Hasdeu, Bogdan Petriceicu

v. 1 Abanos.

ABÀR, subst. n.; souci, inquiétude. „ Abar şi habar, vorbă turcească, care înseamnă «ştire», şi de aci «păs, grijă mare, temere»: abar n-am de tine = nu-mi pasă de tine; abar de grijă să n-aveţi de ameninţările lui = de loc să n-aveţi grijă de ameninţările lui; abar n-am avut de ce-mi spuneţi voi = nici prin minte mi-a trecut de ce-mi spuneţi voi” ( L. M. ).

Pann, Prov. II, 93: „Eu leşin, mor după tine, Şi tu habar n-ai de mine…” v. Habar.

— Haber.

1,2,3ABÀT ( abătùt, abàtere), vb. Sub această formă limba română posedă patru verbi foarte diferiţi prin semnificaţiune şi-n parte chiar prin origine, deşi în unele cazuri e anevoie a-i despărţi pe unul de altul, confundându-se în grai din cauza identităţii materiale. Vocabularul româno-latin scris în Banat, circa 1670 ( Col. l.

Tr., 1883, p. 421), ne dă:

1. Abat. Diverto. (Écarter).

2. Abat. Festino. (Hâter).

Trebui să mai adăugăm pe:

3. Abat. Deverto. (S’arrêter en passant).

4. Abate. Incidit. (Vient dans l’esprit).

Din aceste patru numere, cel dentâi singur derivă cu certitudine din latinul rustic battuo prin prepoziţiunea a b; apoi no. 2 şi no. 4 vin din acelaşi battuo, dar prin prepoziţiunea a d; în fine, no. 3 pare a fi rezultatul compromisului între a d şi 124 a b, fără a aparţine cutăruia sau cutăruia pe deplin.

A B AT

Sub raportul etimologic, cei patru verbi se reduc dară la trei, cari urmează a fi studiaţi îndeosebi.

I. lAbat = écarter, dévier.

1. Ca activ şi mai ales ca neutru: „…a abate un râu din albia sa; a abate un car din drum; de aci în înţeles moral: a abate un om din calea binelui şi a adevărului; cu elipsa obiectului real: abateţi din drum, că noi nu abatem” ( L. M. ).

Beldiman, Tragodia, v. 3735: „Taina vreau să se păzească şi numai voi să o ştiţi.

Interesul e al vostru, se cuvine să-l păziţi;

Grec de-acuma la domnie nu veţi mai avea nicicum, Dar să vă păziţi credinţa, să n-o abateţi din drum…”

Într-un basm din Transilvania: „a doua zi mergând iarăşi cu vitele la păscut, abătu din drum şi dete iarăşi pe la copaciul cu pricina, şi iarăşi se culcă la tulpina lui, şi iarăşi visă acelaşi vis…” (Ispir., Legende, 231).

2. Ca reflexiv: „…nu ne vom abate niciodată de la datoria noastră; nu te abate de la adevăr; v-aţi abătut din calea binelui…” ( L. M. ).

„… abatu-mă din cale = de via deflecto; abatu-mă de la bunătate = a bono deflecto; abatu-mă de la rău = declino a malo; abatu-mă într-o parte = secedo” (Bobb, Dict. I, 2).

N. Muste, Chron., p. 52: „…Domn să fie neschimbat, şi după viaţa lui să fie feciorii lui neschimbaţi, de nu se vor abate din obiceile ce sănt tocmite şi scrise…” Dosofteiu, 1680, ps. 33: „ abate-te de la rău şi fă binele”, unde în Vulgata: „ d e – c l i n a a malo et fac bonum”. Acelaşi pasagiu la Coresi, 1577: „ f e r é ş t e -te de rău şi fă bine”; la Silvestru, 1651: „ î n t o a r c e -te despre rău şi fă bine”; iar la Arsenie de la Bisericani, din sec. XVII ( Ms. Sturdzan, in-4, în Acad. Rom.), se traduce în trei feluri: „ p l e a c ă -te de rău” „ l a s ă -te de rău”, „ p ă r ă s š a ş t e -te de rău.”

Biblia Şerban-vodă, 1688, ps. 118: „blăstămaţi ceša ce să abat de cătră poruncile tale”, unde în Vulgata: „maledicti qui d e c l i n a n t a mandatis tuis”. Tot aşa la Dosofteiu, 1680: „blăstămaţi-s cariš să abat de la poruncile tale”. La Coresi, 1577: „blăstemaţii ce l e p î d a r î-se de légea ta”. La Silvestru, 1651: „blăstămaţi-s carii să d e p a r t î de porăncile tale”.

Vechile texturi întrebuinţează dară ca sinonimi la reflexivul mă abat pe: mă feresc, mă întorc, mă plec, mă las, mă părăsesc, mă leapăd, mă depărtez, pe lângă cari s-ar mai putea adăoga arhaicul: mă delung, toate exprimând sensul latinului d e c l i n o.

Această corespundinţă a lui abat în vechile texturi cu „declino” făcuse ca însuşi termenul gramatical „declinatio” să fie tradus româneşte de cătră unii prin: „ abat cuvânt, abatere cuvântului” (Bobb), pe când alţii îl traduceau prin „plecare” (Şincai). 125

A B AT

În l Abat, prefixul a, indicând î n l ă t u r a r e, vine deci neapărat din lat. ab, cu aceeaşi funcţiune ca în: absum, abigo, abdo, abduco, abeo etc.

II. 2Abat = hâter, presser, s’empresser.

1. Ca neutru.

Foarte des în limba veche.

Ureche, Chron., 184: „Tomşa, după izbânda cu noroc ce au înşelat pre Vişnoveţki, s-au întors spre Suceava, şi, stringănd ţeara, au încungiurat cetatea unde era închis Despot-vodă, şi au abătut puşcele de o bătea…”

Moxa, 1620, p. 364: „décii mérse (ConstantinŠ Marele) şi birui pre toţi, şi însuşi înpăratŠ întăšu creştinescŠ, şi abătu de surupâ caselé idolilorŠ şi astupâ capiştile…” Id., p. 386: „šarâ Theofil atunce abâtu de nu căuta să râmăe ceva din avuţie-şŠ, ce păzi de noì acša spărturâ de cetate…”

Viaţa S-tei Vineri, ms. din sec. XVII ( Cod. miscel., Braşov), p. 75: „stlăpniculŠ încâ nu putea răbda atăta putoare a acelui trupŠ, şi nevoitŠ fu diân stlăpŠ a deştinge, şi zise unora să sape o groapâ adăâncâ şi acolo să bage acelŠ trupŠ înpuţitŠ; šară aceša foarte cu osrădie ascultarâ elŠ cumu i învâţâ, şi se srăguiša în lucru, şi într-acéša amu aceša abăturâ şi, groapa adăâncăndŠ, săparâ…”

Varlam, 1643, II, f. 72: „şi de srăgŠ abâtu (sf. Gheorghie) de văndu ce avu şi déde săracilorŠ…”

Ibid., II, f. 29: „prinsâ de véste şi svăntulŠ Nicolae şi puse într-ănima sa să izbâvascâ acéle trei suflete diân mănule diavolului, şi abâtu de legâ într-o mâhramâ 300 de galbeni…”

Tot acolo cu acelaşi sens ne întimpină abătu de trei ori pe foaia 30.

Dosofteiu, Synax., 28 dec.: „oblicindŠ episcopulŠ, abătu de botedză pre toţ…” Uitat în limba actuală literară, acest abat n-a despărut din graiul săteanului român.

În Transilvania, în loc de: „mă silesc să viu curând”, se zice adesea: „ abat de vin curând” = cito venire conor (Bobb I, 2).

Iată cum descrie pe Dumnezeu un ţăran din Prahova: „Ăl mai muncitor creştin, vorba ghine, dăpă faţa pământului, dân cer şi dă supt soare, e Dumnezeu. Cine e mare ca el, drăguţu! El pururea lucrează şi nu să osteneşte.

D-aia e aşa dă puternic şi cu dare dă mână. Avuţiia lui curge pă râuri şi pă pâraie, stă-n fundu mărilor; unili averi şed negură pă faţa pământului şi-năuntru lui, altili ies dân pământ, şi câte n-or hi şi în air în sus, până dâncolo de vântu turbat! Dacă el abate pă nerăsuflate, mereu şi fără pregit, noi, mucoşi[i], să-nţelenim cu mâinili-n sân?…” (Jipescu, Vălenii-de-Munte).

Aci abate se explică prin „pururea lucrează”, o nuanţă de sens din „presser” – „activer”.

Fără continuitate, aceeaşi noţiune se cuprinde în imperativul foarte obicinuit pe la ţară: „ abate de porneşte! = age moveas, trachte dass du aufbrechest” ( L. B. ).

Cu acelaşi sens, românii de peste Carpaţi mai au imperativul reflexiv: abate-te!

pe care Clemens ( Wrtb., 1823, p. 4) îl traduce nemţeşte prin „fort!” 126

2. Ca impersonal.

A B AT

Un idiotism greu de tradus într-o altă limbă.

În sfera morală, în care se întrebuinţează mai cu deosebire, abate însemnează o cugetare sau o voire nemotivată, născută pe neaşteptate, venită în grabă nu se ştie de unde. Prin elementul „grabă”, acest abate se leagă cu abat = h î t e r, de unde s-a desfăşurat etimologiceşte; prin elementul „nu se ştie de unde”, e i m p e r s o n a l.

„Ca netransitiv, se zice de dorinţe, cugete şi rezoluţiuni subite şi capriţioase: Ce ţi-a abătut să pleci? Ţi-a abătut să te-nsori, şi mai multe nu! Mult te ţine când îţi abate?…” ( L. M. ).

Trei exemple din Costache Negruzzi: a) la trecut: „eu nu ştiu, ce i-au abătut tătăni-meu să vie să şeadă toată vara aice?…” ( Cârlanii, 203).

b) la trecut demult: „la vrâstă de patruzeci ani îi abătuse să se-nsoare…” ( Au mai păţit-o, 65).

c) la viitor: „de-mi va abate vrodată să-mi vând moşia…” ( Scrisoarea VIII).

Peste Carpaţi se întrebuinţează şi fără nuanţă ironică: „ abate-mi-se în minte = în memoriam venit” (Bobb); dar aceasta rar.

În sfera materială, se zice abate la orice durere grabnică şi de care nu ştim bine să ne dăm seamă. De exemplu, o ţărancă din Ialomiţa povesteşte despre fiu-său: „Lu Ionică al nostru nu ştiu ce i-a abătut la o urechie că-l doare urechia, mânca-l-ar măicuţa, dă nu să poate odihni dă loc; o să iau nişte cârpă dî la pămătuf şi baliga dân zioa dă Mărina ş-o să-l afum la urechie, că ci-că-i bun dă năjit, că dă pustišu d-ala-l doare urechia…” (T. Theodorescu, c. Lupşeanu).

Tot aşa abate se aplică la momentul când femeia începe a simţi durerile facerii.

„Într-una din zile, iată că şi nevestei îi abătuse să facă, şi născu un dolofan de copil, sănătos şi voinic ca tată-său…” (Ispir., Leg., 27).

Franţuzeşte această situaţiune se cheamă t r a v a i l, englezeşte l a b o u r; româneşte, impersonalul abate nu exprimă de loc vreo noţiune de m u n c ă, ci numai pe aceea de c a p r i c i u. În fond, „i-a abătut să facă un copil” nu diferă de: „i-a abătut să facă o glumă, o poznă, o copilărie”. Într-un caz ca şi-n celalalt, românul priveşte lucrurile dintr-un punct de vedere curat satiric, parcă ar zice: uite că din nemic iase ceva!

Ca să ne rezumăm, dintr-un tip latin a d – b a t t u o s-a format românul abat cu sensul fundamental de „dau înainte, grăbesc”; de aci apoi, pe de o parte neutrul abat „lucrez iute şi mult”, luându-se graba în bine; pe de alta, luându-se graba în rău, impersonalul abate „vine ceva pripit”.

III.3Abat = s’arrêter en passant.

Mai totdauna se întrebuinţează ca reflexiv.

Marian, Bucovina II, 103: „Frunză verde lemn de tei, Măi bădiţă, bade hei!

Ian teabate pe la noi Şi-ţi dejugă bieţii boi…”

A B AT

Balada Badiul: „Alei, cumnăţica mea!

Răsărit-ai ca o stea!

Ce vânt dulce te-a bătut

La noi de te-ai abătut?”

Beldiman, Tragodia, v. 1221: „Iau ce vor fără cruţare, nu lasă, de-ar fi putut, Ceva ca să mai rămâie, oriunde s-au abătut…”

N. Muste, Chron., p. 42: „Pentru aceea era mare nevoie şvezilor mergănd în urma oştilor moskiceşti, unde nici bucate nici hrană de cai nu găsia; şi ori încotro să vrea abate şvezii, tot ars şi stricat era…”

Cantemir, Chron. I, 69: „Aceşti doi pomeniţi domni troadeani, vânslind spre ltalie, s-au abătut în părţile unde acum iaste ţara veneţiianilor ş-au descălecat acea ţară…”

În zicerea: „mă abat la cineva”, e peste putinţă a decide dacă prefixul a vine din a b ori din a d, căci deşi se arată un fel de tendinţă, iar prin urmare a d, dar totuşi nu este o venire de-a dreptul sau cu hotărârea de a rămânea, ci numai în trecere şi din lature, ceea ce se exprimă prin a b. Oricum însă, elementul a d predomneşte.

Românul: „bine că te-ai abătut pe la noi” s-ar traduce în limba lui Terenţiu: „bene factum te a d venisse”. Tot aşa latinul: „Quis deus Italiam, quae vos dementia a d egit” (Virg., Aen.) nu e departe de al nostru: „ce vânt v-a abătut”.

E foarte important de a constata că niciunul din cele trei sau chiar patru sensuri ale românului abat nu corespunde francezului abattre, ital. abbattere, span. abatir, cari toate însemnează: „a doborî, a dărâma, a umili, a da jos” adecă ceva care româneşte nu se exprimă niciodată prin abat. Cauza diverginţei este că-n al nostru abat elementul principal, b a t, n-are în compoziţiune înţelesul de „lovesc”, ci pe acela de „împing”, de ex. în: stră-bat, răz-bat, z-bat. Astfel abat cu a d însemnează „pousser en avant”, iar abat cu a b „pousser de côté”, semnificaţiuni specifice româneşti, străine limbilor surori din Occidinte.

În macedo-româna nu există numai impersonalul abate; celelalte sensuri şi nuanţe de sens sunt toate bine reprezintate, cel puţin aşa cum se vorbeşte la Cruşova (M. Iutza).

Pentru 1 Abat: „ abati-te din cale” = „ é c a r t e z vous”. Pentru 2 Abat: „ abate callu cât poţi cama cu de-alaga” = „ h î t e z votre cheval autant que possible”. Pentru 3 Abat: „ abati-te şi la noi” = „ p a s s e z aussi chez nous”. Macedo-românii mai întrebuinţează pe abat cu sensul de s t r ă b a t, de ex.: „ abătui tută geana şi cu de-aghia vidzui piştireaua” = „ j ’ a i t r a v e r s é tout le plateau, et c’est à peine que j’ai trouvé la grotte.” Aceasta întăreşte şi mai mult ceea ce am spus noi mai sus, că numai la români verbul b a t capătă totdauna în compoziţiune sensul de „pousser”.

În macedo-româna se zice la infinitiv mai mult abăteare. Istriano-românii, cari zic şi ei la infinitiv abăteare, întrebuinţează acest verb ca reflexiv cu sensul de s c r i n -

128 t i r e, în expresiunea: „căzut-a şi s-a abătut pre mănă” (I. Maiorescu, Istria, 83).

A B Ă I O A R Ă v. Bat.

— Răzbat.

— Zbat.

— Străbat.

ABÀTERE (plur. abàteri), subst. fem.; écart, déviation. Fapta de a a b a t e sau de a s e a b a t e: înlăturare materială sau călcare morală. Rareori are sensul de venire uneva sau la cineva în trecere ( Lex. Bud.); şi niciodată pe acela de grăbire. Cu alte cuvinte, derivă mai cu seamă din 1 A b a t şi-n parte din 3 A b a t, dar nu din 2 A b a t.

v. Abat.

1ABÀ (art. àba, plur. abe), subst. fem.; bure de couleur blanche. Se întrebuinţează în Transilvania. Sub forma aspirată se află în Lexiconul Budan (p. 259): „ habă, pănură albă, pannus albus”. Accentul în àbă ne face a crede că cuvântul nu vine d-a dreptul din turcul ’ ab°, ci prin mijlocul altor vecini, fie unguri, fie serbi sau poloni, cari accentuează această vorbă totdauna pe prima silabă. În Transilvania, păstrându-se în acelaşi timp vechiul român p ă n u r ă = lat. panula, „ abă a căpătat prin diferenţiare sensul de ţesetură mai fină, deosebindu-se astfel de sinonimul său sub raportul calităţii” (I. Bianu, Târnava).

v. Aba.

— Abăioară.

— Pănură.

2ABĂ, subst. fem.; passe-temps, veillée rustique où l’on travaille en s’amusant.

Acest sinonim cu c l a c ă şi cu ş e z ă t o a r e n-are a face cu l Abă, cu care-l confundă Lexiconul Budan şi d. Şaineanu ( Tocil. Rev., t. 4, p. 651). În forma aspirată habă, singură pe care o cunoaştem, h nu este protetic, ci organic.

Pentru istoria cuvântului, v. 1 Habă.

ABĂGER. – v. Abager.

ABĂGERESC, adj.; appartenant au métier d’ abager. Epitetul de abăgeresc se dă mai cu seamă la un ac mare, numit în alte locuri: ac ţ i g ă n e s c.

v. 1 Ac.

ABĂGERIE. – v. Abagerie.

ABĂIOARĂ, subst. fem.; mantelet de cheval, mantelet de femme. Deminutiv de la a b a e, având aproape acelaşi sens.

Într-un act scris în Argeş, la 1621 (Arh. Stat., Episc. Argeş LXIX): „şi aŠ fost într-ace răcliţă 2 păhare de argintu ce au fost dăruite la nunta cuconii comisului, unul l-au dat nunul, altul l-au dat jupăneasa Chera a Găei; şi au fost l dulamă de zarba pre trupu cuptoşită cu atlaz roşu, şi šar o dulamă de zarba cuptoşită cu boga-siu, şi o abăioară vechi şi spartă; aceste s-au aflat…”

În Alexandria scrisă la 1704, în Bucureşti, de Bucur Grămăticul din Făgăraş

(ms., Arh. Stat.), între tezaurele lui Darie se pomeneşte la f. 50: „20 000 de abăioare de piei de péşte de mare, şi acela nicš un her nu-l tae…”, acolo unde în originalul 129

A B Ă I O A R Ă slavic, scris în Moldova la 1562 pentru M-rea Neamţ, se citeşte: „chakyzmŠ kon-skïch”, adecă „arşele” (Jagi, Opisi i izvodi I, 25; cfr. Miklosich, Lex., v. chakizmo).

— v. Alexandria.

Despa logofeteasă a lui Vlad Cocorăscu, într-o „foiţă de zestre” scrisă la 1689, dă între altele fiicei sale Elincăi: „…carăta cu 6 telegari; 1 cal de ginere cu rafturi, cu şa cu florile de sărmă, cu abăioara šară cu flori de sărmă…”

Cuvânt foarte eufonic, abăioară n-ar fi trebuit să dispară din limbă.

v. Abai. – 2 Abagiu.

— Abaluţă.

ABĂLÙŢĂ. – v. Abaluţă.

ABĂTĂTOARE (pl. abătători), subst. fem.; auberge, gâte. Lex. Bud.: „ abătătoare, loc de a b ă t u t, deversorium, diversorium”. Format prin acelaşi sufix ca în latinul diversorium.

v. 3 Abat.

1ABĂTUT, supin d’ a b a t. „Loc de abătut, deversorium, diversorium” ( L. B. ).

v. Abătătoare.

2ABĂTÙT (- ă); part. passé d’ a b a t, surtout dans le sens d’écarté. C. Negruzzi, Scrisoarea XIV: „Prin abătut înţelegeţi aceea ce francezul zice prin é c a r t é „.

Cantemir, Chron. I, 127: „a dachilor limbă samănă-ş cu a italilor, însă atâta-i de stricată şi abătută, cât de-abiia poate să înţăleagă italul…”, unde traduce pe’ bizan-tinul Chalcocondylas (lib. II): „D£kej d• crântai fonÁ paraplhs…v tÁ ’Italân, diefqarmšnh d• ™j tosoàton kaˆ d i e n e g k Ò s h …” v. 1 Abat.

ABĂZÀ, n. pr.; nom d’une famille noble moldave. La plural: Abăzeşti. Prin „Abazoestii” începe Cantemir ( Descr. Mold., ed. Papiu, 114) lista familiilor boiereşti moldovene din epoca sa.

Într-un act de la Dabija-vodă din 1662 ( A. I. R. III, 244): „acela sat (Păstrăvénii) šaste la ţănutul Neamţului, care sat au fostu a lui Gavril hatmanul, šar pre urma lui Gavril hatmanul au fost rămas acel sat pre măna a fiorilor lui Gavril hatmanul Radul şi cu Abăza…”

Abăzeştii erau încuscriţi cu Sturdzeştii, Moţoceştii şi alte neamuri boiereşti din Moldova. Unul din ei, Ilie Abăza, pe care cronicarul Neculcea ( Let. II, 366) îl numeşte „vornic despre doamna” pe lângă Dimitrie-vodă Cantemir, a însoţit la 1711 pe acest ilustru principe în Rusia, şi acolo a şi rămas, ajungând colonel în armata lui Petru cel Mare. – v. Vita Constantini Cantemiri, Moscva, 1783, p. 373–78.

Abăzà este unul din numile personale cele mai obicinuite în Turcia, unde l-au purtat mai multe personage istorice: Abaza-Hasan, Abaza-Mohamed paşa etc. (Ham-mer). Mateiu Basarab se urcase pe tronul Ţărei Munteneşti graţie unui Abaza-paşa.

130 „Într-acea vreme – zice cronica muntenească (ap. Cipariu, Arhiv, 1867, p. 18) –

A B I A fiind pre marginea Dunărei un paşă ce-l chema Abaza-paşa, şi înţelegănd el pentru această săracă de ţară cum au spartu-o domnii cei streini cu grecii ţarigrădeni, făcut-au acesta paşă sfat, ca să aducă pre Mateiu aga…” În regiunea Caucazului este o provincie întreagă ocupată de poporul numit Abazi (Schiefner). De acolo veniseră la noi şi Abăzeştii.

Această familie s-a aşezat în Moldova nu înainte de jumătatea secolului XVII, anume pe timpul lui Vasilie Lupul, care – zice Miron Costin ( Let. I, 283) – „şi-au adus doamnă pre fata unui Mărzac din Ţeara Cerchezască” iar cu dânsa au venit şi o seamă de circazieni: „cerchezi de a lui Vasilie-vodă” ( Ibid., 305).

v. Arapu.

— Cerchez.

ABEARE, subst. fem.; terme macédo-roumain pour banquet. „Iraţš la văr-nă abeare?

= fost-aţi la vro petrecere?” (M. Iutza, Cruşova). Tot abeare se cheamă masa pe care după nuntă o primeşte mireasa sau „nveasta nao” de la neamurile ei ( Id.).

Cuvântul vine învederat din b e a r e = lat. bibere, cu un a prepoziţional sau numai protetic, atât de des în dialectul macedo-român (v. 1 A). E foarte remarcabil că şi la vechii romani se făcea după nuntă un prânz, în timpul căruia mireasa căpăta daruri de pe la rude şi care se numea „repotia”, de la „potus” = b e u t u r ă.

v. Pocânzei.

— Nuntă.

ABÈŞ, adv.; en vérité, ma foi. Cuvântul se găseşte deja în Dicţionarul româno-latin, ms. circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 421), unde e scris Abesh, dar lăsat fără traducere.

Până astăzi se aude foarte des în partea răsăriteană a Banatului. „ Abeş se întrebuinţează în vorbire ca adverb afirmativ. De ex.: abeş că-i zic oamenii prost, că nu-i zic în zădar. De asemenea, unul vorbind ceva, celalalt afirmă vorba, zicând: abeş! „ (Sofr.

Liuba, com. Maidan, lângă Oraviţa, Banat). Prin urmare, abeş însemnează: „pre lege, pe cinste, pe credinţă”, adecă întocmai adverbul afirmativ albanez: bess! bessă!

şi chiar cu reduplicare: bessă păr bessă! (Hahn, II, 106), de la b e s s ă „credinţă”.

Nici albanezii n-au luat cuvântul de la români, nici viceversa, căci în dialectul macedo-român, singurul intermediar posibil între ambele aceste naţionalităţi în cazuri de împrumut, abeş lipseşte cu desăvârşire. Rezultă dară că albanezii şi românii l-au moştenit deopotrivă, unii în Epir, ceilalţi în Dacia, din substratul ante-roman tracic.

Românii adăugându-i prepoziţiunea a = a d, bănăţeanul abeş vrea să zică literalmente: „ad fidem”. După cum la români cuvântul s-a păstrat numai în Banat, tot aşa la albanezi nu-l mai conservă astăzi decât dialectul toschic, nu şi cel gheghic.

ABGÈ. – v. Abià.

ABÌ. – v. Abià.

ABIÀ, adv.; à peine. Disilabic: a-bia, sau trisilabic: a-bi-a. „ Abia pot sta pe picioare; abia se mişcă; abia s-a culcat şi a adormit; abia se poate crede ce spui tu; abia 131

A B I A întrasem la dânsul, când îl văzui sărind asupră-mi; abia răsărise soarele, când plecă la câmp…” ( L. M. ).

Cuvântul are două adumbriri de sens fundamentale: abia = anevoie, cu greu, şi abia = pe dată ce, îndată, chiar în momentul acela.

„Şoimuleanul meu, pentru care p-aci – p-aci eram să-mi perd viaţa până l-am dobândit, a îmbătrânit şi el; este un răpciugos; abia îşi târâie şi el viaţa de azi pe mâine. Altădată, abia mă arătam înaintea vrăjmaşului şi, să te ţii, pârleo! îi sfârâia călcâiele dinaintea feţei mele…” (Ispir., Legende, 12).

În acest pasagiu, primul abia însemnează „anevoie” al doilea – „pe dată ce”.

Cu sensul de a n e v o i e:

Balada Blăstemul: „Murgu-i mic şi drumu-i greu, Abia duce trupul meu…”

Moxa, 1620, p. 383: „perirâ mulţi greci, înpăratul încă abiša scâpâ…” Pann, Prov. III, 96: „Într-acea zi se târâră, După cum şi hotărâră, Cu vai, cu chin şi abia…”

Aci „cu vai” şi „cu chin” figurează ca sinonimi cu abia.

Cu sensul de p e d a t ă c e:

Zilot, Chron., p. 113: „pică poamele când se coc, abia mişcând pomul la rădăcină…”

Cost. Negruzzi, Alergare, 38: „ abia începuse a gusta dulceţile unei căsătorii potrivite cu întăiul ei bărbat, şi moartea îl seceră sub zidurile Silistrei…” Uneori nu se poate trage o sigură linie de despărţire între ambele sensuri.

Gr. Alexandrescu, Mulţumirea: „Aşa! Îmi trimiţi daruri, iubită copiliţă;

Abia eşti de o palmă, şi vrei să te slăvesc!

De ochii tăi albaştri, de mica ta guriţă, În limba armoniei îţi place să-ţi vorbesc…”

Aice abia însemnează ceva mijlociu între „cu greu” şi „pe dată ce”.

În zicerea „ abia aştept”, greul consistă în nerăbdare, într-o dorinţă prea vie de a vedea ceva realizându-se mai curând.

Dosofteiu, 1673, ps. 40: „Că pizmaşiš, eš mi să-mbuneadzâ Şabše-aşteăptâ în rău să mă vadzâ…”

În oricare din cele două sensuri, abia poate să-şi asocieze prepoziţiunea d e, 132 fără ca prin aceasta să se atingă cât de puţin înţelesul:

A B I A

„Deabie cresc şi mă fac floare, Abie mă-ncălzesc la soare, Şi pe mine cade-ndată

Umbră neagră-ntunecată…”

(Alex., Poez. pop.2, 232)

Moxa, 1620, p. 379: „cu mare chin şi meşteşugŠ de-abia dobândi cetatea…” C. Negruzzi, Aprodul Purice, 96: „Dabea dobele şi surle semnul bătăii vestesc, Îndată cu toţi-n oastea ungurilor năvălesc…”

Viaţa St. Nicolae, din sec. XVII ( Cod. ms. miscel., Braşov); p. 154: „toată cetatea plănge şi de-abiša te aşteaptâ…”

Pentru a exprime un adaus de greutate, abia poate să-şi asocieze două prepoziţiuni: c u d e -

Dosofteiu, Synax., decembre 10: „şi c u d e – abiša îlŠ înduplecarâ în sfatulŠ lor, şi le dzâsâ de-š fšacerâ a colibiţâ, o micâ căşoarâ…”

Mai adesea însă noţiunea superlativă de dificultate se reprezintă prin reduplicarea materială a lui abia: „Se duse să-şi deştepte ucenicul. Acesta dormea mort. Îl zgudui, îl scutură, şi abia, abia se deşteptă…”(Ispir., Leg., 370).

Tot aşa se reduplică abia pentru noţiunea de „pe dată ce”, când voim a arăta o acţiune petrecându-se mai repede.

Donici, în fabula Peptenul: „Că cum abia-abia de păru-i s-au atins, Copilul de dureri au şi strigat cu plâns:

Ce pepten îndrăcit!…”

În Sânta Scriptură, prin abia se traduce totdauna latinul v i x. Aşa, pasagiul din Vulgata ( Act. Apost. XXVII, 7–8): „et v i x devenissemus contra Gnidum, prohi-bente nos vento, adnavigavimus Cretae juxta Salmoneum; et v i x juxta navigantes, venimus în locum…”, se vede tradus: