Eugen cizek istoria literaturii latine

Festus

Pe urmele lui Aurelius Victor şi Eutropiu, istoriografii romani au continuat să publice numeroase epitome. Abreviatorii îşi propuneau să furnizeze noii aristocraţii din Roma şi de la Constantinopol temeliile istoriei naţionale. Ei evitau să combată făţiş creştinismul şi pe creştini. Deşi spre deosebire de anumiţi istoriografi greci, precum Eunap şi mai târziu Olimpiodor, epitomatorii latinofoni nu manifestau resentimente profunde ori dispreţ faţă de creştini. Aproape la acelaşi nivel cronologic cu Breviariul lui Eutropiu, Festus, numit poate chiar Sextus Rufius Festus, a publicat, în 369-370 d.C, un „Breviariu al faptelor săvârşite de poporul roman", Breuiarium rerum gestarum populi Romani, care prezenta pe scurt evenimentele desfăşurate între începuturile Romei şi 369 d.C. Nu este imposibil ca breviariul lui Festus să fi fost rodul unui adevărat concurs de compendii, organizat sub egida împăratului Valens.

înalt funcţionar imperial, magister memoriae, ca şi Eutropiu, Festus şi-a elaborat compendiul în cinstea împăratului Valens. De fapt, Festus nu abreviază res gestele, ca specie istoriografică. Intrat în complexe relaţii de intertextualitate cu Eutropiu, pe care l-a citit, când îşi desăvârşea opera, dar şi cu Florus - savanţii germani l-au calificat drept „ein kleiner Florus", deşi a utilizat şi alte izvoare -, Festus a realizat convergenţa între epitomă şi monografia istorică. El şi-a propus să relateze foarte pe scurt războaiele purtate de romani, mai cu seamă în Orient, şi să prezinte provinciile romane. Erorile abundă în compendiul lui Festus, care vehiculează concepţii istorice foarte rudimentare. Epitomatorul s-a străduit desigur să preconizeze opţiuni care dădeau satisfacţie lui Valens. Dar Festus pare să fi fost ataşat grupurilor culturale păgâne, care îl susţinuseră pe Iulian. Unele informaţii sunt totuşi utile. Sub influenţa izvoarelor sale, mai ales a Istoriei imperiale a lui Enmann şi a lui Eutropiu, Festus alude şi el la o secesiune militară la nordul Dunării, când afirmă că Dacia „a fost lăsată deoparte", amissa est, sub Gallienus. în acelaşi enunţ, adaugă că Aurelian transferase romanii (translatis exinde Romanis) la sudul Dunării (8), fără a preciza dacă se referă numai la armată sau şi la populaţie. Breviariul lui Festus apare în multe privinţe drept complementar celui alcătuit de Eutropiu.

Festus nu atestă nici un fel de talent literar. Ecourile celui de-al treilea clasicism şi ale manierei cândva practicate de Florus interferează în scriitura sa. Breviariul lui Festus a fost utilizat de Hieronymus, Amian, lordanes şi Isidor din Sevilla¹⁵.

Alţi epitomatori şi Nicomachus Flavianus

Succesul înregistrat de epitoma biografică a lui Aurelius Victor s-a tradus şi în reluarea eforturilor acestui istoriograf, la sfârşitul secolului al IV-lea d.C. De fapt, în mare măsură, s-a renunţat la epitoma complet autonomizată, care nu abrevia numai un singur autor, şi s-a practicat prescurtarea destul de liberă,

752

ALŢI EPITOMATOR! Şl NICOMACHUS FLAVIANUS

de altfel, a operei lui Aurelius Victor, într-o epitomă a unei epitome. Ne referim la „Epitoma despre cezari", Epitome de Caesaribus, compusă de un autor anonim şi hărăzită înşirării medalioanelor biografice imperiale, până la moartea lui Theodosius I (395 d.C). în mod convenţional autorul acestui compendiu, aflat în corpus-u\ manuscriselor lui Aurelius Victor, este cunoscut ca Pseudo-Aurelius Victor.

Titlul exact al acestei epitome, întinsă pe 48 de capitole, este „Cărticică despre viaţa şi moravurile împăraţilor, abreviată după cărţile lui Sextus Aurelius Victor", Libellus de uita et moribus imperatorum breuiatus ex libris Sexti Aurelii Victoris. De fapt Aurelius Victor a servit autorului ei în primul rând ca model literar. Pentru că Aurelius Victor nu este reluat şi abreviat riguros decât în primele 11 capitole şi în capitolul 41. în restul epitomei, Pseudo-Aurelius Victor a îmbogăţit informaţiile culese din modelul său cu altele, preluate din Marius Maximus, EKG, Eutropiu etc. în privinţa cancanurilor şi anecdotelor, Pseudo-Aurrelius Victor se dovedeşte mult mai preocupat să le relateze decât modelul său. El ne oferă şi informaţii inedite, privind revolta pretorienilor la începutul domniei lui Nerva. Apropie judicios această rebeliune de criza anilor 68-69 d.C. şi o corelează adoptării lui Traian de către Nerva (12, 6-9). De asemenea, modifică optica ideologică asumată de Aurelius Victor. De aceea, îl blamează vehement pe Arbogast, generalul barbar al lui Eugenius, şi chiar pe acest împărat, tratat drept uzurpator şi „tiran" (48, 7); desigur, Theodosius I este exaltat pe un ton vibrant (48, 8). Este clar că această epitomă, în pofida admiraţiei faţă de Aurelius Victor, nu aparţinea grupurilor de presiune, ataşate memoriei lui Iulian şi cauzei Nicomachilor. în materie de compoziţie biografică, Pseudo-Aurelius Victor rămâne fidel lecţiei arhetipului său, căruia îi imită si scriitura. Se exprimă însă mai abrupt şi mai simplist. Totuşi el demonstrează că chiar o epitomă în principiu „tehnică" putea beneficia de o anumită autonomie¹⁶.

Tiparele epitomei şi biografiei interferează într-una dintre numeroasele Alecsăndrii ale antichităţii. Ne referim la „Epitoma faptelor Iui Alexandru", Epitoma rerum gestarum Alexandri. Marelui cuceritor macedonean i-a fost consacrat şi un alt opuscul intitulat „Carte despre moartea şi testamentul lui Alexandru cel Mare", De morte testamentoque Alexandri Magni liber. Cum se explică revivificarea interesului pentru gesta lui Alexandru pe care o abordau chiar epitomatorii ? Credem că prin stranii iluzii imperialiste, care apar efemer la sfârşitul secolului al IV-lea d.C, traduse în ambiţii de expansiune în Orient. Căci, reiterăm observaţia, pentru romani nu Barbarii, ci perşii constituiau principalul inamic al Imperiului. Or, mitul lui Alexandru, învingătorul perşilor, nu putea decât să-i fascineze pe Iulian şi ulterior pe scriitorii care nădăjduiau în reluarea aventurii marelui macedonean şi împăratului, care încercase în zadar să-l imite.

Totuşi şi analistica, specia majoră a istoriografiei romane din secolele precedente, este ilustrată de anumiţi autori. Tradiţia venerabilă a analisticii a fost reluată de unul dintre cei mai fervenţi paladini ai combaterii creştinismului şi noului utilaj mental, inaugurat de el. Ne referim desigur la mentorul principalului cerc cultural-politic antic necreştin de la sfârşitul secolului al IV-lea e.n., adică la Virius Nicomachus Flavianus. La conducerea acestui cerc, el era asistat de fratele său, Appianus Nicomachus Dexter, ca şi de fiul său, numit tot Nicomachus Flavianus, în vreme ce suportul cultural era furnizat de Praetextatus.

Nicomachus Flavianus aparţinea uneia dintre cele mai nobile familii păgâne ale Romei. Adepţii săi literari i-au revelat puritatea moravurilor, erudiţia, cunoaşterea filosofiei (MACROB., Saturn., 1, 5,13; 24,17; SYM., Ep., 2, 61). Inscripţiile vremii i se adresează nu numai ca unui înalt funcţionar şi magistrat, ci şi ca unui „istoric foarte elocvent" {CIL, 6, 1782-l783). Până în 383 d.C, dacă nu până în 394 d.C, el trebuie să fi scris „Anale", Annales, pe care le dedicase împăratului Theodosius I (CIL, 6,1783). Nu ştim aproape nimic despre aceste Anale, deoarece nu ni s-a păstrat nici un fragment din opera lui Nicomachus Flavianus. Opinăm că narau pe larg istoria Romei, începând chiar cu întemeierea Oraşului, probabil într-o manieră înrudită cu cea cândva practicată de Titus Livius. Desigur autorul trebuie să fi stăruit asupra

753
ISTORIOGRAFIA SECOLELOR III-V D.C.

împăraţilor, mai ales asupra evenimentelor veacului său, interpretate într-o optică anticreştină'⁷. Dar vigoarea mult mai pregnantă a biografiei este dovedită de emergenţa posterioară Analelor lui Nicomachus Flavianus a Istoriei Auguste.

Istoria Augustă şi geneza sa

într-adevăr, cel mai consistent izvor antic, de care dispunem cu privire la împăraţii secolelor al ll-lea şi al lll-lea d.C. îl constituie o culegere de biografii de obedienţă clar suetoniană, cunoscută sub numele de Istoria Augusta ori Historia Augusta. în cazul acestei opere, nu putem reconstitui în nici un fel biografia autorului ei, un „necunoscut", ignotus. De altfel, încă din antichitate s-a considerat că Istoria Augusta ar reprezenta o lucrare colectivă, produsul ostenelii mai multor biografi, care ar fi compus fiecare câteva „vieţi" de împăraţi. A fost nevoie de efortul întreprins de numeroşi savanţi moderni, care de la Hermann Dessau şi până la sir Ronald Syme, Andre Chastagnol şi J.P. Callu au decelat în spatele tradiţiei manuscrise un „fals gigantic" şi au stabilit că Istoria Augusta a fost alcătuită nu de mai mulţi, ci de un singur autor, destul de rău camuflat sub numele câtorva biografi, care n-au existat niciodată. De altfel s-a relevat că numele acestor pretinşi autori sunt convenţionale, trimiţând la personaje ale lui luvenal, la mutaţiile politice întreprinse de către Hadrian etc. Iar uopiscus însemna în latineşte „geamăn" care supravieţuia fratelui său mort.

De fapt manuscrisele comportă un alt titlu: „Vieţile a feluriţi principi şi tirani de la divinul Hadrian până la Numerianus", Vitae diuersorum principum et tyrannorum diuo Hadriano usque ad Numerianum. Titlul sub care este cunoscută această culegere de biografii se datorează unei indicaţii din biografia împăratului Tacitus, care de fapt caracterizează opera marelui istoric Tacit (Tac, 10, 3). Acest titlu este „Scriitorii Istoriei Auguste", Scriptores Historiae Augustae, prescurtat SHA. Alţi cercetători preferă titlul „Istoria Augusta", Historia Augusta, abreviat Hist. Aug. sau chiar H.A. Cum indică şi titlul consemnat de manuscrise, Istoria Augusta continuă biografiile suetoniene şi se întinde până în 285 d.C. Lipsesc însă biografiile împăraţilor Nerva şi Traian, ca şi cele ale unor împăraţi din secolul al lll-lea e.n.: Filip Arabul, Decius, Trebonianus Gallus şi Volusianus. Aceste biografii au putut să se piardă, ca de altfel şi introducerea programatică, prin care debuta probabil biografia lui Nerva. încât, dacă includem în cifra totală şi medalioane biografice.grupate într-un singur capitol, Istoria Augusta încorporează şaizeci şi cinci de „vieţi" imperiale. întreaga colecţie este atribuită de tradiţia manuscrisă a şase autori, dintre care primii trei ar fi scris la comanda lui Diocleţian, iar ceilalţi ar fi redactat, în aceleaşi condiţii, sub Constantin. Aceşti autori ar fi următorii şi ar fi alcătuit biografiile împăraţilor menţionaţi de noi între paranteze: Aelius Spartianus (Hadrian, Aelius Verus, Didius lulianus, Septimius Severus, Pescennius Niger, Caracalla, Geta), Vulcacius Gallicanus (Avidius Cassius), Trebellius Pollio (aşa-zişii treizeci de tirani, adică împăraţii efemeri şi locali din timpul anarhiei militare, dintre care unii au fost poate inventaţi de Istoria Augusta, dar şi Claudius II Goticul), Flavius Vopiscus (Aurelian, Tacitus, Florianus, Probus, Firmus, Saturninus, Proculus, Bonosus, Carus şi fiii lui), Aelius Lampridius (Commodus, Diadumenianus, Elagabal, Severus Alexander), lulius Capitolinus (Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Pertinax, Macrinus, Clodius Albinus, cei doi Maximinus, cei trei Gordianus, Pupienus şi Balbinus, cei doi Valerianus şi cei doi Gallienus). Cum am arătat,

754

ISTORIA AUGUSTĂ Şl GENEZA SA

s-a demonstrat de multă vreme, adică din 1889, că Istoria Augusta este posterioară morţii lui Constantin. în primul rând, textul ei abundă în anacronisme, deoarece se referă la instituţii create după 330 d.C. (de pildă în Aur., 13, 1). Unele dintre aluziile la realităţile secolului al IV-lea d.C. par a se referi la structuri instituţionale posterioare chiar anului 379 d.C! Pe de altă pare, discursul biografic relevă o continuitate narativă de neconceput dacă Istoria Augusta ar fi fost alcătuită de mai mulţi autori, in sfârşit, autorul unic al Istoriei Auguste justifică el însuşi „minciuna", falsul, considerat inerent artei istoriografilor (Aur., 2, l-2). De altfel, în aceeaşi biografie a lui Aurelian, care comportă şi aluzii la realităţi istorice mult mai târzii, acest scriitor pare a-şi semnaliza falsul, când strecoară contradicţii manifeste, cu privire la data alcătuirii „vieţii" respective: 303-306 d.C. într-un pasaj (Aur., 1, l-2), posterior anului 343 d.C, în aitul (Aur., 15, 4). Dar anticii nu erau oare obişnuiţi cu asemenea trucaje? Nu pretindeau adesea romancierii antici că nu au elaborat opera semnată de ei, ci că au descoperit-o pe un manuscris, aflat într-un mormânt? De aceea ni se par zadarnice eforturile unor savanţi moderni de a susţine ipoteza dublei redactări a Istoriei Auguste: una datorată biografilor consemnaţi de tradiţia manuscrisă şi o alta alcătuită de un unificator, care ar fi redactat din nou textul biografiilor. Dar, recent, J.P. Callu consideră că Istoria Augusta a fost elaborată de un singur autor, însă pe etape, în care s-ar fi operat modificări redactărilor mai vechi ale acestei scrieri.

Autorul necunoscut al Istoriei Auguste s-ar fi oprit înainte de întronarea lui Diocleţian, pentru că nu dorea să abordeze frontal marile mutaţii instituţionale şi mai ales religioase, determinate de instaurarea Dominatului. Prefera să se consacre sfârşitului Principatului. încât Istoria Augusta a fost cu siguranţă opera unui singur biograf, posterior morţii lui Constantin. El era probabil clarissim, adică senator¹⁸.

Totuşi, când şi-a alcătuit şi publicat opera acest unic falsificator anonim? Punctele de vedere ale cercetătorilor sunt foarte împărţite în această privinţă. Cele mai multe ipoteze propun felurite date posterioare lui 379 d.C. într-adevăr, cum am arătat în treacăt, Istoria Augusta nu poate fi anterioară lui 379 d.C. Deoarece nu numai că un prefect al lui Constanţiu Chlorus de la începutul secolului al IV-lea este calificat ca uir illustris, titlu care n-a apărut decât după 368 d.C, însă, în biografia lui Elagabal, autorul Istoriei Auguste „uită" că împăratul era în mod obligatoriu pontifex maximus al religiei romane (Hei., 6, 7-9). Or, numai în 379 d.C. împăratul a renunţat la calitatea de pontifex maximus. De asemenea, Istoria Augusta reflectă insistent propaganda făurită în cercul Nicomachilor. De aceea credem că această culegere de biografii a fost lent alcătuită, în timpul domniilor lui Theodosius I şi lui Eugenius. Nu mai opinăm ca altădată că ar fi fost publicată între 392 şi 396 d.C, ci mai degrabă între 392 şi 410 d.C. Nu se poate depăşi această ultimă limită cronologică (410 e.n.), întrucât Istoria Augusta nu conţine nici un reflex al dezastrului suferit de Roma însăşi - dezastru mai ales psihologic - cu prilejul ocupării ei temporare de către Alaric¹⁹.

Este cert că Istoria Augusta a utilizat un mare număr de izvoare. Textul însuşi înregistrează numele a numeroşi istorici ai secolului al lll-lea d.C, dintre care numai unele pot fi fictive, invenţii ale autorului său, acest abil mistificator. Este clar că Istoria Augusta a folosit abundent biografiile lui Marius Maximus. 26 dintre cele 27 de fragmente din opera acestui istoriograf provin din Istoria Augusta. Totodată, autorul Istoriei Auguste a făcut apel la informaţii furnizate de Ignotus şi de EKG, de Cordus, frecvent citat, de Aurelius Victor, de Nicomachus Flavianus şi de Eutropiu, ca şi de autobiografia lui Hadrian, de Ausonius, de luvenal. S-a adresat de asemenea unor izvoare greceşti, adică istoricilor Herodian, Dexippus, Eunap şi mai ales Eusebios din Nantes, precum şi scrierilor împăratului Iulian şi retorului Onesimus. El a citat şi documente, surse directe: scrisori ale împăraţilor - însă unele par a fi fictive -, hotărâri ale lor sau ale senatului, acte publice, inscripţii funerare sau de pe statui, epigrame populare, jurnale private,

755
ISTORIOGRAFIA SECOLELOR l»-V D.C.

chiar fresce murale. Precedentul documentaţiei suetoniene, atât de migăloase, ţinând seama de admiraţia vădită de autorul anonim pentru marele său model, ne determină să considerăm că măcar o parte dintre aceste surse directe au fost efectiv consultate cu prilejul redactării Istoriei Auguste²⁰. Nu trebuie să considerăm că autorul ei mistifica fără încetare şi pe toate planurile.

Ideile şi mesajul Istoriei Auguste

Materialul oferit de Istoria Augusta a fost pus în slujba mentalităţii şi ideologiei cercului Nicomachilor, care, aşa cum am arătat, s-au menţinut câteva decenii după 394 d.C.

Autorul Istoriei Auguste propune o viziune globală despre evoluţia Romei, într-o digresiune filosofică, se arată cât de presantă era forţa destinului: „moartea lui Probus a arătat suficient că statul este cârmuit de destin şi că acesta îl călăuzeşte uneori spre culmi, pentru a-l conduce câteodată spre tot ce este mai mărunt" {Car.., 1, 1). într-adevăr, sub impactul modificărilor suferite de utilajul mental al vremii, autorul Istoriei Auguste diminuează ponderea atribuită în mod tradiţional antropocentrismului în făurirea dezvoltării Romei. El închipuie diacronia Romei ca o alternanţă a impasurilor şi a succeselor majore. Istoria Augusta exprimă, ca şi poemele lui Claudian şi Rutilius Namatianus, credinţa în eternitatea Romei şi în putinţa resuscitării imperialismului roman, desigur mai ales împotriva perşilor. Ea conotează ostilitate faţă de militarii fruşti, faţă de Barbari şi noile elite socio-politice care se dezvoltau la Constantinopol. Biograful menţionează un presagiu, o prevestire potrivit căreia va veni un împărat care va cuceri întreaga lume; acest suveran va supune pe părţi şi pe perşi, pe franci, alamani şi pe sarmaţi, toate popoarele până în insulele Nordului. Apoi acest cuceritor va reda senatului puterea lui şi va trăi după vechile legi (Tac, 15, 2). Astfel de idei dau seama şi de efortul biografului de a-şi oblitera, în orice caz de a-şi depăşi, frustrările încercate după eşecul experienţei politice a Nicomachilor. Seninătatea şi speranţele deşarte constituie riposta la traumatismele suferite de scriitor. La fel de iluzorie se învederează pledoaria în favoarea unui păgânism, fireşte de coloratură isiacă. Biograful exortează împăraţii creştini la toleranţă faţă de păgânism, când evidenţiază sincretismul religios, cândva practicat de Severus Alexander. După ce reliefase că acest împărat adora, într-un fel de capelă personală, ca zeităţi private, pe Apollonios din Tyana, Abraham, Orfeu, dar şi pe Crist (Alex., 29, 2), observă că acest împărat „a vrut să ridice un templu lui Crist şi să-i primească printre zei" (Alex., 43, 6). Pledoaria sa pentru toleranţă coincide cu cea rostită, cam în aceeaşi vreme, de Symmachus.

756
IDEILE Şl MESAJUL ISTORIEI AUGUSTE

Iluziile tradiţionaliste, prosenatoriale şi chiar preimperialiste nutresc şi idealul de principe, configurat de către discursul Istoriei Auguste. Fiindcă autorul acestei scrieri este un partizan incondiţional al monarhiei romane, deşi pare uneori a regreta vechea republică. El admiră pe Diocleţian şi pe urmaşii lui. Dar idealul său de principe se decantează în imaginea lui Severus Alexander şi a unor Antonim'. Amintirea lui Iulian îl obseda pe autorul Istoriei Auguste, ca şi pe alţi istoriografi păgâni. Căci în spatele lui Severus Alexander se ascunde Iulian. Iar simpatia vădită faţă de uzurpatori disimulează ataşamentul faţă de Eugenius. De fapt idealul de principe din Istoria Augusta se bazează pe virtute, uirtus, dar şi pe valori care implică nevinovăţia, modestia, prudenţa, castitatea, simţul măsurii (Alex., 7-l0; 33, 3). în virtutea unei dihotomii tradiţionale, autorul Istoriei Auguste divide împăraţii în buni şi în răi, pe baza raporturilor întreţinute de ei cu senatul. El pendulează între susţinerea monarhiei ereditare şi concepţia că trebuie promovaţi ca împăraţi cei mai destoinici cetăţeni. în definitiv, Istoria Augusta preconizează un Dominat în bune relaţii cu ceea ce mai rămăsese din senat şi respectuos faţă de tradiţia religioasă şi cultural-politică, aşa cum era ea evaluată de exponenţii cercului Nicomachilor²¹. O adevărată poetică a biografiei vine să sprijine aceste idei. Se preconizează verosimilitatea, cunoaşterea faptelor, care să conducă spre un adevăr profund, spre „loialitate" sau „fidelitate istorică", fides ori fidelitas historica. Uneori se pledează pentru exactitate scrupuloasă (Macr., 1, l-5; Gord., 18, 13; 27, 4; Tyr. Trig., 11, 6; Aur., 1, 8). Părând a opta pentru minuţia suetoniană, Istoria Augusta respinge o istoriografie oratorică: realitatea, înfăţişată cum a fost, trebuie să îmbrace forma unui discurs centrat pe acţiuni, evenimente şi personaje şi destinat nemijlocit cititorului (Tyr. Trig., 11,7; Aur., 20, 4). Căci biografia este considerată a fi (nu oare cu o pretenţiozitate excesivă?) nu numai istoriografie, historia, ci, chiar în pasajul unde se legitimează trucajul autorului şi minciunile, mendacia, ale istoriografilor, un fel de analistică. întrucât biograful îşi compară metodologia cu cea „a altor autori de anale" (Aur., 17, 1). S-ar părea că el situează pe acelaşi plan analele, historia şi biografia. El înţelege prin „anale", cea mai venerabilă specie de istoriografie, scrierea istoriei în general. Este de asemenea curios că acest istoriograf pledează pentru scrupulozitate, ca, în alt pasaj, să scuze trucajele, „minciunile" istoricilor.

Pe de altă parte, Istoria Augusta cuprinde o mină de informaţii preţioase, care însă trebuie triate şi analizate cu prudenţă. Enunţarea autorului comportă foarte numeroase informaţii cu privire la spaţiul carpato-balcanic, la Dacia romană. Sub influenţa directă a Istoriei imperiale a lui Enmann se omite orice aluzie la secesiunea Daciei sub Gallienus, dar se afirmă că Aurelian ar fi retras din nordul Dunării armata şi „provincialii" (în text prouincialibus, la ablativ), probabil locuitorii provinciei, lordanes şi alte elemente de informaţie istorică vor infirma aluzia, de altfel ambiguă, la „provinciali"²².

757

ISTORIOGRAFIA SECOLELOR III-V D.C.

Structura Istoriei Auguste
De fapt, prin exactitatea informaţiei şi scrupulozitate, autorul Istoriei Auguste înţelege mai ales înregistrarea cancanurilor, anecdotelor pitoreşti şi a detaliilor referitoare la viaţa privată şi comportamentul împăraţilor. Chiar în măsură mai mare ca în biografiile suetoniene, autorul ignoră cauzele fenomenelor şi insistă asupra intrigilor şi amănuntelor picante, prodigiilor care prevesteau un fapt sau altul. Căci Istoria Augusta implică utilizarea stăruitoare a reţetelor suetoniene, preluate direct din opera celebrului biograf ori din cea a lui Marius Maximus. Fidelitatea faţă de lecţia autorului Vieţilor celor doisprezece cezari nu este totală, însă mult mai pregnantă decât în medalioanele biografice ale lui Aurelius Victor sau lui Eutropiu. Aceasta în pofida pretenţiei autorului de a se ridica la nivelul analisticii. Textul Istoriei Auguste este în mod tradiţional împărţit în două secţiuni: prima se încheie cu biografia cea mai amplă, adică cea a lui Severus Alexander, pe când cea de-a doua cuprinde restul „vieţilor" imperiale. Istoriograful însuşi încearcă să justifice oprirea discursului la Carus, Carinus şi Numerianus, întrucât biografiile lui Diocleţian şi ale celei de-a doua dinastii flaviene ar fi necesitat, afirmă el, un registru narativ major, diferit de cel practicat de el {Quadr. tyran, 15, 10; Hei., 35, 5; Car., 18, 10). în prima secţiune, istoricul anonim nu utilizează decât biografii consacrate unui singur împărat, în vreme ce a doua secţiune, deşi cuprinde şi astfel de biografii, include mai ales grupaje de „vieţi", adesea ale uzurpatorilor sau asociaţilor la domnie. Unii dintre cei „treizeci de tirani" nici n-au domnit vreodată.

Cea mai suetoniană este biografia lui Antoninus Pius. Dar rubricile suetoniene pot fi reperate şi în alte „vieţi" imperiale, pentru a ordona un material diversificat. Astfel interferează informaţiile datorate lui Marius Maximus şi cele ale autobiografiei lui Hadrian, în „viaţa" acestui principe. Numai în „vieţile" aşa-numiţilor treizeci de tirani (uzurpatorii din vremea anarhiei militare) nu se pot identifica rubrici suetoniene. Celelalte biografii sunt structurate în funcţie de antitezele eidologic/cronologic, viaţa privată/viaţa publică. Jocul rubricilor se relevă destul de abil şi include în mod obligatoriu compartimente rezervate genealogiei, naşterii, carierei, morţii. Această ultimă rubrică este cea mai stabilă. După exemplul lui Marius Maximus, Istoria Augusta recurge frecvent la anecdote şi la detalii picante. Adesea biograful anonim introduce şi rubrici precum cele consacrate portretului fizic, celui moral, caracterizării recapitulative, semnelor prevestitoare etc. în biografiile lui Hadrian, lui Marcus Aurelius şi lui Verus formaţia intelectuală sau cultura, apreciate ca esenţiale, sunt tratate la început, adică în al doilea capitol al „vieţii" principelui respectiv. Autorul Istoriei Auguste are tendinţa de a defini ethosul împăraţilor, înainte de a le prezenta actele. De aceea recurge la o formulă foarte pregnantă. Hadrian este definit ca un „grecotei", Graeculus (Hadr., 1, 5), Antoninus Pius ca un al doilea Numa Pompilius {Anton. Pius, 2, 2), Marcus Aurelius drept cel mai filosof dintre filosofi, cel mai respectabil dintre principi (M. Ant. Phil., 1, 1). în biografiile lui Marcus Aurelius, Avidius Cassius, Septimius Severus şi Caracalla s-au decelat şi utilizări ale unor tipare cândva făurite de Plutarh²³. Deşi nu numai ideologia Nicomachilor, ci şi modelul suetonian îl determină pe autorul Istoriei Auguste să dividă împăraţii în „răi" şi „buni" {Hei., 1, l-3). însă distanţarea de arhetipul suetonian se realizează nu doar prin inserarea în text a unor documente, ca scrisorile împăraţilor, şi mai ales a unor cuvântări atribuite personajelor biografiilor, fără îndoială cel puţin remaniate de autorul

-----758 .

STRUCTURA ISTORIEI AUGUSTE

Istoriei Auguste. Ci mai ales prin abandonarea tehnicii compoziţionale suetoniene a pariului şi a alibiului. Autorul Istoriei Auguste intervine destul de frecvent în desfăşurarea discursului biografic, utilizează apoftegme, distribuie generos laude şi invective. El condamnă nu numai pe Elagabal, cum am arătat de fapt, într-o frază anterioară, ci şi pe Commodus (Commod., 18-l9). Se configurează, în discursul istoriografie, o adevărată infrastructură moralizatoare şi retorică. S-a evidenţiat chiar mobilizarea unor scenarii romaneşti, care conferă discursului istoriografie patina ficţiunii şi scuză numeroasele erori de informaţie. Biograful anonim transportă uneori scenariile sale într-un mediu care aminteşte de cel al banchetului dat de Trimalchio (Hei., 20-32) sau le hărăzeşte virtuţile unor desfăşurări palpitante (Max., 14-23). Abundă locurile comune retorice, îndeosebi în biografiile monştrilor imperiali: cel al desfrâului, cel al cruzimii. De altfel vocaţiile retorizante rezultă şi din utilizarea insistentă a sentenţelor, a „vorbelor" memorabile, cu aspect paremiologic sau filosofic, a figurilor de stil ca anafora, interogaţia retorică, hiperbola, litota, climaxul şi anticlimaxul etc. Efectul antitetic este urmărit atât la nivelul organizării frazei, cât şi la cel al macrosintaxei textului. Biografiei exaltante - centrale pentru semnificaţia ideologică a întregului discurs istoriografie - a lui Severus Alexander se opune cea a damnatului Elagabal. Verus este transformat într-un vicios, ca să se contrapună lui Marcus Aurelius, înţeleptul încoronat.

Discursul biografic curge lin, simplu, atestând o factură mai degrabă liviană decât salustiană. Când relatează excentricităţile lui Elagabal, nu-i lipseşte savoarea. Chiar în măsură mai sensibilă decât Aurelius Victor, autorul Istoriei Auguste se distanţează de estetica celui de-al treilea clasicism şi pune în relief autonomia stilistică a istoriografiei. Emerg lexeme caracteristice latinei târzii, forme de expresivitate populară, abateri de la normele sintaxei clasice, care vor sta la baza limbilor romanice de mai târziu. Se recurge şi la împrumuturi din greacă, la diminutive şi la forme fonetice care traduc pronunţia populară²⁴.

Istoria Augusta a fost totdeauna receptată cu interes. La noi în ţară, au apărut numeroase traduceri parţiale, ca şi o tălmăcire integrală datorată lui David Popescu şi Constantin Drăgulescu, publicată la Bucureşti, în 1972. S-ar impune însă o nouă traducere integrală. Istoria Augusta este cel mai important izvor literar, alcătuit în limba latină, asupra secolelor II-III d.C.

Aşadar istoriografia latină a atestat, în ultimele secole ale Imperiului, o vitalitate deosebită. Pledoaria pentru mentalitatea şi ideile dezvoltate iniţial în jurul lui Iulian şi ulterior în cercul Nicomachilor, ca şi amalgamul de tipare şi specii au caracterizat-o cu pregnanţă. Eutropiu a oferit un conştiincios manual de istorie romană, Aurelius Victor un discurs inteligent despre cezari, Istoria Augusta un elocvent testimoniu al climatului mental al vremii, într-o suită de biografii ficţionalizate, care conţin informaţii interesante, chiar dacă adesea distorsionate.

BIBLIOGRAFIE: Jean-Marie ANDRE-Alain HUS, L'histoire â Rome. Historiens et biographes dans la litterature latine, Paris, 1974, pp. 164-l69; G. BĂRBIERI, „Mario Massimo", Rivista di Filologia e di Istruzione Classica, 32, 1954, pp. 36 şi urm.; 262 şi urm.; Bonner Historia Augusta Colloquium, Bonn, 1963 şi urm.; J.P. CALLU, Introducere generală la Histoire Auguste; introducere la Hadrien, Aelius, Antonin le Pieux, I, 1, Paris, 1992; Andre CHASTAGNOL, „Le probleme de l'Histoire Auguste. Etat de la question", Actes du Vll-e Congres de l'Association Guillaume

759

ISTORIOGRAFIA SECOLELOR III-V D.C.

Bude, a Aix-en-Provence, Paris, 1964, pp. 187 şi urm.; Eugen CIZEK, „Proza secolelor III-IV e.n." şi „Historia Augusta şi Aurelius Victor", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 267-270; 282-294; „Les textes relatifs â l'evacuation de la Dacie et leurs sources", Latomus, 45, 1986, pp. 147 şi urm.; Pierre DUFRAIGNE, Introducere la Aurelius Victor, Livre des Cesars, Paris, 1975; J.W. EADIE, The Breviarium ofFestus. A Criticai Edition with Historical Commentary, London, 1967; A. ENMANN, Eine verlorene Geschichte der romischen Kaiser und das Buch De viris illustribus urbis Romae, Supliment la Philologus, 4, 1884; R. FOSSATELLI, „Mario Massimo", Rivista di Cultura Classica e Medioevale, 15, 1973, pp. 75 şi urm.; Istoria literaturii latine (117 e.n.-sec. VI e.n.), Bucureşti, 1986, pp. 30l-395; Santo MAZZARINO, // pensiero storico classico, ed. a 3-a, Bari, 1973, II, 2, passim.; Rene MARTIN-Jacques GAILLARD, Les genres litteraires â Rome, 2 voi., I, p. 139; N. SCIVOLETTO, „La civilitas del IV secolo e ii significato del Breviarium di Eutropio", Giornale Italiano di Filologia, 24, 1970, pp. 14 şi urm.; Johannes STRAUB, Studien zur Historia Augusta, Bem, 1952; Karl-Heinz STUBENRAUCH, Kompositionsprobleme der Historia Augusta. Einleitungen, der verlorene Anfang, Gottingen, 1982; sir Ronald SYME, Ammianus and the Historia Augusta, Oxford, 1968; Emperors and Biography. Studies in the Historia Augusta, Oxford, 1971; „Biographers of the Caesars", Museum Helveticum, 37, 1980, pp 104 şi urm.; Robert TURCAN, Introduceri şi note la Histoire Auguste, III, 1, Paris, Les Belles Lettres, 1993.

760