James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

Cîte mile pin' la Dublin ? ,

De trei ori douăzeci şi-o dată zece, domnul meu.

Sîntem acolo cînd se-aprind luminările ?

233

'—_ Domnul Brandes o acceptă, spuse Stephen, ca pe prima piesă din perioada ultimă. ²¹⁶

— O acceptă ? Şi ce spune despre asta domnul Sidney Lee, sau domnul Simon Lazarus, cum zic unii că i-ar fi numele adevărat ?

— Marina, spuse Stephen, un copil al furtunii, Miranda, un miracol, Perdita, cea care a fost pierdută. Ce-a fost pierdut i se redă acuma : copilul fiicei sale. Scumpa mea soţie, spune Pericles, era întocmai ca fata aceasta. Ar iubi-o cineva pe fiică dacă n-a iubit-o înainte pe mamă ?

— Arta de a fi bunic, începu să murmure domnul Best. Uart d'etre grand...

— Pentru un om dotat cu lucrul acela, straniu, geniul, propria sa imagine este criteriul oricărei experienţe, materiale sau morale. O astfel de chemare îl emoţio-

. nează. Imaginea, asemănarea cu alţi bărbaţi din neamul său dimpotrivă îl îndepărtează. N-ar- vedea în aşa ceva decît încercări groteşti ale naturii de-a spune totul sau de a se repeta.

Fruntea benignă a bibliotecarului puritan se aprinse trandafirie de speranţă.

— Nădăjduiesc că domnul Dedalus îşi va elabora teoria spre iluminarea marelui public. Şi ar mai trebui să-l menţionăm şi pe un alt comentator irlandez, domnul George Bernard Shaw. Şi nici să nu-l uităm pe domnul Frank Harris. Articolele sale despre Shakeâpeare în Saturăay Revieio au fost, desigur, strălucitoare. Ce e ciudat e că şi dînsul ne înfăţişează o legătură nefericită cu doamna neagră a sonetelor. Rivalul care i-ar fi fost preferat este William Herbert, conte de Pembroke.i Mărturisesc că dacă poetul tot a trebuit să fie respins, un astfel de refuz ar părea mai în armonie cu — cum să-i spunem ? — concepţia noastră despre ceea ce n-ar fi trebuit să fie. ²¹⁷

Tăcu pe această expresie bine găsită, ridicîndu-şi printre ei capul blînd, ca de pinguin, trofeu pentru înfruntările lor.

Cu vorbe grave, de puritan, îi grăieşte, ca un bărbat soaţei sale. Mă iubeşti tu, Miriam ? Au îţi iubeşti tu bărbatul?

234

— Şi asta se poate, spuse Stephen. E-o spusă a lui Goethe pe care domnul Magee o citează cu plăcere. Păzeş-te-te de ce doreşti în tinereţe pentru că ai s-o capeţi la maturitate. De ce trimite el la una care e o buonaroba, o iapă pe care au călărit-o toţi bărbaţii, o domnişoară de onoare cu trecut scandalos, tocmai pe-un senior mărunt să i-o peţească ? Era el însuşi senior al limbii şi se făcuse singur domn printre plebei, scrisese şi Romeo şi Julieta. De ce atunci ? încrederea în el însuşi îi fusese pretimpuriu ucisă. Fusese de la început el însuşi răsturnat într-un lan de grîu (lan de secară, ar trebui să spun) şi în propriii lui ochi n-avea să mai fie niciodată victorios după ce n-ajun­sese să izbîndească în jocul de-a chicotelile şi de-a răstur-nica. Să se prefacă, doar, că ar fi un don Juan n-avea cum să-l ajute. Să mai înfrîngă mai tîrziu pe altele, n-ar mai fi putut să-i şteargă prima înfrîngere. Colţul mistreţului îl rănise tocmai acolo unde-i stă iubirea sîngerîndă. Dacă scorpia-i înfrîntă, ei tot îi mai rămîne arma nevăzută a femeii. Este acolo, îl simt în cuvinte, un spin înfipt în carne, care-l împinge într-o patimă nouă, o umbră mai întunecată a primei, întunecîndu-i chiar şi propria lui înţelegere de sine însuşi. Şi tot o astfel de soartă îl aşteaptă, şi cele două furii i se unesc într-un singur vîrtej.

Ei stau s-asculte. Şi în portalurile auzului lor eu vărs.

~ Sufletul a mai fost o dată rănit de moarte, o otravă picurată în portalul unei urechi adormite. Dar cei care-s daţi morţii în somn n-au cum să ştie în ce fel au fost ucişi decît dacă Creatorul le înzestrează sufletele cu cunoaşterea vieţii care va să vie. Otrăvirea şi animalul eu două spinări care-o pusese la cale, stafia regelui n-avea de unde să le ştie, de n-ar fi fost dăruit cu ştiinţa lor de Creator. Din cauza asta vorba lui (graiul lui englezesc sărac, urît) e-ntotdeauna îndreptată-n altă parte, spre înapoi. Răpitor şi pradă, ce ar fi vrut şi n-ar fi vrut să fie, acestea toate îl însoţesc, merg cu el laolaltă, de la globurile de ivoriu încercănate în albastru ale Lucreţiei spre sînul Imogenei, dezgolit, cu negul lui cu cinci podoabe. Se trage înapoi, obosit de creaţia pe care-a îngrămădit-o laolaltă, ca să se-ascundă sieşi pe sine însuşi, cîine bătrin ■care-şi linge o rană veche. Dar pentru că pierderea îi e

235

lui cîştigul, merge acum înainte către veşnicie în persona-Jîtatea-i neştirbită, neînvăţat de înţelepciunea pe care el a izvodit-o sau de legile pe care el le-a dat la iveală. Şi-a ridicat viziera. E stafie, umbră acum, vîntul de lîngă stâncile de la Elsinore, sau, cum vă place, vocea mării, voce auzită doar de inima lui, care este substanţă a pro­priei sale umbre, fiul consubstanţial tatălui.

— Amin ! i se răspunse din prag.

Şi m-ai găsit, o, tu, duşman al meu ? ²¹⁸ Entr'acte.

Cu chip neruşinat, grav ca al unui diacon, Buck Mulli-gan înainta atunci, zglobiu în straiele-i bălţate, înspre salutul zîmbetelor lor. Telegrama mea.

— Vorbeaţi despre vertebratul gazos²¹⁹, dacă nu mă-nşel ? îl întrebă pe Stephen.

înjiletcat în galben de primulă salută bine dispus cu panamaua ridicată ca un copil cu o zuruitoare.

îi fac primire bună. Was Du verlachst wirst Du'noch

Stirpe a batjocoritorilor : Photius, pseudomaiachi, Johann Most²²¹.

El care pe Sine însuşi s-a zămislit, cu mijlocirea Duhului Sfînt, şi s-a trimis pe Sine însuşi, Răscumpărător al durerilor, între Sine şi alţii, Carele, prins de duşmanii Săi, despuiat şi biciuit, a fost bătut în cuie ca un liliac de uşa grajdului, lăsat să moară de istoveală pe arborele crucii, Carele s-a lăsat îngropat, s-a înălţat, a brăzdat adînc iadul, s-a urcat la ceruri şi acolo în toţi aceşti o mie nouă sute de ani sade de-a dreapta Propriului Său Eu, dar încă are să vie în ziua de apoi să-i judece pe vii şi pe morţi cînd toţi cei vii au să fie de acuma morţi.

■fa m

Mi