriva perşilor. Amian l-a însoţit pe Ursicinus în diverse misiuni delicate, care au implicat şi lichidarea fizică a uzurpatorului Silvanus în Gallia (AM. MARC, 14, 11, 2; 16, 2, 8). în Gallia, Ursicinus şi Amian l-au asistat, în 356-357 d.C, pe tânărul cezar Iulian, în războiul purtat împotriva alamanilor, pentru a se întoarce apoi în Orient. în 359 d.C., Ursicinus pierde comanda sa orientală şi intră în dizgraţie, spre marele regret al lui Amian (20, 2, 5). Eşecul lui Ursicinus a avut un efect cu atât mai frustrant asupra lui Amian cu cât el nu era obişnuit cu accidentele traumatizante. Ulterior, Amian se raliază noului împărat august care era Iulian: participă la campania lui împotriva perşilor (23, 5, 7), ca ofiţer de stat major, însărcinat uneori şi cu misiuni de recunoaştere. După moartea tragică a lui Iulian, Amian se retrage din armată, ca să trăiască la Antiochia (AM. MARC, 25, 10, 1). Amian a fost astfel din nou - şi mult mai intens -traumatizat. Călătoreşte însă în Imperiu, prin Grecia, Egipt şi Tracia, iar prin 383 se stabileşte la Roma. Incidentelor traumatizante din existenţa sa, Amian Ie-a răspuns cu o prudenţă politică

765

AMIAN

abilă, „compensată" însă de angoase interioare teribile, pe care le va comporta opera sa. Scrisoarea lui Libanios relevă că, în 392 d.C, Amian îşi alcătuise parţial opera, care înregistra deosebite succese de public, cu prilejul recitaţiilor. Data este semnificativă deoarece coincide cu accesul la puterea imperială al lui Eugenius şi cu ecloziunea cercului Nicomachilor. Amian, care i-a cunoscut pe protagoniştii acestui cerc - Symmachus, Nicomachii, Praetextatus (27, 7-9) - şi-a conceput opera ca expresie mental-ideologică, alături de alte mărturii, a demersului lor. A rămas la Roma şi după victoria lui Theodosius I. Trebuie să fi murit prin 400 d.C, după ce devenise, probabil, senator roman². Dar eşecul politic catastrofal ai Nicomachilor şi al împăratului Eugenius trebuie să-l fi supus pe Amian la un al treilea traumatism moral. De unde prudenţa ilustrată de opera sa faţă de Theodosius I şi de urmaşii lui.

Opera

Din opera lui Amian ni s-a conservat numai o parte dintr-o scriere istorică amplă, intitulată „Cărţi de Amian ale faptelor săvârşite", Ammiani Marcellini rerum gestarum libri sau, mai pe scurt, „Res Geste". Din aceste Res Geste s-au conservat numai optsprezece cărţi, numerotate de ia cartea a paisprezecea la cartea treizeci şi una şi purtând asupra evenimentelor petrecute între 354 şi 378 d.C. Chiar la sfârşitul Res Gestelor, Amian precizează limitele cronologice şi geneza discursului său: „după măsura puterilor mele, ca fost ostaş şi grec de neam (ut miles quondam et Graecus), am povestit faptele petrecute de la principatul lui Caesar Nerva şi până la moartea lui Valens" (31,16, 9, trad. de David Popescu). Adică, în forma sa completă, opera amianeică se întindea între 96 şi 378 d.C. Oricum, începutul originar al Res Gestelorîn 96 d.C. evidenţiază intenţia lui Amian de a continua- operele lui Tacit.

Cum cifra de treizeci şi una de cărţi pare bizară, nu cumva urmărise Amian să scrie treizeci şi şase de cărţi, avansând până la moartea lui Theodosius? O boală sau alt eveniment l-au obligat oare să se oprească după înfăţişarea dezastrului suferit de romani la Adrianopol? Aproape imediat după enunţul-cheie, mai sus citat, Amian însuşi pare a mărturisi că a fost obligat să-şi încheie rapid opera: „mai departe să scpe aJţii, mai în stare decât mine prin floarea vârstei şi prin cultura lor" (31,16, 9, trad. de David Popescu). Dezechilibrul evidenţiat de ritmul narativ deconcertează cercetătorii moderni, care nu înţeleg de ce Amian înfăţişează două secole şi jumătate în treisprezece cărţi, pnru a consacra apoi optsprezece cărţi numai unei secvenţe de douăzeci şi cinci de ani! UnJrâir pteaupws chiar că Amian ar fi scris două opere istorice: prima s-ar fi întins între 96 şi 337 dC. (moartea lui Constantin), iar a douaaf fi purtat asupra perioadei 337-378 d.C. Nimic no îndreptăţeşte însă o asemenea ipoteză. De altfel res gesteie au comportat întotdeauna o cronică a evenimentelor apropiate de momentul redactării lor, precedate de o relativ scurtă „arheologie", adicăde nararea faptelor mai vechi. Chiar dacă ele erau mai puţin centrate pe contemporaneitate decât specia aşa-numitei historia (în înţelesul restrâns al termenului). Prin urmare Amian a relatat rapid evenimentele secolelor al ll-lea şi al lll-lea-ftiCv pentru a încetini ritmul discursiv după moarta lui Constantin şi a prezenta detaliat tot ce s-a petrecut după 353 d.C. De fapt a înşirat fapte la care asistase el însuşi, petrecute sub domniile lui Constanţiu II (337-361), Iulian (36l-363), lovianus (363-364), Vatentinian I (364-375) şi Valens, fratele acestuia (364-378), ca şi începuturile domniilor lui Graţian (367-383) şi Valentinian II (375-392). Amian a înţeles să aplice discursului său, astfel articulat, o metodologie analistică. El însuşi reliefează că utilizează o relatare riguros cronologică a evenimentelor (15, 1, 1; 16, 1, 2). li repugnă tratarea parcelară a materiei, care este structurată în funcţie de schimbarea anilor. In ultimele cărţi, tiparul analistic este aplicat mult mai liber decât în prima parte a discursului istoric conservat: Amian însuşi recunoaşte că trebuie uneori să-şi ordoneze expunerea în funcţie de simultaneitatea unor evenimente survenite în diverse regiuni ale Imperiului, foarte îndepărtate unele de altele (26, 5, 15). în definitiv, în secţiunea conservată a operei sale, Amian amalgama tiparelor res gestelor - să nu uităm că el nu continua Analele,

766

OPERA

d Istoriile lui Tacit - şi analisticii, structurile memoriilor, aşa-numiţilor commentarii. Amian încredinţa cititorului propria experienţă, faptul trăit de el însuşi şi utiliza în acest scop note luate anterior, ca schiţele unor veritabile memorii. De asemenea, diversitatea reperelor cronologice, practicată de istoric, ca să desemneze schimbarea anilor, se ajusta foarte bine exigenţelor memorialisticii. în ultimă instanţă, amalgamul de tipare şi specii i-a îngăduit lui Amian să ţină sub control o materie foarte variată, foarte stufoasă. Pare conştient că realizează o historia, într-un înţeles larg al termenului (26, 1, 1)³.

Documentarea istoricului s-a realizat deosebit de scrupulos. Este probabil că a utilizat ca surse literar-istorice directe autori ca Marius Maximus, Ignotus, biograful Istoriei imperiale a lui Enmann, Eutropiu - în pofida sfidărilor proferate împotriva lor -, Analele lui Nicomachus Flavianus, Panegiricile Imperiului târziu, Symmachus. Amian a recurs şi la izvoare greceşti, precum cele oferite de Cassius Dio, Herodian, Dexippus, Magnus din Carrhae, memoriile lui Oreibasios din Pergam, medicul personal al lui Iulian, chiar scrierile acestui împărat, prima variantă a istoriei Imperiului datorată lui Eunap. Marele istoric a utilizat pe scară largă documentele, căci a consultat arhivele publice şi ale palatului imperial, rapoartele guvernatorilor de provincie, alte izvoare directe. Fără îndoială, şi-a consemnat experienţa personală a faptelor menţionate, notele luate cu diverse prilejuri, relatările orale ale diverşilor informatori. S-a demonstrat relativ recent că documentaţia lui Amian a fost foarte meticuloasă. El însuşi atrage atenţia asupra utilizării datelor oferite de feluritele izvoare (15,1,1). S-a slujit de rapoartele trimise de cercetaşi şi de unii ofiţeri, de zvonurile care circulau în armată, de informaţiile pe care le furnizau privilegiaţii curţii imperiale. Pe de altă parte, Amian cunoştea temeinic scrierile marilor autori greci şi romani, adesea citaţi, îndeosebi în digresiuni: Homer şi Vergiliu, Platon, Aristotel şi Cicero, Titus Livius, Cornelius Nepos şi Valerius Maximus, Pliniu cel Bătrân şi Aulus Gellius. Totodată, Amian I-a admirat fervent şi pe Velleius Paterculus, soldat şi istoric subtil, ca şi el însuşi. Dar, cum am arătat, marele său model a fost Tacit, de care-iotuşi s-a distanţat în multe privinţe. Iar Titus Livius i-a servit de asemenea ca arhetip⁴. în retorta sa fermecătoare, Amian a prelucrat, topit şi restructurat toate elementele provenite din izvoarele şi modelele sale.

Când a fost publicată opera istorică a lui Amian? Am arătat că scriitorul a alcătuit-o într-o lungă perioadă de timp. Publicarea s-a realizat de asemenea pe tranşe, apărute în etape diferite. Partea pierdută trebuie să fi fost publicată între 379 şi 384 d.C. Iar secţiunile conservate trebuie să fi apărut pe triade, grupuri de trei cărţi, între 385 şi 398 d.C*. De altfel opera lui Amian comportă prefeţe interioare, ca şi monumentala frescă liviană. Reiterăm constatarea că, înainte de publicare, Amian recita în public fragmente din ceea ce alcătuise. O anumită fractură intervine între cărţile a douăzeci şi cincea şi a douăzeci şi şasea⁵.