Eugen cizek istoria literaturii latine

Doctrina lui Augustin şi bazele sale

Doctrina lui Augustin, ansamblul ideilor lui, se întemeiază pe o cunoaştere foarte solidă a culturii antice necreştine. Fără îndoială, discursul gigantic, ca dimensiuni, al scriitorului, pentru a da seama de o efervescenţă creatoare stupefiantă, dezvoltă teologia creştină. Dar fostul profesor de retorică, fostul filosof neoplatonician, care a fost Augustin, a utilizat abundent, în demonstrarea ideilor sale, operele lui Platon, ale stoicilor, ale lui Cicero, ale lui Apuleius, lui Plotin şi neoplatonicienilor etc. Scriitorul cunoştea temeinic operele poeţilor şi istoriografilor romani, mai ales cele alcătuite de Terenţiu, Vergiliu, Horaţiu, Salustiu, dar şi de Varro. Contestarea filosofiei necreştine implică, în discursul augustinian, conversiunea zestrei gândirii tradiţionale în folosul Bisericii. Augustin preconizează un creştinism ferm, consecvent, care respinge îndoiala probabiliştilor sau scepticilor, ca să propovăduiască adevărul absolut. Acesta

801

LITERATURA CREŞTINĂ

se află însă în învăţătura creştină despre divinitate, căreia i se subordonează „înţelepciunea", sapientia. O logică subtilă, manevrată cu abilitate, câteodată aproape acrobatică, este întrebuinţată pentru apărarea dogmelor şi împotriva altor religii sau a ereziilor. Augustin proclamă sufletul ca substanţă a raţiunii, fiind ca atare menit să guverneze corpurile (De quant. anim., 22). Ca şi ideea, sufletul este indivizibil, pe când corpul, comparat cuvântului, este divizibil. Sufletul poate progresa până la contemplarea supremului bine. Căci Augustin admite liberul arbitru şi afirmă că păcatul, viciul, ca şi virtutea, depind de libera alegere a omului. De aceea păcatul trebuie pedepsit. Totuşi, cum am arătat, Augustin acceptă şi predestinarea, concepţia teleologică asupra vieţii, care. poate fi dirijată de divinitate. Spiritualismul extatic se împleteşte, în universul ideilor augustiniene, cu raţionalismul exigent. Obiectul raţiunii rezidă numai în înţelegerea a ceea ce este chezăşuit de credinţă. Dacă Tertullian exclamase „cred deoarece este absurd", credo quia absurdum, Augustin declară: „cred ca să înţeleg", credo ut intelligam.

Totodată, în De ciuitate Dei şi în alte scrieri, Augustin îmbină o adevărată filosofie a istoriei cu o gândire politică pragmatică. Am arătat de fapt că istoriografii necreştini se preocupau mai mult de poetica decât de filosofia istoriei, mai sensibil de metodologia narării evenimentelor decât de pricinile şi sensul evoluţiei lor. Dimpotrivă, în De ciuitate Dei, prevalează analiza forţelor motrice ale istoriei, integrată însă unei viziuni providenţialiste şi teleologice asupra lumii. Nu omul, nu forţele materiale, ci divinitatea făureşte istoria. Totodată, cum am relevat, Biserica nu trebuie să se solidarizeze la infinit cu nici o structură politică terestră (sau „pământeană"). în cartea a unsprezecea din De ciuitate Dei, Augustin evidenţiază o „Zeitauffassung", o viziune pur liniară asupra timpului, mai limpede decât orice istoriograf antic. Timpul se scurge mereu, încât prezentul, moment indivizibil şi sustras duratei, mediază între trecut şi viitor. De fapt, trecutul apare scriitorului ca un prezent care nu mai este, în vreme ce viitorul constituie un prezent ce va fi. Timpul este infinit şi incomensurabil, conex mişcării, însă dispunând de o natură proprie. în mintea omului, cele trei ipostaze ale timpului devin aşteptare, atenţie şi amintire. De asemenea, Augustin manifestă intense preocupări de-semiotică, întrucât sugerează o adevărată teorie a semnelor, mai ales verbale. El considera semnul ca element material şi perceptibil, care semnifică minţii umane ceva din exteriorul ei şi determină apariţia lui în spiritul omului. Un obiect devine semn atunci când asumă funcţie semnificantă. „Semnificabilul", significabile, este semnificat prin „semn, signum (De Mag., 4). Orice significabile poate deveni signum, purtător de semnificaţie, precum orice semn este susceptibil să se convertească în semnificabil, obiect semnificat prin alte semne. O atenţie majoră este acordată analizei semnului lingvistic. Augustin se referă la ambiguităţile limbajului, la relaţia între semnul verbal şi denotat. Astfel Augustin nu emerge doar ca semiotician, ci şi ca lingvist. El arată cum trebuie analizat

802

DOCTRINA LUI AUGUSTIN Şl BAZELE SALE

un cuvânt: din punct de vedere etimologic, stilistic, morfologic şi sintactic²³. Un anumit umanism tinde să se contureze în discursul augustinian.

Pe de altă parte, Augustin este un maestru al analizei psihologice, al exploatării abisale a reacţiilor umane. El sondează viaţa interioară a omului până în zonele subconştientului. Proza augustiniană încorporează nenumărate notaţii psihologice de excepţională subtilitate, conjugate revelării intenţionale a temperamentului efervescent al autorului ei, caracterului contradictoriu al acestui mare scriitor, care a ezitat şi s-a frământat îndelung înaintea convertirii la creştinism. Angoasele, întrebările tragice se dezvăluie în discursul lui Augustin, remarcabil prin varietatea lui conceptuală. Augustin se simţea dramatic implicat în problemele condiţiei umane, trăite plenar de el la nivelul unei febrilităţi morale intensive, unei maxime tensiuni ideatice. Fantasia scriitorului africano-roman a parcurs o dramă captivantă, pe care arta lui a exprimat-o în retortele unei densităţi imagistice stupefiante. Augustin a creat o literatură de notabilă valoare. Chiar dacă pentru el mesajul dobândea o prioritate absolută. Chiar dacă îl interesau aproape exclusiv doar obiectivele propagandistice. Nici un scriitor necreştin nu acordase atâta însemnătate mesajului său ideatic, demersului didascalic. Dar chiar subordonată acestora, strategia literară augustiniană rămâne impresionantă²⁴.

Strategia literară a lui Augustin

Strategia literară augustiniană pune în evidenţă nu numai un talent deosebit, ci şi o complexitate structurală remarcabilă. Sintaxa textului relevă gustul pentru dialog, pentru controversă şi dezbatere. Augustin dialoghează cu prietenii, cu propria raţiune, chiar cu divinitatea. Arta persuasiunii implică, în discursul literar al lui Augustin, reiterarea ideilor, incantaţia verbală, întreaga industrie a amplificării retorice. Lirismul autentic, inflexiunile spontane intervin în desfăşurarea textului. Cadrul dialogului este autentic şi pitoresc, desprins din realitatea cotidiană. Conlocutorii se instalează pe o pajişte, la umbra unui arbore sau, când afară vremea este nefavorabilă, în termele unei ferme. Uneori ei îşi încep dezbaterile pentru că nu pot dormi, iar textul le descrie insomnia. Schimbul replicilor se realizează vivace şi umorul ţâşneşte la fiecare pas. Discursul augustinian constituie cântecul de lebădă al dialogului filosofic antic, elaborat la nivelul unei adevărate capodopere a genului. în timp ce literatura confesiv-autobiografică, memoriile marelui scriitor şi prelat comportă pasionante valenţe romaneşti, care transformă Confesiunile aproape într-un preroman. S-au propus analogii între Confesiuni şi romanul altui african, adică al lui Apuleius. Ambele opere narează o convertire şi un itinerar spiritual presărat cu rătăciri şi tribulaţii atât intelectuale, cât şi morale, spre a se încheia cu un

803

LITERATURA CREŞTINĂ
adevărat botez*. Amestecul de stiluri se impune şi în Confesiuni, care au fost calificate ca o satură creştină, închinată divinităţii. Tehnica încadrării unor naraţii secundare în ceea ce italienii numesc „la narrazione comice" este de asemenea folosită de Augustin, care insera ca adevărate scenarii romaneşti intervenţiile narative ale lui Alypius, Simplicianus etc. în expunerea autobiografică. Devin astfel Confesiunile mai puţin originale? Fireşte că nu²⁵. Romanele latine ale condiţiei umane includeau o autobiografie fictivă, în timp ce Confesiunile dezvăluie, pe un ton dramatic, trăirile nemijlocite ale naratorului, mai ales experienţele lui interioare, extazuri şi efuziuni mistice. Deşi, în această operă, ca în toate scrierile augustiniene, proliferează anecdotele savuroase. Dar o a doua grilă de lectură poate conferi uneori şi scenariilor romaneşti semnificaţii alegorice, corelate teologiei lui Augustin. Căci trăirile vehiculate de aceste scenarii devin adesea iniţieri, încercări redemptorii, probe pe drumul spre adevărul creştin. Parabola vine să sprijine discursul direct, pentru a demonstra sagacitatea doctrinei lui Augustin.

Augustin făureşte imagini noi, proaspete şi plastice, însă recurge şi la întreg arsenalul tradiţional al tropilor antici. Emerg comparaţii surprinzătoare, metafore inedite, jocuri de cuvinte, antiteze pregnante, aliteraţii şi asonante inedite, creaţii lexicale absolut noi şi insolite. Necesităţile propagandei îl determină pe marele teolog să adere măcar parţial la cel de-al treilea clasicism. Ca şi alţi autori creştini ai epocii, Augustin se adresa mai ales unui public cititor deprins cu estetica practicată de scriitorii necreştini şi clasicizanţi. Păgânismul trebuia combătut pe propriul său teren şi cu arme echivalente celor întrebuinţate de el. Totuşi aceleaşi necesităţi propagandistice îl constrâng pe Augustin să structureze un limbaj simplu, aproape colocvial, întemeiat pe o sintaxă şi o topică populară, cum am mai arătat, când se adresează ascultătorilor de condiţie socială modestă, prin predicile sale. Se adaugă tendinţa firească marilor scriitori de a depăşi sau neglija reţetele sau carcanele opţiunilor estetico-stilistice curente. De aceea, dacă în De ciudate De/Augustin privilegiază o expresivitate clasicizantă, în schimb scriitura Confesiunilor se adecvează imaginarului sinuos, tensionat, poetic, dând seama de opţiuni asianiste, care amintesc în acelaşi timp de limbajul romanelor, de stilul nou, de filoanele expresioniste. De altfel, în proza confesivă, scriitura se relevă saturică şi variază registrele cu dezinvoltură: se detaşează contiguitatea exprimării clasicizante, a pasajelor dominate de lirism poetic şi a celor impregnate de un

Atât Lucius, cât şi Augustin ezită să se convertească din motive similare, prescrise de rigorismul religiilor care îi tentează, de castitatea impusă de ele (Conf., 7, 11, 10 faţă de Met, 11, 19, 3). Căutarea unui cod existenţial înnoit emerge din ambele opere. Anumite teme apar atât în Confesiuni, cât şi în cele două mari romane antice, precum cele ale călătoriei, deziluziei, trioului personajelor principale (lui Encolpius, Ascyltos şi Giton le corespund Augustin şi prietenii săi Alypius şi Nebridius). Chiar naraţia la persoana întâi este de factură romanescă. Degradarea valorilor tradiţionale prevalează în trama romanelor antice şi în Confesiuni. Ca şi tenta picarescă a multor aventuri.

804

STRATEGIA LITERARĂ A LUI AUGUSTIN

limbaj colocvial. Varietatea tonală aderă modificării tematicii, conţinutului. Cândva Constantin Balmuş a susţinut că discursul Confesiunilor îngemănează timbrul doctoral cu cel familiar, stilul ciceronian cu cel vergilian, limbajul colorat al lui Apuleius cu cel pasional al lui Tertullian, însă şi cu simplitatea estetică a Bibliei.

Totuşi pretutindeni Augustin se străduieşte să conserve un anumit echilibru, să dea seama de simţul măsurii. Utilizează desigur termeni postclasici şi cuvinte abstracte, deschizând calea, de multă vreme pregătită de autorii Imperiului, spre abstractizarea vocabularului latin. El spune „mortalitate", mortalitas, în loc de „moarte", mors (Ciu. Dei, 18, 23, 7), „solitudine", solitudo, în loc de „loc pustiu" (Conf., 10, 43, 7) şi impune termeni ca „imaginaţie", imaginatio, „predestinare", praedestinatio, „absurditate", absurditas etc. îndeosebi în De ciuitate Dei clauzulele sunt folosite la sfârşit de frază sau de membru al frazei²⁶. Oricum, stilul lui Augustin aderă intenţional demersului teoretic, se ajustează unui univers ideatic sau imaginar bogat, coerent, unitar în diversitatea lui.

Receptarea lui Augustin şi concluzii

Demersul lui Augustin a beneficiat de un ecou foarte amplu. S-a spus că acest demers ilustrează un scriitor şi un gânditor complet. S-a creat un ordin călugăresc augustinian - căruia i-a aparţinut ulterior chiar Martin Luther -, iar scolastica s-a nutrit din gândirea episcopului din Hippona, de la care a purces şi doctrina lui Toma d'Aquino. Politologia catolică medievală, fundată pe două entităţi fundamentale (papalitatea şi imperiul) a pornit de la dihotomia cetăţilor augustiniene. Imixtiunea politică a papalităţii se justifica în numele cetăţii cereşti. Petrarca a citit cu pasiune operele lui Augustin, care au inspirat atât doctrina lui Calvin a predestinării, cât şi reflecţiile lui Descartes, ale teologilor de la Port Royal şi ale lui Bossuet. Iar Confesiunile au marcat experienţa literară a lui Rousseau²⁷.

în ţara noastră, Augustin a fost studiat cu atenţie. Au apărut, mai ales după decembrie 1989, lucrări interesante, care poartă asupra mărturiei augustiniene. Editura Humanitas a publicat ediţii bilingve ale unor scrieri ale lui Augustin. Astfel, în 1991, a apărut ediţia bilingvă şi comentată a lucrării „Despre dialectică", De dialectica, tradusă de Eugen Munteanu. Iar în 1993 a apărut ediţia Solilocviilor. Traducerea este semnată de Gheorghe I. Şerban. Doctrina lui Augustin este evident angajată pentru promovarea unui creştinism militant şi unui spiritualism fervent. Nu putem să nu percepem valenţele umanismului preconizat de reflecţiile marelui scriitor şi prelat, raţionalismului practicat de el, dialecticii subtile, pe care o mânuia. Pe de altă parte, într-o vreme când atâţia scriitori importanţi continuau să creadă în eternitatea Imperiului, Augustin a înţeles, cu o perspicacitate notabilă, că el nu mai avea raţiune de a fi şi că era condamnat pieirii. Luciditatea s-a aliat cu introspecţia curajoasă pentru a realiza,

805

LITERATURA CREŞTINĂ

în discursul scriitorului, o excepţională analiză psihologică. Augustin a dezvăluit cu sinceritate ardentă odiseea propriului său itinerar moral. A rezultat un discurs literar foarte performant, învestit cu o rază de acţiune deosebit de largă, cu o varietate notabilă a mijloacelor de expresie. Augustin a învederat un semnificativ geniu al literaturii latine târzii, al culturii antice în general.

Orosius şi alţi autori creştini ai secolului al V-lea d.C.

Proza creştină a secolului al V-lea continuă preocupările, mărturiile şi experienţa antecesorilor săi. însă, deşi nu dispare deloc interesul pentru teologie, pentru apologetică şi patristică, dobândesc un statut evident ameliorat preocupările pentru soarta Imperiului, pentru problemele politice. Desigur, performanţele artistice sunt mult mai slabe.

Concepţia creştină providenţialistă şi teleologică a istoriei este profesată de Paulus Orosius. Acest istoric s-a născut în Hispania, probabil în 380-390 d.C, unde a fost preot, dar a făcut carieră literară şi eclesiastică în Africa, sub protecţia lui Augustin. Pe lângă două scrieri teologice, îndreptate împotriva ereziilor, Orosius a alcătuit, în 416-417 d.C, o istorie universală, în şapte cărţi, cu titlul „împotriva păgânilor", Aduersum Paganos, care îmbină tradiţia creştino-biblică şi cea profană. întregul text este centrat pe o istorie creştină a Romei şi este dedicat lui Augustin, în scopul promovării viziunii Bisericii asupra evoluţiei destinului roman.

Deşi profund încrezător în virtuţile păcii romane (Adu. Pag., 5,1, 2; 1 -6, 6-2), Orosius crede că psihologia Barbarilor s-a schimbat sub impactul ideilor creştine (Adu. Pag., 1,21, 77; 3, 2, 14; 5, 2, 6; 11, 6; 7, 5, 3; 14, 7-8 şi 40, 10). De aceea crede în putinţa constituirii unei federaţii a romanilor şi a Barbarilor, sub egida unui Imperiu, în care opoziţia între latinofon şi străin devenea irelevantă. Cum răspunde însă Orosius lamentelor necreştinilor cu privire la calamităţile abătute asupra Romei? Suferinţele, războaiele, nenorocirile au copleşit întotdeauna Roma, încât Orosius apără cu pasiune creştinismul (Adu. Pag., 2, 3, 5; 4, 23, 10; 7, 43, 16-l9). Orientul, Grecia etc. au cunoscut întotdeauna suferinţe cumplite.

De altfel Orosius elogiază călduros vremurile în care trăia (Adu. Pag., 1, prolog, 13-l5). De asemenea, Orosius incriminează vanitatea senatului, a aristocraţiei romane şi glorifică monarhia romană, ca să reia doctrina celor patru vârste ale umanităţii, încheiate cu triumful creştinismului. Spre deosebire de alţi istoriografi, Orosius se manifestă ca un loial adept al celui de-al treilea clasicism. El izbuteşte să confere scriiturii sale valenţele amplificării retorice, utilizând perioade destul de greoaie. Dar important este faptul că Orosius legitimează, sub influenţa lui Augustin, detaşarea de Imperiul roman şi o clară disponibilitate în vederea constituirii statelor medievale cvasibarbare. De altfel Orosius se reliefează ca unul dintre cei mai semnificativi istoriografi creştini. El oferă informaţii utile asupra istoriei romane, încât Aduersum Paganos a slujit în evul mediu ca manual de istorie universală²⁸.

806

OROSIUS Şl ALŢI AUTORI CREŞTINI Al SECOLULUI AL V-LEA D.C.

Diverse scrieri patristice, datorate unor eclesiaşti de la Dunărea de jos, atestă profunzimea romanizării Daciei, spaţiului carpato-danubian în general, ca şi dezvoltarea unei spiritualităţi latine pe aceste meleaguri, a unor mentalităţi specifice. Dintre autorii lor se disting Niceta din Remesiana, loan Cassian şi Dionysius Exiguus.

Niceta din Remesiana, contemporan cu Augustin, trăitor între 335-340 d.C. şi 414-415, a desfăşurat o intensă activitate misionară ca preot şi episcop, pe ambele maluri ale Dunării. A alcătuit tratate teologice, predici şi imnuri, cu o anumită virtuozitate, loan Cassian, născut în Dobrogea actuală, pe la 360-365 d.C, a murit în jurul anului 435 d.C, după o agitată viaţă de călugăr şi stareţ. Lucrările sale poartă asupra aşezămintelor monahale ale vremii şi asupra unor probleme de patristică, fiind chiar mai clasicizant decât Niceta, care privilegiase directeţea expresiei. în sfârşit, Dionysius Exiguus (sau cel Mic ori cel Smerit) s-a născut pe la 470 d.C, tot în Dobrogea. S-a consacrat şi el vieţii monahale. A murit în jurul anului 540 d.C. A tradus în latineşte texte patristice greceşti şi a desfăşurat o interesantă activitate de literat erudit. A alcătuit epistule, dar şi lucrări de cronologie istorică, în care a statuat începutul erei creştine nu de la domnia lui Diocleţian, cum se obişnuia, ci de la întruparea lui Cristos, adică din actualul an 1 d.C. S-a referit la Dobrogea sau Scythia Minor natală, tărâm născător de bărbaţi merituoşi şi foarte morali. A privilegiat o scriitură clasicizantă²⁹.

Către mijlocul secolului al V-lea, Salvianus, un gallo-roman, „preot populist", cum a fost caracterizat, scrie două lucrări însemnate, „împotriva zgârceniei", Aduersus auaritiam, şi mai ales „Despre guvernarea lui Dumnezeu", De gubernatione Dei.

El nu mai trebuie să lupte împotriva păgânismului, ci a reziduurilor vechilor religii din mentalitatea, conduita semenilor săi creştini. Salvianus pledează frecvent pentru concepţia providenţiaiista şi teleologică a istoriei. Consideră că invaziile barbare echivalează cu o pedeapsă trimisă de Dumnezeu pentru viciile, pentru corupţia lumii romane. Conştientizează faptul că Imperiul este condamnat la pieire şi exacerbează atitudinea lui Augustin, care preconizase decuplarea creştinismului de soarta lui. Cunoaşte bine Barbarii, cu defectele şi calităţile lor, îi elogiază adesea şi afirmă că sunt mai buni decât romanii. Săracii Imperiului emigrează la Barbari, unde beneficiază de o viaţă mai umană. într-un fel, el recuperează parţial contestaţia globală a Romei, cândva profesată de Commodianus. Moralist inflexibil, incriminează mai ales bogaţii şi aristocraţii Imperiului. în schimb, se bucură că stăpânirea lumii încredinţează Barbarilor interesele unui univers creştin, care depăşeşte fostele limite ale romanităţii. Verva caustică, ironia persiflantă la adresa moravurilor reprobate focalizează scriitura lui Salvianus.

Gaius Sollius Modestus Apollinaris Sidonius, care a trăit între 430 şi 488 d.C, a devenit din om politic şi înalt funcţionar imperial episcop în Gallia romană. A desfăşurat o bogată activitate literară, îndatorată, sub numeroase aspecte, zestrei culturii tradiţionale, necreştine. A scris mici poeme şi mai ales trei ciudate panegirice în versuri, tributare amestecului de genuri şi de tipare. Ele sunt dedicate respectiv socrului său Avitus şi împăraţilor romani efemeri din Occident, Maiorianus (457-461 d.C.) şi Anthemius (467-472 d.C). Cele trei poeme comportă respectiv 602, 603 şi 548 de hexametri dactilici, care nu numai că vehiculează teme pur epice, dar comportă recursul abundent la mitologie. Roma dialoghează cu lupiter, zeiţa Aurora vizitează

807
LITERATURA CREŞTINĂ

Capitala Imperiului! Deşi, fireşte, Avitus se angajează într-o cumplită luptă cu un războinic hun. Elocinţa şi epopeea fac joncţiunea In panegiricele epice ale lui Apollinaris Sidonius. Poetul depăşeşte Insă acest univers imaginar artificios, când asistă, ca un observator ironic, chiar satiric, la spectacolul straniu al noii lumi în formare, la Barbarii care se adunau la curtea gotică din Italia lui Theodoric. Conştient de existenţa unei specii literare a epistulei, Apollinaris Sidonius îşi publica scrisorile, care se reclamă de la arhetipurile oferite de Cicero, Pliniu cel Tânăr şi Symmachus. Şi în epistule abundă reminiscenţele culturii clasice, lecturilor din poemele lui Vergiliu şi Horaţiu. Se exprimă într-un limbaj foarte înflorat, aproape asianist. Apollinaris Sidonius pregăteşte sinteza umanistică între cultura păgână şi cea creştină, pe care o va realiza Boetius. Insă puţin mai târziu Caesarius, episcop de Arles, în 503 d.C, pledează cu un real talent literar şi în Gallia pentru abandonarea tradiţiilor şi tiparelor retoricii clasicizante, pentru o elocinţa spontană. Efectiv, predicile sale destinate ţăranilor, cu toate că sunt scrise într-o latină corectă, comportă un discurs simplu şi foarte plastic, căci îmbibat de imagini concrete împrumutate vieţii rurale, ambianţei geografice specifice³⁰.

Boetius şi deschiderea spre un nou umanism

Opera lui Boetius dă seama de fundamentarea unui nou umanism, de deschiderea spre cultura medievală şi modernă, pe baza sintezei, intenţional elaborate, între întreaga cultură antică şi exigenţele, virtualităţile ideologice, valorile sau trăsăturile mentale pe care le promova noua religie. Ruptura, discontinuităţile sunt puse între paranteze şi se militează cu intensitate pentru o continuitate umanistică. Strădania de a prezerva esenţialul din cultura antică nu este stingherită de o religiozitate sinceră.

Dar cine a fost Boetius? Desigur, ultimul exponent relevant al culturii latine, ultimul autentic gânditor al Romei premedievale. Boetius a fost de asemenea la Roma ultimul cunoscător autentic al limbii şi culturii greceşti.

Anicius Manlius Torquatus Severinus Boethius s-a născut la Roma, prin 480-482 d.C. Se trăgea dintr-o familie aristocratică, devenită creştină prin 350 d.C. şi care dăduse Romei mai mulţi înalţi demnitari. Rămas orfan în copilărie, nu a fost supus unor frustrări deosebite şi a fost crescut de un Symmachus, strănepot al celebrului scriitor. Ulterior s-a căsătorit cu Rusticiana, fiica acestui Symmachus, care în 500 d.C. era primul membru al senatului. în 510 d.C, Boetius a devenit consul împreună cu Eutharic, viitorul ginere al regelui ostrogot Theodoric, stăpânul absolut al Italiei din acea vreme. De altfel Boetius l-a slujit pe Theodoric ca sfetnic şi înalt funcţionar, dar, în 523 d.C, l-a apărat la Verona, în faţa regelui, pe senatorul Albinus, care se afla în corespondenţă secretă cu împăratul de la Constantinopol. Acesta din urmă incita pe italici la rebeliune împotriva ostrogoţilor, care erau Barbari şi arieni. Boetius a fost el însuşi arestat, judecat şi ucis, din ordinul lui Theodoric, la 23 octombrie 524 d.C. Un an mai târziu, au avut aceeaşi soarta socrul său Symmachus şi papa loan I. Este foarte probabil ca Boetius şi Symmachus să fi aparţinut unuia din comploturile care urmăreau alungarea ostrogoţilor din Italia şi restaurarea Imperiului roman occidental. întreg Risorgimentul îl va glorifica pe Boetius ca pe primul martir al Italiei, zdrobită de opresorul germanic. Oricum, moartea tragică a lui Boetius atestă destabilizarea patrimoniului cultural antic sub impactul prăbuşirii statului roman.
Opera literară a lui Boetius rezidă, pe lângă tălmăciri şi comentarii ale unor texte datorate lui Platon, Aristotel, Euclid şi neoplatonicienilor, în scrieri

808

BOETIUS Şl DESCHIDEREA SPRE UN NOU UMANISM

didascalice, filosofice, teologice, precum şi într-o vibrantă Consolaţie, redactată pe când îşi aştepta moartea. De fapt opera lui Boetius este foarte amplă. Boetius ilustrează tendinţa de reînnoire a culturii ştiinţifice de limbă latină. Pentru moment, această tendinţă va eşua, dar ea va fecunda ulterior cultura occidentală.

Dintre lucrările didascalice şi de erudiţie, se detaşează „Despre aritmetică", De ahthmetica (începută în 500 d.C), în două scurte cărţi consacrate unei metafizici a numerelor, tratate în secolul al M-lea d.C. de Nicomachos din Gerasa, în greceşte. Dar mai ales „Despre muzică", De musica, în cinci lungi cărţi. Această scriere, care nu ni s-a conservat integral, echivalează cu o enciclopedie a artelor liberale. Boetius vehiculează teoria antică a muzicii, deşi susţine că adevăratul „muzician", musicus, n-ar fi cântăreţul ori compozitorul, ci filosoful. De altfel opera sa filosofică, „Despre diferenţele topice" (sau locale), De differentiis topicis, în patru cărţi, va sluji în evul mediu ca bază a studierii retoricii şi dialecticii. Câteva opuscule teologice abordează problemele trinităţii. Unele sunt de altfel apocrife.

Opera capitală a lui Boetius a fost „Consolarea filosofiei", Consolatio philosophiae, în cinci cărţi, adevăratul lui testament literar-filosofic, discurs care dă seama de o creativitate deosebit de performantă. Consolaţia cuprinde un testimoniu pe teme consolatorii (provenite din filosofiile cinică, stoică, platoniciană şi peripatetică), de gândire vibrantă şi notabilă puritate lirică. Această scriere încheie tradiţia literaturii consolatorii a antichităţii. Discursul consolatoriu asumă forma unui dialog între autor, prizonier în temniţa unde îşi aştepta sfârşitul, şi Filosofie, care se arată sub chipul unei femei, pentru a-i demonstra vanitatea bunurilor lumii pământene.

Problemele de etică prevalează în primele trei cărţi: bunul suprem, summum bonum, ar fi Creatorul sau Iubirea. Raporturile dintre hazard şi providenţă, ca şi originea răului domină în ultimele cărţi, unde se încearcă o conciliere între liberul arbitru uman şi „prescienţa", praescentia, cunoaşterea prealabilă, ca apanaj al divinităţii. Boetius crede ferm în justiţie şi libertate. Unii cercetători opinează că Boetius proiectase şi a şasea carte, în scopul proclamării unui creştinism sincretistic. Căci atât Biblia, cât şi numele lui Cristos nu apar în textul Consolapei, în schimb impregnat cu reminiscenţe din lecturi profane, din Platon, Plutarh, Epicur, stoici etc. Idealul de .înţelept", de sapiens, este revalorizat în funcţie de o inspiraţie platoniciană, adaptată unei forma mentis creştine. Emoţionantă apare încrederea fermă în om şi în valorile lui, încredere care impregnează mesajul scriitorului de o stranie nobleţe şi elevaţie ideatică, de exortaţia spre suportarea calmă a avatarurilor vieţii.

Discursul Ccnsolaţiei dă şi el seama de amalgamul genurilor şi tiparelor, caracteristic literaturii latine târzii. Acest discurs aminteşte de satira menippee şi de experienţa lui Martianus Capella, întrucât proza alternează cu versurile, într-adevăr, Boetius insera. în textul său treizeci şi nouă de poeme, care însumează 8500 de versuri, realizate în metri şi strofe de o varietate insolită. Boetius recurge la cele mai neaşteptate combinaţii. Consolaţia debutează de altfei cu u,) poem, iar primele patru cărţi se încheie fiecare tot cu un poem. Dimensiuniie poemelor sunt foarte variabile. Reminiscenţele mitologice se

809

LITERATURA CREŞTINĂ
împletesc cu apelul la seninătatea stoică, la recuzarea bucuriilor, temerilor, speranţei şi mâhnirii, pe drumul spre adevăr {Cons., 1, poem 7). Lirismul acestor poeme, ca şi al prozei implică o scriitură simplă, directă, genuină, însă şi un uluitor simţ al imaginii pregnanţe. Graţia şi delicateţea se infiltrează discret în demersul liric al lui Boetius. în versuri, scriitorul recurge frecvent la aliteraţii. Privilegiază o latină clasicizantă, însă concesivă faţă de inovaţiile limbii Imperiului. Uneori Boetius insera cuvinte şi propoziţii greceşti:

Opera lui Boetius s-a bucurat de un deosebit succes în evul mediu. Este relevant faptul că s-au păstrat aproximativ 400 de manuscrise. Opera lui Boetius a fost tradusă, de la începuturile evului mediu, în diferite limbi moderne şi chiar în ebraica secolului al XV-lea. A fost frecvent comentată şi a contribuit substanţial la constituirea metalimbajului fiiosofiei medievale. Petrarca citea cu pasiune Consolaţia, iar Anatole France prezenta pe Boetius ca pe unul dintre gânditorii privilegiaţi ai eroilor săi.

Consolaţia a fost tradusă în româneşte sub titlul de Mângâierile Fiiosofiei de David Popescu şi în 1943. Boetius încheie astfel cu strălucire seria marilor autori latini ai antichităţii. Cum am arătat, gândirea lui Boetius va rodi în întreaga cultură occidentală. Boetius a fost efectiv unul din piscurile lirismului latin şi a făurit un sincretism, chiar o solidă sinteză între tradiţia culturală antică şi noul discurs mental creştin³\ Este adevărat că Boetius n-a fost eclesiast, ca marea majoritate a autorilor creştini mai sus menţionaţi. Dar şi contextul mental-cultural se transforma şi reclama o asemenea sinteză, un umanism înnoit.

Pe tărâmul acestui umanism sincretistic, Boetius a fost urmat de contemporanul său, episcopul Enodius, autorul unei foarte interesante corespondenţe literare. Ca şi al unui panegiric al regelui Theodoric, al unor imnuri şi opuscule de retorică, dar şi al unor vieţi de Sfinţi, unde amalgama fervoarea creştină şi reminiscenţe din mitologie, când menţiona pe Thetis, Didona sau Menelau şi chiar pe Venus şi pe Amor.

Mai ales însă Boetius a fost continuat de Casiodor, numit de fapt Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus, senator, sfetnic şi înalt funcţionar al regilor ostrogoţi ai Italiei, erudit celebru la Constantinopol şi în Italia. A publicat, în 519 d.C, o „Cronică", Chronica, istorie universală, bazată pe cea rezumativă a lui Hieronymus, însă avansând până în 519 şi oferind informaţii interesante de istorie literară şi cu privire la goţi.

Opera lui Casiodor, publicată după 529 d.C, este însă mult mai întinsă şi excelează prin promovarea unui enciclopedism umanistic, reflectat mai ales de „Instituţii", Institutiones, redactate începând din 562 d.C, Casiodor a continuat umanismul sincretistic al lui Boetius şi a furnizat învăţământului medieval, filologiei, fiiosofiei texte fundamentale. Iar istoricul lordanes, care i-a continuat strădaniile, bun cunoscător al meleagurilor dunărene, a atestat, în acelaşi secol al Vl-lea, faptul că Aurelian retrăsese din Dacia traiană nu populaţia, ci numai armata şi, desigur, administraţia imperială³². Alţi filologi, umanişti, istorici se vor distinge în secolele subsecvente.

810

BOETIUS Şl DESCHIDEREA SPRE UN NOU UMANISM

Se realiza astfel o deschidere spre cultura medievală şi modernă, se legitima un umanism de lungă durată, solid articulat. Eforturile umaniştilor creştini şi ale predecesorilor necreştini din secolele anterioare vor da roade în veacurile care vor urma sfârşitului antichităţii, de noi propus a fi marcat de închiderea Academiei şi şcolilor filosofice tradiţionale din Atena, în 529 d.C. Totuşi, nu numai civilizaţia a înregistrat o recesiune, preţ de multe secoie (atestată între altele de întinderea mult diminuată, de aspectul oraşelor medievale). Chiar şi literatura intră pentru multă vreme într-un con de umbră. După opinia noastră, exagerează specialiştii în cultură medievală care exaltă virtuţile acesteia pe ton ditirambic. Sub raportul valorii literar-artistice, s-a creat oare, până la Dante, vreo operă comparabilă nu numai celor ale lui Amian şi Augustin, dar chiar şi celor ale lui Boetius? Până în pragul Renaşterii, gândirea medievală a înregistrat mărturii de valoarea atestată de literatura antică? Oricum, au subzistat focare de umanism care au pregătit, pe baza experienţei acumulate de antici, relansarea unei mari culturi europene, după alcătuirea operei lui Dante şi îndeosebi cu prilejul Renaşterii.

BIBLIOGRAFIE: Constantin I. BALMUŞ, Etude sur le style de Saint Augustin dans Ies Confessions et la Cită de Dieu, Paris, 1930; T. D. BARNES, Tertullian. A Historical and Literary Study, Oxford, 1971; J. BERGMANN, Aurelius Prudentius Clemens, der grosste Christliche Dichter des Altertums, Dorpat, 1921; Joan BOFILL-I. SOLIGUER, La problematica del Tractat De institutione Musica de Boeci, Barcelona, 1993; Eugen CIZEK, „Proza secolelor III-IV e.n." şi „Literatura creştină", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 275-277; 318-350; I.G. COMAN, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979; R. J. O'CONNELL, St. Augustine's Confessions the Odyssey of the Soul, Cambridge, 1969; Pierre COURCELLES, Recherches sur Ies Confessions de Saint Augustin, Paris, 1950; La Consolation de la Philosophie dans la tradition litteraire. Antecedents etposterite de Boece, Paris, 1967; Les Confessions de Saint Augustin. Antecedents et postâritâ, ed. a 2-a, Paris, 1968; A. CRESSON, Saint Augustin. Sa vie, son oeuvre, ed. a 3-a, Paris, 1957; H. HAGENDAHL, Augustine and the Latin Classics, 2 voi., Stockholm-Goteborg-Uppsala, 1967; Istoria literaturii latine (117 e.n.-sec.VI e.n.), voi. IV, Bucureşti, 1986, pp. 505-707; Pierre de LABRIOLLE, Histoire de la litterature chretienne, Paris, 1924; Rene MARTIN-Jacques GAILLARD, Les genres litteraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, passim; Henri-lrenee MARROU, Saint Augustin et la fin de la culture classique, ed. a 2-a, Paris, 1949; Saint Augustin et l'augustianisme, Paris, 1955; P. MONCEAUX, Histoire litteraire de l'Afrique chretienne depuis les origines jusqu'â l'invasion arabe, 3 voi., Genova, 1974; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 819-859; 865-873; 903-946; 955-984; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 732-779; 826-932; T. RACOVIŢAN, Filosofia Sfântului Augustin, Blaj, 1945; Rome et nous. Manuel d'initiation â la litterature et a la civilisation latines, Paris, 1977, pp. 235-314; M. SIMONETTI, Letteratura cristiana antica greca e latina, Milano, 1969, passim.

811

LITERATURA CREŞTINA