Georges Dumezil

Imnul nu ne dă răspunsul vizitatorilor, dar alte texte arată că Indra a t de la gazda sa într-o formă fparte bună (mândisţha, I, 51, 11), îmbuibat soma îmbătător (mandina, I, 121/12) şi înzestrat, cu o putere pe care anas a făurit-o pentru el cu putere' (tâksad yât ta usănă săhasă sâkah, 51, 10) sau, mai concret, 'cu arma cu care-l ucide pe V? Trâ' şi hotărăşte xta luptei (vztrahânam pâryam tataksa văjram, I, 121, 12). Alte două texte a-i atribui lui Us'anas un rol important în organizarea primului sacrificiu [ÎI, 23, 17): a aşezat Focul, în calitate de hotar, preot recitant şi a 'adunat: ile' (I, 83, 5).

În Avesta postgăthică, un personaj numit Kavitjsan- (nominativ Kava a) apare de două ori. Yast-ul zeului victoriei ofensive Vanqragna. (= Yast, 39-40) spune că pasărea vargngan, şoimul, una din incarnările acestui i, posedă o forţă miraculoasă, tocmai aceea pe care au avut-o Kavi Usan de asemenea, (c) raetaona, învingătorul dragonului Dahăka; Yast al stăpmei elor, Arsdvî Sură (= Yast 5, 45-47), îl aşează pe Kavi Usan în lunga listă personajelor care au adus jertfe zeiţei pentru a obţine anume rezultate, ruciunea lui, urmată de efect, fiind aceasta: 'Să ajung la cea mai înaltă suranitate asupra tuturor ţinuturilor, peste daeva şi peste oameni, peste vrăjiri şi peste vrăjitoare, peste puternicii kavi şi karapan [preoţi] '. Din păcate, eastă rugăciune, dacă îl aşează printre suverani, nu e caracteristică: ea coinle cu acelea a doi dintre predecesorii lui mitici, Haosyanha Parasăta (22) itima (26) şi a unuia din urmaşii lui, Haosravah (50).

În plus, alte două Yasts (despre Fravasi = 13, 132; al Pământului = 19,) prezintă un Kavi Usa8an, care e cu siguranţă acelaşi, drept al treilea de: lista celor opt personaje numite kavi – Kayanizii epocii – dar nu dau upra lui nici o informaţie Desigur, acum nouăzeci de ani se ştia că epopeea indiană, pe de o partse xtele pehlevi şi epopeile Iranului musulman, pe de altă parte, spun mai uite despre aceste două personaje aproape omonime, dar prestigiul Rgyedei al Avestei, postulatul, exprimat sau nu, care făcea şi face încă adeseori, n scrierea cea mai veche martorul cel mai bun al unei tradiţii, nu îmbiau. Tre coborârea cursului secolelor până la Mahăbhărata, ca şi până la Firdousi. Î plus, la prima vedere, naraţiunile epice ale Indiei şi Iranului nu păreau a rea nimic în comun, ceea ce părea să confirme ideea că ele nu sunt decât nişte oliferări divergente pornind de la puţinele date ale imnurilor vedice şi ale aspririlor zoroastriene.

În aceste condiţii, opinia curentă printre filologi era că asemănarea celor Duă nume, Kăvya- (kavi-) Usana (s)- şi Kaviusan- (Usasan), în ciuda tiei uşoare nepotriviri, atesta desigur că deja indo-iranienii cunoşteau un per' naj legendar purtând un nume şi un titlu apropiat de acestea, dar că, asupra: estui personaj, nu se putea obţine nimic prin compararea textelor în care

2 kddarthă na u grhdm i ă jagmathuh parăkăd divds ca gmds ca mdrtyam.

5e întâlnesc aceste nume, deoarece fie că a avut, în acele timpuri străvechi, 0 personalitate foarte vagă căreia indienii şi iranienii i-ar fi dat apoi, consistenţă în moduri complet independente, fie că unele legende mai precise vor fi fost uitate de o parte şi de alta, sau cel puţin de una din părţi şi înlocuite cu materiale noi.

2. FRIEDRICH VON SPIEGEL (1871, 1887) în 1887, Spiegel a făcut o observaţie care ar fi putut pune studiile în juiscare. De fapt, încă de mult făuritorii 'mitologiei comparate', mai puţin convinşi decât filologii că orice comparaţie trebuie să treacă prin Rgveda şi prin Avesta, luaseră în consideraţie tradiţiile epice. După o indicaţie a lui Adalbert Kuhn, Spiegel însuşi scrisese încă din 18713: Numele vedicului Kăvya TJsanas este atât de aproape de cel al lui Kavi TJsan al iranienilor ncât e imposibil să nu bănuim o înrudire între cele două figuri. Această înrudire credem că am aflat-o ţntr-o ridicare la cer în cursul căreia iranianul Kavi TJsan este azvârlit pe pământ precum în India, desigur nu Kăvya TJsanas însuşi) însă măcar ginerele său care, din cauza orgoliului, se prăbuşeşte din cer pe pământ. Acest mit este de altfel, la origine, indo-european: mitul grecesc al lui Dedal, mitul germanic al lui Wieland îi seamănă bine, cu atât mai mult cu cât iranianul Kavi TJsan se prezintă şi el ca un meşter sub ordinele căruia trebuie să muncească demonii.

Ca multe alte apropieri făcute de şcoala lui Kuhn, nici aceasta nu dovedea nimic: pe lângă faptul că nu e adevărat că în epopee Kavi Usan ar fi un 'meşter' (Ludovic al XlV-lea nu era un 'meşter' când punea să se construiască Versailles-ul), ginerele nu poate fi substituit astfel socrului într-o comparaţie; în plus, cazul lui Yayăti, ginerele lui Kăvya TJsanas în epopee, e foarte diferit de cel al lui 'Kay Us' sau 'Kay Kaus' – formele pehlevi şi persană de la Kavi Usan: acesta din urmă încearcă, din orgoliu, să ajungă până la cer în scop de agresiune şi de cucerire şi se vede azvârlit jos înainte de a-l fi atins; acela, după ce a fost primit de zei după moarte şi a locuit printre ei timp de secole, ca răsplată pentru o viaţă extrem de virtuoasă, nu-şi poate opri într-o; ri un gând de orgoliu care, anulându-i meritele, îl face să cadă pe pământul nostru.

Spiegel însuşi a simţit fără îndoială inconsistenţa acestei comparaţii căci, în 1887, în a doua sa carte, Die arische Pericde und ihre Zustănde, păstrând această Himmelsfahrt [înălţare la ceruri] drept argument de mâna a doua, a pus în valoare o altă concordantă, de asemenea post-vedică, dar mai însemnată4.

După ce a constatat că, 'după obicei', nici Rgveda, nici Avesta nu dau „or două personaje destulă consistenţă pentru a permite o confruntare utilă, I observă că, pe de o parte, în Mahăbhârata ca şi în Rămăyana, Kăvya TJs'as e 'dascălul Asuras-i', adică al demonilor rivali ai zeilor şi prin ştiinţa Sa magică, auxiliarul lor preţios în lupta pe care o susţin împotriva zeilor.

— L că, pe de altă parte, în Shăhnămeh, Kai Kăus nu numai că-i supune puterii aje pe ^ demoni aşa cum se spune încă din al cincilea Yast, dar îi pune să-i fcce nişte construcţii miraculoase, apoi se lasă şi ispitit de ei şi, după sfatul

*. În fruntea armatei lor, pleacă el însuşi la război împotriva lui Dumnezeu, cucerirea cerului. Astfel, cele două personaje, amândoi oameni sau mai de-

1 abă supraoameni, se află fie alături de demoni, fie în fruntea lor şi, solidar

3 Eranische Alterthumskunăe, I (Georrwbhie Ethnografihie und ălteste Geschichte), p. 441. 4P. 281-287. – '.: ei, fie în calitate de colaboratori, fie la inspiraţia lor, adversari ai zeilor sau lui Dumnezeu.

Aceasta e într-adevăr o apropiere remarcabilă şi incontestabilă, atingârid nţialul caracterelor, ca şi al acţiunilor: în ciuda diferenţei de religie, în iteismul Mahăbhăratei ca şi în monoteismul zoroastrian prelungit de cel al imului, acest, kavi' sau 'kăvya' e angajat de partea demonilor într-un sod din lunga luptă pe care aceştia o dau împotriva fiinţelor cereşti. O iminare mai atentă a textelor ar fi îngăduit, încă de pe atunci, precizarea chiar nuanţarea acestei corespondenţe şi deducerea altora care seântâlnesc ea şi o întăresc. Însă pasul decisiv era făcut.

Fără îndoială, secolul era prea aproape de capăt pentru ca un savant mai ăr să îndrăznească să exploreze calea astfel deschisă. La nivelul zeilor şi aventurilor lor, 'mitologia comparată' era pe cale de a se face de râs; l oare util să fie extinse mirajele ei asupra eroilor şi a legendelor lor? Obserţia lui Spiegel n-a avut ecou. Mai exact, a fost uitată. Jumătatea de veac ître 1887 şi 1938 a văzut apariţia unor mari filologi dintre care mai mulţi iu de geniu; studierea Avestei şi a textelor pehlevi, a literaturii vedice, dacă şi a epopeii, a făcut progrese statornice: comparaţia tipologică dintre Kavi an şi Kăvya Us'anas, neglijată, respinsă, n-a profitat în nici un fel.

Mai grav. Desprinsă de compromiţătoarea şi muribunda mitologie comrată, lingvistica devenea, în acea vreme, pură şi dură. Gramatici exigenţi învăţară că, nefiind riguroasă, corespondenţa dintre cele două nume nu ezenta interes: nu era vorba oare de o iluzie, de o aproximaţie, ca în cazul [tor altor ecuaţii asupra cărora visase şcoala lui Max Muller, mai ales Kenuros-Gandharvâ, a cărei păstrare se zicea că n-o mai îngăduie legile fonetice şi, îndată ce sunt nu numai numiţi, ci şi descrişi, Centaurul grec e un om trup de cal şi Gandharva din epopei, un cal cu bust de om? Or, e un pt, formele indiene Usanas, Usană nu acoperă, în avestică, forma Usan, nici sasan. Pe de altă parte, dacă titlul de kavi este, în Iran, în mod constant ociat cu TJsan sau Ustâan, astfel încât a produs, prin reduplicare, monstrul lomastic Kay Kaus din epopee, kăvya care nu e de altfel decât un derivat lui kavi, nu-l califică în mod necesar pe Usanas nici în imnuri nici în epopee.: eastă critică a fost împinsă la extrem de către un lingvist căruia studiile -estice îi datorează o mare parte din progresele lor rapide, Christian Barthomae: în 1905, în admirabilul său Altiranisches Worterbuch, s.u. Usan, a inrpretat acest cuvânt drept un adjectiv derivat de la un *usa neatestat, care corespunde exact cu sanscritul utsa, 'fântână' şi la fel Usasan – ca un Ijectiv derivat de la un compus *u (t) sa-dăcomparabil cu sanscritul uisali: aceste două variante ar însemna deopotrivă 'bogat în fântâni'; şi în* îeie dispreţuitor, făcând poate aluzie la Spiegel: 'Nu reuşesc să descopăr iaţiile [mitologice] care au fost presupuse cu indianul Usanas Kăvya şi. Daca wteza mea e justă, asemănarea dintre nume se spulberă la rândul ei'.

Bartholomae n-a fost urmat, dar, receptivi sau indiferenţi faţă de analogia intre nume, indianiştii şi iranizauţii au fost de acord să nu mai încerce sa mfrunte personajele. La zece ani după Die arische Periode, în 1897, în volumul i doilea din Vediscke Studien, în care, împreună cu Karl F. Geldner, împotriva îi Abel Bergaigne, împotriva lui Hermann Oldenberg, stabilea cu succes, pn0 umeroase exemple, imposibilitatea de a lipsi exegeza vedică de ajutorul lite'

— 1939 raturii posterioare, mai ales de al Mahăbhăratei, Richard Pisehel l-a studiat pe larg pe Kăvya Us'anas cu ccazia mitului lui Kutsa5; a făcut din ucu bilanţul datelor vedice şi pcstvedice care se referă la el şi a analizat mai precis decât Spiegel episodul lui Kăvya! Us'anas în primul cânt din Mahăbhărata: niciodată nu aminteşte de iranianul Kavi Usasan, Kay Us, Kai Katis, niciodată nu-l citează pe Spiegel; lasă chiar să se piardă progresul obţinut de acesta şi aruncă din nou o trăsătură importantă în nedeterminarea din care fusese scoasă': 'Brahmanele şi Mahăbhărata, întreabă el fără să dea un răspuns, au inovat oare făcând din Kăvya Us'anas capelanul demonilor, ceea ce nu e câtuşi de puţin în Rgveda} '. Cel puţin Pisehel era numai indianist. Cazul asociatului său Geldner, căruia studiile avestice nu-i sunt mai puţin îndatorate decât cele vedice, e mai straniu. În traducerea sa comentată a Rgvedei, îl întâlneşte de vreo cincisprezece ori pe Kăvya Us'anas: nicăieri nu simte nevoia să amintească de cvasiomonimul Kavi Usan pe care o extindere naturală a metodei din Vedische Studien ar fi trebuit să-l îndemne să-l explice prin Bundahisn, prin Denkart, prin Firdousi. Exemplu extrem al tendinţei către 'specializarea studiilor', a spus Jean Filliozat6, tocmai referitor la cazul de care ne ocupăm, despre acest Geldner 'deopotrivă iranist şi specialist în Vede şi exersându-şi cele două specialităţi ca fiind practic străine una de cealaltă, deşi ele au în mare măsură ca obiect idei şi exprimări învecinate, apărând la popoare de aceeaşi origine şi între care au existat relaţii statornice'. Alt iranist de primă mână, Arthur Christensen, a putut scrie în 1931 un studiu foarte valoros asupra Kayanizilor, adunând amănunţit tot ce, în toate epocile, Iranul mazdeist sau musulman a spus despre Kavi Usan şi totuşi fără să arunce o privire asupra Indiei; nu-l menţionează pe Kăvya Us'anas decât într-o notă, pentru a-l da la o parte, fără a concepe măcar că ar putea fi vorba aici de o problemă indo-iranică, admiţând cel mult posibilitatea teoretică a unui împrumut făcut de India din Iran7.

Usanas Kăvya din Vede are vreo legătură cu Kavi Usadan (Usan)? Unele aluzii la acest kavi puternic au putut fi oare introduse în Rgveda? E datoria vediştilor să hotărască. N-ar fi de mirare ca renumele acestor kavi să fi pătruns în valea Indusului, comunicaţiile cu arienii din India fiind mai uşoare decât cele dintre triburile din estul şi^din vestul Iranului, despărţite între ele prin deserturi întinse.

4. HERMAKN LOMMEL (1939) Unuia dintre spiritele cele mai deschise şi mai independente ale vremii noastre, Hermann Uommel şi el indianist şi iranizant, îi este rezervat să pună capăt acestei separări între studii, care sub aparenţa prudenţei şi modestiei făcea imposibilă maturarea şi chiar formularea adevăratelor probleme. În 1939 el reia studiul de unde îl lăsase Spiegel şi prin acelaşi procedeu, cu mai multă rigoare şi perspicacitate, degajă o a doua concordanţă. Dar întâi, publicându-şi expunerea într-un volum omagial dedicat unuia din principalii discipoli ai lui Ferdinand de Saussure8, în calitate de lingvist reduce dificultatea minoră dar reală produsă de incompleta concordanţă a celor două nume, indian Usanas (-nă), iranic Usan (Usasan).

5 P. 166-170.

* Annuaire du College de France, 1954, p. 241 – 242. 7 1 es Kayanides, p. 28, n. 2.

'Kavya Ucan', Melanges de linguistique offerts ă Charles Bally, p. 209-214; urmat de alt st”din, IJer Welt-Ei-Mytbos im Rig Veda', p. 214-220.

Forma cea mai simplă a numelui indian, spune el, a fost *Usan, care icordă cu forma avestică scurtă; formele în -as- -ă- -aamestecate într-o

; linare împestriţată de către poeţii Rgvedei, sunt diferite lărgiri ale acesteia i cum e şi forma avestică lungă Usa&an. Acest *Usan nu e direct atestat' r e garantat de adjectivul derivat de la el. Într-adevăr, tratatele liturgic^ adjectivul ausana, care e format normal cu lungirea maximă (vfddhi)* a calei din prima silabă (cf. brahman ~ brahmana) şi pe care gramaticii indieni consideră drept adjectivul corespunzător numelui lui Kăvya Us'anas. Gramaii indieni au dreptate pentru că, în sutre*, melodia (săman) unui imn din 'Veda (8, 84, 1-3, către Agni), care trece drept opera lui Us'ană KăvyaĂ, e mită ausanam sama. Demonstraţia e totuşi mai puţin completă decât crede mmel, pentru că un adjectiv ausana poate corespunde la fel de bine unui Dstantiv el însuşi în -na, ca şi unui substantiv în -n (cf. Rudra ~ raudra

^feritor la Rudra'; bauddha, 'discipol al lui Buddha'.) şi tocmai o parte î declinarea compozită a lui Usanas e făcută pe o temă ~*UianaNu e mai ţin adevărat însă că forma în -scea mai îndepărtată de forma avestică, mai oferă nici o obiecţie, pentru că e în orice caz o lărgire.

Cât despre autenticitatea legăturii dintre cele două părţi ale numelui, ivya (eventual kavi) şi Usanas, Bommel face observaţii utile: 1. Dacă se tâmplă ca Us'anas să fie numit fără ~Kăvya, există alte cazuri când e numit ăvya, fără Usanas; se pare deci că numele era într-adevăr dublu, dar analiza îmentelor rămânea clară, aşa încât erau folosite liber de către? S* când forma mpletă, când şi fără deosebire, unul din cele două elemente; 2. Cazul lui ăvya (kavi) Us'anas e unic; deja Abel Bergaigne remarcase că nu există ia

1~Veda alt kavi la numele căruia să fie atât de ferm asociat acest titlu; 3.

Îiar în Iran, legătvra dintre kavi şi Usan a trebuit să fie deosebit de strânsă întru că, deşi kavi e titlul comun celor opt regi din dinastia Kayanizilor,

: esta e singurul în al cărui nume acest titlu a fost sudat cu numele propriu lay Us, Kaus), astfel încât un nou kay (de la kavi? De la kăvya?) a fost

; ezat înainte, pentru a-l înlocui pe acela care nu mai era perceput: Kay Kaus.

Dificultăţile de formă fiind astfel rezolvate sau atenuate, Domniei reia împărăţia dintre figurile legendare, referindu-se la Spiegel. O face cu mult ict, subliniind întâi, mai bine decât predecesorul său, că divergenţa de sensuri ire se observă, oricare ar fi explicaţia ei, între vedicul kavi, un anume soi e om sacru şi avesticul kavi, un anume soi de conducător lumesc, n-a putut i nu orienteze în mod divers caracterul, acţiunea, aventurile unui eventual Kavi *Uian indo-iranic. Iată ce scrie în continuare acest maestru9: Dacă a existat, deci, la indo-iranieni, o figură legendară ale cărui nume şi tip erau strlns gate de numele şi de conceptul de kavi, această figură va fi suferit în mod necesar, la cele doua 3poare, evoluţii puternic divergente apărând într-un loc ca brahman iar în celălalt ca rege.

În Mahăbhârata (Calc, I, 3185 şi urm., Bomb., 76; Poona, I, 71), Kăvya Usanas este, n idrul conflictului dintre zei şi Asura, auxiliarul sacerdotal al demonilor.

— Calitate deja atestata i antichitatea vedică – în timp ce zeul-preot Brhaspati este purohita – capelanul – zeilor. DaI sanas e superior lui Brhaspati întrucât posedă ştiinţa magică de a readuce morţii la viaţă. Cum învie pe Asura pe măsură ce cad în lupta contra zeilor, toate eforturile zeilor pentru a-i înving6

* în sanscrită, un element morfologic (rădăcină, sufix) poate apărea din punct de vedere * ocalismului sub trei forme: gradul 'normal' (i, u, r), gradul guna ['calitate'] (e*ai; o *' r) şi gradul vrddhi ['dezvoltare'] (ăi, ău [în transcrierea obişnuită, ai, au] ăr), ceea ce corespunde' e plan indo-european, respectiv, gradelor vocalice zero, normal şi lung.

* Sutrele (şatra, 'regulă') constituie o concentrare în scurte reguli a textelor vedice: Srăw„' conţin ritualul jertfelor importante, Grhya-Sâhtra – ceremonialul domestic, Dharma-S titra ' irincipiile dreptului iar Prati sakhya-Sutra '- ale gramaticii. „ Art. cât., p. 211-214.

Aia JT pe demoni vor fi sortite eşecului atâta vreme cât nu vor fi reuşit să-i smulgă prin viclenie taina acestei puteri magice.

Regele iranian Kay Kaus se corsideră mai puternic decât toţi regii dinaintea lui şi, în înnmfarea sa, se aruncă în încercarea hazardată de a cuceri Măzandarănul, ţinutul stăpânit de dâvi (demoni). În ciuda unor grave eşecuri, izbuteşte, mai ales datorită isprăvilor eroice ale lui Rustam şi devine astfel stăpân al demonilor. Aceştia înalţă pentru el, pe muntele Elburz, minunate castele Ljagice unde domneşte o veşnică primăvară, o veşnică tinereţe şi unde oamenii îmbătrâniţi întineresc, însă demonii îl ispitesc, îi inspiră planul nesăbuit ca, după ce a supus tot pământul şi având deja întemeiată stăpânirea peste oameni şi demoni, să cucerească şi cerul. Se înalţă la cer purtat Ae vulturi, dar cade înapoi în chip jalnic. În ciuda greului său păcat, căinţa îi redă bunăvoinţa cerului şi el se urcă din nou pe tron. Arbitrarul, capriciul, uşurătatea îi caracterizează domnia, totuşi regalitatea iraniană n-a fost niciodată mai puternică decât în timpul lui şi în timpul domniei jui au loc cele mai celebre isprăvi ale lui Rustam ca şi tragica luptă dintre Rustam şi fiul său, gohrab. Cu această ocazie se spune că acest Kay Kaus are un balsam care ar putea vindeca rănile Je moarte ale lui Sohrab şi aceasta e acţiunea cea mai detestabilă a carierei sale: refuză să dea remediul magic sub pretext că, dacă Rustam şi Sohrab sunt amândoi în viaţă, vor putea, unindu-se, să ridice împotriva lui o putere prea mare.

Deşi Pirdousi spune multe lucruri neplăcute asupra acestui personaj, nu dă impresia că ar fi vrut să-l ponegrească, să-l zugrăvească drept un om rău. În plus, faptul că acest remediu magic, pe care Kay Kaus ar fi avut totuşi multe ocazii să-l folosească în cursul expediţiilor sale temerare şi nefericite, nu e menţionat nicăieri în altă parte, ne face să credem că nu Firdousi l-a inventat, ci, dimpotrivă, l-a primit din tradiţie. Care e vechimea acestei trăsături? Se află oare în legătură cu puterea magică a lui Kăvya Usanas de a învia morţii? Nu se poate hotărî cu toată rigoarea. Par, în loc să negăm sumar orice relaţie, ar trebui măcar să luăm în consideraţie acest detaliu.

Apoi, în continuarea descoperirii făcute de Spiegel, Lommel scrie: Tradiţia cea mai veche, asupra căreia Christensen, în cartea sa despre Kayanizi, ne dă o privire globală atât de precisă, furnizează încă un punct de sprijin pentru o comparaţie de acest gen, care nu poate fi riscată, evident, decât cu titlu de încercare, în perspectiva definită mai sus a unei evoluţii considerabile a materialului legendar. În Shăhnămeh, Kay Kaus, oricât de nebunească ar fi campania sa împotriva Măzandarânului, rămine totuşi, în acest caz, un luptător al cauzei drepte împotriva celor mai cumpliţi demoni. În tradiţia anterioară (Christensen, p. 73 şi urm., 108 şi urm.), nu luptă împotriva demonilor, ci e numai suveranul lor şi dacă, la Firdousi, înălţarea sa pe un tron purtat de vulturi este o aventură mai mult ridicolă şi absurdă decât sacrilegă, în scrierile pehlevi atacul împotriva cerului, în fruntea trupelor demonice, deşi n-are absolut nici o şansă de reuşită împotriva Dumnezeului unic, apare mai serios. Acest episod ar putea corespunde, la urma urmei, luptei pe care Kăvya TJs'anas şi demonii Asura o poartă împotriva zeilor. Tradiţia pehlevi mai povesteşte şi alte fapte rele ale lui Kay Kaus (Christensen, p. 75 şi urm.) şi s-ar părea că Firdousi, pentru că acest rege aparţinea 'tradiţiei naţionale', i-a ameliorat mai degrabă caracterul şi i-a atenuat greşelile.

Din păcate, nici Avesta nici tradiţia sanscrită nu oferă elemente de comparaţie mai precise [.]. Aceste baze nu sunt suficiente pentru a îngădui continuarea confruntării legendelor în mod convingător. Cred totuşi că, aici ca în multe alte cazuri, pionierii filologiei indo-iranice avuseseră o privire mai pătrunzătoare decât cercetătorii care le-au urmat, prea des încurcaţi în critică şi scepticism. Nici un fapt nu ne sileşte şi nici nu ne dă dreptul să separăm numele înrudite şi cred că am prezentat câteva puncte de vedere pornind de la care, în ciuda unor mari divergenţe, înrudirea dintre legende apare probabilă. Nu trebuie să ne ferim de ceea ce e sarcina noastră ştiinţifică: să recunoaştem elementele comune indienilor şi iranienilor.

Înmulţind, împotriva înclinaţiei sale vădite, precauţiile oratorice, Lommel intenţiona oare să dezarmeze critica? În orice caz, indianiştii, iranizanţii n-au înregistrat acest 'fapt nou'. Mai adăugându-se şi zbuciumul pricinuit de cel de al doilea război mondial, el a fost ignorat. Este totuşi frapant: cum să atribui hazardului faptul că aceeaşi putere împotriva morţii este privilegiul a doi eroi omonimi?

La atât se limitează istoricul problemei. După cum se vede, e scurt şi se rezumă la două date, 1887, 1939. Să reluăm acum problema sistematic, pentru a preciza şi cântări concordanţele deja recunoscute şi, dacă se poate, pentru a mai recunoaşte şi altele.

Capitolul II ROMANUL LUI KAVYA USANAS

1. KAVYA USANAS îGENEALOGIA FRAŢILOR PANDAVA.

Romanul lui Kăvya Us'anas din primul cânt al Mahăbhâratei1 este inserat lunga prezentare a strămoşilor celor două grupuri de veri primari care se înfrunta în cea mai mare parte a poemului. Nu că ei ar avea în vine o picătură de sânge de la acest personaj, dar faptul că sunt deţinători ai nului sau pretendenţi la tron în al 'Cincilea central' al lumii este conseţa directă a unei intervenţii a lui. Această intervenţie, să nu uităm, este de fel extrem de apropiată de origini. Ea are loc în vremea şi cu prilejul oferit unul din prinţii fabuloşi care sunt primii membri ai dinastiei lunare. Dakşa, Lcţionând aici drept creator şi l-a făcut ginere, printre alţii, pe K? S'yapa, i care s-au născut cele trei perechi de Ăditya, adică de zei suverani, apoi i doi gemeni, zeul Indra şi o fiinţă nedefinită, între condiţia umană şi cea ină, Vivasvat. Vivasvat a avut doi fii, la fel de iluştri, Yama şi Mânu. Mul a devenit regele tărâmurilor morţilor; al doilea, strămoş şi eponim al enirii, a fost la originea dinastiei lunare: nepotul său, Purâlravas, celebru n relaţiile lui cu Apsarasa Urvas'i şi răfuielile cu fiinţele Gandharva ca şi brahmanii, a avut cinci fii, printre care Ăyu, 'vitalitatea' personificată, u a zămislit patru fii, printre care pe Nahuşa care, în acest context, e un; e virtuos întru totul. Nahuşa, în sfârşit, a avut şase fii dintre care al doilea, yăti, spre norocul şi spre nenorocul său, îl întâlneşte pe Kăvya Us'anas şi căsătoreşte cu fata lui. Un fiu al lui Yayăti, dar de la altă nevastă, PGru, fi strămoşul neamului 'Paurava', eroi ai poemului şi dacă Priru, deşi este mai mic, primeşte domnia în locul celor patra fraţi ai săi, aceasta se întâmplă ntr-un soi de licenţă dată tatălui lui de către Kăvya Us'anas. Poeţii aveau: i motive întemeiate să zăbovească, în acest punct al genealogiei, asupra stui personaj care nu aparţine neamului ale cărui isprăvi, greşeli şi nenorole slăvesc. Romanul lui nu e o paranteză în istorie, ci, cum se spune adesea, otitură. E, de altfel, foarte bine articulat: niciunul din evenimentele succee, uneori mărunte, în care Kăus'anas e amestecat şi care duc la înscairea lui PCru, n-ar putea fi suprimat: ele sunt verigile solidare ale unei lungi îi într-adevăr cauzale; fiica lui Kăvya Us'anas spune ea însăşi acest lucru r-un moment delicat al acţiunii: asistăm la o lucrare a destinului.