Franz Kafka



Yüklə 1,23 Mb.
səhifə17/32
tarix15.01.2019
ölçüsü1,23 Mb.
#97290
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   32

„Ba tocmai că îl cunosc", spuse omul şi-şi scoase capul şi mai mult prin deschizătură, „fireşte că-l cunosc, măcelarul, măcelarul cel mare de lângă pod, şi eu cumpăr uneori carne de acolo; ce credeţi, că v-aş da drumul în magazie dacă n-aş şti din ce familie sunteţi?" „Dar de ce-ai spus la început că nu-l cunoşti?" întrebă Hans, şi acum, cu mâinile în buzunare, se şi întorsese să plece din faţa magaziei.

„Pentru că aici, în situaţia asta, n-am nici un chef de vorbă lungă. Intraţi întâi, şi pe urmă putem să stăm de vorbă despre toate. De altfel, tu, micuţule, nici nu trebuie să intri; dimpotrivă mi-ar părea mai bine dacă tu, cu manierele astea ale tale necioplite, ai rămâne afară, însă sora ta, care are mai multă minte, ea să intre, şi are să fie bine venită". Şi îşi întinse mâna spre Amalia.

„Hans", spuse Amalia în vreme ce-şi apropia mâna de mâna străinului, însă fără s-o apuce, „de ce nu vrei să intri şi tu?" Hans, care după ultimul răspuns al omului n-ar mai fi fost nici el în stare să-şi lămurească refuzul său, îi spuse încet Amaliei: „I-auzi-l cum şuieră". Şi într-adevăr străinul şuiera nu numai când vorbea, ci şi atunci când tăcea din gură. „De ce şuieri aşa?" îl întrebă Amalia, care ar fi vrut să mijlocească o apropiere între Hans şi străin.

„Ţie, Amalia, am să-ţi răspund", spuse străinul. „Am respiraţia grea, asta mi se trage de la faptul că stau aici, fără întrerupere, în magazia asta umedă; nici pe voi nu v-aş sfătui să rămâneţi mult aici, însă pentru o vreme mai scurtă e ceva nemaipomenit de interesant." „Eu vin", spuse Amalia, şi râse; acuma era cu totul câştigată, „însă", urmă apoi cu vocea mai tărăgănată, „trebuie să vină şi Hans." „Fireşte", spuse străinul şi, iţindu-se cu jumătatea de sus a trupului în afară, îl apucă pe Hans, luat cu totul prin surprindere, de amândouă mâinile, aşa că şi căzu la pământ cât era de lung, şi-l trase cu toată puterea înăuntru în gaură. „Aşa, ia vinio tu încoace, scumpul meu Hans", spuise şi-l târa după el pe băiatul, care se zbătea şi ţipa tare, fără să dea nici o atenţie faptului că haina lui Hans se sfâşiase cu totul la mânecă fiindcă se agăţase de canatul ascuţit al uşii.

„Mali", strigă deodată Hans – picioarele îi şi alunecaseră prin deschizătură, atât de repede se petrecuseră toate în ciuda împotrivirii sale <- „Mali, adu-l pe tata, adu-l pe tata, nu mai pot să ies, uite ce tare mă trage". Însă Mali, uluită de atacul acesta brutal al străinului, şi pe Benga asta dtadu-şi seama că era puţin şi vina ei aici, căci într-un anumit fel ea stârnise toată treaba asta ciudată, şi în acelaşi timp şi foarte curioasă, cum fusese încă de la începutul începutului, nu fugi, ci se agăţă de picioarele lui Hans şi.

Fireşte că se află curând că rabinul lucra la o statuie de lut. Casa lui, zi şi noapte cu uşile tuturor încăperilor larg deschise, nu ar fi putut ascunde nimic din lucrurile care s-ar fi putut petrece acolo şi oare să nu fie de îndată aflat de toată lumea. Mereu se găseau învăţăcei, sau vecini, sau străini, să urce sau să coboare scările caşi ei, să se uite prin toate încăperile şi să pătrundă, chiar dacă nu-l vedeau pe rabin, oriunde le-ar fi plăcut să intre. Astfel dădură într-o albie de o bucată mare de lut roşiatic.

Erau deprinşi dealtfel să se poarte fără ruşine dată fiind libertatea pe care rabinul le-o acorda tuturor aici în casa lui, încât nu se sfiiră să pipăie lutul cu degetul. Era tare, abia dacă-şi pătară degetele când apăsară din toate puterile; la gust, căci cei mai -curioşi îl cercetară chiar şi cu limba, era amar. De ce-l păstra rabinul aici, în albie, era de neînţeles.

Amar, amar, acesta e cuvântul cel mai important. Cum aş putea să sudez din fragmente din astea o povestire care să te ia pe sus?

Un fum subţire, alb-cenuşiu, se ridica uşor, fără întrerupere, din cămin.

Rabinul stătea cu mânecile suflecate ca o spălătoreasă în faţa albiei şi modela lutul care începuse să capete contururile grosolane încă ale unei siluete omeneşti. Rabinul cerceta mereu, cu priviri pătrunzătoare, silueta în întregul ei, chiar şi atunci când lucra doar la un anumit amănunt, izolat, cum ar fi fost falanga unui deget. Deşi statuia aceasta părea să dobândească văzând cu ochii o asemănare omenească, rabinul părea turbat de mânie; mereu îşi repezea în afară falca de jos, îşi muşca buzele fără încetare, frământându-şi-le una de alta, şi când îşi umezea mâinile în găleata de apă pregătită alături, şi le înfigea tu atâta violenţă încât împroşca apa până în tavanul camerei boltite, goale.

2 iunie. Ce de încurcături cu fetele, în ciuda migrenelor, insomniilor, a părului care-mi încărunţeşte, a disperării mele. Să le număr; de astă vară sunt cel puţin şase. Nu pot să rezist, e ca şi cum mi s-ar smulge limba din gură dacă nu cedez şi nu încep să admir o fiinţă care este demnă de admiraţie, dacă nu mă apuc s-o şi iubesc până la istovirea desăvârşită a admiraţiei. Faţă de toate şase am -aproape numai vinovăţii lăuntrice, însă una din ele mi-a făcut reproşuri şi prin cineva.

Ce eşti tu? Mă simit mizerabil. Am înşurubate peste tâmple două scânduirele., 5 iulie. Ostenelile vieţii laolaltă cu o altă fiinţă. Impusă de înstrăinare, de milă, de voluptate, de laşitate, de vanitate, şi nutmai în atdlâheuri, poate, un fir subţiratic de apă, demn de a fi numit iubire, care nu se lasă descoperit dacă-l cauţi, ci numai o dată fulgerând în clipa unei clipe.

Sărmana F.

6 iulie. Noapte nefericită. Imposibilitatea de a trăi cu F. Neputinţa de a suporta viaţa laolaltă cu oricine altcineva. Şi nu asta regret, regret imposibilitatea de a nu fi singur. Şi mai departe lipsa de sens a regretelor, capitularea şi în sfârşit înţelegerea. Să mă ridic de la pământ. Agaţă-te de carte. Însă înapoi iarăşi: insomniile, durerea de cap, să sari de la fereastra aceea înaltă, însă pe pământul înmuiat de ploaie, pe care căderea n-ar fi mortală. Legănarea nesfâşită cu ochii închişi, expus oricăror priviri deschise.

Primeşte-mă în braţele tale, acesta este adâncul, ia-mă şi pe mine în adâncuri; şi dac ărefuzi s-o faci acum, atunci mai târziu.

Ia-mă, ia-mă, împletitură de nebunie şi suferinţă.

N-am avut încă niciodată, decât atunci la Zuckmantel, relaţii intime cu vreo femeie. Pe urmă, cu elveţianca la Riva. Cea dintâi era o femeie, eu un neştiutor; cea de a doua un copil, eu cu totul şi cu totul învălmăşit.

13 iulie. Aşadar, deschide-te. Să iasă omul dinăuntru. Respiră aerul şi liniştea.

19 iulie [.] Ciudată procedură judiciară. Condamnatul la moarte va fi înjunghiat în celula sa de către călău, fără să mai fie nimeni de faţă. El e aşezat la masă şi-şi termină scrisoarea în care se spune: Voi, iubiţii mei, voi, îngeri, unde plutiţi acum, neştiutori, de neajuns cu mâna mea pământească.

Ai milă de mine, sunt plin de păcate până în cele mai ascunse colţuri ale fiinţei mele. Şi am avut totuşi unele talente, nu tocmai de dispreţuit, mici posibilităţi avantajoase, însă mi le-am risipit, creatură fără minte ce am fost, până când, acum, am ajuns aproape de capăt, tocmai în vremea când toate cele de afară ar fi putut să se schimbe în bine pentru mine. Nu mă împinge printre cei sortiţi pierzaniei. Ştiu că ce vorbeşte acum în mine e dragostea asta ridicolă de mine însumi, şi care rămâne ridicolă fie c-o privesc din afară, de departe, fie că mă apropii cât pot; aşa cum sunt, viu, îmi trăiesc şi eu iubirea de sine a celor vii, şi dacă e adevărat că ceea ce e viu nu este ridicol, atunci nici manifestările mele necesare nu sunt nici ele ridicole. Jalnică dialectică!

Dacă sunt condamnat, atunci nu numai că sunt condamnat să sfârşesc, dar sunt şi condamnat să mă zbat până în ultima clipă a sfârşitului.

Duminică înainte de masă, puţin înainte ca eu să plec, s-ar fi părut că ai vrut să-mi vii în ajutor. Am sperat. Până astăzi, speranţă deşartă.

Şi oricare ar fi plângerea mea, rămâne lipsită de convingere, chiar fără o suferinţă reală; se leagănă ca ancora unui vas rătăcit, mult deasupra adâncului care ar putea-o cuprinde şi în care s-ar putea înfige.

Dă-mi numai odihnă nopţile – copilărească plângere.

22 iulie. Ciudată procedură judiciară. Condamnatul este înjunghiat în celula sa de către călău fără să i se mai permită cuiva să fie de faţă. E aşezat la masă terminând o scrisoare sau poate ultima sa cină. Se aude o bătaie în uşă, este călăul.

„Eşti gata?" îl întreabă. Întrebările lui şi suita în care le adresează îi sunt dinainte fixate prin regulament, şi nu se poate abate de la acesta. Condamnatul, care la început a sărit în picioare, se aşează acum la loc şi priveşte fix înaintea lui sau îşi ascunde faţa în mâini. Cum nu primeşte nici un răspuns, călăul îşi deschide trusa de instrumente pe pat, îşi alege pumnalele şi chiar încearcă să le pipăie tăişurile ici şi colo. S-a făcut foarte întuneric, şi călăul scoate o mică lanternă şi o aprinde. Condamnatul îşi întoarce capul pe furiş spre călău, îl trece un fior când vede ce face acesta, îşi întoarce iarăşi capul şi nu mai vrea să vadă nimic.

„Gata", spune călăul după o scurtă pauză.

„Gata?" ţipă condamnatul, sare în picioare şi de data asta îl priveşte pe călău drept în faţă. „N-ai să mă ucizi, n-ai să mă întinzi pe pat şi să mă înjunghii, în fond eşti şi dumneata om, poţi să execuţi un om pe eşafod cu ajutoarele dumitale alături şi în prezenţa magistraţilor, dar nu aici, în celula asta, un om să-l omoare astfel pe un alt om!" Şi când călăul, aplecat peste trusa lui, nu spune nimic, condamnatul adaugă, mai liniştit: „E cu neputinţă". Şi când călăul nici acum nu spune nimic, condamnatul vorbeşte mai departe: „Procedura asta judiciară atât de ciudată a fost instituită tocmai pentru că e cu neputinţă s-o aplici. Forma trebuie păstrată, însă pedeapsa cu moartea nu se mai aplică. Ai să mă duci într-o altă temniţă; probabil că va trebui să stau acolo multă vreme, însă n-au să mă execute".

Călăul scoate un alt pumnal din teaca lui de bumbac şi spune: „Te gânldeşti probabil la unul din basmele acelea în care i se porunceşte unui slujitor să arunce undeva un copil şi el nu face asta, ci în sahiimib îil tocmeşte calfă la un cizmar. Astea sunt basme cu zâne; însă asta, aici, nu e un basm".

27 august. Concluziile finale după două zile şi două nopţi groaznice: Să mulţumeşti viciilor tale de funcţionar – slăbiciunea, parcimonia, nehotărârea, calculul, precauţia şi aşa mai departe – că nu i-ai trimis lui F cartea aceea poştală. E posibil că n-ai mai fi retractat-o, repet, e posibil. Care ar fi fost umarea? O acţiune decisivă din partea ta, o regenerare? Nu. Ai mai acţionat aşa, decisiv, de mai multe ori până acum şi nu s-a schimmat nimic în bine. Nu mai încerca să-ţi explici; sunt sigur că poţi să-ţi explici trecutul până în cele mai mici amănunte, pentru că n-ai să îndrăzneşti niciodată să te angajezi în vreun viitor dacă nu ţi l-ai explicat amănunţit dinainte. Ceea ce însă este cu neputinţă. Ceea ce pare să fie simţul răspunderii din partea ta, şi ca atare ar fi ceva foarte onorabil, e în ultimă analiză spirit funcţionăresc, puerilitate, voinţa care ţi-a fost sfărâmată de tatăl tău. Schimbă toate astea în bine, spre asta trebuie să te străduieişti, şi asta şi poţi s-o faci deînda'tă.

Şi asta înseamnă: nu te cruţa (mai ales nu cu preţul unei vieţi pe care o iubeşti, viaţa lui F.), căci să te mai cruţi e cu neputinţă; cruţarea asta aparentă a ta însuţi te-a adus astăzi pe marginea pierzaniei. Nu e vorba numai de cruţare în ceea ce o priveşte pe F., căsătoria, copiii, responsabilitatea etc.; e vorba şi de cruţare în ceea ce priveşte serviciul ăsta al tău în care te târâi, camera asta mizeră din care nu te mai mişti. Totul. Atunci, termină. Nu te poţi cruţa pe tine însuţi, nu poţi să calculezi totul dinainte. N-ai nici cea mai vagă idee ce anume ar fi mai bine pentru tine. Astă-noapte, de pildă, două idei deopotrivă de puternice şi de adevărate s-au luptat în tine pe socoteala minţii şi inimii tale, şi erai deopotrivă de sensibil la amândouă; de aici neputinţa de a mai face vreun calcul, vreo socoteală. Ce ţi-a mai rămas de făcut? Să nu te mai cobori niciodată până într-acolo încât să devii un câmp de bătaie pentru lupta asta care se dă în tine fără nici o milă pentru tine şi în care nici tu însuţi nu mai simţi nimic decât loviturile teribile pe care şi le dau luptătorii. Trezeşte-te atunci. Fă-te mai bun, smulge-te din apatia asta. de funcţionar, străduieşte-te şi tu să începi să vezi cine eşti cu adevărat, în loc să te socoteşti ce ai să ajungi odată. Sarcina ta următoare n-o mai poţi evita: devii soldat. Renunţă la comparaţiile astea prosteşti pe care-ţi place atâta să le faci între tine şi un Flaubert, un Kierkegaard, un Grillparzetr. Asta e pur şi simplu o copilărie. Ca verigă în lanţul calculelor, comparaţiile astea îţi sunt desigur exemple utile.

— Sau mai degrabă exemple inutile, pentru că fac parte din lanţul acesta inutil al calculelor; şi chiar luate în sine asemenea comparaţii sunt de-a dreptul inutile. Flaubert şi Kierkegaard ştiau foarte bine cum stau lucrurile în ce-i priveşte, ei erau oameni de decizie, nu calculau, acţionau. Însă în cazul tău – o succesiune veşnică de calcule, zbaterea asta monstruoasă, când sus, când jos, care durează de patru ani de zile. Comparaţia cu GriUparzer e adevărată, poate, dar n-ai să crezi că GriUparzer e cineva care se cuvine imitat, nu? E un exemplu nefericit căruia generaţiile viitoare ar trebui să-i mulţumească pentru că a suferit în locul lor.

16 octombrie. Printre cele patru condiţii pe care husiţii le-au propus catolicilor ca bază a unei înţelegeri era una care spunea că toate păcatele mortale – prin care înţelegeau „lăcomia, beţia, abaterea de la castitatea trupească, minciuna, sperjurul, camătă, primirea banilor pentru confesiuni şi pentru liturghii" – erau (Susceptibile de pedeapsa cu moartea. Unii susţineau chiar că ar trebui să se acorde oricărei persoane dreptul de a executa pedeapsa cu moartea pe loc oricând ar fi văzut pe cineva spurcându-se cu unul din aceste păcate.

E oare cu putinţă ca raţiunea şi. Dorinţa să-mi dezvăluie întâi şi întâi viitorul doar în contururile lui, şi ca eu să mă mise pas cu pas în acest viitor doar împins şi tras de ele?

18 octombrie. Dintr-o scrisoare:

Nu e chiar aşa de simplu să accept de la sine ce spui tu despre mania ta, despre părinţii tăi, despre flori, Anul Nou, şi cei cu care te întâlneşti la masă. Spui că nici pentru tine „n-ar fi cea mai mare plăcere să stai la masă acasă la tine împreună cu întreaga familie". Fireşte, nu faci decât să-ţi exprimi propriile tale păreri când spui asta, şi ai toată dreptatea să nu stai să te mai gândeşti dacă asta îmi face sau nu mie plăcere. Nu, nu-mi face plăcere. Dar e sigur că mi-ar fi făcut şi mai puţină plăcere dacă mi-ai fi scris contrariul. Te rog, spune-mi cât mai sincer cu putinţă în ce constă această neplăcere de care-mi vorbeşti şi care crezi tu că ar fi cauzele. Ştiu că am mai stat deseori de vorbă despre asta din punctul meu de vedere privind problema, însă e greu să înţeleg cât de cât esenţa problemei.

Spunând lucrurilor pe nume – şi deci cu o brutalitate care nu se potriveşte întru totul cu adevărul – situaţia mea se prezintă după cum urmează: Eu, care în cea mai mare parte a timpului, am fost o fiinţă depinzând de alţii, am o dorinţă nesfârşită de independenţă şi libertate în toate privinţele. Prefer să-mi pun ochelari de cal şi. Să merg pe drumul meu până la ultimele limite decât să-i las pe cei care îmi sunt atât de ştiuţi, ele familiari, să se strângă în jurul meu şi să-mi abată privirile într-altă parte. Din cauza asta, fiecare cuvânt pe care li-l spun părinţilor sau pe care ei mi-l adresează mie mi se preface sub picioare într-un adevărat obstacol. Orice legătură pe care nu mi-o creez sau pentru care nu mă lupt eu însumi s-o dobândesc, fie chiar şi măcar în parte în detrimentul meu, este pentru mine lipsită de valoare, mă împiedică în mersul meu înainte, şi o urăsc atunci sau sunt foarte aproape de a o urî. Drumul e lung, forţele mele sunt limitate, şi motive pentru o asemenea ură sunt mai mult decât destule. Adevărul este că eu mă trag din părinţii mei, că sunt legat prin sânge de ei şi de suror'Me mele; dar nu-mi dau seama de asta nici în viaţa mea de toate zilele, şi – ca urmare a îndărătni-* ciilor care decurg de aici în mod necesar – nici în planurile mele mai speciale, însă, în fond, respect legătura asta mai mult decât aş crede. Câteodată şi legătura asta de sânge devine obiectul urii mele; vederea patului dublu de acasă, cu cearşafurile folosite, cu cămăşile de noapte pregătite cu grijă, toate astea mă exasperează până la greaţă, mă întorc literalmente pe dos; e ca şi cum nici nu m-aş fi născut cu adevărat, ca şi cum în continuu m-aş tot naşte, mereu, la viaţa asta apatică, în camera asta stătută, ca şi cum ar trebui să-mi caut mereu propria mea confirmare aici, ca şi cum aş fi legat indisolubil de lucrurile astea respingătoare, dacă nu în întregul fiinţei mele, cel puţin în parte, şi toate mi se agaţă de picioarele astea ale mele care ar vrea să fugă mai departe, şi le împotmolesc într-o pastă originară, diformă. Aşa mă simt câteodată.

Altă dată însă ştiu că e vorba de părinţii mei, părţi, constitutive necesare, mereu dătătoare de putere ale propriei mele fiinţe, şi ţinând de mine, nu numai ca obstacole, ci şi ca esenţe ale fiinţei mele. Şi atunci aş vrea să-i am pe ai mei aşa cum ai vrea să ai cei mai bun: chiar dacă dintotdeauna am tremurat în faţa lor, cu toată răutatea, grosolănia, egoismul şi lipsa mea de iubire, şi mai tremur şi azi încă – pentru că nu te poţi elibera de asemenea obişnuinţe; şi dacă ei, tata pe de o parte, mama pe de alta, în mod inevitabil mi-au frânat toată voinţa, vreau cel puţin să-i văd vrednici de fapta asta.

Am fost înşelat de ei şi totuşi nu pot, dacă nu vreau să înnebunesc cu totul, să mă revolt împotriva legilor firii, aşa că, iarăşi şi iarăşi, ură şi numai ură. (Uneori Ottla mi se înfăţişează aşa cum mi-aş fi dorit să-mi fie mama: pură, adevărată, cinstită, consecventă. Umilinţă şi mândrie, sensibilitate şi detaşare, dăruire şi independenţă, timiditate şi curaj într-un echilibru perfect. Am pomenit-o pe Ottla pentru că şi în ea e mama, fireşte cu totul de nerecunoscut.) Aşadar, vreau să-i văd vrednici de asta.

Tu îmi aparţii mie, te-am făcut a mea, şi cred că în nici un basm nu s-au dus lupte mai crâncene, mai deznădăjduite decât am luptat eu în mine însumi pentru tine, şi asta de la bun început, şi mereu reîncepe, îşi poate aşa va fi 'ântotdeauna. Aşadar, tu îmi aparţii mie, şi din cauza asta relaţia mea faţă de rudele tale este similară cu relaţia mea faţă de ale mele, deşi, fireşte, şi în bine şi în rău incomparabil mai puţin intensă. Ei constituie o legătură care pe mine mă stânjeneşte (mă stânjeneşte chiar dacă n-ar trebui să schimb niciodată vreun cuvânt cu ei), şi – în sensul în care vorbeam mai sus —• nu sunt demni. Ţie îţi vorbesc tot atât de deschis cum aş face-o cu mine însumi, n-ai să mi-o iei în nume de rău şi nici n-ai să vezi aici un gest de aroganţă; cel puţin acolo unde ai căuta aşa ceva, nu există.

Acum, când eşti aici, şi stai la masa părinţilor mei, în chip firesc, vulnerabilitatea mea faţă de tot ce-mi este mie ostil la părinţii mei a crescut mult. Lor li se pare că legăturile mele cu familia în întregul ei sunt acum mult mai strânse (însă nu e adevărat, şi nici nu trebuie să fie adevărat), li se pare că aş fi prins într-un lanţ din care o verigă ar fi dormitorul de alături (însă nu sunt de loc -prins), îşi închipuie că au câştigat în tine un complice împotriva rezistenţei mele (şi nu şi l-au câştigat), şi ceea ce e urât şi demn de dispreţ în ei. se intensifică pe măsură ce mă aştept la mai mult de la ei în împrejurările actuale.

Dacă aşa stau lucrurile, de ce nu-mi face deloc plăcere o remarcă precum asta a ta? Pentru că eu stau, cum s-ar zice, în faţa familiei mele şi-mi rotesc fără încetare cuţitele în cerc, mereu să-i rănesc şi în acelaşi timp să-i apăr pe ei; atunci, lasă-mă pe mine să te reprezint întru totul, fără să mă reprezinţi tu pe mine în sensul acesta, faţă 'de familia ta. Nu-ţi 'este cumva, iubito, prea_ grea jertfa aceasta? Îţi cer ceva monstruos, într-adevăr, şi nu-ţi va fi mai uşor sacrificiul acesta decât ştiind că firea mea e 'ân aşa fel alcătuită încât, 'dacă tu nu-l faci 'de bună voie, până la urmă am să ţi-l smulg eu cu de-a sila. Dar dacă tu-mi dăruieşti acest sacrificiu, atunci faci ceva imens pentru mine. O zi sau două am să mă abţin să-ţi mai scriu, ca să poţi, netulburată de mine, să te gândeşti la toate acestea, şi să-mi răspunzi. Ca răspuns ajunge – atât de mare e încrederea mea în tine – chiar şi un singur cuvânt.

30 iulie. Domnişoara K. Cochetării care nu i se potrivesc deloc. Buzele frământându-i-se, strânse, întredeschise, retrăgându-se, ţuguindu-se, înflorindu-i, ca şi cum i le-ar modela nişte degete nevăzute. Mişcări bruşte, probabil nervoase, însă disciplinat orientate, mereu surprinzătoare; de pildă, îşi tot potriveşte rochia peste genunchi, îşi schimbă mereu poziţia pe scaun. Conversaţie din cuvinte puţine, fără să aştepte sprijin de la ceilalţi; se exprimă mai ales prin felul în care-şi întoarce capul, prin jocul mâinilor, prin diferite pauze, prin vioiciunea privirii, dacă e cazul prin gestul în care-şi strânge pumnii micuţi.

31 iulie. Să stai într-un tren, să uiţi că eşti acolo, în tren, să trăieşti aşa cum trăieşti acasă la tine, deodată să-ţi aminteşti ce-i' cu tine, să simţi forţa, care te-mpinge înainte, a trenului în mişcare, să te preschimbi într-un călător obişnuit, să-ţi scoţi şapca din geamantan, să le faci faţă tovarăşilor de călătorie, mai liber, mai degajat, mai convingător, să te laşi purtat spre ţintă fără nici un merit din partea ta, să simţi toate astea, aşa, copilăreşte, să le devii simpatic femeilor, prins cu totul de fascinaţia continuă a ferestrei, să-ţi laşi mereu cel puţin una din mâini întinsă pe canatul ferestrei. Să delimităm mai precis situaţia: Să uiţi că ai uitat, dintr-o dată să 'te preschimbi într-un copil care călătoreşte singur într-un tren expres; şi în jurul lui capătă formă vagonul vibrând tot de propria viteză, uimitor, fascinant până la cele mai mici amănunte, aşa, ca ieşit din mâna unui scamator.

2 august. De cele mai multe ori, cel pe care-l cauţi locuieşte chiar alături de tine. Nu e chiar atât de simplu sa lămureşti asta, trebuie în primul rând ci să accepţi situaţia ca pe o experienţă de viaţă. Ceva atât de adânc întemeiat în firea lucrurilor, încât tu însuţi nu mai poţi să faci nimic, ori cât ţi-ai da silinţa. Asta vine din faptul că nu ştii nimic în realitate despre vecinul acesta pe care atâta l-ai căutat. Adică nu ştii că-l cauţi, nici că el stă aici, alături, însă fapt e că el într-adevăr stă aici, lângă tine. Fireşte; poţi să ajungi să cunoşti ca atare o asemenea experienţă, în general, dar cunoaşterea asta nu contează câtuşi de puţin, chiar dacă ţi-o păstrezi mereu, deliberat, în faţa ochilor minţii. Povestesc un asemenea caz. (textul se întrerupe aici).

Pascal face ordine în toate înainte de a intra Dumnezeu, dar trebuie să existe un scepticism mai adânc, mai înfricoşat decât acesta al unui om. (un cuvânt ilizibil – n. ed.) care se taie singur pe sine însuşi în bucăţi, e adevărat cu nişte cuţite minunate, dar în acelaşi timp cu un calm de măcelar. Şi de unde liniştea asta? De la siguranţa cu care e mânuit cuţitul? E Dumnezeu doar un car triumfal, o recuzită de teatru, pe care cu osteneala şi deznădejdea mecanicilor de culise, îl aduci de departe pe scenă trăgându-l de nişte frânghii?

3 august. Şi încă o dată am strigat, cât mă ţineau puterile, afară, în lumea largă. Şi atunci mi-au înfundat un căluş în gură, mi-au încătuşat mâinile şi picioarele, mi-au legat o cârpă la ochi. M-au rostogolit încoace şi încolo* de mai multe ori, m-au tras în picioare şi iarăşi m-au trântit la pământ, şi asta tot de mai multe ori, m-au izbit pe la spate peste picioare, aşa că m-am cocoşat de durere, pe urmă m-au lăsat puţin să zac liniştit, apoi însă, luându-mă cu totul prin surprindere, m-au împuns, adânc, adânc, cu ceva ascuţit, peste tot pe unde aveau ei chef; s-o facă.

„Nu, lasă-mă! Nu, lasă-mă!" strigam mereu, fără încetare, alergând pe străzi, şi iarăşi şi iarăşi ea mă prindea, iar şi iar mă izbeau, dintr-o parte sau peste umăr, aici în piept, mâinile cu gheare ascuţite ale sirenei.


Yüklə 1,23 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin