Introducere : Slide 4 Globalizare



Yüklə 335,89 Kb.
səhifə6/12
tarix26.10.2017
ölçüsü335,89 Kb.
#15233
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   12

Cooperarea Schengen




Istoria şi dezvoltarea Acordului Schengen
La 14 iunie 1985, Republica Federala Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg si Olanda au semnat Acordul Schengen (Schengen fiind o localitate din Luxemburg) cu privire la abolirea treptata a controlului vamal comun acestor tari care doreau să stabilească o zonă fără restricţii privind circulaţia persoanelor şi a mărfurilor, în care controalele la frontieră dintre ţările participante să fie eliminate şi să existe o cooperare mai strânsă în vederea combaterii criminalităţii transnaţionale. Ulterior, cooperarea Schengen a fost incorporată în cooperarea UE şi include în prezent toate statele membre ale Uniunii Europene, mai puţin Irlanda şi Marea Britanie.

Începând din 1954, ţările nordice sunt membre ale Uniunii Nordice a Paşapoartelor, care prevede şi ea o zonă fără restricţii de circulaţie pentru Islanda, Danemarca, Suedia, Finlanda şi Norvegia. Când ţările nordice membre ale UE, Danemarca, Suedia şi Finlanda, s-au alăturat cooperării Schengen, Norvegia şi Islanda au fost nevoite să încheie un acord cu statele Schengen pentru a păstra Uniunea Nordică a Paşapoartelor.

Norvegia a încheiat aşadar cu Uniunea Europeană un acord de asociere la zona Schengen, în 1999. Acest acord îi permite Norvegiei să ia parte la elaborarea legislaţiei privind implementarea, punerea în aplicare şi dezvoltarea ulterioară a acquis-ului Schengen (întregul corpus de acorduri şi acte legislative aferente sistemului Schengen). Acesta este cel mai important acord încheiat de Norvegia cu UE, în afara Acordului SEE.

Pentru a institui o zonă cu o frontieră externă comună şi fără controale la frontierele interne, toate statele participante trebuie să aibă condiţii de intrare în ţară identice. Acest lucru înseamnă, de exemplu, că trebuie să existe norme comune privind categoriile de cetăţeni ai ţărilor terţe cărora li se solicită viză. Pe de altă parte, vizele acordate sunt în general valabile în toate ţările Schengen. Mai mult, toate statele participante trebuie să se poată baza pe capacitatea celorlalte ţări de a efectua controale satisfăcătoare la frontieră. De aceea, acquis-ul Schengen include norme privind măsurile de control care trebuie puse în aplicare la frontiera externă a zonei Schengen.

Acquis-ul Schengen prevede, de asemenea, cooperarea dintre autorităţile poliţieneşti din statele participante. Un sistem comun de informaţii (Sistemul de Informaţii Schengen, SIS) le permite poliţiştilor din ţările Schengen să emită avertizări privind criminalii căutaţi într-o ţară anume, persoanele dispărute sau bunurile furate.

Cooperarea Uniunii Europene în domeniul justiţiei şi afacerilor interne s-a extins treptat pentru a include mai mult decât simpla cooperare Schengen. Tendinţele actuale vizează o cooperare mai strânsă între poliţie şi procuraturile din diferite ţări, armonizarea legislaţiei din domeniul dreptului civil şi penal şi o politică comună privind imigraţia şi acordarea dreptului de azil. Acordul Schengen nu implică automat faptul că Norvegia face parte din această cooperare extinsă.

Cu toate acestea, Norvegia se confruntă cu aceleaşi probleme ca şi statele membre ale Uniunii Europene în ceea ce priveşte criminalitatea transnaţională, ca de pildă terorismul, traficul de droguri şi traficul cu fiinţe umane. De aceea, cooperarea Schengen este cea mai potrivită arenă în care Norvegia poate ridica probleme de interes comun, care depăşesc uneori domeniul strict de aplicare a acquis-ului Schengen. Norvegia este interesată, de asemenea, în caz că este necesar, să încheie acorduri speciale de cooperare în domenii specifice. Un exemplu în acest sens este acordul de cooperare pe care Norvegia l-a încheiat cu EUROPOL, organizaţia forţelor de poliţie din Uniunea Europeană.

La 19 iunie 1990 a fost semnată Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen. Punctele cheie ale acordului vizează măsurile de creare, în urma abolirii controlului vamal comun, a unui spaţiu comun de securitate şi justiţie. Obiectivele principalele ale acordului rezidă în:



  • armonizarea prevederilor legate de intrarea şi şederea de scurtă durată în spaţiul Schengen a cetăţenilor din afara UE (omogenizarea vizei Schengen);

  • problema azilului (cu determinarea privind cărui dintre Statele Membre se va supune solicitantul azilului);

  • probleme de combatere vamală a crimelor legate de droguri;

  • cooperarea politiei (urmăriri periculoase);

  • cooperarea dintre statele Schengen în probleme de justiţie.

Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen a intrat în vigoare la 1 septembrie 1993; prevederile lui nu puteau să aibă un efect practic totuşi, până când condiţiile tehnice şi legale (aşa ca datele bancare şi datele relevante privind protecţia autoritarilor) nu erau îndeplinite. Astfel, Convenţia a început sa aibă efect practic la 26 martie 1995 atât pentru părţile originare ale Acordului Schengen, cât şi pentru Spania şi Portugalia. Din 1995, Italia, Grecia, Austria, Danemarca, Finlanda şi Suedia au aderat la Convenţie, care a intrat în vigoare pentru cele trei ţări nordice abia la 25 martie 2001.

Odată ce controlul vamal este complet abolit, deţinătorul vizei comune este îndreptăţit să stea în cele 15 state mai sus menţionate care aplică Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen pentru maximum până la 90 zile într-o perioadă de şase luni, în timpul în care e valabilă viza.



Punctele cheie ale Convenţiei cu privire la Implementarea Acordului Schengen:

    • Cetăţenii ţărilor ce implementează Acordul Schengen (vezi itemul 1) pot trece frontierele interne ale ţărilor semnatare la orice punct fără controlul vamal.

    • Viza fără restricţii teritoriale (viza turistica sau cea business ce permite deţinătorului să stea până la 90 de zile într-o perioadă de şase luni, viza de tranzit sau la aeroport), acordată unui cetăţean dintr-o ţară-terţă de una din ţările semnatare, îndreptăţeşte deţinătorul, în acelaşi scop şi pe durata validităţii vizei, să intre fără controlul vamal pe teritoriul oricărei dintre tarile semnatare.

    • Orice cetăţean dintr-o ţară-terţă cu permis de reşedinţa valid în una dintre ţările semnatare poate călători cu un paşaport valid, fără a cere o viza, timp de 90 de zile într-o perioadă de şase luni, în alte ţări semnatare.

    • Armonizarea politicii de vize in ţările Schengen (lista comună a cetăţenilor din ţările-terţe care solicită vize).

    • Controlul vamal extern potrivit unui standard comun Schengen.

    • Accesul tuturor ţărilor Schengen la Sistemul Informational Schengen (SIS) furnizând date despre identitatea personală sau alte informaţii din spaţiul Schengen.

    • Cooperare apropiată dintre poliţie şi justiţie.

    • Unificarea eforturilor pentru combaterea crimei legate de droguri.

    • Reguli ce determină acordarea competentei pentru procedurile de azil (in prezent, înlocuite de întrevederile similare ale Convenţiei de la Dublin, din 15 iunie 1990).


Integrarea Acordului Schengen în Uniunea Europeană
Începând cu 1 mai 1999 Protocolul Schengen al Tratatului de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 a integrat cooperarea Schengen în cadrul Uniunii Europene. Astfel, Comunitatea Europeana şi-a asumat competenţa pentru largile spaţii ale acqui-urilor Schengen (Acordul Schengen şi variatele prevederi adoptate in acest context), precum şi pentru ulterioara sa dezvoltare. Pentru Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca s-au făcut aranjamente speciale. Deşi Marea Britanie şi Irlanda nu sunt părţi ale Acordului Schengen, ele pot, cu aprobarea Consiliului UE, să aplice acqui-urile Schengen în întregime sau în parte şi să participe la dezvoltarea ulterioară. Danemarca va decide pe baza de analiză de caz dacă va participa, sub prevederile legislaţiei internaţionale, la dezvoltarea ulterioară a acqui-urilor şi dacă va integra în legislaţia sa naţională şi legislaţia Comunităţii, dezvoltată fără participarea sa.

Acordurile de cooperare dintre ţările semnatare Schengen şi Norvegia şi Irlanda au fost înlocuite respectiv cu acordurile asociate cu UE, foarte asemănătoare la conţinut, încheiate în baza Tratatului de la Amsterdam.

Pentru cetăţenii UE si cetăţenii tarilor-terţe care locuiesc în UE, Acordul Schengen are drept rezultat creşterea substanţială a libertăţii de călătorie şi îmbunătăţirea siguranţei în interiorul ţărilor Schengen si frontierelor lor externe.

In prezent ţările semnatare ale Acordului Schengen sunt Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Finlanda, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania si Suedia.



Prevederi legale selective privind Acordul Schengen


  • Acordul din 14 iunie 1985 dintre guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republica Federală Germania şi Republica Franceză privind abolirea treptată a controlului vamal la frontierele comune.

  • Convenţia din 19 iunie 1990 ce implementează Acordul Schengen din 14 iunie 1985 dintre guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republica Federală Germania şi Republica Franceză privind abolirea treptată a controlului vamal la frontierele comune (Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen

  • Legea de la 15 iunie 1993 cu privire la Acordul Schengen din 19 iunie 1990 privind abolirea treptata a controlului vamal la frontierele comune.

  • Notificarea din 14 iunie 1985 despre Intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la Implementarea Acordului Schengen din 14 iunie 1985 dintre guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republica Federală Germania si Republica Franceza privind abolirea treptată a controlului vamal la frontierele comune.

  • Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997.


Sistemul Informatic Schengen
Convenţia de Aplicare a Acordului de la Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune interne, a fost semnată la data de 19 iunie 1990, intre Belgia, Germania, Franţa, Luxemburg si Olanda.

Sistemul Informatic Schengen face parte din Titlul IV al Convenţiei, art. 92-101. Conform acestora, părţile semnatare ale convenţiei vor crea şi administra un sistem informatic comun, denumit Sistemul Informatic Schengen, compus dintr-o secţiune naţională în fiecare stat şi un serviciu de asistenţă tehnică. Sistemul Informatic Schengen trebuie să permită autorităţilor desemnate de fiecare stat membru ca, prin intermediul unei proceduri de căutare automată, să aibă acces la semnalmentele cu privire la persoane şi obiecte pentru controale la frontiera în concordanţă cu legislaţia naţională ,, precum şi, în cazul semnalmentelor prevăzute la art. 96, pentru acordarea vizelor, permiselor de şedere si pentru supravegherea străinilor in contextul aplicării dispoziţiilor convenţiei referitoare la circulaţia persoanelor.

Fiecare Stat Membru creează si administrează, in nume propriu şi pe riscul său, secţiunea sa naţională din Sistemul Informatic Schengen, al cărei fişier de date va fi identic cu fişierele celorlalte secţiuni naţionale ale fiecărui Stat Membru, prin utilizarea serviciului de asistenţă tehnică. Pentru a permite transmiterea rapidă şi eficientă a datelor, fiecare stat membru se conformează, din momentul creării secţiunii sale naţionale ,, protocoalelor şi procedurilor stabilite de comun acord cu celelalte state pentru serviciul de asistenţă tehnică. Fişierul de date al fiecărei secţiuni naţionale va servi la căutarea automată pe teritoriul fiecărui stat. Consultarea fişierelor de date din secţiunile naţionale ale altor state nu va fi posibilă.

Statele creează şi administrează în comun, asumându-şi împreună riscurile, serviciul de asistenţă tehnică al SIS, pentru care este responsabilă Franţa; acest serviciu işi are sediul la Strasbourg. Serviciul cuprinde un fişier de date care asigură on-line faptul că fişierele de date ale secţiunilor naţionale sunt ţinute identic. Acest fişier al serviciului de asistenţă tehnică conţine alerte referitoare la persoane şi obiecte de interes pentru toate statele membre.

Statele semnatare ale Convenţiei, conform legislaţiei naţionale, vor schimba informaţiile suplimentare în legătură cu alertele introduse în sistem şi acţiunile ce trebuie urmate în momentul descoperirii unei persoane sau obiect dat în urmărire prin SIS, prin intermediul unei autorităţi desemnate în acest scop, denumita Biroul SIRENE (Suplimentary Information Requested at National Entry).

Sistemul Informatic Schengen are ca obiect menţinerea ordinii şi securităţii publice, inclusiv a securităţii naţionale. Acest sistem cuprinde doar categoriile de date care sunt furnizate de fiecare stat membru şi care sunt necesare în scopurile prevăzute la art. 95-100 din Convenţie Statul semnalat (care introduce un semnalment) verifică dacă importanţa cazului justifică includerea semnalmentului în SIS.

Categoriile de date sunt următoarele:


  • Persoanele pentru care a fost emis un semnalment;

  • Obiectele la care se face referire în art. 99 şi 100

În ceea ce priveşte persoanele informaţiile se limitează la următoarele elemente:

  • Numele, prenumele şi numele anterioare, aliasuri care sunt introduse separat;

  • Orice semn fizic, particular, obiective si inalterabile;

  • Locul şi data naşterii;

  • Sex;

  • cetăţenia;

  • dacă persoana în cauza este înarmată, violentă sau a evadat;

  • motivul semnalării;

  • măsura care trebuie luata;

  • în cazul semnalmentelor de la art. 95, tipul infracţiunii.

Dacă un stat membru consideră că un semnalment conform cu art. 95, 97 sau 99 este incompatibil cu dreptul său intern, cu obligaţiile sale internaţionale sau cu interesele naţionale esenţiale, poate adaugă la aceste semnalmente, în fişierul de date al secţiunii naţionale, o notă (flag sau indicator de validitate) în sensul că măsurile care trebuie luate în temeiul semnalmentului nu se vor aplica pe teritoriul său. În legătură cu acest subiect vor trebui să existe consultări cu celelalte state. Dacă statul care a emis semnalmentul nu îl retrage, acesta va rămâne deplin aplicabil pentru celelalte state.

Datele care fac parte din Sistemul Informatic Schengen sunt următoarele:



Art. 95 – date privind persoanele căutate pentru a fi arestate in vederea extrădării se introduc la cererea autorităţii judiciare a statului care introduce semnalmentul.

Înainte de introducerea semnalmentului, statul verifică dacă arestarea este permisă de dreptul intern al statului solicitat. Daca are dubii, trebuie să consulte celelalte state în cauză.

Statul emiţător al semnalmentului va trimite statelor solicitate, prin cele mai rapide mijloace, împreuna cu semnalmentul, următoarele informaţii esenţiale:

  1. autoritatea care a emis cererea de arestare;

  2. existenţa unui mandat de arestare sau a unui act care are aceeaşi forţă sau a unei hotărâri judecătoreşti;

  3. natura şi calificarea juridică a infracţiunii;

  4. descrierea circumstanţelor săvârşirii infracţiunii, inclusiv momentul, locul şi gradul de participare la comiterea infracţiunii a persoanei semnalate;

  5. consecinţele infracţiunii, dacă acest lucru este posibil.

Un stat care a fost solicitat poate adăuga semnalmentului din fişierul secţiunii naţionale a SIS o notă care să interzică arestarea în temeiul semnalmentului atâta timp cât nota nu va fi ştearsă. Nota trebuie ştearsa in cel mult 24 de ore de la introducerea semnalmentului, cu excepţia cazului în care statul refuză să execute arestarea cerută din motive de legalitate sau din motive speciale de oportunitate. În măsura în care, în cazuri excepţionale, complexitatea faptelor care constituie temeiul semnalmentului, o justifică, termenul menţionat anterior poate fi prelungit până la o săptămână. Celelalte state pot efectua arestarea cerută în semnalment, fără a încălca o notă sau o decizie de refuz

Dacă pentru raţiuni deosebit de urgente, un stat solicită o cercetare imediată, celălalt stat analizează posibilitatea de a renunţa la notă. Statul solicitat adoptă dispoziţiile necesare pentru ca măsurile care trebuie luate să poată fi executate fărăintârziere dacă semnalmentul va fi validat

Dacă arestarea nu poate fi efectuată pentru ca o investigare nu este încă finalizată sau datorită refuzului statului solicitat, acesta din urmă trebuie să considere semnalmentul ca fiind un semnalment făcut cu scopul de a comunica reşedinţa persoanei în cauză.

Statele solicitate execută măsurile care trebuie luate, cerute prin semnalmente, în conformitate cu convenţiile de extrădare în vigoare şi cu dreptul intern. Daca este vorba de unul din cetăţenii lor, nu sunt obligate sa execute măsurile cerute, fără a aduce atingere posibilităţii de a efectua arestarea conform dreptului intern.

Art. 96datele privind străinii semnalaţi ca inadmisibili sunt introduse în temeiul unor semnalmente naţionale care rezultă din deciziile luate de autorităţile administrative sau de instanţele competente cu respectarea regulilor de procedură prevăzute de legislaţia naţională.

Deciziile pot fi întemeiate pe ameninţarea pentru ordinea publică sau pentru securitatea şi siguranţa naţională pe care o poate constitui prezenţa unui străin pe teritoriul naţional. Poate fi cazul:

  1. unui străin condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni care poate atrage o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an;

  2. unui străin cu privire la care există motive serioase să se creadă că a comis fapte pedepsibile grave, inclusiv cele prevăzute de art. 71 sau cu privire la care există indicii reale că intenţionează să săvârşească astfel de fapte pe teritoriul unui stat membru.

Deciziile se pot întemeia pe faptul că împotriva străinului s-a luat măsura deportării, mutării sau expulzării care nu a fost revocată şi nici suspendată şi care cuprinde sau este însoţita de interdicţia intrării sau, dacă este cazul, a şederii, întemeiata pe nerespectarea reglementărilor naţionale privind intrarea sau şederea străinilor.

Art. 97Datele privind persoanele dispărute sau persoanele care, în interesul propriei protecţii sau pentru prevenirea ameninţărilor, trebuie plasate în mod provizoriu într-un loc sigur la cererea autorităţii competente sau a autorităţii judiciare competente a statului ce emite semnalmentul, se introduc pentru ca autorităţile de politie să poată comunica statului care a făcut semnalarea locul de şedere sau să poată plasa persoana sub paza spre a o împiedica sp îşi continue călătoria, dacă legislaţia naţională permite acest lucru. Această dispoziţie se aplică în special minorilor şi persoanelor care trebuie internate în temeiul deciziei unei autorităţi competente. Efectuarea comunicării este condiţionată de acordul persoanei dispărute, dacă aceasta este majoră.

Art. 98 – Datele privind martorii, persoanele citate pentru a se prezenta în faţa autorităţilor judiciare în cadrul unei proceduri penale care antrenează răspunderea cu privire la fapte pentru care au fost urmărite sau persoanele cărora trebuie să li se comunice o hotărâre penală sau o cerere de a se prezenta pentru a executa o pedeapsă privativă de libertate, se introduc, la cererea autorităţilor judiciare competente, în scopul comunicării locului unde si au reşedinţa sau domiciliul.

Informaţiile cerute se comunică statului care a introdus semnalmentul în conformitate cu legislaţia sa naţionala şi cu convenţiile în vigoare cu privire la asistenţăjudiciară în materie penală.

Art. 99Datele privind persoanele, vehiculele, bărcile, avioanele sau containerele se introduc, în acord cu dreptul intern al statului care a introdus semnalmentul, în scopul supravegherii discrete şi al controlului specific, în conformitate cu paragraful 5.

O astfel de semnalare poate fi efectuata pentru combaterea infracţiunilor şi pentru prevenirea ameninţărilor pentru securitatea publică:

  1. dacă există indicii reale că persoana în cauză intenţionează să comită numeroase fapte pedepsibile extrem de grave,

  2. dacă aprecierea globală a persoanei în cauză, în special în temeiul faptelor pedepsibile comise până în prezent, permite să se presupună că aceasta va comite şi în viitor fapte pedepsibile extrem de grave.

Un semnalment poate fi efectuat conform dreptului intern, la cererea autoritatilor care sunt responsabile cu securitatea statului, dacă probe concrete permit să se presupună ca informaţiile prevăzute în paragraful 4 sunt necesare pentru prevenirea unei ameninţări grave din partea persoanei în cauza sau a altor ameninţări grave pentru securitatea internă şi externă a statului. Statul care a emis semnalmentul este obligat să informeze în prealabil celelalte state membre.

În cadrul supravegherii discrete, următoarele informaţii pot fi culese şi transmise, în totalitate sau în parte, autorităţii semnalate cu ocazia controlului la frontieră sau al altor controale poliţieneşti şi vamale efectuate în interiorul ţării, sunt următoarele:

  1. faptul că persoana sau vehiculul semnalat au fost găsite;

  2. locul, momentul sau motivul verificării;

  3. itinerarul şi destinaţia călătoriei;

  4. persoanele care însoţesc persoana în cauză sau ocupanţii vehiculului;

  5. vehiculul utilizat;

  6. obiectele transportate;

  7. circumstanţele în care au fost găsite persoana sau vehiculul.

Cu ocazia culegerii informaţiilor, se iau măsuri pentru a nu se pune în pericol caracterul discret al supravegherii.

În cazul controlului specific menţionat la paragraful 1, persoanele, vehiculele, ambarcaţiunile, avioanele, containerele si obiectele transportate pot fi percheziţionate potrivit dreptului intern, pentru realizarea scopului indicat în paragrafele 2 si 3. Dacă controlul specific nu este permis conform legislaţiei unui stat, acesta se va transforma în mod automat în supraveghere discreta pentru statul respectiv.

Un stat solicitat poate adăuga semnalări din fişierul secţiunii naţionale al SIS o notă care să interzică executarea măsurilor care trebuie adoptate în temeiul semnalmentului, în scopul supravegherii discrete sau al controlului specific, atâta timp cât nota nu va fi ştearsă. Nota trebuie ştearsă în cel mult 24 ore de la introducerea semnalmentului, cu excepţia cazului în care statul solicitat refuză, din motive de legalitate sau din motive speciale de oportunitate, să execute măsurile care trebuie luate. Celelalte state pot efectua măsura ceruta în semnalment, fără a încălca o nota sau o decizie de refuz.

Art. 100Datele privind obiectele căutate pentru a fi sechestrate sau pentru a fi utilizate ca probă într-o procedură penală se introduc în SIS.

Daca în urma unei căutări se descoperă existenta unui semnalment privind un obiect găsit, autoritatea care a constatat semnalmentul contactează autoritatea care a semnalat pentru a conveni asupra masurilor necesare. În acest scop, pot fi transmise, conform convenţiei, şi date cu caracter personal. Măsurile care urmează să fie luate de statul care a găsit obiectul trebuie să fie conforme cu dreptul sau naţional.

Următoarele categorii de obiecte vor fi introduse:

  1. vehiculele cu motor cu o capacitate cilindrica mai mare de 50 cmc, ambarcaţiuni şi avioane, furate, deturnate sau pierdute;

  2. remorcile şi rulotele care au o masă netă mai mare de 750 kg, caravane, echipamente industriale, containere, furate, deturnate sau pierdute;

  3. armele de foc furate, deturnate sau pierdute;

  4. documente în alb furate, deturnate sau pierdute;

  5. documente de identitate eliberate, ca paşapoarte, cărţi de identitate, permise de conducere, permise de rezidenta şi documente de călătorie furate, deturnate sau pierdute;

  6. certificatele de înmatriculare a vehiculelor şi plăcutele de înmatriculare furate, deturnate sau pierdute;

  7. bancnotele (bilete înregistrate);

  8. mijloace de plata ca cecuri, cărţi de credit etc. furate, deturnate sau pierdute (vor fi implementate in cadrul SIS II)


Figura 2 Perimetrul funcţional al Sistemului de Informaţii Naţional



Yüklə 335,89 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   12




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin