Eugen cizek istoria literaturii latine

Aurelius Victor. Viaţa şi opera

Aurelius Victor însuşi ilustrează dezvoltarea masivă a epitomei şi fuziunea sa cu biografia. El a fost unul dintre cei mai inteligenţi istoriografi ai secolului al IV-lea. Discursul său istoric este foarte relevant pentru climatul mental al secolului al IV-lea d.C, îndeosebi pentru ideile anumitor categorii socio-intelectuale, asociate eforturilor întreprinse de împăratul Iulian. Numeroase informaţii istorice nu se regăsesc decât în mărturia lui Aurelius Victor. Datele biografice relative la Sextus Aurelius Victor provin din opera lui, din cea a lui Amian şi dintr-o inscripţie. Trebuie să se fi născut pe la 325-327 d.C. în Africa romană. Istoricul însuşi afirmă că provenea dintr-o familie foarte modestă de ţărani (Caes., 20, 5). Tatăl său a fost însă probabil un curial de condiţie mai degrabă medie, cum par a dovedi educaţia îngrijită pe care i-a asigurat-o lui Sextus şi cariera administrativă a acestuia. Aurelius Victor trebuie totuşi să fi fost supus în copilărie şi adolescenţă unor frustrări, care să-l fi determinat să exagereze statutul social al familiei sale. A realizat o carieră rapidă şi în 361 d.C. s-a întâlnit cu împăratul Iulian, care I-a luat în anturajul lui şi i-a încredinţat guvernarea unei provincii pannoniene (AM. MARC, 21, 10, 6). în acest moment, opera lui Aurelius Victor era publicată. Iulian admira desigur „sobrietatea" istoricului funcţionar, elogiată şi de Amian. Cariera administrativă a lui Aurelius Victor a fost blocată de moartea lui Iulian, dar îl regăsim treizeci de ani mai târziu ca prefect al Romei, adică în 389 d.C, sub Theodosius I (AM. MARC, 21,10, 6; CIL, 6,1186=//.S, 29345). După 390 e.n. Aurelius Victor dispare complet, încât nu ştim dacă a jucat vreun rol în mişcarea Nicomachilor şi a împăratului Eugenius⁶.

Unica operă autentică a lui Aurelius Victor este cunoscută sub titlul de „Cezarii", Caesares, sau „Carte despre cezari", Liber de Caesaribus. Dar autorul însuşi, cum evidenţiază manuscrisele, şi-a intitulat-o „Istorii prescurtate de la Octavian August, adică de la sfârşitul lui Titus Livius, până la cel de-al zecelea consulat al augustului Constantin şi la cel de-al treilea consulat al cezarului Iulian", Historiae abbreuiatae ab Augusto Octauiano, id est a fine Titi Liuii, usque ad consulatum decimum Constanţii Augusti et luliani Caesaris tertium. O serie de repere furnizate de unele detalii din text relevă că redactarea acestei scrieri trebuie să fi început masiv în 358 d.C. şi să se fi încheiat în linii mari înainte de 9 septembrie 360, cum reliefează datele din titlul antic al Cezarilor⁷. Căci nu trebuie să excludem posibilitatea ca Aurelius Victor să-şi fi desăvârşit şi publicat opera în cursul domniei lui Iulian, de fapt în strânsă legătură cu propaganda întreprinsă de acest împărat.

încă din antichitate, Cezarii au fost înglobaţi într-un veritabil corpus de scrieri istoriografice, atribuite lui Aurelius Victor. în realitate celelalte lucrări aparţin altor autori, rămaşi anonimi. în fond tradiţia antică şi medievală încerca astfel, date fiind titlurile şi conţinutul celorlalte scrieri, să ilustreze într-o panoramă unică, atribuită unui singur autor, evoluţia Romei⁸. în pofida succesului înregistrat de Cezari şi consemnat de Amian, precum şi de Hieronymus {Ep., 10, 3), Aurelius Victor n-a mai scris nimic după încheierea acestei scrieri de tinereţe. Istoricul s-a documentat însă minuţios în vederea zămislirii Cezarilor şi a utilizat o multitudine de surse. Desigur, a recurs mai ales la consultarea lui Ignotus şi a Istoriei imperiale a lui Enmann, dar s-a slujit şi de informaţiile oferite de Pliniu cel Bătrân şi alţi istorici ai secolului I d.C, Suetoniu, Tacit, Cassius Dio, ca şi, pentru vremurile mai apropiate în timp de el, de către Marius

744

AURELIUS VICTOR. VIAŢA Şl OPERA

Maximus, documente oficiale (rapoarte, circulare imperiale), panegirice, surse orale, propria experienţă. Amintirile lecţiilor de retorică au fost de asemenea utilizate pentru consemnarea unor „locuri comune", topoi în greceşte, care apar în Cezari?.

Mesajul lui Aurelius Victor

Aşadar, Aurelius Victor înfăţişează istoria Imperiului de la August până în 360 d.C, sub forma unor medalioane biografice, unor scurte prezentări ale vieţilor împăraţilor, structurate în 42 de capitole. Din prima frază, el subliniază caracterul monarhic asumat de statul roman în vremea lui August: „în aproximativ al şapte sutelea douăzeci şi al doilea an al Oraşului, s-a statornicit la Roma obiceiul de a se supune unui singur om" (Caes., 1, 1). Astfel, istoricul legitimează focalizarea interesului său în jurul persoanei împăratului şi, deci, practicarea tehnicii biografice. Totuşi epitomatorul biograf nu reduce discursul său la simpla enumerare a domniilor împăraţilor, ci încearcă să degajeze o evoluţie a monarhiei romane, chiar o periodizare a ei, care să ţină seama de mutaţii fundamentale. Chiar în fraza care succede celei reproduse mai sus, Aurelius Victor evidenţiază că Octavian a devenit Caesar prin hotărârea „fruntaşilor statului, proceres, adică a senatorilor, şi că şi-a întemeiat puterea pe sprijinul soldaţilor, milites (Caes., 1,1). Astfel, istoriograful conştientizează faptul că puterea imperială evolua în funcţie de trei factori de importanţă cardinală: monarhul, armata şi senatul. Totodată el înţelege perfect cotitura prilejuită de Constantin în organizarea instituţiilor Romei. Referindu-se la moartea acestui împărat, observă că poporul roman a suportat-o cu mâhnire, „deoarece se socotea că prin armele, legile şi puterea lui clementă parcă fusese înnoit oraşul Roma" (Caes., 41, 17). De asemenea, anumite digresiuni, relative fie la personalitatea şi rolul suveranilor în Imperiu, la degradarea moralităţii, la diminuarea influenţei reale a senatului şi la raportul dintre împărat şi consiliul lui, punctează şase etape ale evoluţiei puterii monarhice: 1) de la August la moartea lui Nero (Caes., l-5); 2) de la Galba la moartea lui Viteliius (Caes., 6-8); 3) de la Vespasian la moartea lui Domiţian (Caes., 9-l1); 4) de la Nerva până la moartea lui Severus Alexander (Caes., 12-24); 5) de la Maximinus Thrax la moartea lui Aurelian (Caes., 23-35); 6) de la domnia lui Tacitus până la sfârşitul Cezarilor (Caes., 36-49). Nu corespunde, în linii mari, această periodizare celor privilegiate de cercetătorii moderni?

Aurelius Victor atribuie o funcţie importantă în cauzalitatea istoriei „forţei sorţii", uis fortunae (Caes., 3, 20), calificată, în alt pasaj, drept „forţa naturii", uis naturae (Caes., 35,13). în acest mod, epitomatorul biograf traduce tendinţa epocii de a diminua antropocentrismul tradiţional al istoriografiei romane. Tendinţă care, după cum am arătat, se manifestă nu numai în dezvoltarea literaturii creştine. în fond, Aurelius Victor ilustrează configurarea unei adevărate

745

ISTORIOGRAFIA SECOLELOR III-V D.C.

koine a gândirii noncreştine, de inspiraţie stoică¹⁰. De altfel epitomatorul biograf crede în evoluţia ciclică a proceselor istorice şi preia anumite idei stoico-pitagoreice în această privinţă. De aceea el declară: „acest fapt ne-a arătat că toate se învârtesc în formă de cerc şi că nimic nu poate să se petreacă fără ca forţa naturii să nu-l întoarcă înapoi în desfăşurarea timpului" (Caes., 35,13). Dar o asemenea concepţie despre desfăşurarea evenimentelor contestă antropocentrismul vechii istoriografii romane, fundamentat mai degrabă pe imaginea liniară a evoluţiei fenomenelor istorice. însă observaţia penetrantă, deosebit de acută, a fenomenelor istorice îl determină pe Aurelius Victor să semnalizeze importanţa măsurilor adoptate de către Diocleţian, primul împărat care, după Caligula şi Domiţian, a tolerat să fie proclamat făţiş ca „stăpân", dominus, şi să fie adorat ca zeu (Caes., 39, 4). De asemenea, Aurelius Victor a fost singurul istoric roman care a înţeles că adevărata criză a Imperiului a început după moartea lui Severus Alexander, deoarece, spune el, împăraţii care au urmat acestui cezar „au prăvălit starea romană ca pe o prăpastie" (Caes., 24, 9). Până atunci, virtutea „ca un zid de apărare" blocase capriciile sorţii; după aceea biruise viciul (Caes., 24, 11). Totuşi, în virtutea reprezentării ciclice a istoriei Romei şi în funcţie de eforturile grupurilor tradiţionaliste care îl promovau pe Iulian, el crede în reînnoirea fatală a vigorii Romei, a forţei ei prevalente în istoria omenirii. în ochii săi, noua scară de valori, impusă în Imperiul târziu, constituie o prelungire sau o renaştere a vechilor tradiţii antice. Astfel se configurează şi idealul de cezar promovat de epitomatorul biograf. Aurelius Victor reprobă excesele revelate de comportamentul cezarilor, de viaţa lor privată (Caes., 4, 1; 5, 5-8; 13, 10; 16, 2; 20, 23; 21, 3; 23, 2 etc.) şi le propune modelarea existenţei pe baza purităţii moravurilor (Caes., 42, 23). Bunul cezar trebuie să se sacrifice în interesul statului şi al romanilor, ca să dobândească o glorie eternă (Caes., 34, 6). Cezari ca Vespasian, Titus, Traian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Septimius Severus, Aurelian şi Constantin ar fi concretizat mărcile fundamentale ale portretului bunului împărat. Fără îndoială, Iulian emerge ca ipostaza cea mai fericită, cea mai elocventă a acestui bun împărat. De aceea Aurelius Victor consideră că interesul pentru cultură, educaţia intelectuală caracterizează cu prioritate bunul cezar. Profund antimilitarist, Aurelius Victor pledează pentru valenţele redemptorii, pentru eficacitatea culturii şi a educaţiei. El înţelege decadenţa senatului, care a favorizat prevalenta soldaţilor, „aproape Barbari" (Caes., 37, 7). Soldaţii au prilejuit războaiele civile şi crizele Imperiului (Caes., 11, 9; 18, 2; 26, 6 etc). Numai un cezar ca Iulian va putea depăşi teribilele frământări care agită viaţa Imperiului roman. în mesajul emis de Aurelius Victor interferează observaţia judicioasă a impasului care covârşea Imperiul şi speranţa că forţele legate de reacţia păgână le-ar putea controla, chiar elucta. Iar Iulian va fi exponentul acestor forţe. Aurelius Victor se erijează în profet al strădaniilor iui Iulian, în paladin al lor.

746

MESAJUL LUI AURELIUS VICTOR

Această observaţie plină de sagacitate a fenomenelor istorice îşi deschide un câmp foarte vast de desfăşurare. Este adevărat că observarea fenomenelor istorice se prezintă câteodată distorsionat: nu se amintesc călătoriile lui Hadrian, figurat ca un împărat indolent (Caes., 14, 2-l3), iar lui Nerva i se atribuie o obârşie cretană (Caes., 12,1). Mai mult decât atât, Aurelius Victor pune celebra „constituţie" antoniniană pe seama lui Marcus Aurelius, şi nu a lui Caracalla (Caes., 16,12). De asemenea, Aurelius Victor se înşală în privinţa stabilirii momentului în care administraţia romană evacuase Dacia. El consideră că evacuarea se produsese sub Gallienus, şi nu sub Aurelian. însă biografia lui Aurelian a fost prea elogios concepută de istoric, ca să i se atribuie abandonarea unui teritoriu roman. încât Aurelius Victor confundă o secesiune militară, survenită în Dacia, poate prin 267-268 d.C, cu retragerea armatei şi administraţiei romane, fenomen petrecut abia în 273 d.C.¹¹. însă am menţionat că epitomatorul biograf percepe importanţa majoră a numeroase fenomene, cum ar fi criza secolului al lll-lea d.C, inclusiv cauzele ei, sau ponderea reformelor întreprinse de Constantin. Se pot adăuga remarcile pertinente cu privire la psihologia unor cezari, înţelegerea anumitor fenomene financiare, ca impozitul instituit de Maximian în Italia (Caes., 39, 3l-32). îndeobşte Aurelius Victor acordă însemnătate sporită politicii interne a împăraţilor, cu toate că nu neglijează războaiele lor. Martor atent, el este singurul istoric antic care consemnează edictul prin care Gallienus îndepărta senatorii de la marile comandamente militare (Caes., 33, 34). De asemenea, el este cel dintâi istoriograf care menţionează existenţa unei bune perioade a domniei lui Nero, sub forma celebrilor „cinci ani ai lui Nero", quinquennium Neronis (Caes., 5, 2). Desigur, pretutindeni evenimentele sunt prezentate în funcţie de opţiunile istoricului, mai sus relevate. însă mărturia sa este una dintre cele mai preţioase pe care ni Ie-a lăsat istoriografia latină, mai cu seamă cea a Imperiului crepuscular.

Strategia literară a lui Aurelius Victor

Discursul istoriografie al lui Aurelius Victor marchează o etapă importantă în procesul de „autonomizare" a epitomei, de abandonare a tehnicii abrevierii unei singure opere istorice anterioare, proces amorsat de Velleius Paterculus şi de Florus. Căci Aurelius Victor, cum am arătat, nu numai că n-a folosit un izvor unic, o „Einzelquelle", cum spun savanţii germani, însă el n-a avut nici măcar o sursă principală. Istoriograful nu a epitomat alt istoriograf, ci istoria romană. Totodată joncţiunea sau convergenţa între epitomă şi biografie nu se realizează total în cursul discursului elaborat de Aurelius Victor. Istoricul introduce în textul său elemente narative, încât primelor sale 38 de capitole, de factură prevalent biografică, li se opun ultimele 4, unde predomină nararea propriu-zisă. Aici, la sfârşitul Cezarilor, se impun cu autoritate narările evenimentelor politico-militare. Dar, pe de o parte, în prima şi cea mai extinsă secţiune a Cezarilor apar elemente narative, mai ales în capitolul consacrat lui Nero {Caes., 5; dar şi 4, 5-8; 33, 8-l4), iar, pe de alta, în ultimele capitole se infiltrează portrete şi alte valenţe biografice.

Pentru structurarea medalioanelor biografice, Aurelius Victor privilegiază o tehnică de inspiraţie suetoniana. în interiorul biografiilor epitomate funcţionează opoziţia între prezentarea concentrată - cronologică - şi cea amănunţită -eidologică. în vreme ce sectorul eidologic este structurat în funcţie de antiteza

747

ISTORIOGRAFIA SECOLELOR III-V D.C.

virtuţi-vicii. în plus, Aurelius Victor acordă un preţ deosebitanecdotelor pitoreşti şi cancanurilor referitoare la viaţa privată a cezarilor. împăraţii „buni" sunt oameni culţi, însă au experienţă militară şi lucrează pentru interesul statului. Cum am arătat mai sus, Aurelius Victor acordă faptului politic o importanţă majorată faţă de precedentul suetonian. De asemenea, el mânuieşte foarte liber rubricile suetoniene, a căror ordine variază de la o „biografie" la alta. în sfârşit, Aurelius Victor renunţă la tehnica suetoniană a pariului şi alibiului discursului. încât sporeşte considerabil, faţă de modelul suetonian, dimensiunea atitudinală a acestui discurs. Aurelius Victor selectează aspectele cele mai semnificative din biografia cezarilor şi intervine direct şi insistent, pentru a-i caracteriza explicit. Totodată Aurelius Victor atestă uneori un adevărat talent romanesc. Un preroman miniaturizat se desluşeşte în pasajul unde autorul narează aventura şi dialogul dintre Caracalla şi mama lui vitregă, lulia Domna. Epitomatorul biograf dă seama de impertinenţa femeii, care incita impulsul sexual al tânărului împărat (Caes., 21, 3). Şi alte pasaje pot fi apropiate de structurile romanului grec al vremii (Caes., 33, 12; 39, 11). Câteodată Aurelius Victor recurge şi la tehnica discursivă a elogiilor, elogia, şi a inscripţiilor funerare, tituli, care inspirase adesea discursul biografic. De unde construcţia unor enunţuri concise şi rapide.

Stilul lui Aurelius Victor dă seama de alternanţa între formulele percutante, sentenţe sau sententiae, anecdote pitoreşti şi mici tirade retorice. Astfel, el comentează printr-o tiradă instaurarea Dominatului (Caes., 39, 5). Industria simetriilor şi antisimetriilor, climaxurilor şi anticlimaxurilor, antitezelor şi chiasmelor ilustrează coloratura retorizantă a discursului. Emfaza emerge adesea din textul Cezarilor, ca şi diversele structuri metrice, clauzule etc. Scriitura abruptă, frazele scurte şi complicat construite se îndepărtează limpede de cel de-aî treilea clasicism şi ilustrează autonomia stilistică a istoriografiei latine. Morfologia, sintaxa gramaticală, îndeosebi vocabularul atestă distanţări semnificative faţă de limbajul clasicizant. Proliferează neologismele, îndeosebi de origine greacă, termenii care desemnează realităţi ale secolului, chiar cuvintele de obârşie populară ori împrumutate vocabularului poeţilor¹².

Aurelius Victor este aşadar un observator inteligent al istoriei şi un scriitor abil, chiar talentat, capabil de a dovedi o reală expresivitate. Faptul că a fost la rândul său epitomat traduce un autentic succes de public. Aurelius Victor este mult mai original şi mai profund decât Eutropiu.

Eutropiu

Totuşi şi discursul istoriografie al lui Eutropiu evidenţiază climatul mental al epocii, ideile trabanţilor lui Iulian şi totodată orizontul de aşteptare al epocii, favorabil amalgamuîui de genuri. Opera lui Eutropiu s-a bucurat de un remarcabil succes de public.

748

EUTROPIU

Manuscrisele îl consemnează ca Flavius Eutropius, deci fără indicarea supranumelui (cognomeri). Nu cunoaştem data şi locul naşterii lui, însă se pare că provenea din zona greco-orientală a Imperiului. Retorul grec Libanios şi textul însuşi al scriitorului, ca şi manuscrisele operei lui furnizează informaţii cu privire la biografia lui Eutropiu. Istoricul a realizat o semnificativă carieră administrativă şi a frecventat anturajul împăratului Iulian, pe care, după cum mărturiseşte el însuşi, l-a însoţit în marea campanie întreprinsă împotriva perşilor (10, 16). Sub domnia împăratului Valens (364-378 d.C.) era clarissim şi conducea unul dintre cele mai importante birouri ale administraţiei imperiale. După 370 d.C, Eutropiu a fost implicat într-unui din comploturile grupurilor păgâne, care îl regretau pe Iulian, împotriva lui Valens şi a căzut în dizgraţie. Dar, după moartea lui Valens, istoricul şi-a reluat cariera publică, în calitate de înalt funcţionar, numărându-se printre cei mai importanţi comites ai lui Graţian şi Theodosius I. Iar în 387 d.C, Eutropiu a devenit chiar consul împreună cu împăratul Valentinian II.

Ni s-a păstrat din opera sa doar o epitomă, scrisă spre 369 d.C, la comanda împăratului creştin arian Valens (10, 4 şi 6). Acest „digest" în zece cărţi se intitula „Breviariu al istoriei romane", Breuiarium historiae Romanae sau „Breviariu de la întemeierea Oraşului", Breuiarium ab urbe condita. Eutropiu îmbrăţişa întreaga istorie a Romei, până la sfârşitul domniei lui lovianus (364 e.n.), şi amalgama cu tiparele epitomei alte structuri, îndeosebi de sorginte biografică. De altfel, Eutropiu continua eforturile lui Aurelius Victor, în vederea „autonomizării" epitomei, deoarece nu abrevia un anumit istoric anterior, ci întreaga evoluţie a Romei.

Se pare că Eutropiu ar fi consultat un mare număr de izvoare. Astfel el a utilizat probabil vechea analistică, deoarece îl menţionează chiar pe Fabius Pictor (3, 5). Pentru istoria Republicii, a apelat la opera lui Titus Livius şi la diversele rezumate, care o condensau. Pentru Imperiu, pe lângă epitomele lui Velleius Paterculus şi Florus, Eutropiu a consultat biografiile suetoniene şi alte scrieri, mai ales opera lui Marius Maximus şi EKG. Se pare că el s-a adresat şi culegerii de fapte bizare şi miraculoase „Cărţi de prodigii", Libri prodigiorum, scrisă de contemporanul său lulius Obsequens.

Epitoma desfăşurării evenimentelor care marcaseră istoria Romei, începută cu aventura lui Romulus şi domniile regilor legendari (EUTROP., 1, l-8), nu denotă un interes deosebit pentru cauzalitatea fenomenelor (cel mult abordată superficial). Numai când trebuie să explice instituirea Dominatului şi a tetrarhiei, Eutropiu le consideră epifenomene ale destabilizării politico-militare a Imperiului, sub monarhii anteriori (9, 22). De asemenea, el notează că lulius Caesar schimbase soarta Romei (6, 19), în vreme ce, mult mai târziu, Diocleţian instituise o monarhie ostentativ absolutistă, în care libertatea dispăruse complet (9, 26). Eutropiu informează asupra populaţiilor din spaţiul pontico-carpato-danubian, asupra cuceririi Daciei şi asupra colonizării ei masive, cu mulţimi nesfârşite de oameni „din întreaga lume romană", ex toto orbe Romano (8, 2). Ceea ce determinase pe Hadrian să nu abandoneze Dacia, precum alte cuceriri ale lui Traian, „ca să nu se lase pe seama Barbarilor mulţi cetăţeni romani" (8, 6). El atestă astfel că, puţin peste un deceniu după cucerirea Daciei, era imposibilă evacuarea coloniştilor romani! Nu ilustrează, prin urmare,

749

ISTORIOGRAFIA SECOLELOR III-V D.C.

Eutropiu că o asemenea evacuare ar fi fost şi mai puţin posibilă după aproape două secole de colonizare romană, adică în vremea lui Aurelian? Este adevărat că Eutropiu susţine că Dacia fusese „secătuită de bărbaţi" (8, 6), însă, în acest mod, el nu pretinde că toţi dacii pieriseră în război. Se referea numai la bărbaţii daci din rândurile acelor aristocraţi-taraboşti, care rămăseseră fideli lui Decebal până în ultimul moment. în sfârşit, când afirmă că Aurelian evacuase şi populaţia Daciei romane (9, 8), din nou el nu foloseşte „toţi", omnes, pentru cei evacuaţi. De fapt se referă la o asemenea evacuare, sub impactul informaţiilor oferite de sursele sale şi pentru a nu compromite memoria lui Aurelian, prezentat de el oarecum favorabil. De altfel Eutropiu menţionase şi o secesiune produsă sub Gallienus, când afirmase că Dacia „a fost lăsată la o parte", amissa est, sub acest împărat (9, 8). Desigur, populaţia Daciei nu fusese retrasă, dar adesea Eutropiu oferă informaţii eronate, cifre exagerate¹³. Căci îi place să consemneze, aparent scrupulos, bilanţuri de războaie sau de recensăminte, cifre pretins precise. De altfel Eutropiu asumă adesea, fără discernământ, aprecierile consacrate şi convenţionala despre personalităţile şi evenimentele la care se referă. Astfel Catilina este aspru condamnat (6, 12), iar Titus exaltat (7, 17). Conotaţia patriotică şi moralizatoare impregnează îndeobşte relatarea evenimentelor. Bunele tradiţii sunt exaltate, pe când cei ce le ignoraseră sunt reprobaţi. Sunt condamnaţi împăraţii „răi", calificaţi drept „tirani", tyranni (8, 1). în pofida aparentei obiectivităţi, în special desfăşurarea evenimentelor apropiate în timp de epoca autorului este figurată în optica mediilor intelectuale prielnice reacţiei păgâne şi tradiţionaliste a lui Iulian, ale cărui idealuri vor fi promovate de cercul Nicomachilor. Este relevant faptul că, atunci când relatează domnia lui Constantin, epitomatorul nu menţionează sprijinul acordat creştinismului de către acest împărat. Pot fi de asemenea decelate urmele susţinerii împăratului Valens, încă efectivă în momentul redactării Breviariului, desigur în sensul dorit de foştii partizani ai lui Iulian.

Eutropiu însuşi îşi dezvăluie metodologia, obiectivele şi organizarea discursului său în prefaţa-dedicaţie către Valens, unde arată că „faptele romane de la întemeierea Oraşului până în vremea noastră, care s-au desprins din războaie şi din viaţa cetăţenească, le-am cules concis în ordine cronologică şi într-o narare succintă, adăugând chiar şi cele care au fost pilduitoare în viaţa principilor" (praef.). Astfel Eutropiu degajă importanţa criteriului educativ-moral, mai ales în ultima parte a discursului său. îndeosebi, însă, epitomatorul dezvăluie a fi practicat două structuri, ca să-şi înfăptuiască o expunere condensat, strictim în text, închipuită. Prima urmează a opera în cazul evenimentelor externe şi interne ale Republicii, în vreme ce cealaltă serveşte prezentării Imperiului, sub forma unor scurte biografii ale suveranilor. Eutropiu recuperează, deci, dihotomizarea cândva practicată de Velleius Paterculus, însă la un nivel foarte tehnic. Căci epitomatorul nu-şi modifică optica moralizator-politică, când trece de la prima secţiune a discursului la cealaltă. El semnalizează recursul la o tehnică suetoniană a discursului, tradusă în abundenţa anecdotelor revelatoare. Când trebuie să nareze un război, Eutropiu ţine să precizeze următoarele repere: anul şi localitatea unde s-a desfăşurat lupta, numele comandanţilor şi natura încleştării militare, de partea cui a fost victoria şi consecinţele ei.

750

EUTROPIU

Medalioanele biografice consacrate împăraţilor se grupează de asemenea în două secţiuni. Prima se întinde până la moartea lui Severus Alexander, în vreme ce a doua cuprinde biografiile împăraţilor care au urmat, până la sfârşitul lui lovianus. în prima secţiune pot fi detectate lesne rubricile suetoniene, mânuite cu supleţe: originea, viaţa privată, arta militară a cezarului respectiv, politica lui internă, portretul restrâns (moravuri, cultură etc), moartea, durata domniei, elogierea sau condamnarea acesteia. Jocul secvenţelor eidologice şi cronologice asigură coeziunea microbiografiilor şi îndepărtarea măştii oficiale a cezarilor, îndeobşte biografiile împăraţilor consideraţi „răi" sunt mai scurte. Revelatoare ni se pare biografia lui Traian, în care alternează trei compartimente cronologice şi trei compartimente eidologice. Aceste şase secvenţe se eşalonează cum urmează: 1) compartiment cronologic iniţial - cariera lui Traian înainte de accesul la domnie; 2) compartiment eidologic - politica lui Traian, fundamentată pe „atitudine cetăţenească", ciuiliîas, şi pe „vitejie", fortitudo; 3) compartiment cronologic - războaiele; 4) compartiment eidologic - conduita lui Traian faţă de cetăţeni; 5) compartiment cronologic - moartea; 6) compartiment eidologic -caracterizare generală. Ultima parte a biografiilor imperiale comportă un ritm narativ foarte rapid. Rubricile se reduc la cele consacrate originii domniei şi prăbuşirii ei, încât prevalează discursul cronologic. Excepţie fac doar medalioanele biografice, hărăzite unor împăraţi ca Aurelian, Diocleţian, Constantin, Iulian şi lovianus. De altfel Eutropiu vădeşte ostilitate faţă de lovianus, în vreme ce el structurează o adevărată gestă a lui Iulian (10, 14-l6). Asemenea geste emerg şi din secţiunea republicană a Breviariului, unde sunt exaltate performanţele lui Hannibal şi Scipio (3, 7-23) şi ale lui lulius Caesar ,(6, 17). Microunităţile epice sau dramatice de acest fel, comune celor două mari părţi ale discursului eutropian, asigură unitatea operei. De altfel punctarea moralizatoare a expunerii permite transcenderea exemplului suetonian, chiar şi în structurarea medalioanelor biografice.

Pe de altă parte, Eutropiu se distanţează de scriitura autonomizantă, destul de complicată, a istoriografiei romane tardive şi aderă la cel de-al treilea clasicism. Mişcarea scriiturii eutropiene se desfăşoară simplu şi omogen, în fraze simple, chiar simpliste. Eutropiu evită înlănţuirea propoziţiilor subordonate, termenii figuraţi. El utilizează anumite epitete şi jocuri de cuvinte, dar îndeobşte privilegiază exprimarea sobră, aridă, chiar uscată. Totuşi, atât în gramatică, cât şi în vocabular, se pot detecta anumite mărci ale limbii curente a epocii, care îl convertesc pe Eutropiu într-un precursor al limbilor romanice¹⁴.

Eutropiu n-a fost desigur un istoric şi un gânditor profund. Dar el s-a bucurat de un succes deosebit, atât în antichitatea târzie, cât şi în evul mediu, căci de fapt Breviariul a constituit un adevărat manual elementar de istorie romană, foarte util şcolilor din toate timpurile. Breviariul a fost utilizat de Hieronymus, Pseudo-Aurelius Victor, Amian, Augustin, Orosius, Cassiodorus, lordanes, Isidor din Sevilla şi de Beda. A fost tradus de mai multe ori în greceşte. Până recent, chiar în şcolile noastre, studiul limbii latine se începea cu traducerea unor pasaje din Breviariu.

751

ISTORIOGRAFIA SECOLELOR III-V D.C.

A fost parjial sau integral tradus de mai multe ori în româneşte. G. Popa-Lisseanu a oferit o traducere integrală, apărută în mai multe ediţii, începând din 1916.