Eugen cizek istoria literaturii latine
Yüklə 2,43 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- XL. SCURTE CONCLUZII GENERALE
NOTE 1. Pentru aspectele generale ale literaturii creştine, vezi Pierre de LABRIOLLE, Histoire de la litterature latine chrâtienne, Paris, 1924, pp. l-39; P. MONCEAUX, Histoire de la litterature chretienne, Paris, 1924, pp. 169-l76; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 732-739; M. SIMONETTI, Letteratura cristiana antica greca e latina, Milano, 1969, pp. 185-l89; Eugen CIZEK, „Literatura creştină", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 318-320; Andre MANDOUZE, „La christianisation de Rome â l'âge d'or des peres de l'eglise", Rome et nous. Manuel d'initiation a la litterature et â la civilisation latines. Paris, 1977, pp. 235-238; Florica MATEESCU, „Literatura creştină. Privire generală", Istoria literaturii latine (117 e.n. - sec.VI e.n.), IV, Bucureşti, 1986, pp. 505-510. 2. în privinţa datelor referitoare la viaţa lui Minucius Felix, vezi Jean BEAUJEU, Introducere la Minucius Felix, Paris, Les Belles Lettres, 1964, pp. 44-74; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 819-826; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, p. 320; F. MATEESCU, „Minucius Felix", Istoria literaturii latine, IV, pp. 527-529. 3. Pentru opera lui Minucius Felix, vezi R. PICHON, op. cit., pp. 747-751; E. PARATORE, op. cit, pp. 826-829; M. SIMONETTI, op. cit, pp. 144-l45; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, p. 321; A. MANDOUZE, „La christianisation de Rome", Rome et nous, pp. 241 -242; Rene MARTIN-Jacques GAILLARD, Les genres litteraires a Rome, 2 voi., Paris, 1981,1, pp. 240-241 şi 253 (care reliefează că Minucius Felix nu oferă o panoramă cuprinzătoare a doctrinei creştine. Numele lui Cristos nici nu e rostit, încât se tinde spre un deism providenţialist acceptabil pentru intelectualii epocii); F. MATEESCU, „Minucius Felix", Istoria literaturii latine, IV, pp. 529-536. 4. în ce priveşte viaţa lui Tertullian şi cronologia operelor lui, vezi P. MONCEAUX, Histoire litteraire de l'Afrique chrâtienne, Paris, 1901, I, pp. 208-209; E. PARATORE, op. cit., pp. 830-833; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, pp. 32l-322; A. MANDOUZE, „La christianisation de Rome", Rome et nous, p. 239; F. MATEESCU, „Tertullian", Istoria literaturii latine, IV, pp. 51l-514. 4bis. Cum semnala P. de LABRIOLLE, op. cit., p. 86; vezi şi E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, p. 322; F. MATEESCU, „Tertullian", Istoria literaturii creştine, IV, pp. 522-523. Lista scrierilor teologului este, fireşte, foarte lungă. Menţionăm totuşi „Către Scapula", Ad Scapulam, scrisoare adresată guvernatorului Africii, pentru a relua tezele apologeticii şi a reclama pentru creştini toleranţa religioasă. Toţi cei ce au persecutat pe creştini au avut un sfârşit tragic. Este prefigurată astfel optica istoriografică a lui Lactanţiu. în „Despre spectacole", De spectaculis, Tertullian interzicea creştinilor participarea la jocuri de circ, reprezentaţii dramatice etc, iar în „Despre coroană", De corona, chiar prestarea serviciului militar. Condamnă vehement respectare idolilor păgâni în „Despre idolatrie", De idolatria, şi incită la abandonarea togii romane în „Despre mantie", De pallio. 5. Pentru ideile şi arta lui Tertullian, vezi E. LOFSTEDT, Zur Sprache Tertullian, Lund, 1920; P. de \ABRIOLLE, op. cit, pp. 8l-l44; R. PICHON, op. cit, pp. 739-747; E. PARATORE, op. cit, pp. 830-849; R. KLEIN, Tertullian und das Romische Reich, Heidelberg, 1968; M. SIMONETTI, op. cit, pp. 145-l59; T. D. BARNES, Tertullian. A Historical and Literary Study, Oxford, 1971; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, pp. 322-326; A. MANDOUZE, „La christianisation de 812
6. Pentru Ciprian şi Amobius, vezi R. PICHON, op. cit, pp. 75l-767; E. PARATORE, op. cit, pp. 850-858; 865-867; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, pp. 326-328; A. MANDOUZE, „La christianisation de Rome", Rome et nous, pp. 242-244; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, II, pp. 189-l90; 214-215; 229-230. Verva lui Amobius utiliza frecvent nu numai umorul acidulat, ci şi numeroase amplificări oratorice şi interogaţii retorice. 7. Pentru viaţa şi opera lui Commodianus, vezi J. DUREL, Commodien. Recherches surla doctrine,
8. Pentru lucrările pierdute, mai ales din etapa precreştină, vezi, în ultimă instanţă, F. MATEESCU, „Lactantius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 539-540. 9. Jean BAYET, Literatura latină, trad. românească de Gabriela CREŢIA, Bucureşti, 1972, p. 704, demonstrează raţionalismul lui Lactanţiu, străin de un misticism organic. Lactanţiu sugerează că noua religie încununează vechea cultură, dar afirmă limpede discontinuitatea, inovarea (D/t/. Inst, 3, 30, 3); vezi anterior şi W. HARLOFF, Untersuchungen zu Lactantius, disertaţie, Rostock-Borna-Leipzig, 1911, passim. 10. E. PARATORE, op. cit, p. 872, observă: „Lattanzio inaugura veramente, in una maniera di plastica evidenza, ii connubio fra paganesimo e cristianesimo nel mondo occidentale, dopo gli editti di toleranza"; pentru Lactanţiu, vezi şi P. MONCEAUX, Histoire littâraire III, pp. 287-359; P. de LABRIOLLE, op. cit., pp. 268-295; R. PICHON, op. cit, pp. 767-776; P. WOJTCZAK, De Lactantio Ciceronis aemulo etsectatore, Warzsawa, 1969; F. CORSARO, Lactantiana. Sul De mortibus persecutorum, Catania, 1970; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, pp. 328-330; A. MANDOUZE, „De la christianisation de Rome", Rome et nous, pp. 244-245; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 143; 159-l60; F. MATEESCU, „Lactantius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 537-549. Pentru „biblioteca" lui Lactanţiu, vezi R. MOGILVIE, The Library of Lactantius, Oxford, 1978, passim; Caria LOCICERO, „Omnium Stoicorum acutissimus Seneca filosofo in Lattanzio: intertextualitâ e riscrittura", Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco, Palermo, 1991, III, pp. 1237-l261. 11. Această formulă aparţine lui A. MANDOUZE, „De la christianisiation de Rome", Rome et nous, p. 249 (vezi şi pp. 25l-254). Pentru Firmicus Maternus şi Hilarius, vezi şi R. PICHON, op. cit, pp. 776-779; 826-835; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, pp. 33l-332. 12. Pentru Hieronymus, vezi R. PICHON, op. cit, pp. 845-856; V. CHAUFFIN, SaintJârdme, Paris, 1961; E. PARATORE, op. cit, pp. 910-919; M. SIMONETTI, op. cit, pp. 347-357; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, pp. 332-334; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, II, pp. 215-216:230-232; F. MATEESCU, „Hieronymus", Istoria literaturii creştine, IV, pp. 567-581. 13. Pentru Ambrosius şi Sulpicius Severus, vezi R. PICHON, op. cit, pp. 835-844; 908-913; E. PARATORE, op. cit, pp. 903-909; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, p. 332; A. MANDOUZE, „De la christianisation de Rome", Rome et nous, pp. 250-254; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 144 şi 160; II, pp. 78-79; 90-91; 216. 14. în ce priveşte luvencus, vezi H. WIDMANN, De Gaio Vettio Aquilino luvenco carminis Evangelici poeta et Vergilii imitatore, disertaţie, Bratislava, 1905; P.de LABRIOLLE, op.cit, pp. 420-422; R. PICHON, op. cit, pp. 878-880; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit., II, pp. 46-47; Tr. DIACONESCU, „luvencus", Istoria literaturii creştine, IV, pp. 550-553. 15. Pentru Prudentius, vezi J. BERGMANN, Aurelius Prudentius Clemens, dergrdsste Christiliche Dichter des Altertums, Darpat, 1921; P. de LABRIOLLE, op. cit, pp. 596-622; R. PICHON, op. cit, pp. 88l-889; Ch. GNILKA, Studien zur Psychomachie des Prudentius, Wiesbaden, 1*963; KlausTHRAEDE, Studien zur Sprache und Stil des Prudentius, Gottingen, 1965; E. PARATORE,
16. în privinţa studierii operei lui Paulinus din Nola, vezi M. LAFON, Paulin de A/o/e. Essai sursa vie etsa pensee, Montauban, 1883; P. de LABRIOLLE, op. cit., pp. 43l-444; R. PICHON, o; cit, pp. 889-896; R. P. H. GREEN, The Poetry of Paulinus of Nola. A Study of his Latini!} Bruxelles, 1971; Dionis M. PIPPIDI, „Nicetadin Remesiana şi originile creştinismului daco-roman , Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1958, pp. 248-264; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, p. 336; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, II, p. 81; Tr. DIACONESC'i „Paulinus din Nola", Istoria literaturii latine, IV, pp. 582-594. 17. Pentru viaţa lui Augustin, vezi L. GOURDON, Essai sur la conversion de Saint Augustin, Caho: 1900; A. CRESSON, Saint Augustin. Sa vie, son oeuvre, ed. a 3-a, Paris, 1957; E. PARATOP op. cit., pp. 924-944; P. BROWN, La vie de Saint Augustin, Paris, 1971; M. DULAEY, Le re dans la vie et la pensee de Saint Augustin, Paris, 1973; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imper, II, p. 336; A. MANDOUZE, „De la christianisation de Rome", Rome et nous, pp. 250-251; Lucia WALD, .Augustin", Istoria literaturii latine, IV, pp. 613-617. 18. O listă, desigur incompletă (dar corelată unor repere cronologice), a operelor lui Augustin, apare la E. PARATORE, op. cit, pp. 928-944. Se pare că antichitatea - în afara predicilor şi epistulel ' - cunoştea 95 de lucrări în 232 de cărţi ale lui Augustin: vezi P. de LABRIOLLE, op. cit, p. 52 L. WALD, „Augustin", Istoria literaturii latine, IV, pp. 617-618. 19. Pentru predicile şi epistulele augustiniene, vezi A. REGNIER, De la latinite des sermons de Saint Augustin, Paris, 1886; W. PARSONS, A Study of the Vocabulary and Rhetoric of the Letters ' St. Augustin, Washington, 1923; J. OROZ RETA, La retorica en los sermones de San August Madrid, 1963; E. PARATORE, op. cit., p. 944; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, p. 337; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, II, pp. 190; 203; 217; L. WALD, „Augustin", Istoria literaturii latine, IV, p. 628. 20. Pentru dialogi şi tratatele lui Augustin, vezi Charles BOYER, Christianisme et neoplatonisme dans la formation de Saint Augustin, Paris, 1920; O. DU ROY, L'intelligence de la foi en la trinite selon Saint Augustin. Genese de sa theologie trinitaire jusqu'en 391, Paris, 1966; Andre MANDOUZE, Saint Augustin. L'aventure de la raison et de la grâce, Paris, 1968; D.M. GREGSON. Augustin's Alternative to Skepticism. A Trinitarian Metaphysics of Knowledge, Philadelphia, 197c R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 24l-243; L. WALD, .Augustin", Istoria literaturii latine, IV, pp. 618-620. 21. Anterior, în dialogul cu Dumnezeu, arată că sufletul îi este prea mic: „este îngustă casa sufletului meu, pe unde tu vii spre el: să fie lărgită de tine" {Conf., 1, 5, 6). Pentru operele de autobiografie spirituală, vezi P. COURCELLES, Recherches sur les Confessions de Saint Augustin, Paris, 1950; Les Confessions de Saint Augustin dans la tradition litteraire. Antecedents et posteritâ, ed. a 2-a, Paris, 1968; R. J. O'CONNELL, St Augustine's Confessions, the Odyssey of the Soul. Cambridge, 1969; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, pp. 337-338 şi 340; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 100-l07; 243; L. WALD, „Augustin", Istoria literaturii latine, IV, pp. 620-623; 645. 22. Pentru De ciuitate Dei, vezi G. COMBES, La doctrine politique de Saint Augustin, Paris, 1927; J. G. GUY, Unite et structure logique de la „Cite de Dieu" de Saint Augustin, Paris, 1961; H.A. DEANE, The Political and Social Ideas of St.Augustine, New York, 1963; G. L. KEYES, Cristian Faith and the Interpretation of History. A Study of St.Augustine's Philosophy of History, Lincoln, 1966; E. PARATORE, op. cit, pp. 94l-942; R. A. MARKUS, Saeculum: History and Society in the Theology of St.Augustine, Cambridge, 1970; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, pp. • 338-340; L. WALD, „Augustin", Istoria literaturii latine, IV, pp. 623-628. 23. în privinţa doctrinei lui Augustin, sensului meditaţiilor lui şi bazelor lor, izvoarele folosite de scriitor, vezi P. ALFARIC, L'evolution intellectuelle de Saint Augustin du manicheisme au NOTE
24. Pentru calităţile de psiholog, vezi E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, p. 341. 25. Filiaţiile Confesiunilor cu Metamorfozele şi Satyricon-u\ au fost decelate de R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit., I, pp. 100-l04. Pentru tehnica compoziţională augustiniană, vezi şi ibidem, I, pp. 105-l07; 242-243, dar şi E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, p.342. 26. în scrierile tehnice sau destinate unui public popular, Augustin preferă completivele introduse prin quod sau quia şi construite cu indicativul, pe când lucrările teoretice privilegiază infinitivalele. Interogativele indirecte apar uneori construite cu indicativul. Perioadele ample nu lipsesc din textul augustinian şi atestă virtuozitate stilistică, chiar dacă nu sunt matematizate scrupulos, ca în textele ciceroniene. Pentru limba şi stilul lui Augustin, vezi M. C. COLBERT, The Syntax of the De civitate Dei of St.Augustine, Washington, 1923; M. R. ARTS, The Syntax of the Confessions of St.Augustine, Washington, 1926; Constantin I. BALMUŞ, Etude sur le styie de Saint Augustin dans Ies Confessions et la Cită de Dieu, Paris, 1930; A. CRESSON, Saint Augustin. Sa vie, son oeuvre, ed. a 3-a, Paris, 1957, passim; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, II, p. 190; L. WALD, „Augustin", Istoria literaturii latine, IV, pp. 645-655. 27. Pentru receptarea lui Augustin, vezi H. I. MARROU, Saint Augustin et l'augustianisme, passim; E. PARATORE, op. cit., pp. 944-946; E. CIZEK, „Literatura creştină", Imperiul, II, p. 342; L. WALD, „Augustin", Istoria literaturii latine, IV, pp. 655-656; pentru întreaga mărturie a lui Augustin, vezi şi R. PICHON, op. cit, pp. 856-874. 28. în privinţa mărturiei lui Orosius, vezi I. SVENNUNG, Studien zu Orosips, Uppsala, 1922; R. PICHON, op. cit, pp. 908-920; E. CORSINI, Introduzione alle storie di Orosio, Torino, 1968; A. LIPPOLD, „Orosius, christlicher Apologet und romischer Burger", Philologus, 113, 1969, pp. 92-l05; F. MATEESCU, „Orosius", Istoria literaturii latine, IV, pp. 595-603. 29. Pentru aceşti trei autori, vezi A. E. BURN, Niceîa of Remesiana, his Life and Works, Cambridge, 1905; D. N. PIPPIDI, op. cit, pp. 248-264; Al.l. TĂUTU, Dionisie Românul, o podoabă a Bisericii noastre strămoşeşti, Roma, 1967; O. CHADWICK, John Cassian, Cambridge, 1968; J. G. COMAN, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, passim; Ilieş CÎMPEANU, „Autori creştini de la Dunărea de Jos", Istoria literaturii latine, IV, pp. 662-675. 30. în ce priveşte Salvianus, Apollinaris Sidonius şi Caesarius, vezi R. PICHON, op. cit, pp. 92l-929; A. MANDOUZE, „De la christianisation de Rome", Rome et nous, p. 247; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, I, p. 51; II, pp. 190-l91; 227. Pentru istoriografia creştină în genere, vezi Klaus ROSEN, „Ober heidnisches und christiches Geschichtsdenken in der Spâtantike", Eichstătter Hochschulreden, 34, 1982, pp. 3-29. 31. Pentru Boetius, vezi P. de LABRIOLLE, op. cit., II, pp. 766-786; R. PICHON, op. cit, pp. 930-931; E. RAPISARDA, La crisispirituale di Boezio, Firenze, 1947; H. M. BARRETT, Boetius. Some Aspects of his Times and Work, New York, 1965; Pierre COURCELLE, La Consolation de la Philosophie dans la tradition litteraire. Antecedents et posteritâ de Boece, Paris, 1967; E. 815
LITERATURA CREŞTINA PARATORE, op. cit., pp. 980-983; S. OBERTELLO, Severino Boezio, 2 voi., Genova, 1974; F. GASTADELLI, Boezio, Roma, 1974; A. CROCCO, Introduzione a Boezio, ed. a 2-a, Napoli, 1975; E. CIZEK, „Proza secolelor III-IV e.n.", Imperiul, II, pp. 275-277; R. MARTIN-J. GAILLARD, op. cit, II, pp. 81; 93-94; Traian COSTA, „Boeţiu", Istoria literaturii latine, IV, pp. 676-694; Joan BOFILL I SOLIGUER, La problematica del Tractat De institutione musica de Boeci, Barcelona, 1993, mai ales pp. 2l-60. Pentru fecundarea gândirii occidentale de opera filosofico-ştiinţifică a lui Boetius, vezi Henri-lren6e MARROU, Decadence romaine ou antiquite tardive? lll-e-VI-e siecle. Paris, 1977, p. 170. 32. Pentru Enodius, vezi R. PICHON, op. cit, p. 931. Pentru Casiodor, vezi J. J. O'DONNELL, Cassiodorus, Berkeley-Los Angeles-London, 1979; Tr. COSTA, „Casiodor", Istoria literaturii latine, IV, pp. 695-707. Pentru lordanes, pe lângă articolele Roxanei lORDACHE (mai ales „La confusion „Getes-Goths" dans la „Getica" de Jordanes", Corollas Philologicas in Honorem losephi Guillen Cabaflero, Salamanca, 1983, pp. 317-337), vezi N. WAGNER, Getica. Untersuchungen zum Leben des lordanes undzur friihen Geschichte des Goten, Berlin, 1967; Zoe PETRE, , propos des sources de lordanes, Getica 39-41 et 67-72", Etudes d'Historiographie, lucrare colectivă ed. de Lucian BOIA, pp. 39-51. 816
XL. SCURTE CONCLUZII GENERALE Ceea ce impresionează pe orice cititor al literaturii latine este monumentalitatea ei. S-ar spune că romanii au vrut să-şi făurească o literatură cât mai asemănătoare splendidei lor arhitecturi, sculpturii atât de relevante, pe care le-au realizat artiştii lor. Nu numai Tacit a înfăptuit un monument pentru veşnicie, un câştig pentru eternitate. Atâţia alţi confraţi ai lui au trudit la ridicarea acestui monument etern, care este literatura latină. Căci scrierile lor continuă să rămână vii, să emită mesaje şi experienţe artistice mereu actuale, mereu fertile şi productive. Roma a creat într-adevăr una dintre cele mai valoroase şi mai semnificative literaturi vreodată cunoscute de cultura universală. Totodată, literatura latină a slujit celei greceşti ca vehicul spre culturile moderne. De altfel literatura latină nu s-a limitat la imitarea pasivă a precedentului său elenic. Dar nu intenţionăm să revenim asupra originalităţii literaturii latine şi a raporturilor ei cu strălucita cultură elenică. Oricum, nu numai dreptul, instituţiile, anumite forme de civilizaţie şi chiar mecanisme mentale, arhitectura şi artele plastice ale vremurilor medievale şi moderne sunt tributare Romei, ci şi literatura. Scriitorii moderni au citit şi citesc literatură latină, încât au intrat şi intră în complexe relaţii de interdiscursivitate cu precursorii lor romani. Literatura latină a fost profund marcată de viaţa politică a Romei ca foarte apropiată de referent, de problemele civice. Ea a dat seama de climatele şi structurile mentale romane, de utilajul mental al latinităţii. Mutaţiile politice şi traumatismele culturale au aflat un puternic ecou în discursul scriitorilor. Când, spre sfârşitul antichităţii, mentalitatea romană a fost supusă unor adânci transformări, literatura a reacţionat cu pertinenţă la aceste prefaceri. Discontinuităţile şi ruptura s-au îmbinat cu o remarcabilă continuitate a structurilor şi tradiţiilor literare.-De altfel literatura latină a fost îndeobşte intrinsec romanocentrista. Deschiderea spre referent s-a împletit cu un patriotism organic. Semnele contextuale abundă în literatura latină. Servirea statului a obsedat numeroşi autori, care au convertit-o în prioritatea mesajului elaborat de ei. Moralizarea, aspiraţia spre instruirea publicului cititor emerg de asemenea ca mărci cardinale ale literaturii latine. Dar umanismul vibrant, încrederea în om, ca într-un peren creator de valori, încrederea în cultură ca un tezaur nepreţuit au operat activ la nivelul structurilor de profunzime ale universului literar roman. Romanii au militat foarte multă vreme pentru ideea că omul este măsura 817 SCURTE CONCLUZII GENERALE tuturor lucrurilor. Conştiinţa profesională, exemplara strădanie de a-şi desăvârşi discursul au animat aproape toate generaţiile de scriitori romani. Literatura latină a excelat îndeosebi printr-o proză de o excepţională diversitate. Totuşi, începuturile sale au promovat mai ales poezia, ca şi celebrul „secol al lui August". Pierderea regretabilă a atâtor opere literare romane - ceea ce viciază inevitabil judecata noastră asupra literaturii latine - a contribuit, poate, la decantarea actualei imagini despre scrierile Imperiului, categoric dominate de proză. Deşi, încă din secolul I î.C, prozatori ca Cicero şi Caesar dezvoltaseră o limbă literară foarte complexă, pe baza unei autentice matematizări a exprimării. Lunga evoluţie, de aproape nouă secole, n-a înregistrat, cum era şi firesc, un nivel valoric absolut constant. Secolul I î.C. şi epoca lui Cicero, „secolul lui August", epocile lui Nero şi Traian, vremea renaşterii constantino-theodosiene au constituit vârfuri ale expansiunii literaturii latine, însă muzele care au însufleţit-o n-au amuţit niciodată, în alte timpuri. Discursul declamatorilor şi retorica au marcat maniera aproape a tuturor scriitorilor romani. Istoriografia, înzestrată cu virtuţile de călăuză a vieţii, magistra uitae, şi deci organic moralizatoare, s-a dezvoltat ca o amplă şi foarte performantă federaţie de specii literare. Ei i-a aparţinut cel mai talentat şi mai profund gânditor, pe care I-a produs literatura latină, adică Tacit. Totodată romanii au dezvoltat ca literatură artistică scrierile de erudiţie. Literatura didascalică, enciclopedismul au răspuns unui foarte favorabil orizont de aşteptare al publicului, începând din secolul I Î.C. Pe de altă parte, când s-a trecut de la limbajul miturilor şi simbolurilor, pendinte de Cetate, la cel al semnelor, legat de anti-Cetate (cu impact chiar şi asupra eposului), a emers romanul, ca proză a ficţiunii pure. Petroniu şi Apuleius au creat nu numai romane ale condiţiei umane, mult superioare ca valoare celor scrise de autori greci, ci şi unele dintre cele mai strălucite performanţe înregistrate de genul romanesc în literatura universală. Scriitorii latini au făurit satura ca specie literară specific romană, transformată ulterior într-o satiră corosivă, care a atras eforturile atâtor autori. Ea răspundea gustului publicului roman pentru umorul suculent şi totodată interesului pentru moralizarea intensivă. Specii literare parasatirice s-au înscris în aceeaşi arie de preocupări artistice. Popor ludic, romanii au îndrăgit întotdeauna teatrul. Dar lirismul a atins şi el coardele adânci ale sensibilităţii unui anumit public. Pe când, prin Vergiliu, un poet total, şi prin alţi autori epici, venerabila specie a epopeii a înregistrat la Roma succese incontestabile. Ni se pare că două opţiuni estetice fundamentale au caracterizat literatura latină: clasicismul şi expresionismul. Clasicismul prin cultul rigorii şi echilibrului expresiei, prin promovarea simetriei şi convenienţei, a armoniei şi a controlului raţional al emoţiilor. El corespundea constructivismului, pragmatismului şi formalismului etnostilului roman. De altfel istoria culturii romane a consemnat emergenţa a trei clasicisme, fiecare adaptat contextului estetic şi istoric modificat. Expresionismul prin practicarea intensităţii, chiar exacerbării expresiei, printr-o artă foarte colorată şi pasională, adesea abruptă, chiar violentă, printr-o imagistică de o pregnanţă ostensibilă. El domină începuturile literaturii latine, însă nu dispare niciodată, deoarece era profund ancorat în filoanele sensibilităţii italice. îl regăsim în literatura satirică, precum şi în romanele latine. însă şi la 818
SCURTE CONCLUZII GENERALE autorii creştini de la sfârşitul antichităţii sau în proza lui Amian. Totuşi şi alte curente lite'rar-stfîistice s-au impus de-a lungul vremurilor, în corelaţie cu cercurile cultural-politict care au constituit adevărate focare de creativitate şi de experienţe e , ,uce diverse. Secolul I d.C. comporta expansiunea stilului nou, ca un neoasianism pasionat de rafinarea şi de incisivitatea discursukji, de o trăire romantică a lumii, care nu refuza anumite inflexiuni baroce. Alte experienţe literare, dezvoltate sub semnul aticismului şi al neoterismului, s-au constituit la Roma. Şi desigur nu toţi scriitorii pot fi clasaţi într-un anumit curent literar. Istoriografia şi-a apărat, am spune cu mândrie, autonomia stilistică, în vreme ce poeţii satirici şi parasatirici au refuzat îndeobşte orice obedienţă faţă de mişcările estetice ale timpului lor. Ei s-au limitat mai ales la valorizarea bogatelor zăcăminte ale expresionismului italic. Oricum, istoria literaturii latine dă seama de o alternanţă semnificativă a clasicismelor şi nonclasicismelor, în ocuparea statutului de opţiune literară prevalentă. Fără îndoială, opţiunile stilistice ale scriitorilor corespundeau, în linii mari, tendinţelor estetice preeminente în lumea artelor plastice şi arhitecturii. r Următoarea schemă îşi propune să formalizeze - sumar şi neglijând atâtea nuanţe - dezvoltarea curentelor şi opţiunilor literare ale Romei antice, ca şi raporturile „de forţe", dintre ele (pe trei poziţii şi pe etape istorice):
819 SCURTE CONCLUZII GENERALE „
Aceasta este aşadar literatura latină. Frumoasa literatură latină! Fascinaţia exercitată de cele mai strălucite condeie ale ei nu se va stinge, probabil, niciodată. Operele ei majore şi uneori chiar cele mai puţin performante pot delecta şi interesa, sub multiple aspecte, cititorii sfârşitului nostru de veac. în orice caz, în contact cu discursul istoriografie fascinant al lui Tacit, cine nu se va simţi invitat să mediteze profund asupra condiţiei umane şi să se desfete plenar? Cine nu va îndrăgi fervent libertatea şi demnitatea umană? Cine nu va admira maiestuoasa artă narativă liviană şi fraza echilibrată a lui Cicero? Cine nu va gusta cu savoare poezia atât de modernă a lui Catul sau versurile rafinate ale lui Horaţiu? Cine nu se va emoţiona în faţa grandioasei fresce epice a lui Vergiliu, dar şi citind romanul atât de captivant al lui Petroniu? Yüklə 2,43 Mb. Dostları ilə paylaş:
|