Haruki Murakami



Yüklə 1,77 Mb.
səhifə13/21
tarix06.08.2018
ölçüsü1,77 Mb.
#67379
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   21

1. Desigur (engl.).

318

319s— Ai mâncat de prânz ? m-a întrebat Ame din nou.

— Am mâncat mai devreme nişte sandvişuri pe drum, am repetat eu.

— Yuki ?

— Nu-mi trebuie nimic, a mormăit Yuki.

— Pe Dick l-am cunoscut în Tokyo, a zis Ame, aşezându-se picior peste picior şi privindu-mă.

Eu am avut senzaţia că explicaţia îi era desti­nată lui Yuki.

— El mi-a recomandat să merg în Kathmandu, a continuat ea. A zis că acolo puteam să găsesc inspiraţie. Ce frumos a fost în Kathmandu! Dick şi-â pierdut un braţ în Vietnam. A fost o mină, o Bouncing Betty, care se declanşează atunci când calci pe ea. Sare în aer şi explodează. Bum! Cel de lângă Dick a călcat pe una şi aşa si-a pierdut el braţul Ştii, e poet. Vorbeşte excelent japoneza, nu? Am stat o vreme în Kathmandu, apoi am venit aici, în Hawaii. După atâta timp petrecut acolo, .am .vrut să mergem într-un loc cald. Aşa a găsit Dick casa de aici. Este a unui prieten de-al lui. .Folosesc baia pentru oaspeţi pe post de cameră .obscură. Da, e un loc minunat.

După ce a spus aceste lucruri, a inspirat adânc, de parcă epuizase tot ce avea de zis, şi s-a întins. Apoi a rămas tăcută. Liniştea după-amiezii se adân­cise, iar particulele de lumină pluteau în toate direcţiile, ca o pulbere fină. Norul în formă de craniu de pitecantrop se afla în aceeaşi poziţie, deasupra liniei orizontului, la fel de încăpăţânat. Ţigara lui Ame ardea în scrumieră, aproape neatinsă.

Mă întrebam cum izbuteşte Dick North să facă sandvişurile cu o singură mână. Cum taie pâinea? Normal, cu mâna dreaptă ţine cuţitul. Şi pâinea cum o ţine? Cu piciorul? Chiar nu-mi dădeam seama. Poate că născocea o rimă potrivită şi pâinea se tăia singură. Oricum, de ce nu-şi punea o proteză?

320


* * *

Poetul a apărut puţin mai târziu cu o farfurie cu sandvişuri aranjate cu rafinament. Erau sand­vişuri cu şuncă şi castravete, mici, tăiate în stil englezesc, cu o măslină în vârf. Arătau foarte ape­tisant. Am fost impresionat de cât de bine erau tăiate. Dick North a deschis berea şi a turnat-o în pahar.

— Mersi, Dick, a zis Ame, apoi s-a întors către mine. Dick găteşte excelent.

— Dacă s-ar organiza un concurs de gătit pentru poeţi fără un braţ, sigur aş ieşi pe primul loc, a zis el, fecându-mi cu ochiul.

Ame m-a îndemnat să gust. Am luat unul şi a fost excelent, de un rafinament poetic. Ingredien­tele erau proaspete, combinaţia reuşită, metrica impecabilă. Delicios, dar eu tot nu puteam să înţe­leg sub nici o formă cum tăia el pâinea. L-aş fi întrebat, dar, evident, aşa ceva nu se face.

Dick North părea să aibă o viaţă foarte ocu­pată. Cât timp a mâncat Ame sandvişurile, s-a dus din nou la bucătărie şi a făcut cafea pentru toată lumea. Şi cafeaua era excelentă.

— Auzi, mi s-a adresat Ame, când eşti cu Yuki e în regulă?

Nu am înţeles o iotă din ce a vrut să spună. Ce să fie în regulă? Am întrebat-o la ce se referea.

— La muzică, desigur, a zis ea. Muzica rock. Nu-ţi provoacă dureri de cap?

— Nu, n-aş putea spune asta, am răspuns eu.

— Pe mine începe mereu să mă doară capul când o ascult. Nu rezist sub nici o formă mai mult de treizeci de secunde, îmi place să stau cu Yuki, dar muzica aia e imposibilă, a zis ea şi şi-a apăsat degetul arătător pe tâmplă. Pot asculta doar anu­mite genuri, de exemplu muzică barocă, anumite stiluri de jazz, muzică populară. Genul calm şi

321liniştitor, ăsta îmi place. Şi poeziile îmi plac. Pace şi armonie.

A mai scos o ţigară din pachet, a aprins-o, a tras un fum şi a pus-o în scrumieră. Mi-am închipuit că o să uite de ea şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Mă miram că nu provocase încă nici un incendiu. Acum înţelegeam foarte bine ce voia să spună Makimura când mi-a zis că şi-a pierdut talentul şi energia trăind cu ea. Ame era genul de om care nu oferă nimic celor din jurul ei, dar ia puţin câte puţin de la ei pentru a-şi menţine propriul său echilibru. Iar cei din jurul ei ofereau cu toţii, pentru că ea avea acea incredibilă forţă de atracţie care se numeşte talent. Ame considera că era dreptul ei natural să primească. Pace şi armonie. Toată lumea trebuia să se facă luntre şi punte ca ea să le aibă. îmi venea să strig în gura mea că pe mine nu mă priveşte. Eu eram acolo în vacanţă. Când se termina vacanţa, urma să mă întorc la munca mea de deszăpezire. Situaţia asta stranie o să ia sfârşit numaidecât, de la sine. în primul rând, eu nu aveam nimic de oferit talentului ei sclipitor şi, chiar presupunând că aş fi avut, preferam să folo­sesc acel ceva în interes personal. Ajunsesem tem­porar în acest loc straniu, printr-o întorsătură a destinului. Asta aş fi strigat în gura mare dacă aş fi putut. Oricum, nimeni nu pleca urechea la ce spuneam eu. în această familie mare, eu jucam rolul orăşcanului banal şi fără replici.

Norul plutea în continuare puţin deasupra liniei orizontului, păstrându-şi aceeaşi formă. Aveai sen­zaţia că dacă stăteai pe un vapor, în dreptul lui, şi întindeai un băţ, l-ai fi atins. Un craniu uriaş de pitecantrop uriaş. Parcă apăruse dintr-o falie a istoriei şi se rostogolise pe cerul oraşului. Noi doi suntem la fel, i-am zis eu norului.

După ce şi-a terminat sandvişurile, Ame s-a îndreptat din nou spre Yuki, şi-a afundat degetele în părul ei şi a ciufulit-o uşor. Yuki privea imobilă ceştile de cafea de pe masă.

322


— Ai un păr minunat, a zis Ame. Mi-am dorit să am un păr ca al tău, atât de neted şi de drept. Al meu se ciufuleşte imediat. Nici nu poţi să-ţi treci mâna prin el. Nu-i aşa, prinţesă? a zis ea şi şi-a lipit din nou nasul de tâmpla lui Yuki.

Dick North a strâns cutiile goale de bere şi farfuria, apoi a pus muzică de cameră. Mozart. M-a întrebat dacă mai voiam o bere şi i-am spus că nu.

— Aş vrea să discut puţin cu Yuki, a zis Ame cu o voce autoritară. Treburi strict familiale, ca între mamă şi fiică. Dick, ce zici să-i arăţi domnului împrejurimile, aşa, cam o oră?

— Da, sigur, a zis el şi s-a ridicat.

M-am ridicat şi eu. Poetul a sărutat-o pe Ame blând pe frunte, şi-a pus pe cap o pălărie albă de pânză şi o pereche de ochelari de soare verzi Ray-Ban.

— O să ne plimbăm cam o oră, a adăugat el. Voi două staţi aici şi vorbiţi liniştite. Noi doi o să mergem. Avem o plajă superbă aici, mi-a zis mie, luându-mă de braţ.

Yuki a ridicat din umeri şi mi-a aruncat o pri­vire lipsită de expresie. Ame a scos a treia ţigară din pachetul de Salem. Eu şi poetul fără un braţ am ieşit pe uşă în lumina sufocantă a după-amiezii, lăsându-le în urmă.

Ne-am urcat în Lancer şi am mers spre plajă. Dick mi-a spus că ar fi putut conduce fără probleme cu o proteză, dar că nu voia totuşi să-şi pună una.

— Nu este natural, mi-a explicat el. Dacă mi-aş pune-o, nu m-aş simţi în largul meu. Nu încape îndoială că mi-ar prinde bine, dar m-aş simţi ciudat. Parcă n-aş mai fi eu. Aşa că încerc să mă obiş­nuiesc să trăiesc cu o singură mână. Chiar dacă uneori nu este îndeajuns, încerc să mă descurc cu ce am.

323— Cum tăiaţi pâinea ? m-am trezit că-l întreb.

— Pâinea? a zis el şi s-a gândit un timp, de parcă nu înţelegea exact despre ce vorbeam.

Până la urmă a înţeles unde băteam.

— A, când tai pâinea! Da, este o întrebare per­fect justificată. Un om obişnuit n-are de unde să afle. Dar să ştiţi că e simplu. O tai aşa, cu o mână. Dacă apuc cuţitul normal, nu reuşesc. Şmecheria stă în felul în care îl ţin. Ţin lama între degete şi o mişc apăsând în acelaşi timp pe pâine. Cam aşa.

Mi-a arătat cum făcea, dar nu-mi venea să cred că aşa ceva era posibil în realitate, în plus, reuşise s-o taie mai bine decât o face un om obişnuit cu două mâini.

— Mă descurc decent, mi-a zis el zâmbind, după ce mi-a aruncat o privire. Reuşesc să fac destule lucruri cu o singură mână. Nu pot să bat din palme, dar pot să fac flotări şi tracţiuni. Mă antrenez. Cum aţi crezut că tai pâinea?

— M-am gândit că poate vă folosiţi de un picior sau...

— Interesant, a râs el foarte amuzat. O să scriu o poezie despre asta. O poezie despre un poet fără o mână care taie pâinea cu picioarele. Ar fi o poezie reuşită.

Nici n-am obiectat, dar nici nu m-am arătat de acord.

După ce am parcurs o bucată bună de drum de-a lungul coastei, am oprit maşina, am cumpărat şase beri reci (nici nu a vrut să audă să nu plă­tească el), ne-am retras într-un colţ mai puţin circulat de pe plajă, ne-am întins pe jos şi am băut bere. Pentru că era foarte cald, nu m-am îmbătat deloc. Plaja nu era prea hawaiiană. într-o parte creştea un pâlc de arbuşti pricăjiţi, iar nisipul era denivelat, tare şi plin de pietre, dar cel puţin nu

324


atrăgea turişti, în apropiere erau parcate nişte camionete şi se vedeau câteva familii bălăcindu-se în apă. Vreo zece localnici făceau surfing în larg. Norul-craniu avea aceeaşi poziţie şi aceeaşi formă. Stoluri de pescăruşi se învârteau pe cer ca rufele într-o maşină de spălat. Noi priveam relaxaţi peisa­jul, beam bere şi mai schimbam câteva cuvinte. Dick North mi-a spus cât respect avea faţă de Ame. Mi-a zis că e o artistă în deplinul sens al cuvântului. Când a adus vorba de ea, japoneza lui a început treptat să se întrepătrundă cu engleza, în japoneză nu putea să-şi exprime bine senti­mentele.

— După ce am cunoscut-o, mi-am 'Schimbat complet viziunea asupra poeziei. Fotografiile ei... cum să spun eu... lasă poezia în pielea goală. Noi ne tot învârtim şi ne frământăm alegându-ne cuvin­tele, dar fotografiile ei prind într-o clipă esenţa. Din aer, din lumină, din frânturi de clipe, ea reuşeşte să capteze şi să materializeze cele mai ascunse unghere ale sufletului uman. înţelegeţi ce spun?

în mare, i-am spus.

— Uneori, când îi privesc fotografiile, mă sperii. Am senzaţia că existenţa mea e pusă cumva în pericol, atât sunt de copleşitoare. Ştiţi ce înseamnă dissilient ?

I-am spus că nu.

— Cum se spune în japoneză?... Ca atunci când ceva plesneşte în bucăţi. Ca şi cum dintr-o dată lumea s-ar sfărâma. Timpul, lumina devin dissilient. într-o clipă. E un^eniu. Este altfel decât mine sau decât dumneata, îmi cer scuze, de fapt nici nu ştiu nimic despre dumneata.

— Nici o problemă, înţeleg perfect ideea, i-am zis eu, clătinând din cap.

— Geniul este un lucru foarte rar. Nu vreau să spun că talentul e de găsit la orice colţ de stradă. E un noroc să îl poţi întâlni, să îl poţi avea în faţa ochilor. Şi totuşi... a zis el, apoi a tăcut şi şi-a întins mâna dreaptă cu gestul cu care îţi desfaci

325sbraţele larg. Intr-un fel, poate să fie şi o experienţă dură. în anumite momente simt că îmi străpunge ego-ul cu un ac.

Stăteam cu urechea aplecată spre el şi priveam norul de la linia orizontului. Valurile din acea zonă erau puternice şi se spărgeau cu furie de ţărm. Mi-am afundat mâna în nisipul fierbinte, am strâns un pumn şi l-am prefirat apoi printre degete. Am repetat gestul de nenumărate ori. Surferii aştep­tau valurile, le prindeau, se întorceau până pe ţărm si vâsleau din nou spre larg.

— în plus de asta - adică de povestea cu ego-ul meu —, nu numai că sunt atras de talentul ei, dar o şi iubesc, a declarat el şi a pocnit din degete. Mă simt de parcă aş fi prins într-un vârtej. Eu sunt căsătorit cu o japoneză. Avem şi un copil. O iubesc şi pe soţia mea. încă o iubesc, însă când am cunos-cut-o pe Ame, atracţia pe care am simţit-o faţă de ea a fost de neînlăturat, ca un vârtej. N-am putut să-i opun rezistenţă. Am înţeles că este un lucru care ţi se întâmplă doar o dată în viaţă, întâlneşti aşa ceva o singură dată. Am înţeles bine asta şi chiar mi-am zic că, dacă o să fiu împreună cu ea, probabil o să ajung să regret că am cunoscut-o. Dar dacă nu rămân cu ea, viaţa mea şi-ar pierde sensul. Aţi simţit vreodată aşa ceva?

I-am spus că nu.

— Este foarte ciudat, a continuat Dick North. M-am străduit din răsputeri să-mi clădesc o viaţă tihnită şi senină. Soţie, copil, o căsuţă şi ceva de lucru. Veniturile mele nu erau foarte mari, dar pro­vocarea pe care mi-o oferea munca merita. Scriam poezii şi traduceam. Eram mulţumit. Mi-am pier­dut un braţ în război, dar simţeam că viaţa m-a recompensat cumva. Mi-a luat mult timp până am ajuns aici. M-am străduit cât am putut. E foarte greu să obţii liniştea sufletească. Eu am reuşit. Şi totuşi, a zis el, ridicând palma în aer şi mişcând-o de-a lungul liniei orizontului, se poate pierde într-o secundă. Cât ai clipi. Eu nu mai am unde să mă

326

întorc. La familia mea din Japonia nu mă mai pot întoarce, iar în America nici n-aş mai şti unde. Sunt plecat din ţară de mult prea mult timp.

Aş fi vrut să-l consolez cumva, dar nu am găsit cuvintele potrivite. Am continuat să iau nisip şi să-l prefir printre degete. Dick North s-a ridicat, s-a dus vreo cinci-şase metri mai încolo, până la un tufiş mai des, şi s-a uşurat, apoi s-a întors agale.

— Confidenţe, a zis el râzând. Chiar simţeam nevoia să vorbesc cu cineva. Ce credeţi?

Ce puteam să răspund la o asemenea între­bare ? Amândoi eram adulţi, trecuţi de treizeci de ani. Ne alegem singuri cu cine ne culcăm şi fie că este un vârtej, o tornadă sau o furtună de nisip, de vreme ce noi înşine am ales-o, n-avem decât să ne descurcăm cum putem. Acest Dick North îmi lăsase o impresie bună. Chiar îl respectam pentru cât de bine rezolva o serie de lucruri mai complicate cu o singură mână. Dar ce naiba puteam să răspund la o asemenea întrebare?

— în primul şi în primul rând, eu nu sunt artist, am zis. Prin urmare, nu prea înţeleg ce înseamnă o relaţie care să te inspire artistic, îmi depăşeşte puterea de înţelegere.

Dick a privit marea cu o faţă cam tristă. A dat să spună ceva, dar până la urmă n-a mai zis nimic.

Am închis ochii. Intenţia mea a fost să închid ochii doar puţin, dar se pare că am adormit buş­tean. O fi fost din cauza berii. Când m-am trezit, umbra copacilor se mutase şi-mi cădea pe faţă. Mă simţeam ameţit de căldură. Ceasul meu arăta ora două şi jumătate. Mi-am scuturat capul şi m-am ridicat. Dick North se juca cu un căţel pe ţărm. Sper că nu l-am rănit că l-am expediat în mijlocul poveştii şi am adormit, m-am gândit eu. în plus, vorbea despre ceva foarte important pentru el.



Şi eu ce naiba puteam să-i spun ?

Am început din nou să prefir nisipul printre degete, privindu-l pe Dick cum se juca cu căţelul.

327îi prindea capul cu braţul. Valurile se spărgeau zgomotos de ţărm, apoi se retrăgeau. Stropii albi de apă străluceau cu putere în lumina soarelui. Sunt eu prea rece, probabil, m-am gândit. Nu era vorba că nu îl înţelesesem. Fie că ai un braţ sau două, fie că eşti sau nu poet, trăim într-o lume dură. Fiecare are problemele lui. Dar suntem adulţi. Am ajuns până aici. Cel puţin n-ar trebui să punem întrebări dificile unui om pe care de-abia l-am cunoscut. E o chestiune de politeţe. Sunt prea rece, mi-am zis din nou şi am clătinat din cap. Nu că aş fi rezolvat ceva cu asta.

Ne-am urcat în Lancer şi ne-am întors. Dick a sunat la uşă şi ne-a deschis Yuki, cu o faţă complet lipsită de orice interes. Ame stătea turceşte pe canapea, cu o ţigară în gură şi ochii pierduţi în aer, de parcă era în mijlocul unei meditaţii zen. Dick North s-a dus la ea şi a sărutat-o din nou pe frunte.

— Aţi reuşit să vorbiţi? a întrebat el.

— Mmm, a mormăit ea cu ţigara în gură. Cred că fusese un răspuns afirmativ.

— Noi am stat pe plajă, la soare, şi am con­templat marginea pământului, a explicat el.

— Ar trebui să plecăm, mi-a zis Yuki sec. Eram de aceeaşi părere. De-abia aşteptam să

ne întoarcem în Honolulu, într-un loc gălăgios, real şi plin de turişti.

— Să mai veniţi în vizită. Vreau să ne mai vedem, j a zis ea, ridicându-se. |

Apoi s-a dus spre Yuki şi a mângâiat-o pe obraz, j

Eu i-am mulţumit lui Dick North pentru bere j

şi toate celelalte. Mi-a răspuns la politeţuri cu unj

zâmbet. >

în momentul în care am urcat-o pe Yuki pe i

scaunul din faţă, Ame a venit şi m-a tras deoparte,;

spunând că are ceva de vorbit cu mine. Am mers până la un părculeţ din apropiere. Ame s-a spri­jinit de un tobogan mic, a scos o ţigară, a scăpărat un băţ de chibrit şi şi-a aprins-o plictisită.

— Văd că eşti un om bun, a zis ea. Aşa că vreau să te rog ceva. Adu fetiţa încoace cât poţi de des. Să ştii că o iubesc şi vreau s-o văd. Pricepi ? Vreau s-o văd şi să stau de vorbă cu ea. Vreau să devin prietena ei. Cred că putem să fim prietene bune, înainte să fim mamă şi fiică. Aşa că aş vrea să stau cât mai mult de vorbă cu ea cât timp e aici.

Ame m-a fixat cu privirea. Nu ştiam ce să spun. Şi totuşi ceva tot trebuia să zic.

— Problema aceasta vă priveşte pe voi două, am zis eu.

— Desigur, a zis ea.

— Dacă Yuki vrea să vină încoace, sigur că o aduc, am continuat eu. Sau dacă mi-o cereţi dum­neavoastră, în calitate de părinte. Nu-i nici o pro­blemă, în oricare din aceste două cazuri. Mai mult de atât n-am ce să spun. Prietenia este ceva volun­tar, care nu implică o a treia persoană. Asta dacă nu cumva mă înşel eu.

Ame a căzut puţin pe gânduri.

— Spuneţi că vreţi să fiţi prietena ei. Foarte frumos. Dar mai întâi de toate sunteţi mama ei, nu ? Fie că vă place, fie că nu. în plus, ea are doar treisprezece ani şi are nevoie de o mamă. Are nevoie de cineva care să o iubească necondiţionat şi să o strângă în braţe atunci când îi e greu. îmi pare rău, eu văd lucrurile din afară şi poate mă înşel, dar cred că ea are nevoie mai întâi de cineva care s-o accepte pe deplin, nu de o prietenă de moment. Asta cred că trebuie lămurit în primul rând.

— Tu nu înţelegi, a zis Ame.

— Exact, nu înţeleg, i-am răspuns. Dar ştiu un lucru: Yuki e încă un copil şi suferă mult. Cineva trebuie să o protejeze. E nevoie de mult timp şi efort, dar cineva trebuie s-o facă. Asta înseamnă responsabilitate, înţelegeţi?

328

329sEvident, nu înţelegea.



— N-am zis s-o aduci în fiecare zi, a zis ea. Doar atunci când vrea ea. O să şi sun destul de des. Să ştii că nu vreau s-o pierd. Am senzaţia că în curând o să se facă. mare şi o să plece de lângă mine. Ceea ce îmi doresc eu e o legătură sufle­tească. Poate că n-am fost o mamă bună, dar am avut mereu nenumărate lucruri de făcut înainte să fiu mamă. Asta n-a ţinut de mine. Fata trebuie să înţeleagă. Ce caut eu e mai mult decât o simplă legătură între mamă şi fiică. Să zicem o prietenă de sânge.

Am oftat şi am clătinat din cap. Nu că aş fi rezolvat ceva cu asta.

La întoarcere am ascultat muzica de la radio fără să vorbim. Din când în când mai fluieram încet, dar altfel eram la fel de tăcuţi. Yuki stătea cu capul întors şi se uita pe geam. Nici eu nu aveam neapărat ceva de spus. Am condus aşa timp de vreo cincisprezece minute. Un vag presentiment mi-a străpuns mintea ca un glonţ tăcut şi în faţa ochilor mi-a apărut scris cu litere mărunte „Ai face mai bine să tragi undeva pe dreapta".

Urmându-mi acel presentiment, am oprit maşina într-o parcare de pe plajă şi am întrebat-o pe Yuki dacă se simţea bine.

— Ai păţit ceva? Te simţi bine? Vrei să bei ceva ? am întrebat-o eu, dar Yuki a rămas tăcută.

O tăcere foarte sugestivă. N-am mai zis nimic şi am încercat să-i descifrez înţelesul. Pe măsură ce îmbătrâneşti, începi să prinzi tâlcul unor ase­menea semnale, înveţi că trebuie să aştepţi până capătă o formă mai bine definită. E ca şi cum ai aştepta să se usuce vopseaua.

Două fete îmbrăcate în costume identice, negre şi sumare, treceau agale pe sub palmieri. Păşeau

330


ca nişte pisici pe vârful gardului. Erau desculţe şi costumele lor de baie arătau ca o mână de batiste înnădite, gata să zboare la prima rafală de vânt. Cu senzaţia stranie de realitate pe care ţi-o lasă un vis reprimat, cele două fete au traversat câmpul meu vizual de la dreapta spre stânga şi au dispărut.

Bruce Springsteen cânta Hungry Heart. Un cântec frumos. Şi DJ-ul l-a lăudat. Lumea încă nu e chiar de aruncat. Mi-am ros încet o unghie şi am privit cerul. Norul-craniu părea sortit să rămână în acelaşi loc. Hawaii. Parcă ar fi capătul pămân­tului. Mama vrea să devină prietena fiicei ei. Fiica are nevoie de o mamă mai mult decât de o prie­tenă. Trec una pe lângă cealaltă fără să se întâl­nească. Mama are un prieten. Un poet fără o mână, care n-are unde să se întoarcă. Şi tatăl are un prieten. Ucenicul Vineri, homosexualul. Totul e pe dos.

După câtva timp, Yuki şi-a lipit faţa de umărul meu şi a început să plângă. La început încet, apoi în hohote. Stătea cu mâinile aşezate frumos pe genunchi, cu nasul lipit de umărul meu, şi plân­gea. E normal, m-am gândit eu. în locul ei, şi eu aş fi plâns. E normal.

Mi-am trecut braţul în jurul umerilor ei şi am lăsat-o să plângă în voie. Mâneca tricoului s-a îmbibat de lacrimi. A plâns multă vreme, cutre-murându-se toată. Eu o ţineam strâns, fără să zic nimic.

Doi poliţişti cu pistoalele strălucind în soare au traversat parcarea. Un ciobănesc german cu limba atârnându-i din gură s-a învârtit şi el prin parcare, apoi a dispărut pe undeva. Frunzele pal­mierilor fremătau. O camionetă Ford s-a oprit în apropiere şi din ea a coborât un samoan impu­nător, care s-a îndreptat spre plajă însoţit de o fată frumoasă. La radio cânta J. Geils Bând. Dance Paradise.

în cele din urmă Yuki s-a liniştit.

331— Să nu-mi mai spui niciodată „prinţesă", da? mi-a zis ea, cu faţa lipită de umărul meu.

- Aşa ţi-am zis?

— Da.

— Nu-mi aduc aminte.



— Când ne-am întors de la Tsujido. în seara aia, mi-a explicat ea. Oricum, să nu-mi mai zici niciodată aşa.

— Jur că nu-ţi mai zic. Jur pe Boy George şi pe Duran Duran că nu-ţi mai zic niciodată aşa.

— Aşa îmi zice mama mereu. Prinţesă.

— Eu n-o să-ţi mai zic.

— Femeia aia mă răneşte mereu, mereu! Şi nici măcar nu-şi dă seama. De fapt, ea chiar mă iubeşte. Nu?

— Exact.


— Şi eu ce să fac ?

— N-ai decât să creşti.

— Nu vreau.

— N-ai încotro. Toţi creştem, chiar dacă nu ne convine. Toţi avem probleme, îmbătrânim şi într-o bună zi murim. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa o să fie şi de acum încolo. Nu eşti singurul om cu probleme.

Yuki şi-a ridicat spre mine faţa înlăcrimată şi m-a privit.

— Tu chiar nu eşti în stare să consolezi pe cineva ?

— Asta încercam să fac.

— Eşti complet pe lângă, a zis ea.

Apoi mi-a luat mâna de pe umerii ei, a scos un şerveţel din geantă şi şi-a suflat nasul.

— Haide, am zis eu pe un ton pragmatic şi am scos maşina din parcare. Hai să mergem acasă, înotăm puţin, apoi fac ceva de mâncare şi luăm frumos masa împreună.

332

Am înotat amândoi timp de o oră. Yuki era o înotătoare foarte bună. Am mers până mai spre larg şi ne-am jucat în apă, plonjând şi făcând tot felul de acrobaţii. Apoi am făcut un duş şi ne-am dus să cumpărăm legume şi carne pentru friptură. Am prăjit carnea cu ceapă şi sos de soia şi am făcut o salată de legume. Am preparat şi nişte misoshiru cu ceapă verde şi tdfu. A fost o cină plăcută. Am băut vin de California. Şi-a turnat şi Yuki o jumătate de pahar.



— Te pricepi la gătit, m-a complimentat ea impresionată.

— Nu chiar. Gătesc doar cu multă atenţie şi plăcere. Aici e diferenţa. E o chestiune de atitu­dine. Dacă pui pasiune în ceea ce faci, îţi este răsplătită într-o oarecare măsură. Dacă încerci să-ţi trăieşti viaţa în mod plăcut, reuşeşti într-o oarecare măsură.

— Şi mai mult de atât nu se poate ?

— Ce depăşeşte asta se cheamă noroc.

— Chiar că te pricepi să deprimi oamenii, măcar că eşti adult în toată regula, a zis Yuki nemulţu­mită.

După ce am strâns masa şi am spălat vasele, am ieşit la plimbare pe bulevardul Kalakaua. începeau să se aprindă luminile. Ne-am zgâit prin magazi­nele puţin cam demodate, am criticat mărfurile expuse, am privit oamenii care mergeau pe stradă şi ne-am oprit la barul de pe plaja hotelului Royal Hawaiian. Eu am băut din nou o pina colada, iar Yuki un suc de fructe. Mi-am imaginat cât de tare i-ar fi displăcut lui Dick North oraşul ăsta atât de gălăgios la căderea serii. Mie nu-mi displăcea deloc.

— Cum ţi s-a părut mama ? m-a întrebat Yuki.

— Sincer să fiu, nu prea pot să-mi dau cu păre­rea despre oamenii pe care de-abia i-am cunoscut,



Yüklə 1,77 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   21




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin