Eugen cizek istoria literaturii latine

Rutilius Namatianus şi poemul său

Rutilius Namatianus nu mai exprimă atât iluziile păgânismului muribund, cât ataşamentul faţă de Roma creştină, asumat de o parte din aristocraţia provincială, în cazul său gallică, care se simţea solidară cu puterea Imperiului şi refuza evidenţa degringoladei ei. Rutilius Namatianus credea ferm în reînvigorarea acestei puteri şi în cultura latină umanistică. Rutilius se nutrea din nostalgia cercului Nicomachilor, rămasă încă vie mult după dispariţia lui¹⁷. Asistase la cucerirea temporară a Romei de cătrei goţii lui Alaric, pe care o resimţise ca pe o catastrofă teribilă.

Toate datele biografice relative la Claudius Rutilius Namatianus provin din opera acestui poet. S-a născut, la sfârşitul secolului al IV-lea d.C, într-o familie gallo-romană încă păgână, care dăduse Romei de multă vreme slujbaşi fideli. Rutilius însuşi făcuse o carieră strălucită sub Honorius ca magister officiorum şi prefect al Romei, praefectus Urbi, probabil în 414 d.C. (RUTIL., 1, v. 563 şi v. 473)*. în anul 417 d.C, Rutilius a părăsit Roma, ca să-şi revadă domeniile gallice, pustiite de goţi. Tocmai această călătorie a format obiectul unicei sale opere, în care a evocat numeroase personaje, cunoscute de el în cursul carierei sale administrativ-politice¹⁸.

* Diferenţele religioase nu anihilau unele solidarităţi politice. Ele se soluţionau prin creştinarea progresivă a aristocraţilor încă rămaşi păgâni.

720

RUTILIUS NAMATIANUS Şl POEMUL SĂU

Această operă rezidă într-un interesant poem, care se numeşte tocmai „Despre întoarcerea sa", De reditu suo, alcătuit în distih elegiac.

Poemul cuprinde două cărţi. Prima carte include 644 de versuri, pe când a doua, până relativ recent, cuprindea numai 68 de versuri. Totuşi, datorită anumitor descoperiri, datorate Mirellei Ferrari, s-au adăugat acestor stihuri noi grupuri de versuri. Aceste relativ noi descoperiri coroborează ideile lui Francois Prechac, care considera că întreruperea poemului nu s-ar datora unui accident survenit în viaţa autorului, ci naufragiilor suportate de atâtea texte latineşti, în cursul evului mediu¹⁹. Cartea întâi debutează prin elogiul celor născuţi în Italia (w. l-l8), continuă cu o descriere a Galliei, recent devastate (w. 19-34), şi cu un imn închinat virtuţilor şi misiunii istorice a Romei (w. 35-l64). Urmează peripeţiile plecării din Roma şi ale cabotajului pe ţărmurile italice, îndeosebi toscane (vv. 165-644). în această epocă, o călătorie pe mare era mai sigură din pricina invaziilor, tâlhăriei, răscoalelor locale, drumurilor distruse, care îngreunau sensibil deplasările pe uscat. Cartea a doua include restul călătoriei pe mare, până la localitatea Luna, însă încorporează digresiuni despre Alpi şi Italia, precum şi o invectivă contra lui Stilicho, făcut responsabil de toate calamităţile prăvălite asupra Romei. Nu ştim cum s-a desfăşurat ultima parte a călătoriei.

Structura elegiei rutiliene

într-adevăr, De reditu suo este o lungă elegie sui generis, adică marcată de amalgamul tiparelor, tonurilor şi genurilor care caracterizează literatura latină a amurgului imperiului. Aşadar, Rutilius îşi narează întoarcerea în Gallia, din escală în escală, începând din 31 octombrie 417 d.C, când părăsise Ostia. El evocă îndeosebi diferitele aspecte ale naturii, localităţile pe unde trecuse şi emoţiile suscitate de ele. Astfel, poetul descrie citadela oraşului Populonia, insula Urgo, admiră Pisa şi ţărmurile toscane, contemplă - dar în buna tradiţie a eposului clasic - furtuna declanşată pe mare. în virtutea unui tipar de multă vreme consacrat, Rutilius multiplică digresiunile pe cele mai diverse teme. Astfel, când îi apare insula llva (actuala Elba), bogată în fier, poetul alcătuieşte o digresiune moralizatoare, cu privire la metale, fier şi aur (1, vv. 357-370): „dragostea oarbă de aur conduce la orice nelegiuire" (1, v. 358). Rutilius exploatează de fapt un vechi loc comun al poeziei latine. Trăirile poetului implică numeroase reminiscenţe clasice şi elemente tradiţionale, însă consemnează şi evenimente sau personaje contemporane lui. Astfel el evocă ravagiile produse de Barbari în Italia şi în Gallia, traficul funcţiilor şi abuzurile săvârşite de gestionari imperiali necinstiţi. Rutilius notează că Lucilius, fost comes sacrarum largitionum, prezervase vistieria de funcţionari, care furau ca harpile (1, vv. 599-614).

Mesajul filosofic al poetului pare a fi eclectic. în anumite pasaje, se desluşesc termeni consacraţi de filosofia stoică, precum „divinitate", deus sau natura, ca şi maxime parcă descinse din reflecţiile lui Lucan şi Seneca. Teoria fiziologică a diferitelor grade de inteligenţă, în funcţie de temperatura sângelui în jurul inimii, traduce accente pitagoreice şi neostoice. Concomitent,

■ 721

POEZIA CLASICIZANTĂ A SECOLELOR IV-V D.C.
acest fidel funcţionar al administraţiei imperiale creştine care era Rutilius Namatianus a rămas credincios cultelor păgâne, îndeosebi isianismului, ca şi Claudian şi exponenţii cercului Nicomachilor. Astfel poetul elogiază ceremoniile modeste, în cinstea zeului egiptean Osiris (1, w. 573-576). Discursul elegiac tinde chiar spre un anumit monoteism păgân isiac, de altfel profund ostil creştinismului. Când trece pe lângă Capraria, poetul zăreşte locaşurile călugărilor şi află prilejul să le reprobe modul de viaţă: de ce trebuie să devii nefericit, se întreabă Rutilius, de teamă de a nu fi nenorocit? (1, vv. 439-446). Când întâmpină o altă mănăstire, observă ironic că dacă, pe vremea Circei, „se schimbau corpurile, acum se schimbă sufletele" (1, v. 526). De fapt, Rutilius persiflează mortificarea cărnii, străine de tradiţia clasică, pe care ar ruina-o. De aceea deploră cucerirea ludeei, ţară care ar fi adus Imperiului „calamitatea creştină" (1, vv. 383-398)²⁰.

Rutilius iubea cu tandreţe Gallia natală, însă acorda prioritate Romei, căreia îi închina mai multe adevărate imnuri. El cântă măreţia şi caracterul divin al sanctuarelor romane, ajungând să înfiripe o adevărată poezie a ruinelor sau ruinurilor, cum spunea cândva Vasile Cârlova. Trecând pe lângă Agylla şi Castrum, Rutilius deploră starea lamentabilă în care se aflau (1, vv. 225-230). întreaga elegie, toate descrierile de oraşe, porturi şi peisaje sunt îmbibate de pasiunea pentru Roma. Structura de adâncime a poemului se formează sub semnul adorării fervente a Romei: ea este un astru strălucitor şi cea mai frumoasă regină (1, vv. 47-48). Roma este o divinitate şi cultul său trebuie celebrat. Mai limpede decât Claudian, Rutilius glorifică Imperiul şi procesul de romanizare a teritoriilor din jurul Mediteranei. Datoria Romei este propagarea legilor şi civilizaţiei. Poetul crede ferm în eternitatea Romei. Se adresează în felul următor Cetăţii, anexând toate procedeele şi arhetipurile pertinente, toate reminiscenţele livreşti, îndeosebi versurile vergiliene, care glorificaseră menirea Romei {Aen., 6, vv. 85l-853): „răspândeşti legile care vor dăinui în lungul veacurilor romane//tu singură să nu te temi de trecerea timpului" (1, vv. 133-l34). Care este aşadar misiunea Romei? Să unifice seminţiile pentru veşnicie, să făurească un singur corp din mai multe membre. Reluând idei cândva profesate de Aeiius Aristide, poetul gallo-roman consideră că Roma a convertit anti-Cetatea într-o Cetate complexă şi i se adresează astfel: „Ai făcut o singură patrie pentru neamuri felurite;//Şi a fost spre folosul popoarelor fără lege să fie supuse stăpânirii tale.//Şi-n vreme ce oferi celor biruiţi să se împărtăşească din dreptul tău,//Ai făcut o patrie din ceea ce înainte era un univers" (1, vv. 63-66)*. Astfel Rutilius răspundea orizontului de aşteptare al acelor grupuri aristocratice din provincii şi din Capitală, creştine dar şi păgâne, care în pofida destabilizării accelerate a Imperiului, în ciuda amplificării tendinţelor centrifugale din jurul lor, credeau, voiau obstinat să creadă, în supravieţuirea lui. Rutilius afirmă că Roma se va sustrage legilor prăbuşirii ineluctabile a cetăţilor (1, vv.

Iată textul latin al acestor versuri celebre: fecisti patriarn diuersis gentibus unam;//profuit iniustis te dominante capiJ/Dumque offers uictis proprii consortis iuris,//urbem fecisti quod prius orbis erat.

722

STRUCTURA ELEGIEI RUTILIENE
140-l41), gândindu-se, desigur, la teoriile istorice polibiene. Nenorocirile ei o vor face încă mai puternică, mai capabilă să renască. Dezastrele încercate cândva în faţa gallilor senoni, samniţilor, lui Pyrrbus şi Hannibal i se par concludente (1, vv. 125-l28)²¹. Pasiunea patriotică rutiliană este sinceră, vibrantă, cu adevărat emoţionantă. Poetul pune în serviciul ei nu numai elegia tradiţională, fibrele specifice ale acesteia, ci, cum am remarcat mai sus, cadenţele eposului şi incisivitatea parasatirei. Stilicho este închipuit ca un nou Nero: ultimul dintre Iulio-Claudieni îşi ucisese mama, generalul barbar încercase să omoare „muma lumii", adică Roma (2, vv. 4l-60).

Chiar în plin discurs satiric, Rutiiius nu uită menirea atribuită de el Romei. Exclamaţiile, incriminările vehemente denunţă „fărădelegea cumplită a sinistrului Stilicho" (2, v. 41). întregul discurs poetic este însă impregnat de reminiscenţe livreşti şi mitologice. Fiecare loc vizitat, fiecare peripeţie evocă poetului episoade din mitologie ori din istoria legendară a Romei. Chiar invectivarea lui Stilicho comportă o aluzie la episodul mitologic al Althaeei şi lui Meleagru (2, vv. 53-54). Rutiiius este tributar mai ales faţă de Ovidiu. Scenariul plecării din Roma, tema părăsirii capitalei, motivul călătoriei implică interdiscursivitate cu poezia Tristelor. însă, desigur, în elegia rutiliană pot fi detectate ecouri, imagini, chiar versuri împrumutate din Vergiliu, Horaţiu, Lucreţiu şi mai ales din Claudian. Totuşi Rutiiius poate fi şi original, când reacţionează sensibil faţă de natură, într-o epocă în care pastelul încerca să se impună. Poetul descrie umbra pinilor, care se înfioară pe valuri de-a lungul ţărmului, şi, în general, frumuseţea mării (1, vv. 277-278; 639-644). Dacă uneori discursul rutilian ne apare prozaic sau prolix, încărcat de reziduuri mitologizante sau excesiv de hiperbolizant, de multe ori el conţine o imagistică echilibrată, armonioasă, foarte clasică. Rutiiius utilizează metafore, metonimii, aliteraţii, însă şi antiteze revelatoare (de tipul „plăcută'Vvrednică de plâns", grata/miseranda sau publica/priuata). Rutiiius mânuieşte cu virtuozitate distihul elegiac. în elogiul adus Romei, apelează la stilul înalt, la imperative solemne, la conjunctive optative, apostrofe şi exclamaţii. Sintaxa este deosebit de clasică, frazele sunt clar construite şi vocabularul atestă pecetea lui Ovidiu şi Vergiliu²². Conservatorismul rutilian se manifestă pe toate planurile structurii elegiei consacrate călătoriei spre Gallia.

Constantin Balmuş l-a calificat drept „ultimul poet al Romei", susceptibil să medieze între antichitate şi vremurile posterioare²³. Fără să fi fost un mare talent, în unele versuri, Rutiiius a ştiut să vibreze intens sau graţios şi să glorifice cu entuziasm sincer patria sa romană.

BIBLIOGRAFIE: Luigi ALFONSI, „Rutilio Namaziano", Aevum, 41, 1967, pp. 155 şi urm.; Constantin I. BALMUŞ, „Rutilio Namaziano, l'ultimo poeta di Roma", // Mondo Classico, 3-4, 1935, pp. 3 şi urm.; Nicolae I. BARBU, „Observaţii asupra poeziei lui Claudian", Studii clasice, 5, 1963, pp. 259 şi urm.; Eugen CIZEK, „Poezia clasicizantă din secolul al IV-lea. Ausonius, Claudian, Rutiiius", Istoria literaturii latine. Imperiul, II, Bucureşti, 1976, pp. 236-263; Alan CLARENDON, Claudian Poetry and Propaganda atthe Court of Honorius, Oxford, 1970; Robert ETIENNE, Bordeaux antique, Bordeaux, 1952, pp. 335-372; Robert ETIENNE-Sesto PRESTE-Louis DESGRAVES, Ausone, humaniste aquitain, Bordeaux, 1986; P. FARGUES, Claudien. Iztudes sur sa poesie et son temps, Paris, 1933; Pierre GRIMAL, Le lyrisme â Rome, Paris, 1977, pp. 247-248; 278-294; Istoria literaturii

723 -

POEZIA CLASICIZANTĂ A SECOLELOR IV-V D.C.

latine (117 e.n.-sec.VI e.n.), Bucureşti, 1986, pp. 439-487; D. KORZENIEWSKI, „Aufbau und Struktur der Mosella des Ausonius", Rheinisches Museum, 106, 1963, pp. 80 şi urm.; Italo LÂNA, Rutilio Namaziano, Torino, 1961; Rene MARTIN-Jacques GAILLARD, Les genres litteraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, I, pp. 45-46; 67-68; 164-l65; 169; II, pp. 144; 159-l60; 219-220; 232-233; P. ODILE, „La culture grecque dans le cercle d'Ausone", Revue des Etudes Latines, 30, 1952, pp. 77 şi urm.; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 874-878; 947-954; Rene PICHON, Les derniers ecrivains profanes, Paris, 1906, pp. 15l-216; 243-269; 297-319; Charles M. TERNES, „Paysage reel et cou lisse idylique dans la Moselle d'Ausone", Revue des Etudes Latines, 48, 1970, pp. 376 şi urm.; Introducere la Ausone, La Moselle, Paris, 1972.
724


NOTE

1. Pentru trăsături generale ale poeziei secolelor al IV-lea şi al V-lea şi pentru Avienus, vezi Rene

PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, p. 809; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, p. 874; Jean BAYET, Literatura latină, trad. românească de Gabriela CREŢIA, Bucureşti, 1972, p. 733; J.J. DUPUICH, „Note sur l'Ora maritima de Rufius Festus Avienus", Melanges Dion, Paris, 1974, pp. 225-231; Eugen CI2EK, „Poezia clasicizantă din secolul al IV-lea. Ausonius, Claudian, Rutilius", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 236-237; Mariana BĂLUŢĂ, „Poezia clasicizantă a secolului al IV-lea", Istoria literaturii latine (117 e.n.-sec.VI e.n.), voi. IV, Bucureşti, 1986, pp. 439-441.

2. Pentru Avianus, vezi J. KUPPERS, Die Fabeln Avians, Bonn, 1977; Rene MARTIN-Jacques

GAILLARD, Les genres litteraires a Rome, 2 voi., Paris, 1981, I, pp. 164-l65; 169; Gheorghe CEAUŞESCU, Prefaţă la Fedru. Avianus, Fabule, Bucureşti, 1981, pp. XX-XXII; Mariana BĂLUŢĂ, .Avianus", Istoria literaturii latine, IV, pp. 442-450. Nu numai medievalii, ci şi unii cercetători moderni, împotriva opiniei generale, îl consideră pe Avianus ca superior lui Fedru: vezi Pierre GRIMAL, Le lyrisme â Rome, Paris, 1978, pp. 247-248.

3. Pentru Carmen de figuris şi Porphyrius, vezi E. PARATORE, op. cit, p. 874.

4. Pentru viaţa iui Ausonius şi semnificaţia ei, care include ideea de „făuritor de legi", de legitimitate

complexă, vezi Robert ETIENNE, Bordeaux antique. Bordeaux, 1962, pp. 335-372; „Ausone ou les ambitions d'un notable aquitain"; Robert ETIENNE-Sesto PRESTE-Louis DESGRAVES, Ausone, humaniste aquitain, Bordeaux, 1986, pp. l-73; E. PARATORE, op. Cit, pp. 874-875; E. CIZEK, „Poezia clasicizantă din secolul al IV-lea", Imperiul, II, p. 237; P. GRIMAL, Le lyrisme â Rome, p. 279; Gheorghe CEAUŞESCU, .Ausonius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 45l-452,

5. O reproducem aici: 1) „Epigrame", Epigrammata; 2) „Carte de scrisori", Liber epistularum; 3)

„Spectacol al celor şapte înţelepţi", Luduş septem sapientium, destinat reprezentării teatrale: un actor anunţă numele celor 7 înţelepţi, care se succed în cadrul scenariului, începând cu Solon; 4) „Ordinea oraşelor nobile", Ordo urbium nobilium, clasament al oraşelor importante din Imperiu (Roma, Constantinopol, Cartagina, Antochia, Alexandria, Tresueris, Mediolanum, Capua, Aquileia, Arelas, Hispalis, Atena, Cătina, Syracusa, Tolosa. Narbo, Burdigala); 5) „Amintirea profesorilor bordelezi", Commemoratio professorum Burdigalensium, o carte de elegii care glorifică dascălii Burdigalei, oraşul natal al poetului; 6) „Epitafe ale eroilor care au luat parte la războiul troian", Epitaphia heroum quibello Troico interfuerunt, care continuă opera precedentă, deoarece profesorii fuseseră retori, iar viaţa eroilor războiului troian constituia subiect privilegiat în şcolile de retorică; 7) „Parentalii", Parentalia, 30 de elegii, care celebrează memoria rudelor defuncte ale poetului, inclusiv amintirea lui lulius Ausonius, tatăl lui; 8) „Tetrastihuri", Tetrasticha, care comportă catrene dedicate celor 12 cezari suetonieni şi împăraţilor subsecvenţi; Ausonius utiliza în aceste poeme nu numai material suetonian, ci şi informaţii oferite de Marius Maximus; îi admira pe Antoninus Pius şi pe Septimius Severus, în vreme ce îi detesta pe Commodus, Caracalla, Macrinus şi Elagabal; 9) Ephemeris, culegere de poeme, care înfăţişează activitatea cotidiană a lui Ausonius,

viaţa lui într-o singură zi; 10) „Domestice", Domestica, poeme pe diverse motive, legate însă

■

725

POEZIA CLASICIZANTĂ A SECOLELOR IV-V D.C.

de probleme ale familiei autorului; 11) Technopaegnion, suită de exerciţii retorico-poetice, în care versurile încep şi se încheie prin cuvinte monosilabice; 12) „Enigma numărului trei", Griphus ternarii numeri, poem în 90 de versuri (multiplu al cifrei trei); 13) „Centon nupţial", Cento nuptialis, în care Ausonius a centonat pe Vergiliu, pentru a realiza un cântec nupţial.destul de obscen; 14) „Cărţi despre faste", Libri de fastis, foarte fragmentar conservate; 15) „Carte de culegeri", Eclogarum liber, poeme pe teme foarte diverse, care pendulează între consideraţii relative la doctrina lui Pitagora şi versuri despre balanţă; 16) „Cupidon este crucificat", Cupido cruciatur, poem care arată cum femei celebre, ajutate de Venus, se răzbună pe Amor-Cupidon; 17) Bissula, poem despre o frumoasă sclavă germanică, blondă şi cu ochi albaştri, de care se îndrăgosteşte poetul la bătrâneţe; 18) „Despre trandafirii care se nasc", De rosis nascentibus, suavă elegie; 19) „Mulţumiri aduse împăratului Graţian pentru consulat", Gratiarum actio ad Gratianum imperatorem pro consulatu, discurs encomiastic, unde Ausonius mulţumise împăratului, care îi înlesnise accesul la consulat; 20) „Rezumatul Iliadei şi al Odiseiei lui Homer", Periochae Homerii Iliadis et Odyssiae, unde, în proză şi probabil cu finalităţi didactice, Ausonius rezumă pe cânturi epopeile homerice; 21) Mosella, cel mai cunoscut poem ausonian, alcătuit între 371 şi 375 d.C, cum demonstrează Ch. M. TERNES, Introducere la Ausone, La Moselle, Paris, 1972, p. 12. Pentru această listă şi cuprinsul diverselor lucrări, vezi Gh. CEAUŞESCU, .Ausonius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 453-460.

6. Vezi Rene PICHON, Les derniers âcrivains profanes, Paris, 1906, p. 214; P. GRIMAL, Le lyrisme

â Rome, p. 284; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit., II, p. 160; Gh. CEAUŞESCU, .Ausonius", Istoria literaturii latine, IV, p. 462.

7. Pentru Ausonius şi valoarea sa, vezi Ch. M. TERNES, op. cit.,; E. CIZEK, „Poezia clasicizantă

a secolului al IV-lea", Imperiul, II, pp. 237-241; P. GRIMAL, Le lyrisme â Rome, pp. 279-289; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, II, pp. 159-l60; 219-220; 232-233; Gh. CEAUŞESCU, .Ausonius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 45l-463.

8. Printre scrisori, Epistulae, figurează cele adresate, în 395 d.C, lui Probinus şi Olybrius. O carte,

liber, comportă Epigrammata şi diverse poeme ocazionale, datând, probabil, din 396-397 d.C. în sfârşit, Claudian a mai scris, în 398, un panegiric al consulului Manlius Theodor, Panegyricus in Manlium Theodorem, un epitalam al lui Palladius şi al Celerinei, Epithalamium Paladii et Celerinae, din 402-404, o „Laudă a Serenei", Laus Serenae, în care mulţumeşte, ca şi într-o epistulă versificată, soţiei lui Stilicho, pentru că îl ajutase să se însoare cu o alexandrină bogată, un „Poem despre salvator", Carmen de Saluatore, din 395 d.C, unicul poem al lui Claudian cu subiect creştin, alcătuit după urcarea pe tron a lui Honorius şi cu prilejul unor sărbători pascale. Pentru abundenta listă a operelor lui Claudian, vezi E. PARATORE, op. cit, pp. 948-949; E. CIZEK, „Poezia clasicizantă din secolul al IV-lea", Imperiul, II, p. 243; Gh. CEAUŞESCU, „Claudian", Istoria literaturii latine, IV, pp. 467-470.

9. Vezi, în această privinţă, Rene PICHON, Histoire de la littârature, p. 815; P. GRIMAL, Le lyrrisme

â Rome, p. 290; Gh. CEAUŞESCU, „Claudian", Istoria literaturii latine, IV, p. 470.

10. Cum semnalează E. PARATORE, op. cit, p. 949.

11. E. PARATORE, op. cit, p. 950 notează: „un segno della sua sinceritâ e dato della sua incrollabile fedeltâ ai suoi veri protettori; e i suoi cârmi sono anche una fonte apprezzabile per la storia dei tempi".

12. Pentru mesajul, pentru ideile lui Claudian, vezi R. PICHON, Histoire de la littârature, pp. 816-819; E. PARATORE, op. cit, pp. 949-950; E. CIZEK, „Poezia clasicizantă din secolul al IV-lea", Imperiul, II, pp. 243-247; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, p. 45; Gh. CEAUŞESCU, „Claudian", Istoria literaturii latine, IV, p. 470.

13. Cum reliefează J.BAYET, op. cit, p. 742; vezi şi R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 45-46. Opinia că poezia lui Claudian ar fi dominată de o artă de comandă, plină de poncifuri, apare la R. PICHON, Histoire de la littârature, p. 816; Gh. CEAUŞESCU, „Claudian", Istoria literaturii latine, IV, pp. 470-471.

14. Adică aquas sine imbre. Curcubeul este calificat drept „arc roşcat cu o lumină felurită", arcum uariata luce rubentem, în vreme ce Proserpina este numită „lunona adâncurilor", luno profunda.

15. Pentru arta lui Claudian, vezi R. PICHON, Histoire de la littârature, pp. 816-823; E. PARATORE,
726

NOTE

op. cit., pp. 949-950; E. CIZEK, „Poezia clasicizantă din secolul al IV-lea", Imperiul, II, pp. 24l-249; P. GRIMAL, Le lyrisme â Rome, pp. 289-292; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 45-46; II, pp. 144; 160; Gh. CEAUŞESCU, „Claudian", Istoria literaturii latine, IV, pp. 470-476.

16. Pentru receptarea lui Claudian şi concluziile asupra testimoniuiui poetic oferit de el, vezi E. PARATORE, op. cit, p. 950; E. CIZEK, „Poezia clasicizantă din secolul al IV-lea", Imperiul, II, pp. 248-249; Gh. CEAUŞESCU, „Claudian", Istoria literaturii latine, IV, p. 477.

17. Cum a subliniat cu pertinenţă Constantin I. BALMUŞ, „Rutilio Namaziano, l'ultimo poeta di Roma", II Mondo Classico, 3-4, 1935, pp. 3 şi urm., de fapt la p. 14; vezi şi E. PARATORE, op. cit, p. 951.

18. Pentru aceste personaje, vezi Gh. CEAUŞESCU, „Rutilius Namatianus", Istoria literaturii latine, IV, pp. 479-481.

19. în ce priveşte descoperirile Mirellei Ferrari, vezi E. CECHINNI, „Per ii nuovo Rutilio Namaziano", Rivista di Filologia e di Istruzione Classica, 102, 1974, pp. 40l-404; judicioasa ipoteză privind structura şi conservarea textului apare la Francois PRECHAC, Introducere la Rutilius Namatianus, Sur son retour, ed. a 2-a, Paris, Les Belles Lettres, 1961, pp. XXII-XXIV.

20. Pentru ideile filosofice şi religioase, pentru aluzii la actualitate şi digresiuni, vezi E. CIZEK, „Poezia clasicizantă din secolul al IV-lea", Imperiul, II, pp. 252-254; Gh. CEAUŞESCU, „Rutilius Namatianus", Istoria literaturii latine, IV, pp. 482-483.

21. Pentru elogierea Romei, vezi R. PICHON, Histoire de la litterature, pp. 824-825; E. PARATORE, op. cit, pp. 952-953; E. CIZEK, „Poezia clasicizantă din secolul al IV-lea", Imperiul, II, pp. 254-255; P. GRIMAL, Le lyrisme â Rome, pp. 293-294; Gh. CEAUŞESCU, „Rutilius Namatianus", Istoria literaturii latine, IV, pp. 483-485.

22. Foarte rar apar vocabule postclasice, precum mundanus cu sensul de „universal", de „ceea ce aparţine lumii". în ce priveşte scriitura lui Rutilius, aspectele lirismului practicat de el, vezi CI. BALMUŞ, op. cit, p. 26; E. CIZEK, „Poezia clasicizantă din secolul al IV-lea", Imperiul, II, pp. 255-257; Gh. CEAUŞESCU, „Rutilius Namatianus", Istoria literaturii latine, IV, p. 485. '

23. CI. BALMUŞ, op. cit, p. 27. Abia Renaşterea a început să valorifice poezia lui Rutilius. în 1493 a fost descoperit un manuscris, care, ulterior, a dispărut. Giosue Carducci, în secolul al XlX-lea, l-a tradus pe Rutilius în italiană şi s-a inspirat din versurile lui, când a exaltat civilizaţia romană; vezi şi E. PARATORE, op. cit, pp. 953-954. Petre Staţi şi Dumitru Crăciun au tradus în româneşte anumite pasaje din De reditu suo.

727