I morţii şi VIII



Yüklə 1,79 Mb.
səhifə26/33
tarix12.01.2019
ölçüsü1,79 Mb.
#96013
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   33

7


Temînduse să nu fie văzut de oamenii care lucrau la cramă în tura de noapte, oameni care ştiau că murise, Bruno Frye nu intră cu furgoneta pe domeniu. Lăsă maşina cam la un kilometru şi jumătate depărtare, pe şoseaua principală, şi porni pe jos, prin vie, spre casa pe care o construise cu cinci ani în urmă.

Luna strălucea pieziş printre marginile zdrenţuite ale norilor, o lună albă şi rece, care arunca exact atîta lumină ca el săşi poată face drum printre araci.

Dealurile erau învăluite în tăcere. Aerul mirosea vag a sulfat de cupru, cu care fusese stropită via peste vară pentru a o feri de mană. Peste acest miros se simţea aerul proaspăt şi ozonat de după ploaie, ploaie care stîrnise şi izul de sulfat de cupru. Nu mai ploua. Furtuna nu fusese prea puternică, probabil, numai cîţiva stropi şi cîteva rafale de vînt. Pămîntul era moale şi umed, nu îmbibat de apă.

Cerul nopţii era puţin mai deschis la culoare faţă de cum fusese cu o jumătate de oră înainte. Zorile încă nu se treziseră la răsărit, dar nu erau departe.

Cînd ajunse în luminiş, Bruno se ghemui lîngă nişte tufe şi scrută umbrele din jurul casei. Ferestrele erau întunecate şi oarbe. Nici o mişcare. Nici un sunet, afară de şoapta blîndă a vîntului.

Ţinea în mîna stîngă o lanternă neaprinsă, iar în dreapta un cuţit. Era pregătit să atace şi să lovească la cea mai mică mişcare, dar, în afară de el, nu se mişca nimic.

Ajuns în prag, puse lanterna deoparte, scoase cheia din buzunarul hainei şi descuie uşa. Luă lanterna, deschise uşa cu piciorul, aprinse lanterna şi intră repede, cu cuţitul întins în faţă.

Dar ea nul aştepta în hol.

Cu paşi rari, parcurse una după alta încăperile mohorîte şi ticsite de mobilier. Căută prin dulapuri, în spatele canapelelor şi în spatele vitrinelor masive.

Ea nu era în casă.

Poate că el se întorsese la timp ca săi dejoace planurile.

Rămase în mijlocul salonului, continuînd să ţină în mîini lanterna şi cuţitul, amîndouă îndreptate spre podea. Se clătină pe picioare, istovit, ameţit, cu mintea tulbure.

Trăia unul dintre acele momente în care simţea o nevoie disperată să stea de vorbă cu el însuşi, săşi împartă sentimentele cu el însuşi, săşi înlăture nedumeririle împreună cu el însuşi, ca să poată gîndi limpede din nou. Dar nu va mai putea nicicînd să se sfătuiască cu el însuşi, fiindcă el însuşi murise.

Era mort.

Începu să tremure din toate încheieturile. Îl podidi plînsul.

Era singur, înfricoşat şi cu mintea învălmăşită.

Timp de patruzeci de ani jucase rolul omului obişnuit, fiind luat cu succes drept o persoană normală. Dar acum nu mai putea. Jumătate din el murise. Pierderea era prea mare ca săşi mai poată reveni. Îşi pierduse încrederea în sine. Nemaiputînduse întoarce spre el însuşi, nemaiavînd celălalt eu care săi dea sfaturi şi sugestii, îi lipseau resursele ca să păstreze şarada în continuare.

Dar căţeaua se găsea la St. Helena. Undeva în apropiere. Bruno nuşi putea limpezi gîndurile, nu se putea controla, totuşi ştia un lucru: trebuia so găsească şi so ucidă. Trebuia să scape de ea o dată pentru totdeauna.

Micul ceas deşteptător de voiaj fusese pus să sune joi dimineaţă la ora şapte.

Tony se trezi cu o oră înainte. Se trezi brusc, vru să se ridice în capul oaselor, îşi aminti unde se afla şi se lăsă înapoi pe pernă. Rămase culcat pe spate, în întuneric, cu privirea aţintită în tavan, ascultînd respiraţia regulată a lui Hilary.

Se trezise brusc ca să scape de un coşmar. Un vis brutal şi macabru, plin de morgi, morminte şi sicrie, un vis întunecat, apăsător şi încărcat de moarte. Cuţite. Gloanţe. Sînge. Viermi ieşind din pereţi şi din ochii goi ai cadavrelor. Morţi umblători vorbind despre crocodili. În vis, viaţa lui Tony se aflase în pericol de vreo şase ori, dar de fiecare dată Hilary păşise între el şi ucigaş şi de fiecare dată murise pentru el.

Un vis cumplit de tulburător.

Se temea să no piardă. O iubea. O iubea mai mult decît iar fi putut spune vreodată. Era un om dintro bucată şi nu ezita o clipă săşi exprime sentimentele, însă, pur şi simplu, îi lipseau cuvintele pentru a descrie sentimentul unic şi profund pe care il purta. Nici nu credea că ar exista astfel de cuvinte, toate cele pe care le ştia erau primitive, greoaie şi cumplit de nepotrivite. Dacă Hilary iar fi luată, şiar vedea în continuare de viaţa lui, fireşte, dar nu cu uşurinţă, nu fericit, ci doar cu preţul unei imense dureri şi suferinţe.

Privea tavanul întunecat şişi spunea că visul nu era un motiv de îngrijorare. Nu fusese un semn. Nu fusese o profeţie. Nu fusese decît un simplu vis. Un vis urît. Nimic mai mult decît un vis.

În depărtare un tren şuieră de două ori. Un sunet rece, singuratic şi jalnic, carel făcu săşi tragă cuvertura pînă sub bărbie.

Bruno decise că, probabil, Katherine îl aştepta în casa construită de Leo.

Ieşi din casa lui şi străbătu viile. Luă cu el lanterna şi cuţitul.

La primile sclipiri palide ale zorilor, cînd cea mai mare parte a cerului era încă neagrăalbăstruie, în timp ce valea rămînea cufundată în umbra nopţii pe cale să se risipească, urcă la casa de pe stîncă. Nu luă telefericul, fiindcă ar fi trebuit să meargă pînă la cramă şi să urce la etajul al doilea, unde se găsea staţia de teleferic, întrun colţ al clădirii. Nu îndrăznea săşi facă apariţia acolo, închipuinduşi că peste tot mişunau deja spionii lui Katherine. Voia să intre pe furiş în casă, aşa că singura cale erau treptele de pe suprafaţa stîncii.

Începu să urce grăbit cîte două trepte o dată, dar nu ajunse prea departe şişi dădu seama că trebuia neapărat să fie prudent. Scara era o ruină. Nu mai fusese reparată, cum se întîmpla cu telefericul. Decenii de ploi şi vînt, urmate de arşiţa verii, erodaseră o bună parte din mortarul care lega treptele între ele. Aproape la fiecare dintre cele trei sute douăzeci de trepte, pietre mici se desprindeau sub piciorul lui, prăvălinduse cu zgomot la baza stîncii. De cîteva ori fu pe punctul de aşi pierde echilibrul, de a cădea pe spate sau de a fi proiectat lateral, în gol. Balustrada de protecţie era veche, deteriorată şi lipsea pe porţiuni întregi. Dacă sar fi rezemat de ea, nu iar fi fost de nici un ajutor. Cu toate acestea, urcă încet şi cu atenţie treptele şi, în cele din urmă, ajunse în vîrful stîncii.

Traversă pajiştea năpădită de buruieni. Zeci de tufe de trandafiri, odinioară îngrijite şi tunse cu grijă, îşi trimiteau în toate direcţiile tentaculele cu spini transformate în grămezi de ramuri încurcate şi fără flori.

Bruno intră în bizara casă victoriană şi cercetă camerele pline de praf şi pînze de păianjen, care miroseau de la mucegaiul ce invadase draperiile şi covoarele. Casa era ticsită cu mobilă veche, obiecte de artă lucrate din sticlă, statuete şi multe altele, dar nu avea nimic sinistru. Femeia nu era nici aici.

Nu ştia dacă era bine sau dacă era rău. Pe de o parte, ea nu venise acasă, nu se instalase aici în lipsa lui. Asta era bine. Îl făcea să se simtă uşurat. Pe de altă parte... unde dracu' era?

Mintea lui devenea din ce în ce mai tulbure. Capacitatea de a gîndi raţional începuse săi slăbească în urmă cu cîteva ore, iar acum nu se putea baza nici pe cele cinci simţuri. Uneori i se părea că aude voci şi le căuta prin toată casa, ca săşi dea seama că nu fusese decît propriul lui glas. Alteori mucegaiul nu mai mirosea deloc a mucegai, amintind de parfumul preferat al mamei lui, ca în clipa următoare să miroasă din nou a mucegai. Cînd privea la picturile cunoscute, atîrnate pe pereţi încă de cînd era copil, nu reuşea săşi dea seama ce reprezentau, formele şi culorile rămîneau confuze şi privea uimit chiar şi la cele mai simple pînze. Se opri în faţa unui tablou care ştia că înfăţişează un peisaj cu copaci şi flori de cîmp, dar nu reuşi să vadă acele lucruri, nu reuşea decît săşi aducă aminte că ele se aflau acolo, acum vedea doar pete, linii disparate, puncte şi forme fără sens.

Încercă să nu se lase cuprins de panică. Îşi spuse că acea bizară tulburare şi derută se datora doar faptului că nu dormise toată noaptea. Străbătuse, la volan, o mare distanţă întrun timp scurt, era normal să fie istovit. Îşi simţea pleoapele grele, iritate, roşii şi usturătoare. Îl durea tot trupul. Avea gîtul înţepenit. Nu avea nevoie decît de odihnă. La trezire urma săşi recapete mintea limpede. Iată ceşi repeta în gînd. Iată ce trebuia să ajungă să creadă.

Scotocind casa dintrun capăt întraltul, ajunse în mansarda spaţioasă cu tavan înclinat, în care îşi petrecuse atîta timp din viaţă. În lumina lăptoasă a lanternei, văzu patul în care dormise în anii cît locuise la conac.

El însuşi se găsea deja în pat. El însuşi zăcea întins, cu ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit. Bineînţeles, ochii erau cusuţi. Veşmîntul alb nu era, de fapt, o cămaşă de noapte, era giulgiul în carel învelise Avril Tannerton. Fiindcă el însuşi era mort. Căţeaua îl înjunghiase şil ucisese. El însuşi era mort şi rece de o săptămînă.

Bruno se simţea prea moleşit ca să dea glas durerii şi furiei. Se duse la patul uriaş şi se lungi pe el, alături de el însuşi.

El însuşi mirosea îngrozitor. Un miros înţepător, de chimicale.

Aşternutul din jur era pătat şi umed de la scurgerile întunecate care se prelingeau încet din trup.

Lui Bruno nui păsa de murdărie. Partea lui de pat era uscată. Deşi el însuşi era mort şi nu avea nicicînd să mai vorbească sau să rîdă, lui Bruno îi făcea bine simplul fapt că se găsea alături de el.

Întinse mîna şi se atinse pe el însuşi. Atinse mîna rece şi rigidă şi o strînse întra lui.

Sentimentul de singurătate dureroasă se mai domoli.

Fireşte, nu se simţea întreg. Niciodată nu avea să se mai simtă întreg, fiindcă jumătate din el murise. Dar stînd întins alături de cadavru, nu se mai simţea chiar singur.

Lăsînd lanterna aprinsă, ca să împrăştie întunericul din mansarda oblonită, Bruno adormi.

Biroul doctorului Nicholas Rudge se găsea la etajul al douăzeci şi unulea al unui zgîrienori din inima oraşului San Francisco. Hilary se gîndi că, după toate aparenţele, arhitectul fie nu auzise în viaţa lui de sintagma "ţinutul cutremurelor", fie încheiase un tîrg avantajos cu Necuratul. Un perete al biroului lui Rudge era numai din sticlă, din podea pînă în tavan, şi împărţit în trei panouri enorme prin numai două bare înguste şi verticale din oţel. Dincolo de peretele de sticlă se întindea oraşul cu terasele lui, golful, magnificul Golden Gate Bridge şi cîteva fuioare întîrziate de ceaţă din noaptea ce trecuse. Briza dinspre Pacific se înteţea, sfîşiind norii cenuşii, şi cerul se făcea din clipă în clipă tot mai albastru. Priveliştea era spectaculoasă.

În capătul opus al încăperii spaţioase erau şase scaune confortabile, aranjate în jurul unei mese de cafea din lemn de tek. Era limpede că şedinţele de terapie în grup se desfăşurau în acel colţ. Tot acolo luară loc Hilary, Tony şi Joshua.

Rudge era un bărbat îndatoritor, înzestrat cu talentul de a face pe cineva să se simtă cea mai interesantă şi mai încîntătoare fiinţă pe care o întîlnise în viaţa lui. Era chel ca în palmă (ca o bilă de biliard, ca poponeţul unui bebeluş, ca un vultur pleşuv), însă avea barbă şi mustaţă, amîndouă tunse cu grijă. Purta costum cu vestă, cravată şi batistă asortată, dar înfăţişarea lui nu amintea prin nimic de un bancher sau de un filfizon. Avea un aer distins, inspira încredere, dar, cu toate acestea, era extrem de relaxat, ca şi cum ar fi fost încălţat cu tenişi.

Joshua rezumă datele pe care doctorul spusese că dorea să le afle, apoi ţinu o scurtă prelegere (care păru săl umple de încîntare pe Rudge) despre obligaţia psihiatrului de a proteja societatea de un pacient cu tendinţe criminale. După un sfert de oră, Rudge auzise suficient ca să se convingă că, în cazul de faţă, pretenţia de confidenţialitate între doctor şi pacient nu era nici recomandabilă, nici justificată. Se arătă dispus să le arate dosarul Frye.

— Trebuie totuşi să recunosc, spuse Rudge, că, dacă cineva dintre dumneavoastră ar fi venit la mine cu această poveste incredibilă, aş fi pus foarte puţină bază pe ea. Miaş fi închipuit că aveţi nevoie să vă tratez, ca specialist.

— Am luat în consideraţie şi posibilitatea ca nici unul dintre noi trei să nu fie în toate minţile, spuse Joshua.

— Dar am respinso, adăugă Tony.

— Ei bine, dacă întradevăr sînteţi în toate minţile, spuse Rudge, ar fi de preferat să spuneţi "noi patru", fiindcă maţi cîştigat de partea dumneavoastră.

În ultimele optsprezece luni, le explică Rudge, îl văzuse de optsprezece ori pe Frye între patru ochi, în şedinţe de cîte cincizeci de minute. După prima programare, cînd îşi dăduse seama că pacientul era profund tulburat de ceva, îl încurajase pe Frye să vină cel puţin o dată pe săptămînă, închipuinduşi că problema era mult prea gravă ca să se rezolve numai prin şedinţe lunare. Dar Frye se opusese ideii unor tratamente mai frecvente.

— După cum vam spus la telefon, continuă Rudge, domnul Frye era sfîşiat între două dorinţe. Voia săl ajut. Voia să ajungă la esenţa problemei. Dar, în acelaşi timp, se temea sămi dezvăluie unele lucruri... şi se temea de ce ar fi putut afla despre sine însuşi.

— Şi care era problema lui? întrebă Tony.

— Păi, problema în sine — blocajul psihologic carei provoca neliniştea, tensiunea şi încordarea — era îngropată în adîncurile subconştientului. De aceea avea nevoie de mine. În cele din urmă, am fi reuşit să depistăm acest blocaj, poate chiar săl rezolvăm, dacă terapia ar fi dat roade. Dar nam ajuns pînă acolo. Aşadar, nu vă pot spune ce era în neregulă cu el, fiindcă nu ştiu. Cred însă că ceea ce doriţi, de fapt, să mă întrebaţi este motivul care la adus pe Frye la mine. Ce la făcut săşi dea seama că avea nevoie de ajutor?

— Da, încuviinţă Hilary. Cel puţin, e un punct de plecare. Ce simptome avea?

— Elementul cel mai supărător, cel puţin din punctul de vedere al domnului Frye, era un coşmar care se repeta şi care îl umplea de spaimă.

Pe măsuţa rotundă de cafea se găsea un casetofon, cu două stive de casete alături: paisprezece întruna şi patru în cealaltă. Rudge se aplecă şi luă una dintre cele patru casete.

— Toate consultaţiile mele sînt înregistrate şi puse la păstrare întrun seif, spuse doctorul. Acestea sînt înregistrările şedinţelor cu domnul Frye. Aseară, după ce am vorbit la telefon cu domnul Rhinehart, am ascultat fragmente din aceste casete, ca sămi dau seama dacă puteam alege ceva semnificativ. Am bănuit că mă veţi convinge să deschid dosarul Frye şi mam gîndit că ar fi mai bine să auziţi plîngerile lui Bruno Frye rostite de propria lui voce.

— Excelent! exclamă Joshua.

— Această înregistrare datează de la prima şedinţă, preciză Rudge. În primele patruzeci de minute, Frye na spus aproape nimic. Lucru foarte straniu. Părea calm şi stăpîn pe sine, dar miam dat seama că era speriat şi că încerca săşi ascundă adevăratele sentimente. Se temea să stea de vorbă cu mine. A fost la un pas de a se ridica să plece. Dar am continuat săi vorbesc cu extrem de multă blîndeţe. În ultimele zece minute mia destăinuit motivul pentru care venise la mine, dar chiar şi atunci a trebuit săi scot cu cleştele vorba din gură. Iată o parte a convorbirii.

Rudge împinse caseta în casetofon şi puse aparatul în funcţiune.

Auzind timbrul cunoscut, grav şi hîrşîit, Hilary simţi un fior de gheaţă pe şira spinării.
Primul vorbi Frye:

"Sufăr de o tulburare."

Ce fel de tulburare?"

"Noaptea."

"Da?'"

"În fiecare noapte."



"Vrei să spui că nu poţi dormi?"

"Şi asta."

"Poţi fi mai explicit?"

"Am un vis."

Ce fel de vis?"

Un coşmar."

"Acelaşi în fiecare noapte?"

"Da."


"De cît timp îl ai?"

"De cînd mă ştiu."

"Un an? Doi ani?'"

"Nu, nu. Mult mai mult de atît."

"Cinci ani? Zece?'

"Cel puţin treizeci. Poate chiar mai mult."

"Ai avut acelaşi vis urît în fiecare noapte vreme de cel puţin treizeci de ani?"

"Întocmai."

"Nu se poate să fi fost chiar în fiecare noapte."

"Ba da. Nu mă iartă niciodată."

"Despre cei vorba în visul dumitale?"

"Nu ştiu."

"Nu te ascunde de mine."

"Nu mă ascund."

"Vrei sămi povesteşti?"

"Da."


"De aceea te afli aici. Atunci, povesteştemi."

"Vreau să povestesc. Însă nu ştiu ce înseamnă visul."

"Cum se poate să ai un vis noapte de noapte timp de treizeci de ani şi să nu ştii ce este?"

"Mă trezesc ţipînd. Întotdeauna ştiu că ma trezit un vis. Dar niciodată nu sînt în stare să mil amintesc."

"Atunci, cum ştii căi vorba de acelaşi vis?"

"Ştiu."


"Nui de ajuns."

"De ajuns pentru ce?'

"Ca să mă convingi că întotdeauna e vorba de acelaşi vis. Dacă eşti atît de sigur că e unul şi acelaşi coşmar care se repetă, atunci probabil ai motive întemeiate să gîndeşti astfel."

"Dacă vă spun..."

"Da?'

"O să mă credeţi nebun."



"Eu nu folosesc niciodată acest cuvînt."

"Nu?"


"Nu."

"Ei bine... de fiecare dată cînd mă trezeşte visul, am senzaţia că ceva se tîrăşte pe mine."

"Ce anume?'

"Nu ştiu. Nu reuşesc niciodată sămi amintesc. Dar am senzaţia că ceva încearcă sămi intre în nas şi în gură. Ceva dezgustător. Încearcă să pătrundă în trupul meu. Se furişează în colţul ochilor, încercînd sămi deschidă pleoapele. Îl simt mişcînduse pe sub haine. În părul meu. Peste tot. Ceva care colcăie, care se tîrăşte..."


Toţi cei din biroul lui Nicholas Rudge rămăseseră cu ochii aţintiţi asupra casetofonului.

Glasul lui Frye era la fel de hîrşîit, dar acum în el se ghicea o spaimă cumplită.

Hilary aproape că vedea figura schimonosită de groază a uriaşului, ochii măriţi de spaimă, obrazul palid, sudoarea rece la rădăcina părului.

Dialogul de pe casetă continuă:


"E vorba de un singur lucru care se tîrăşte?"

"Nu ştiu."

"Sau mai multe?'"

"Nu ştiu."

"Ce senzaţie ai?'

"Îngrozitoare... Oribilă..."

"De ce vrea acest ceva să pătrundă în trupul dumitale?"

"Nu ştiu."

"Spui că de fiecare dată te simţi aşa după un vis."

"Da. Timp de un minut sau două."

"Mai simţi şi altceva, în afară de senzaţia că ceva se tîrăşte pe dumneata?'

"Da. Darnui o senzaţie. E un sunet."

"Ce fel de sunet?'

"Şoapte."

"Adică, te trezeşti şi ţi se pare că auzi oameni şoptind?"

"Da. Şoapte. Şoapte. Şoapte. De jur împrejurul meu."

"Cine sînt oamenii aceştia?'

"Nu ştiu."

"Ce şoptesc?'

"Nu ştiu."

"Ai impresia că încearcă săţi spună ceva?

"Da. Dar eu nui înţeleg."

"Ai vreo presupunere? Vreo bănuială? Poţi ghici cumva?'

"Nu aud exact cuvintele, dar ştiu că nui ceva de bine."

"Nui ceva de bine? Cum adică?'

"Mă ameninţă. Mă urăsc."

"Şoapte ameninţătoare."

"Da."


"Cît durează aceste şoapte?"

"Cam tot atît cît... foşnetul... tîrîtul..."

"În jur de un minut?'

"Da. Vorbesc ca un om nebun?"

"Cîtuşi de puţin."

"Nu se poate. Sînt convins că vorbesc ca un om nebun."

"Domnule Frye, credemă că am auzit relatări mult mai bizare decît a dumitale."

"Mă tot gîndesc că, dacă aş înţelege ce spun şoaptele şi dacă aş şti ce anume se tîrăşte pe mine, miaş da seama ce înseamnă visul. Iar dacă aş şti ce reprezintă, poate că nu laş mai avea."

"Cam aşa vom aborda şi noi problema."

"Mă puteţi ajuta?"

"Ei bine, asta depinde în mare măsură de cît eşti de dispus să te ajuţi singur."

"Oh, vreau să scap de acest coşmar. Sigur că vreau."

"Atunci, probabil că vei reuşi."

"Îl am de atîta vreme... dar nu reuşesc să mă obişnuiesc cu el. Mie groază să merg la culcare. În fiecare noapte mie, pur şi simplu, groază de acest vis."

"Ai mai consultat vreun psihiatru?'

"Nu."


"De ce?"

"Mia fost teamă."

"Teamă de ce?"

"De ce... ar putea descoperi."

"De ce săţi fie teamă?'

"Ar putea fi ceva... ruşinos."

"De mine nu trebuie săţi fie ruşine."

"Miar putea fi ruşine de mine însumi."

"Nui cazul săţi faci griji. Sînt medicul dumitale. Mă aflu aici, ca să te ascult şi să te ajut. Dacă dumneata..."
Doctorul Rudge scoase caseta din aparat şi spuse:

— Un coşmar repetat. Nui ceva chiar atît de neobişnuit. Dar un coşmar urmat de halucinaţii tactile şi auditive nu întîlneşti în fiecare zi.

— Şi totuşi, interveni Joshua, nu va făcut impresia că ar fi periculos?

— Oh, Dumnezeule, nu! răspunse Rudge. Era, pur şi simplu, speriat de un vis, lucru explicabil. Faptul că unele senzaţii din vis persistau şi după ce se trezea înseamnă că acel coşmar reprezenta ceva deosebit de urît, o experienţă îngropată undeva în străfundurile subconştientului. În general, coşmarurile sînt o cale sănătoasă de a elibera presiunea psihologică. Nu prezenta simptome de psihoză. Nu părea să confunde visul cu realitatea. Le delimita net cînd vorbea despre ele. În mintea lui exista o distincţie clară între coşmar şi realitate.

Tony se trase mai în faţă pe scaunul pe care şedea.

— Este posibil să fi fost mai puţin sigur pe realitate decît a părut în faţa dumneavoastră?

— Adică, dacă e posibil... să se fi prefăcut?

— Este posibil?

Rudge încuviinţă din cap.

— Psihologia nui o ştiinţă exactă. În comparaţie cu ea, psihiatria este şi mai puţin exactă. Da, este posibil să se fi prefăcut, mai ales că ne întîlneam o dată pe lună şi nu aveam cum să urmăresc fluctuaţiile stării lui de spirit şi schimbările de personalitate, care ar fi fost mult mai evidente în cazul unor întrevederi săptămînale.

— Ţinînd cont de ce va spus Joshua adineauri, vorbi şi Hilary, aveţi impresia că, întradevăr, se prefăcea?

Rudge zîmbi trist.

— Se pare că aşa sa întîmplat, nu?

Luă altă casetă, care fusese derulată la un anumit moment al altei convorbiri dintre el şi Frye, şi o introduse în aparat.


Niciodată nai pomenit de mama dumitale."

"Cei cu ea?'

"Asta te întreb şi eu."

"Mă copleşiţi cu întrebări, nui aşa?"

"Cu unii pacienţi, aproape că nui nevoie să pun întrebări. Pur şi simplu, îşi deschid sufletul şi încep să vorbească."

"Da? Despre ce vorbesc?

"Deseori vorbesc despre mama lor."

"Trebuie să fie foarte plicticos pentru dumneavoastră."

"Numai rareori. Povesteştemi despre mama dumitale."

"O chema Katherine."

"Şi?"

"Nam ce spune despre ea."



"Fiecare are ce spune despre mama lui... şi despre tată."
Timp de aproape un minut se aşternu tăcerea. Singurul sunet era fîşîitul benzii care continua să se învîrtească.

— Îl aştept, spuse Rudge, explicînd rostul tăcerii. Va vorbi numaidecît.


"Domnule doctor Rudge?"

"Da?"


"Credeţi...?"

"Ce anume?'

"Credeţi că morţii rămîn morţi?"

"Vrei să ştii dacă sînt credincios?"

"Nu. Vreau să spun... credeţi că cineva poate muri... ca apoi să se întoarcă din mormînt?"

"Ca un strigoi?"

"Da. Credeţi în stafii?"

"Dar dumneata?'

"Eu vam întrebat primul."

"Nu. Nu cred în stafii, Bruno. Dar dumneata?'

"Încă nu ştiu."

"Ai văzut vreodată o stafie?'

"Nu ştiu precis."

"Ce legătură are asta cu mama dumitale?'

"Ea mia spus că... se va întoarce din mormînt."

"Cînd ţia spus asta?'

"Oh, de mii de ori. Mereu zicea aşa. Zicea că ştie cum trebuie să facă. Zicea că va fi cu ochii pe mine şi după moartea ei. Şi că, dacă va vedea că nu mă port cum trebuie şi numi duc viaţa aşa cum voia ea, se va întoarce din mormînt şi mă va face să regret amarnic."

"Ai crezuto?'

"..."

"Ai crezuto?'



Yüklə 1,79 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin