Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume

CAPITOLUL 13

INTERCEPTORUL TELEFONIC

Zkdw lv wkh qdph ri wkh SL ilup wkdw zdv zluhwdsshg eb Sdflilf Ehoo?¹³
Până şi paranoicii au uneori duşmani cât se poate de adevăraţi. Într-o bună zi, am avut senzaţia că sunt mereu urmărit – de fapt, că cineva îmi ascultă convorbirile telefonice.

Iar ideea asta m-a speriat pe bune. Am intrat în panică: dacă mă sună ofiţerul supraveghetor şi îmi spune să vin la una din vizitele obligatorii, cu gândul să mă trimită din nou la răcoare, la închisoarea federală, poate chiar la izolare? Eram speriat de moarte.

Serviciile noastre telefonice de la domiciliu erau furnizate de centrala din Calabasas a companiei PacBell, care acoperea un teritoriu restrâns; aşa că, mi-am închipuit eu, dacă era vreo supraveghere telefonică, eu eram ţinta probabilă. Am sunat la centrală şi am cerut să vorbesc cu un tehnician.

„Bună”, am zis eu. „Sunt Terry Atchley, de la serviciul de securitate. Cred că avem nişte echipament la voi. Suntem în penurie de echipament de monitorizare şi vrem câteva cutii înapoi, pentru orice eventualitate. Poţi să te duci până la rafturi să vezi dacă am instalat vreuna?” Tehnicianul de la circuite m-a întrebat cum arată. Hopa! Nu ştiam. M-am bâlbâit puţin şi i-am spus: „Depinde de modelul pe care l-am instalat acolo. E probabil o cutie mică cu o imprimantă miniaturală ataşată, care înregistrează numerele formate”.

S-a dus să vadă. Eram cumplit de emoţionat şi m-am plimbat agitat prin cameră până să revină. Mă rugam să nu găsească nimic.

În fine, s-a întors la telefon. „Da”, mi-a spus el. Inima a început să-mi bată năvalnic, cu adrenalina pompându-mi prin toate venele.

„Am găsit trei cutii de-ale voastre. Sunt cutii cenuşii mici, dar, din câte îmi dau seama, nu au imprimante”, mi-a spus tehnicianul.

Trei cutii – probabil una pentru fiecare linie a apartamentului pe care îl împărţeam cu tata. La dracu’! Era de rău.

„Bun”, i-am spus. „Dacă nu mai avem nevoie de ele acolo, o să vină cineva să le salte mâine. Vrei să-mi spui ce fel de legături sunt acolo?”

„La care?”

„Să încercăm cu prima cutie.”

Tehnicianul m-a întrebat ce conexiune anume să urmărească. Altă întrebare la care nu ştiam ce să răspund. Mi-a spus că acea cutie are două conexiuni. „Hai să le urmărim pe amândouă, să vedem unde merg”, i-am spus.

După câteva minute de aşteptare neliniştită, l-am auzit cum revine la telefon. „A trebuit să mă uit prin tot repartitorul”, mi-a spus. Am înţeles ce spune: era supărat că a trebuit să urmărească nişte fire telefonice până la mama dracului prin acel dulap de distribuţie. Mai mult, mi-a spus: „La o conexiune, abia aud tonul de o mie de hertzi”. Asta era ciudat. „La cealaltă conexiune, am ton de apel.”

Dar nu voi fi în stare să înţeleg cum funcţionează aceste cutii dacă nu ştiu la ce se conectează. I-am spus să deconecteze cutia de la repartitor şi să facă o verificare de linie, ca să afle ce numere erau conectate la fiecare circuit al cutiei. „Bun, am nevoie de câteva minute”, mi-a răspuns el.

Verificarea liniilor era o chestie de rutină. Tehnicianul pur şi simplu se conecta la linie cu microreceptorul lui de serviciu şi forma codul care dădea numărul telefonului.

Dar partea cu o mie de hertzi nu prea îmi dădea pace. Interesant. Nu aveam idee ce înseamnă, dar nu aveam timp să meditez la problemă. Inima îmi bătea tare, transpiram de frică, aşteptând să-mi citească unul din numerele de telefon ale tatei.

În fine, a revenit la telefon şi mi-a dat cele două numere la care era conectată una dintre cutii. Niciunul nu-i aparţinea tatălui meu.

Am răsuflat uşurat pe tăcute. În sfârşit, puteam să respir. Parcă mi s-ar fi ridicat de pe piept o tonă de cărămizi.

Dar celelalte două cutii? Tehnicianul s-a arătat puţin cam morocănos când i-am spus că trebuie să urmărească unde duc şi celelalte două. Dar nu voia să aibă necazuri plângându-se prea tare. De data asta, a durat ceva mai mult până s-a întors cu numerele urmărite prin celelalte două cutii.

Din nou, niciunul dintre ele nu-i aparţinea tatălui meu.

Nu-mi urmărea nimeni telefonul.

Abia aşteptam următorul pas: să sun la numerele asignate fiecărei cutii.

Mai întâi am încercat numerele pentru mia de hertzi.

A sunat de trei ori şi apoi mi-a răspuns cu un beep-beep-beep. Am încercat din nou. Şi încă o dată. Ori de câte ori sunam, acelaşi lucru. Ce să însemne? Poate că aştepta un soi de cod.

Oricare ar fi fost explicaţia, era evident că nu era vorba de linia urmărită.

Explorarea şi descoperirea secretului acestui tip de număr aveau să fie palpitante.

La celălalt număr conectat la prima cutie mi s-a răspuns cu un „alo” – deci probabil era persoana interceptată. Din pură curiozitate, am sunat la Centrul de Alocare Mecanică a Liniilor Telefonice, ca să aflu cine e nefericita victimă a interceptării.

Nu era domnul sau doamna Cutare; era o companie numită Teltec Investigations. Am încercat liniile celei de-a doua cutii, apoi la cea de-a treia. Toate trei urmăreau una şi aceeaşi companie, Teltec Investigations.

În aceeaşi seară, la cină, i-am spus tatei că am verificat dacă nu cumva liniile noastre telefonice sunt puse sub urmărire. El şi-a dat ochii peste cap. Cred că ştiu la ce se gândea: Fiul meu probabil trăieşte într-o fantezie în genul James Bond dacă el crede că s-ar obosi careva să-i urmărească telefonul. Aşa ceva se întâmplă doar în filmele de spionaj.

Am încercat să-l conving că e o posibilitate foarte serioasă, deşi nu era cazul să ne facem griji. Existau în cartier posturi telefonice ascultate, dar ele nu erau ale noastre, ci aparţineau unei companii numite Teltec Investigations.

I-am zâmbit şi i-am spus că nu avem pentru ce să ne facem griji. El s-a uitat surprins la mine. „Teltec?!”

Am înclinat din cap.

Încă una dintre coincidenţele care arată ce mică e lumea: tata ştia de Teltec; mi-a spus că este o firmă de detectivi particulari. Angajau detectivi independenţi şi copoi care urmăreau parteneri de afaceri care îşi arogau mai mult decât partea lor cuvenită din profit, bărbaţi care divorţau şi care aveau grămezi de bani ascunşi prin conturi bancare şi aşa mai departe. În plus, „îl cunosc pe Mark Kasden, managerul de acolo”, mi-a spus tata. După care a adăugat: „Ce-ar fi să-l sun? Pun pariu că ar vrea să afle şi el ce ai descoperit”.

„De ce nu?”, i-am spus. Credeam că tipul o să aprecieze informaţia.

Peste douăzeci de minute, o bătaie în uşa apartamentului. Kasden nu a pierdut vremea şi a venit imediat. Tata l-a invitat în casă şi a făcut prezentările. Omul era scund şi îndesat, dar musculos, cu o coadă scurtă, care probabil era menită să-i ascundă chelia din creştet. Nu se potrivea deloc cu ideea mea despre detectivi particulari, de tipul lui Sam Spade sau Anthony Pellicano, deşi ulterior aveam să aflu că este unul din acei proprietari pasionaţi de Harley-Davidson care vorbeau despre motocicletele lor cu mare afecţiune. Şi era mereu la vânătoare de fuste, mereu concentrat asupra următoarei lui cuceriri.

M-am uitat la omul acela şi m-am întrebat pentru ce este firma lui anchetată, deşi eram sigur că n-o să-mi împărtăşească nimic care să-l incrimineze. I-am explicat că verificasem dacă liniile tatălui meu sunt ascultate.

„Nu sunt”, i-am spus, „dar trei linii de la Teltec sunt monitorizate.”

Reacţia lui a fost similară cu a tatălui meu. S-a uitat de parcă s-ar fi gândit: Uite, puştiul ăsta bate câmpii. Nu are cum să ştie dacă un telefon e ascultat sau nu. Eram foarte doritor să arăt ce ştiu. Mă simţeam tare şmecher, pentru că în mod obişnuit sunt nişte lucruri pe care le ţii pentru tine, dacă nu vrei să ajungi într-un dormitor comun, la închisoare.

„Credeţi că nu sunt în stare să descopăr dacă un telefon e supravegheat? Pot să monitorizez pe cine doresc, folosind doar computerul meu şi orice linie telefonică.”

Figura lui exprima fără echivoc: De ce îmi pierd vremea cu tâmpitul ăsta?

Am întrebat dacă doreşte o demonstraţie. A răspuns, sceptic şi persiflant: „Da, sigur. Să vedem dacă poţi să asculţi telefonul prietenei mele”. Mi-a spus că aceasta locuia în Agoura Hills.

Aveam în carnet scrise toate numerele de dial-up ale RATP-urilor (puncte de acces pentru testare) sistemelor de verificare din câteva centrale din Valea San Fernando. Am căutat numărul de acces pentru centrala din Agoura, care deservea zona prietenei detectivului. Erau listate patru numere.

Ştiam că numerele tatălui meu nu erau ascultate, deci puteam să folosesc unul din ele pentru a apela sistemul de testare. Fiind o convorbire locală, nu apărea în factura telefonică, deci mai târziu nimeni nu putea găsi dovezi că aş fi format numărul sistemului de testare de la aceste telefoane. M-am aşezat la computerul meu – mă rog, era al unui prieten, dar tata era de acord să spună că e al lui dacă pica pe neaşteptate ofiţerul de supraveghere, pentru că eu nu aveam voie să folosesc computerele decât cu o autorizare prealabilă. Am folosit modemul computerului pentru a forma numărul unităţii de testare de la centrala Agoura.

Pe a doua linie aparţinând tatălui meu, am sunat alt număr şi am pus telefonul pe speaker. Cei de faţă auzeau cum sună: ring, ring, ring.

Apoi am bătut nişte comenzi pe computer. Brusc, sunatul a încetat şi s-a auzit un clic puternic, ca şi cum cineva ar fi ridicat receptorul. Au privit surprinşi cum mormăiam cu putere în microfon: mmmmmmmmmmmmmm. S-a auzit îndată o serie de tonuri de tastare, ca şi cum cineva ar fi ridicat telefonul şi ar fi început să formeze un număr.

I-am cerut lui Mark numărul telefonului prietenei, în timp ce dădeam o serie de comenzi prin computer. Deja ascultam telefonul prietenei.

Draci. Nu era la telefon, linia era moartă.

„Mark, prietena ta nu vorbeşte acum la telefon”, i-am spus. „Încearcă să o suni de pe telefonul tău celular.” El şi-a scos telefonul celular şi a folosit formarea rapidă, în timp ce tata se uita la mine neîncrezător, ca şi cum ar fi văzut vreun Houdini amator care comite un număr pe care nu-l prea cunoaşte.

Difuzorul telefonului tatei a început să bârâie, deci se forma un număr. După ce a sunat de patru ori, am auzit robotul telefonic preluând controlul, apoi vocea prietenei lui, cu mesajul de întâmpinare. „Lasă-i un mesaj”, am spus eu, zâmbind cu gura până la urechi. În timp ce el vorbea în telefon, îi auzeam cuvintele clar prin difuzorul telefonului tatei.

Lui Mark efectiv i-a căzut falca. A făcut ochii mari şi s-a uitat la mine cu admiraţie şi teamă. „E absolut incredibil”, a spus el. „Cum ai făcut-o?”

I-am răspuns cu replica devenită deja un clişeu între timp: „Dacă îţi spun, va trebui să te ucid”.

Pe când ieşea, mi-a spus: „Cred că o să păstrăm legătura”. Ideea de a lucra pentru o firmă de detectivi particulari mi se părea fantastică. Poate o să învăţ nişte metode de investigaţii nemaipomenite. M-am uitat cum iese pe uşă, sperând că o să ne reîntâlnim.