Georges Dumezil



Yüklə 5,39 Mb.
səhifə80/138
tarix07.01.2019
ölçüsü5,39 Mb.
#91745
1   ...   76   77   78   79   80   81   82   83   ...   138

_

3. KAY US, DEMONII ŞI DUMNEZEU.



Majoritatea textelor pehlevi sau persane citate văd în această bogăţie: m edificiile care o materializează un semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu şi î aservirea demonilor o faptă pioasă, utilă creaţiei bune. Face excepţie numi Bel'ami, care spune în mod formal că Dumnezeu i-a luat în nume de' rău cor struirea oraşului 'Kenkeret'; după ce povesteşte cum regele 'âşi adună î; acest oraş toate comorile şi tot ce avea mai de preţ şi le încredinţează paze elevilor', adaugă12: Dumnezeu trimise mai mulţi îngeri din cer să distrugă acest oraş şi zidurile lui. Kay Kav orunci dâvilor să se împotrivească. Dar dâvii nu l-au putut apăra. Kay Kaus se mânie pe ei; u_=ise toate căpeteniile lor [.]. După distrugerea oraşului, se întrista şi zise: 'Trebuie neapări j sa mă înalţ la cer şi să văd cerul, stelele, soarele şi luna.'.

11 Les Kayanides, p. 79-81.

12 Chronique de Tabarî, I, p. 465.

De obicei nu Dumnezeu e acela care ia iniţiativa ostilităţilor, ci Kay TJs; i, într-un impuls natural de trufie sau inspirat de vreun diavol; singuratic în fruntea armatei demonilor care îi sunt supuşi, se apucă să se urce la şi nu cu cinstita curiozitate a unui explorator, ci ca un cuceritor. Iată nerea lui Christensen13: Dâvii au uneltit pieirea lui Kay fjs, se explică în Denkart, IX, 22, 5-7, după SUtkar Kask.: i Xesm (Aeăma), demonul cruzimii sângeroase, s-a dus lingă el şi i-a ispitit sufletul aşa îucât se mulţumească cu stăpânirea peste cele şapte kisvar sau părţi ale lumii; a dorit stăpâuirea i cerului şi asupra locurilor locuite de Amahrspand (Amasa Spanta, arhanghelii mazdeismului), nit să lupte împotriva lui Dumnezeu şi l-a jignit [.]- Cu o armată de demoni şi de râufăcontinuă textul, s-a năpustit de pe culmea muntelui Alburz până la îndepărtatul hotar dintre: ric şi lumina cerească, unde Gloria Kayanizilor (kavaem xviarsnah) se înălţă sub chipul stâlp] de lut (?). O dată este despărţit de oştire, dar nu se dă bătut şi dă năvală din nou. I. Făcătorul chemă la sine Gloria Kayanizilor, armata lui Kay XJs se prăbuşeşte la pământ de lţimea aceasta iar Kay TJs fuge să se ascundă în marea Vourukasa. Zel mai des scena e altfel concepută, după modele pe care Christensen identificat corect14: După altă tradiţie, Kay Us s-a urcat din palatul său, înălţându-se în aer cu o maşinărie i (Bel'amî), sau cu un scaun, sau cu un cufăr purtat de acvile sau de vulturi dresaţi momiţi: ăţi de carne atârnate de suliţele de care erau legate păsările (Dânawarî, Thaâalibî, Firdousi); i trăsătură, împrumutată din romanul lui Alexandru, provine în ultima instanţă din legenda niană despre Etana*.

Forma cea mai patetică a povestirii este cea a lui Firdousi15: Cică* într-o dimineaţă, fără ştirea nimănui, Eblis şi-adună toţi dâvii şi le zise: Acest şah ne-a făcut acum viaţa aspră, plină de dureri.

Trebuie-un viclean ce ştie obiceiuri din serai să se-apropie de Kâvus, să-i abată inima de pe calea-adev arată, pentru-a slobozi pe dâvi din cumplită suferinţă, pentru a-i îndepărta duhul şahului de Domnul cel neprihănit şi colb de-a zvârli pe strălucirea-i'. Dâvii ascultară mulţi spusele şi chibzuiră; nimeni nu dădu răspuns fiindcă se temeau de Kâvus. Pân' la urmă, rău, un div se sculă: Cuvine-mi-se numai mie lucru-acest greu de dus la-ndeplinire; înturna-voi eu pe şah din credinţa-i către Domnul;'.

Regele nu este decât prea doritor să-şi plece urechea la diabolicul sfetnic şi, e din urmă, hotărăşte să se ridice în înaltul cerului. Pentru aceasta pune crească cu o grijă deosebită patru vulturaşi puternici.

Vulturii* când se schimbară-n lei puternici şi-ntr-atât că puteau să-nalţe oaia, şahu-şi porunci un tron din lemn indian de-aloe, bine la încheieturi

1 Les Kayanides, p. 75, 76. Această tradiţie, deformată, a dus la strania notă a lui Theodor 5nay: 'Kikauz era un berbec de munte care lovea cerul cu coarnele' (Arthur Christeaseu, sous les Sassanides, 1936, p. 151). ' Les Kayanides, p. 109-110.

Legenda vorbeşte despre ridicarea la cer în spatele unui vultur şi prăbuşirea la pământ a mitic Etana, a cărui domnie ar fi durat 1500 de ani. 'Le Livre des Rois, II, p. 43 – 51.

* Am reprodus textul românesc din: Firdousi, Sah-Name (Cronica şahilor). Culegere din epo- '. Rsană întocmită şi tălmăcită de George Dan, Bucureşti, 1969, ori de câte ori pasajul citat de tnezil există în acest volum. Dacă lipseau câteva versuri, am întregit textul românesc putând e respective între paranteze drepte. În restul cazurilor, traducerea urmează textul oferit

* Traducere de George Dan, p. 114-115.

Ţintuindu-i plăci de aur şi în cele patru părţi îi adause lungi suliţi. Meşterindu-şi-l astfel, spâuzură de-aceste suliţi fragede bucăţi de miel şi-u sfârşit aduse patru vulturi vajnici şi-i legă de picioare şi de tronu-i. Kâvus se-aşeză pe tron, după ce îşi puse-n îaţă un pocal umplut cu vin; vulturii cu-aripi vânjoase se-avântară-nfometaţi spre ciosvârtele de carne. Smulseră de pe pământ tronul până-l înălţară din câmpie lângă nori, dând să-nfulece acele fragede bucăţi de miel – cât avură vlagă-ntrânşii. Auzit-am despre şah că urcă deasupra bolţii rotitorului azur şi că stărui-n nădejde peste îngeri de-a zbura; altul spune că zburat-a, cerul să-l înfrunte, sus, cu săgeţile şi arcul'. Despre Kâvus ne-au rămas multe spuse şi-adevăru-l ştie numai Cel înalt. Vulturii visliră-o vreme şi s-au fost oprit apoi; asta fi-va soarta celor ispitiţi de-naltul zbor. Dar când vulturii-obosiră, se descurajară toţi, strânseră, cum-e-obiceiul, aripile, coborând şi târând după ei suliţi, tron şi şah către pământ; se-ndreptară spre-o pădure şi căzură lingă-Amol. De minune-i că Pământul nu-l ucise pe-acest şah când se prăbuşi-n ţarină şi pe urmă ce-a urmat a rămas o taină încă. Kâvus mult ar fi dorit vreo răţuşcă să-şi ia zborul, ca să aibă ce-nfrupta. Astfel tron schimbă, putere, pe ocară şi pe chin. Şi rămase în pădure de puteri sleit, lihnit, rugi nălţind către Acela ce-i al lumii ziditor.

Da, spune poetul musulman, s-a rugat lui Dumnezeu şi, până la urm Dumnezeu l-a iertat. /Pe când* Kâvus cerea astfel mila Domnului din cer pentru multele-i păcate, oastea-l căuta de zor.

Pân' la urmă, cavalerii Rostam şi Guiv şi Tus veşti primiră despre dânsul şi în fruntea unei oşti, trâmbiţi, elefanţi, ţimbale, se porniră după şah.

Cel bătrân Gudârz îi zise lui Rostam: De când la sân supt-am lapte de la maica, am văzut pe-acest pământ multe tronuri şi coroane, şahi şi capi cu mult noroc; dar nicicând printre cei straşnici ori printre acei de rând n-am văzut ca şahul Kâvus om mai încăpăţânat.

N-are simţ, înţelepciune, nici prevedere – nimic; n-are-o cumpănă a minţii şi nici inima-i la loc.

Mai să zici că-n căpăţână n-are creieri nici atât şi ce cugetă-i necuget. Nimeni dintre cei mai-mari de prin vremurile-apuse piept cu cerul nu a dat.

Kâvus stăpânit de duhuri n-are-n viaţă nici un ţel, n-are cap; din orice parte suflă vântul, îl şi ia17'.

Pân la urmă pahlivanii-ajunseră la şah cu toţi cătrăniţi din cale-afară; îi aduseră dojeni şi Gudârz îi zise: Iyocul tău ar fi într-un spital, mult mai bun decât seraiul. Tronu-oricând ţi-l dai pe miini de duşmani, dar niciodată, nimănui nu-ncredinţezi cugetările-ţi nebune. De trei ori la rând căzuşi tot în rău şi-n nenoroace, ci la minte nu te-au copt încercările acestea. Dus-ai în Mazandaran

18 Hnâd-am hi hăvus Sud bar falak hanii raft tă bar Sav-ad bar malak digar guft az ăn raft bar ăsmăn ki tă fang săz-ad bi târ u kamăn¦Traducere de George Dan, p. 115-117.

17 Această ultimă dezvoltare nu e păstrată în ediţia critică a lui Bertel's (vezi, mai sus, p. 5 11).

Oastea; ah, ^adu-ţi aminte cât rău ne-ai pricinuit.

Altădată te-ai dus oaspe-n mina duşmanului tău.

Care te-a făcut din idol unul dintre robii săi.

N-a rămas pe lume încă decât Domnului să-i ceri stăpânirea să-şi închine spadei tale; -ai străbătut lumea s-o-ngenunchi şi-acuma cerul vrei să-l cucereşti!

Doar de-o şchioapă mai sus saltă decât nici nu trebuie şi eşti răzvrătit cu totul împotriva Domnului.

Mijlcace-ai găsit într-una ftâ te furişf. I de rău; după moartea ta s-o spu.ie că a fost cmdva un şah ce-a voit să urce-n ceruri, Lună, Soare spre-a vedea şi spre-a număra la. Siele una câte una. Fii ca alţi şahi cu judecată, credincios, adine şi bun, nu râvni din răsputere să-l supui pe Cel din cer şi la bine şi-n năpastă, nu-l ruga decât pe El'.

Kâvus năucit rămase înghiţind aceste-ocări ce-n obrazi le-azvârliră cei sus-puşi şi cei viteji.

La sfârşit grăi: 'Dreptatea nu va suferi deloc spusa de-i adevărată; tot ce-aţi zis e-adevărat şi dirept şi duhu-mi este-n laţurile voastre rob'.

— Lacrimi revărsă, de fiere şi-nălţă la rugi fierbinţi către Cel ce-i. Zidito. L'i: apoi se-mbrăcă-n armuri şi intră în baldachinu-i covirşit de remuşcări şi de cruntă suferinţă. Când ajunse la serai, lângă tronul lui, înaltul, mai rămase-mpovărat de păţaniile-i multe; două săptămâni, smerit, se ţinu întru cinstirea Domnului şi măsură lutu-n lung şi-n lat cu trupul, gol lăsându-şi tronul său; de ruşine, nu-ndrăznit-a din serai de-a mai ieşi; ai fi zis că de metanii pielea-i s-o toci pe trup.

Lacrimi lungi vărsă, de sânge şi rugându-se ceru milă să-i de? Şi iertare Domnul, sfintui călăuz.:;: Semeţia-ncovoiată-i fu de-ocara foarte grea ce-o aduse dinaintea cavalerilor viteji; nici serbări şi nici ospeţe şi pe nimeni nu primi colo-n sala de-ascultare. Pocăit, se dărui chinului şi grijei sale şi-aur împărţi, comori strânse-n veac şi-obrajii palizi de ţărână şi-i frecă, nencetat rugind pre Domnul carele-i neprihănit.

[îndelung stătu în lacrimi şi iertare dobândi De la Făcătorul lumii; iar războinicii plecaţi care încotro, acuma lângă tronu-i s-au întors.

Harul Domnului îi dete strălucirea cea dintâi.

Iar necazurile multe s-au sfârşit, a înţeles.

Se-aşeză pe tron de aur şi coroană-a pus pe cap, Iar oştirii sale uşa vistieriei i-a deschis.

Lumea toată-ntinerit-a însuşi, mândru strălucind Peste mari şi mici; pământul din brocart de preţ părea Că dreptatea-i îl făcuse; el măreţ pe tron şedea.] Sub punerea în scenă musulmană subzistă vechea tradiţie mazdeeană, în privinţa instabilităţii morale a acestui rege, care du e nici cu totul nici cu totul rău18, cât şi în privinţa relaţiilor lui cu Dumnezeu, în care nează, de o parte, slujirea şi revolta, de cealaltă parte, pedeapsa şi iertacărţile pehlevi înmulţesc povestirile greşelilor lui Kay Us împotriva dreptampotriva oamenilor lui Dumnezeu şi se poate determina uneori de unde) st luate aceste povestiri, dar şi simpla lor reunire e instructivă. Şi totuş

18 Cf. Al Tha'âlibi, Histoire des rois des Perses, p. 154-155, descriind caracterul lui Kay: K. avea o fire de mirare, foarte nestatornică: era când rege bun, când tiran violent; când ară pată, când Satan răzvrătit; uneori serios şi prevăzător, alteori uşuratic şi zăpăcit. Domu aceste schimbări: firea lui îl înjosea, iar norocul îl ridica, hotărârile îl pierdeau iar steaua a bună îl salva'.

Kay Us nu e tratat de Dumnezeu atât de aspru, de irerrediabil ca Yim, d pildă, vinovat de un singur şi unic impuls de trufie. Îi e lăsat timp pentr căinţă şi deşi îşi pierde^ privilegiile (în unele texte pehlevi, nemurirea) şi ar de îndurat încercări ca răzbunare pentru greşeli, în cele din urmă poate trans mite cu cinste nepotului său domnia şi poate muri împăcat cu oamenii şi ci cerul.

Această ambiguitate care marchează caracterul, purtarea, destinul lui Kav Usan corespunde, în Iranul monoteist, la ceea ce în I dia este pur şi simpli libertatea de acţiune, de schimbare, de oscilare a lui Kăvya Us'anas între ze şi demoni. India vedică şi epică a rămas fără îndoială, în această priv'nţă mai apropiată de reprezentările indo-iranice, pe care reforma mazdeeană le-a modificat profund. În India, demonii şi zeii sunt două popoare care se războiesc între ele, amândouă demne de stimă din anumite puncte de vedere (traducerea 'demoni' nu trebuie să ne înşele) şi dacă omul obişnuit, lipsit de forţă proprie, are interes să 'aleagă' tabăra zeilor, să-i hrănească şi să-i solicite în mod regulat prin actele de cult, acei kavi micici, deţinători ai unei ştiinţe dătătoare de mari puteri, erau în stare să-şi menţină autonomia între cele două tabere şi, după cum s-a spus mai sus, să intervină fără a se angaja în întregime şi să obţină un preţ bun pentru această asistenţă limitată şi revocabilă. Iranu] mazdeean nu rezervă nimănui nici un loc între bine şi rău, nu admite nici neutralitate, nici manevră; 'alegerea', temă a unuia dintre cele mai importante tronuri găthice, trebuie să fie cinstită, totală şi fără întoarcere; orice om, orice fiinţă este sau asavant sau drsgvant, aderă în întregime la Ordinea adevărată sau la Minciună, la Ohrmazd sau la Ahriman. Ca şi toţi ceilalţi regi kavi, nici Kay ÎJs nu scapă de această. /necesitate şi, atacându-l pe Dumnezeu fie şi o singură dată, punându-se împotriva lui înfruntea devilor, îşi atrage pedepse care nu pot fi decât fără apel. Totuşi aici este minunea: numai pe el, în povestea iranică, Ohrmazd îl iartă şi numai lui îi redă bunăvoinţa sa. De ce? Dincolo de o explicaţie romanescă, foarte interesantă, asupra căreia vom reveni, răspunsul este simplu: tema indo-iranică a relaţiilor libere, deci schimbătoare, dintre kavi – omul sacru – şi zei sau demoni trebuia, în ideologia mazdeeană, să dea naştere carierei prelungite a unui kavi – rege temporal – când piosi când păcătos, obiect când al protecţiei, când al mâniei lui Dumnezeu, dar ş al iertării sale, al unor iertări repetate fără de care n-ar fi putut persevera în acest scandal care îl defineşte.

Capitolul IV PUTEREA UNUI KAVI

1. PUTEREA DE KEÂNVIEHE ÎN LUPTELE DINTHE ZEI ŞI DEMOM.

Libertatea lui Kăvya Us'anas între zei şi demoni, instabilitatea lui Kavi an între Dumnezeu şi demoni fiind astfel recunoscute ca omoloage, să exainăm acţiunile fiecăruia dintre ei, adică în ceea ce-l priveşte pe Kăvya Us'as, primul, apoi al treilea episod din romanul lui.

B (=1). Luptele dintre demoni şi zei, derivatele lor epice sau substitutele, istorice', comportă uneori, în lumea indo-europeană, un element comrabil cu acela care domină primul episod al acestui roman: una din cele uă tabere se află în posesia unui mijloc, material sau formular, fie de a-şi fia morţii, fie de a asigura invulnerabilitatea, nemurirea combatanţilor săi, tabăra cealaltă caută să pună mâna pe acest mijloc sau să-l distrugă. Astfel, în legenda irlandeză, la bătălia decisivă de la Moytura, care-i pune

; ă în faţă pe Tuatha De Danann, 'triburile zeiţei Dana', adică vechii zei tici, cu demoniacii Fomore (Fomoire) şi aliaţii lor, primii sunt aceia care ţiu acest privilegiu, solidar cu un altul, mai puţin uimitor1: în fiecare zi se încingea lupta între tribul Fomore şi poporul zeiţei Dana, dar nici regii, nici uţii nu luau parte la ea; singurii luptători erau nişte oameni închipuiţi şi aprigi.

Două împrejurări îi mirară pe cei din neamul Fomore în aceste încăierări. Fireşte, lăncile îăbiile lor, odată frânte, nu mai erau bune de nimic şi când oamenii le erau ucişi, nu se mai orceau a doua zi să se lupte (ocus an romarbad dia feruib-sium ni ticdis iamabaruch); dar la nenii zeiţei Dana lucrurile se petreceau cu totul altfel: armele frânte astăzi apăreau din nou oua zi în bună stare, ca şi cum s-ar fi renăscut. Goibniu, fierarul, stătea în fierărie, făurind săbii, ci şi suliţe: le făcea în trei mişcări. Pe de altă parte, Luchtaine, dulgherul, făcea mânerele suli-) r şi lăncilor din trei lovituri de bardă; ultima lovitură dădea lustru şi făcea să intre minerul lăcaşul lui; când suliţele şi lăncile erau aşezate lingă fierărie, arunca inelele către minere atât de emânatic, încât inelele se aşezau fără sforţare în jurul mânerelor. Credne, meşter în bronz, făurea ele din trei mişcări, apoi le arunca în găurile fierului de la lănci şi suliţ” cu atita iscusinţă, it nu mai avea rost să le baţi cu ciocanul: ţineau şi aşa.

Războinicii ucişi îşi redobândeau flacăra vieţii şi a doua zi erau mai strălucitori de sănătate oricând şi iată de ce (is edh dono doberiud bruith isna hogaib nogontais ann, cotntar aniu iartcirach): Diancecht, cei doi fii ai săi Oc-Trial şi Miach şi fiica sa Airmed rosteau descânţece celui) peste izvorul zis al sănătăţii (for an tibrait.„. Slaine a hainmjâşi aruncau în el rănit”, ar dacă muriseră şi răniţii aceştia ieşeau din el vii (focertdidis a n-athgoite indte iammorro 'estis, btitar bi notegdis esde). Oricât le-ar fi fost rănile de grele, erau vindecaţi prin puterea destecului rostit de cei patru doctori aşezaţi în jurul izvorului (baţi slan a n-athgoite tre nert an dtce- ' na cethri lege robatar immon tibrait).

1Whitley Stokes, 'The second Battle of Moytura', § 121 – 126, Revue Celtique, 12, 1891. 92-96 (trad. P. 93-97); D'Arbois de Jubainville, L'epopee celtique en Irlande, 1892, p. 432-



Era un prăpăd pentru neamul Fomore. I-au spus unuia dintre ei să meargă să vadă în te1 purtau războiul oamenii zeiţei Dana. Trimisul a fost Ruadân, fiul lui Bres; Brig, mama lui, e fiica lui Dagda, deci după mamă şi după bunic făcea parte din poporul zeiţei Dana. La întoarce: ovesti neamului Fomore ce făceau fierarul, dulgherul, meşterul în bronz şi cei patru doctori ca ctâteau în jurul izvorului. L-au trimis înapoi cu însărcinarea să-l ucidă pe fierarul Goibniu. A cei suliţă de la Goibniu, cuiele de la Creie, meşterul în bronz, minerul de la Luchtaine, dulgher Pi i-au dat ce dorea. Era acolo o femeie care ascuţea armele, Cron, mama lui Fainlug: i-a ase tit suliţa lui Ruadân. Un conducător i-a dat lui Ruadân suliţa; de aici numele de, suliţă de co rlucător' dat până azi în Irlanda stativelor de la războiul de ţesut.

După ce primi suliţa, Ruadân se întoarse către Goibniu şi-l lovi cu această armă. Dar Goibn smulse suliţa din rană şi o azvârli către Ruadân, care fu străpuns şi merse să moară în adunări neamului Fomore, în faţa tatălui său. Brig veni şi-şi plânse fiul. Întâi scoase un ţipăt pătrunzăte apoi începu să geamă. Atunci s-au auzit prima dată în Irlanda gemete şi strigăte de durere. (T Brig a. născocit şi fluierul care se foloseşte noaptea pentru a da semnale de alarmă.) Goibniu merse la izvorul [de sănătate] şi fu vindecat (luid tra Goibniu fon tibrait ocus 1 slan sidej. Era în neamul Fomore un războinic tânăr numit Octriallach. Tatăl lui era regele ne mului Fomore, adică Indech, fiul zeiţei Domnule spuse să ia fiecare o piatră din râul num TJrowes şi să o arunce în izvorul de sănătate, în Achad Abia, la apus de Moytura şi la miaz noapte de Loch Arbod. Merseră într-adevăr acolo şi fiecare om puse o piatră peste izvor: de ai o grămadă de pietre, cam, numit şi azi, cam-ul lui Octriallach'. Cât despre izvorul de sănătal azi se numeşte, lacul ierburilor' (Loch Luibe), pentru că Diancecht pusese în el câte una ' fiecare dintre ierburile din Irlanda. „ La galezi există poate un fond istoric dedesubtul conflictului care îi pur faţă în faţă, în a doua parte din Mabinogi despre Branwen, pe oamenii di insula Puternicilor cu Gwyddyl-ii din Iwerddon, adică pe bretonii din Mare Britanie cu gaelii din Irlanda, dar mai multe dintre personajele care condi acţiunea, cum ar fi Manawyddan, sunt cu siguranţă zei istoricizaţi. Îndat ce pacea a fost ruptă prin răutatea unui breton numit Evnyssyen, s-a încii o bătălie cruntă, în care se vede curind că neamul Gwyddyl dispune de ac procedeu miraculos2: Gwyddyl-ii se apucară să aprindă focul sub Cazanul reînvierii. S-au aruncat acolo leşuri până ce se umplu (ac yna y dechreuis y Gwydyl kynneu tan dan y peir dateni, ac yna y byry y halaned yn y peir, yny uei yn llawn). A doua zi morţii se ridicară, ajunşi din nou războinici temi ca întotdeauna, doar că nu puteau vorbi (ac y hyuodynt drannoeth yn wyr-ymlad yn gystal a chyi eithyr na ellynt dywedut). Văzând pe jos trupurile care nu puteau renaşte ale oamenilor din insu Puternicilor, Evnyssyen îşi spuse: 'Doamne, mie că am pricinuit această pieire oamenilor d insula Puternicilor! Ruşine mie dacă nu găsesc un mijloc de mântuire! (a tneuyl ym, ony cheiss i waret rac hynn! /'. Se vârî printre leşurile Gwyddyl-ilor. Doi Gwyddyl-i desculţi se apropia de el şi luându-l drept unul de-ai lor, îl aruncară în cazan. El se umflă în cazan, aşa încât cazan plezni în patru iar pieptul lui se sfărâmă (ymestynnu idaw ynteu yn y peir, yny tyrr y peir J ped&ar dryll, ac yny tyrr y gallon ynteu). Prin aceasta şi-au redobândit oamenii din insula [Pute „leilor] tot folosul pe care l-au avut: anume că măcar şapte oameni au putut scăpa. J? Apte 'oameni' ce-i drept foarte importanţi, de vreme ce era printre e pe lângă Manawyddan, Bran, eroul al cărui cap, îngropat mai târziu ca tali tnan pe teritoriul L, ondrei, n-a împiedicat cucerirea normandă, însă a apăr: până acum Regatul unit de invaziile continentale.

Una din versiunile Gigantomahiei greceşti prezintă două forme elaborai pornind de la aceeaşi temă: Zeii, spune pseudo-Apollodor3, aveau un oracol (Xoytov) după care niciunul dirtre Gigai u putea fi ucis^ de zei, dar vor pieri dacă aceştia îşi vor lua drept aliat un muritor. Aflând ac Jicru, Ge [Pământul (mama Giganţilor)] a început să caute o iarbă de leac (şâpjiaxov) ca ei u poată pieri nici de mâna unui muritor. Zeus opri Zorii, Luna şi Soarele să răsară şi i-o 1 amte culegând el iarba (t6 jiiv (p^pfiaxov aii-rt? Grsfjis tpăătaţ). Apoi, prin Atena, îl chemă în ajut te H”raC'eS' Acesta il săgeta întâi pe Alcyoneu, dar când Gigantul cădea la pământ, reînvia cu n uită vlagă. Atunci, la sfatul Atenei, Heracles îl scoase din Pallene şi astfel Gigantul pieri.

Joseph Loth, Les Mabinogion, I, 1889, p. 142-144. Biblioteca, I, 6, 1.

5't Nu surprinde aşadar faptul că, în India, războiul cu nenumărate peripeţij intre zei şi demoni comportă un episod în acest sens: demonii au la dispozi- [e un secret pentru a învia morţii zeii încearcă să afle acest secret şi, prin- -un emisar bine ales, pe care capelanul demonilor, după cuviinţă, nu-l poate lunga, reuşesc. Nu ştim în ce constă acest secret, cum se foloseşte în praccă această vidyă, această 'ştiinţă de a da viaţă', samjivcinî: drog, manipu. * ire, sau mai degrabă o simplă formulă. Dar important este că acest avântai u aparţine direct poporului demonilor şi nici unuia dintre ei, ci le este asigurat e acel 'kăvya' pe care l-au angajat în tabăra lor. Kăvya Us'anas şi la înceut numai îi, stăpâneşte acest secret şi îl foloseşte.

Când fiul capelanului zeilor vine şi cere să fie primit ca novice la capemul demonilor şi se angajează pentru o mie de ani, ne putem gândi că pe ată Kăvya Us'anas îşi dă seama despre ce este vorba: doar demonii au îndes foarte bine. Îl acceptă totuşi pe tânăr, fără ca unul sau celălalt, timp e cinci sute de ani, să ridice problema care i-ar fi putut învrăjbi. Oare înăţătorul i-ar fi destăinuit până la urmă acestui discipol exemplar, după cei mie de ani de slujbă, secretul în care-i stătea puterea? Nu ştim. Dar se rezeşte deodată într-o astfel de situaţie încât trebuie sau să i-l destăinuie iu să-şi piardă fiica pe care o iubeşte mai mult decât orice pe lume. 1-l desiinuie. De altfel, nu el e adevăratul păgubaş; el cel puţin nu pierde decât n monopol; dar devine cu atât mai indispensabil demonilor pentru că le asiură încă, în lipsa superiorităţii pe care o aveau şi pe care n-o mai au, echibrul faţă de zei; dacă-i părăseşte, aceasta înseamnă pieirea lor, combatanţii ivini vor învia, ai lor nu; de unde, la prima dificultate, o deditio [capitula- -J totala.

2. KAUS ŞI LEACUL DE VIAŢĂ.

Pentru mazdeeni, istoria trecută, prezentă şi viitoare a lumii este o luptă atre creaţia bună şi cea rea, amplificare a luptei premazdeene, indo-iranică, ară îndoială deja indo-europeană dintre zei şi demoni. Şi în această luptă iaţa ţine de Ohrmazd, moartea de Ahriman. Omul primordial, Gaya Marstan, Viul muritor', urmaşii lui, Masya şi Masyanag, 'Muritorul' cu sora şi soţia a 'Muritoarea', Entitatea Anidratăt, Ne-moartea', sunt de-ajuns pentru a. rata ce importanţă au, în religia reformată*, aceste două noţiuni în conflict.) ar odată trecut Timpul Primordial cu personajele lui fabuloase, este exclus a un erou, oricât ar fi de prestigios, să intervină în conflictul cosmic, pentru au contra creaţiei bune, cu un mijloc atât de puternic ca darul de a învia morţii, le a anula sau chiar de a suspenda actul morţii: Amoratât ţine de Dumnezeu i numai de Dumnezeu. În consecinţă, nu în neînţelegerile sale cu Dumnezeu, iici în relaţiile ambigue cu dâvii îşi pune Kaqs în acţiune, sau refuză să-şi ună în acţiune, o putere foarte apropiată de aceea pe care Kăvya Us'anas * foloseşte pentru dănava; şi nici, în special, în asaltul pe care-l dă cerului a. fruntea unei armate de demoni şi pe care Christenstn l-a comparat cu G%- greacă ce adăposteşte şi ea, după cum am amintit, o variantă a icestei teme; o face, mai smerit, într-un episod accesoriu, în ciuda frumuseţii icestuia şi din care nici un element nu depăşeşte societatea eroilor; acela pe care l-a identificat corect Hermann Lommel^ în 19384.


Yüklə 5,39 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   76   77   78   79   80   81   82   83   ...   138




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin