Kevin Mitnick & William L. Simon Fantoma reţelelor Aventurile celui mai căutat hacker din lume

CAPITOLUL 21

DE-A ŞOARECELE ŞI PISICA

4A 75 6E 67 20 6A 6E 66 20 62 68 65 20 61 76 70 78 61 6E 7A 72 20 7476 69 72 61 20 67 62 20 47 72 65 65 6C 20 55 6E 65 71 6C 3F²¹
Ca să-i dea satisfacţie lui Bonnie, Lewis a lăsat-o mai moale cu hackuitul, aşa că am ajuns să-l am de partener pe un amic de-al lui. Terry Hardy categoric nu era un tip de duzină. Înalt şi cu o frunte înaltă, avea o voce monotonă, ca de robot. L-am poreclit „Klingonian”, după specia extraterestră din Star Trek, pentru că ni se părea că are oarece trăsături fizice ale klingonienilor. Era un soi de savant şi putea să poarte o conversaţie cu tine privindu-te în ochi, iar între timp să bată la computer cu o viteză de optzeci şi cinci de cuvinte pe minut. Era o privelişte incredibilă. Şi deosebit de enervantă.

Într-o zi, eram cu Terry şi cu Lewis, plus Dave Harrison, la biroul acestuia din urmă. Am zis: „Ia să vedem dacă putem face rost de parola de căsuţă vocală a lui Darrell Santos”. Dacă reuşeam, mi-aş fi demonstrat valoarea în faţa şefilor de la Teltec. Dar eram oare în stare?

Am sunat la centrala care deservea numerele telefonice de la birourile securităţii de la PacBell şi am pus tehnicianul să verifice cablul şi perechea pentru un număr pe care i l-am dat eu: numărul investigatorului de la securitatea lui PacBell, Darrell Santos.

Scopul meu era să realizez un sistem de monitorizare, adică o conexiune „SAS” pe care să o pun pe linia lui Santos, dar voiam să o fac într-un anume fel. Din studiile mele asupra SAS, aflasem că exista ceva ce se numea „papuc SAS”, o conexiune fizică, efectivă, care avea avantajul că îţi permitea să intri pe o linie şi să rămâi acolo, ascultând toate convorbirile respectivului abonat. Iar prin această metodă nu mai existau acele clicuri care trădau intrarea SAS pe fir.

Oare ce ar fi gândit tehnicianul dacă ar fi ştiut că telefonul la care ataşam sistemul de monitorizare era chiar al securităţii de la PacBell?

Picasem cum nu se putea mai bine. Îndată ce am intrat pe linie, am auzit un glas de femeie: „Vă rugăm să introduceţi parola”. Întâmplător, Terry Hardy era lângă mine în acel moment. O altă calitate neobişnuită din multele lui ciudăţenii era că avea o aptitudine rară: putea asculta tonurile tastelor telefonice apăsate şi să-ţi spună ce număr a fost sunat.

Am zbierat spre Lewis şi Dave să facă naibii linişte şi apoi i-am spus poruncitor lui Terry să asculte. S-a apropiat de difuzor la timp ca să audă tonurile tastelor apăsate de Santos când şi-a băgat parola pentru mesaje vocale.

Terry a rămas nemişcat, parcă pierdut în gânduri. Asta cam douăzeci de secunde. Nu am îndrăznit să zic nici pâs.

Apoi a spus: „Cred că este 1313”.

Am stat toţi acolo înlemniţi timp de două-trei minute, cât timp Santos – şi noi patru împreună cu el – îşi asculta mesajele vocale. După ce a întrerupt legătura, am sunat numărul de acces al căsuţei lui vocale şi am băgat parola „1313”.

Mergea.

Eram de-a dreptul electrizaţi. Dave, Lewis, Terry şi cu mine am sărit prin birou ca nişte nebuni, bătându-ne palmele.

Eu şi Terry am folosit aceeaşi procedură şi am obţinut în cele din urmă şi parola căsuţei vocale a lui Lilly Creek, specialista în securitate de la PacBell care demarase urmărirea telefonului fix al tatălui meu.

Am început să-mi fac un program zilnic de verificare a ambelor căsuţe vocale, adesea după orele de lucru, când era foarte probabil că nu vor suna ei înşişi în acelaşi timp; ar fi fost un semnal de alarmă foarte serios dacă ar fi primit mesajul că cineva le foloseşte căsuţa vocală.

În următoarele câteva săptămâni, am ascultat o serie de mesaje lăsate de detectivul Simon, care îl ţinea pe Santos la curent cu progresul anchetării lui Teltec. Şefii mei au aflat uşuraţi că detectivul nu-i avea în vizor cu nimic nou. (O altă coincidenţă care arată ce mică e lumea: detectivul Simon – care încă lucrează la Departamentul Şerifilor din Los Angeles acum fiind un soi de şef adjunct – este chiar fratele geamăn al coautorului meu, Bill Simon.)
În toiul tuturor acestora, îmi aminteam din când în când de acea chinuitoare informaţie pe care o primisem despre capetele de acuzare împotriva lui Kevin Poulsen, o acţiune la care Eric spusese că a luat parte: concursul radio care, chipurile, i-ar fi adus lui Eric un Porsche, iar lui Poulsen însuşi alte două. În alte momente, îmi aduceam aminte de concursul pe care îl auzisem la radio pe când conduceam maşina spre Las Vegas în ziua aceea cumplită, la scurt timp după moartea fratelui meu vitreg. În fine, cele două subiecte s-au ciocnit în capul meu.

Eric ne spusese lui Lewis şi mie că Poulsen folosise la concursul radio un gambit bazat pe hackuirea unui circuit de comutaţie de la centrala principală care se ocupa de liniile telefonice ale staţiei radio. Aveam impresia că există o metodă de a face toate astea fără să fie nevoie să mă obosesc cu circuitul de comutaţie. Postul de radio KRTH emitea dintr-un loc nu departe de biroul lui Dave şi era servit de aceeaşi centrală telefonică.

Pentru început, aveam nevoie de un telefon cu alt număr decât numărul 800xxxxxxx dat de disc-jockey pe post. Am sunat un departament intern de la PacBell şi am cerut „numărul POTS” al acestui număr ce începea cu 800. („POTS” este abrevierea – ţineţi-vă bine – de la „plain old telephone service”. Este un termen standard folosit curent în companiile telefonice pentru serviciul telefonic analogic clasic.) Aveam nevoie de numărul POTS pentru că numărul care începea cu 800 folosit pentru concursul radio avea o „piedică” (choke) pe el, care limita fluxul de apeluri telefonice care veneau din fiecare subzonă din jurul staţiei, iar planul meu nu ar fi mers dacă apelurile mele ar fi fost „împiedicate”. Doamna cu care am vorbit nici măcar nu m-a întrebat cum mă numesc sau dacă lucrez la Pacific Bell; pur şi simplu mi-a dat numărul.

Am programat, fiind în biroul lui Dave Harrison, funcţia de apel rapid pe toate cele patru linii telefonice ale lui, astfel încât tot ce trebuia să fac ca să accesez direct linia analogică era să apăs „9#”. Mă bazam pe faptul că apelurile efectuate prin numărul ce începea cu 800 necesitau un timp ceva mai lung pentru conectare. În plus, numerele de la biroul lui Dave erau comutate prin aceeaşi centrală cu cea a numărului staţiei radio, deci telefoanele noastre primeau legătura instantaneu. Dar aceste avantaje minuscule, plus folosirea mai multor linii telefonice, erau suficiente pentru a înclina balanţa?

După ce am pus toate astea la cale, Lewis, Terry Hardy, Dave şi cu mine ne-am plasat fiecare la un telefon, gata să sunăm. Abia aşteptam anunţarea concursului. Al şaptelea apelant era de fiecare dată câştigătorul. Noi trebuia să tot sunăm până când unul dintre noi devenea al şaptelea apelant.

Îndată ce am auzit semnalul de începere a concursului – jingle-ul cu „cele mai tari hituri pe frecvenţa noastră” – am şi apăsat rapid „9#”. De fiecare dată când se făcea legătura şi DJ-ul spunea „eşti apelantul cu numărul cutare” şi ne dădea un număr mai mic de şapte, închideam şi tastam din nou rapid „9#”. Şi asta iar şi iar.

La al treilea asemenea apel rapid, am auzit: „Eşti apelantul cu numărul şapte!”.

Am zbierat în telefon: „Am câştigat! Nu se poate, am câştigat? Nu glumiţi? Nu-mi vine să cred! Nu am câştigat niciodată nimic!”. Ne-am ridicat toţi patru în picioare şi am bătut palmele. Premiul era de 1.000 de dolari şi am căzut de acord să-l împărţim. De câte ori câştiga unul din noi, puneam câştigul la comun.

După primul premiu câştigat, ştiam că sistemul merge, dar aveam în faţă un alt impas: regulile staţiei radio spuneau că o persoană nu putea câştiga un concurs mai des de o dată pe an. Am început să le oferim afaceri avantajoase membrilor familiei, prietenilor şi oricui ne era destul de apropiat şi în care puteam avea oarecare încredere: „Când vine cecul, păstrezi 400 de dolari şi restul ni-l pasezi nouă”.

În următoarele trei sau patru luni, am câştigat concursul de cam cincizeci de ori. În final, ne-am oprit pentru că rămăsesem fără prieteni! Mare păcat că pe vremea aceea nu exista Facebook – am fi avut o grămadă de prieteni cu care să lucrăm.

Iar partea cu adevărat frumoasă era că nici măcar nu era ilegal! Am vorbit cu un avocat şi acesta mi-a spus că, atâta vreme cât nu accesasem ilegal echipamentul companiei de telefonie şi nici nu mă foloseam de identitatea unui prieten fără permisiunea acestuia, nu era o fraudă. Chiar şi când am obţinut numărul de acces rapid, nu am minţit, nu m-am dat drept angajat al companiei de telefonie; am cerut numărul, iar doamna pur şi simplu mi l-a dat.

Şi în privinţa regulamentului concursului eram în cadrul legii, strict vorbind. Staţia radio avea regula că o persoană poate câştiga un premiu doar o dată pe an. Noi am respectat regula. Pur şi simplu am exploatat o fisură în regulament.

Nu am încălcat niciodată vreo regulă.

O dată am fost luat prin surprindere, asumându-mi un risc. Staţia furniza un număr de telefon pe care îl puteai suna şi la care puteai asculta emisiunile prin linia telefonică. Am sunat din sufrageria mamei, din Las Vegas. Am sunat la începutul concursului, la ţanc: eram al şaptelea apelant. Dar apoi am auzit cuvintele magice, felicitările… urmate de întrebarea crainicului: „Cum te numeşti?”. Am dat din colţ în colţ până să găsesc numele unui prieten pe care încă nu-l folosisem. I-am dat numele şi am explicat pauza stânjenitoare bâlbâindu-mă: „Sunt aşa emoţionat, nu mai ştiu nici cum mă cheamă!”.

Toţi patru am încasat câte aproape 7.000 de dolari din întreaga afacere. La un moment dat, când m-am întâlnit cu Lewis la un restaurant ca să-i dau partea cuvenită, aveam acolo atâta bănet, încât mă simţeam de parcă plăteam un traficant de droguri sau pe-acolo.

O mare parte din câştigul meu am folosit-o pentru primul meu laptop ultramodern, un Toshiba T4400SX, cu un procesor 486, la o viteză nu foarte impresionantă, un amărât de 25 de megahertzi. Am plătit 6.000 de dolari. Şi era preţul de angro!

Ziua în care am rămas fără oameni de încredere cu care să cooperăm a fost o zi foarte tristă.

Într-o seară, la puţină vreme după treaba cu concursul radio, când mergeam cu maşina spre apartamentul tatălui meu, mi-a dat prin minte o idee, o schemă prin care să-mi asigur un interval de respiro în timp ce încerc să dau de capul misterului Eric Heinz/Mike Martinez/Joseph Wemle/Joseph Ways.

Ideea mea era să-l rog pe Lewis să-i paseze lui Eric, aşa, în treacăt, o informaţie despre mine. Să spună ceva la modul „Kevin se gândeşte să ia legătura cu nişte hackeri din Europa. E sigur că o să devină foarte bogat”.

Iată ce mi-a produs mintea: ce avea FBI-ul despre mine era nimic în comparaţie cu posibilitatea de a mă prinde în flagrant delict, în toiul unui atac important, furând o grămadă de dolari, de franci elveţieni sau de mărci germane de la vreo instituţie financiară sau de la vreo corporaţie. Vor vrea să mă ţină sub atentă observaţie şi vor fi dispuşi să aştepte răbdători să comit o infracţiune foarte serioasă, iar ei să intervină la timp, să recupereze banii şi să mă defileze triumfători prin faţa mass-mediei însetate de scandaluri publice: iată, vajnicii băieţi ai FBI-ului au mai scăpat America de încă un ins malefic.

Speram ca, în timp ce ei aşteaptă să pun la cale atacul, să se încheie perioada mea de eliberare condiţionată. Mi se părea o serioasă acţiune de tatonare, prin care făceam rost de nişte timp suplimentar.

David Roberts, avocatul lui Lewis, nu a văzut nimic rău în planul cu pricina. Eu şi cu Lewis ne-am întâlnit de mai multe ori şi am discutat detaliile. Lewis urma să-l mintă pe Eric, dar nu era nicio infracţiune în asta, pentru că nu-i spunea minciuna direct unui agent federal.

Perioada mea de eliberare condiţionată se termina peste câteva luni. Până să li se acrească băieţilor de la FBI să tot aştepte să dau eu lovitura cea mare în Europa, lunile respective se vor fi scurs şi va fi prea târziu să mă înhaţe şi să mă trimită pachet la închisoare pentru că am încălcat termenii eliberării condiţionate.

Dar vor aştepta atât de mult? Nu puteam decât să sper. Lewis a relatat câteva zile mai târziu că i-a menţionat lui Eric despre marele atac european, iar Eric l-a bătut la cap să-i dea detalii. Lewis i-a spus că eu aş fi zis că o să fie o chestie uriaşă, dar că nu am vrut să-i dau niciun detaliu.

Primăvara s-a transformat în vară şi începeam încă o dată să mă simt la Los Angeles ca acasă. Dar trebuia să mă ocup puţin de condiţiile mele de trai. La început, mutarea la tatăl meu mi s-a părut ca o modalitate de a recupera acei ani în care el locuia la trei mii de kilometri depărtare şi îşi refăcea viaţa cu altă familie. Ocupasem camera lui Adam, în parte pentru a-l ajuta pe tata, ca să fiu cu el în dureroasa perioadă de după moartea lui Adam, iar pe de altă parte pentru că speram să devenim mai apropiaţi, eu şi tata.

Dar nu a mers cum sperasem; nici pe departe. Am avut zile foarte plăcute împreună, dar şi lungi perioade în care parcă retrăiam anii copilăriei, când relaţia noastră era ca un câmp de bătălie presărat cu mine antipersonal.

Ca să trăim cu alte persoane, trebuie cu toţii să facem mici concesii. Ştiu că sună ca un clişeu, dar este la fel de adevărat că rudele nu ţi le alegi. Însă este o linie de demarcaţie rigidă între ceea ce alegi să ignori sau să tolerezi şi ceea ce îţi face zile fripte. După cum diversele femei din viaţa mea mi-au arătat limpede, nici cu mine nu e prea uşor să convieţuieşti, aşa că sunt sigur că vina nu e doar de o singură parte.

În final, am hotărât că nu mai pot suporta situaţia, enervat de desele plângeri ale tatălui meu cum că stau prea mult la telefon, dar şi mai enervat de obsesia lui cu ordinea. Şi mie îmi place să stau într-o casă ordonată, dar la el asta devenise un fetiş. Vă amintiţi de Felix, personajul din filmul Un cuplu ciudat, jucat de Jack Lemmon pe marele ecran şi de Tony Randall în serialul TV omonim? Dacă da, vă amintiţi că era un ins nebun după ordine şi că ura cu patimă cea mai mică abatere.

Ei bine, acest Felix era mic copil pe lângă tatăl meu.

Iată un exemplu, ca să mă fac înţeles: tatăl meu folosea efectiv o ruletă ca să se asigure că umeraşele din dulapul lui sunt exact la un ţol depărtare unul de altul.

Amplificaţi această pedanterie şi aplicaţi-o la fiecare detaliu dintr-un apartament cu trei dormitoare şi veţi înţelege în ce coşmar trăiam.

În primăvara lui 1992, am cedat nervos şi am decis să mă mut. M-aş fi mutat bucuros în cadrul aceluiaşi complex de locuinţe, suficient de aproape ca să-mi văd periodic tatăl, dar nu atât de aproape încât să trăiesc sub influenţa lui. Nu voiam ca tatăl meu să creadă că-i întorc spatele.

Dar am aflat stupefiat de la doamna de la biroul de închirieri că există o listă lungă de aşteptare şi că s-ar putea ca abia peste câteva luni să aibă un apartament disponibil pentru mine. Din fericire, tata nu era singura variantă posibilă: Mark Kadsen de la Teltec a fost de acord să mă mut în camera lui de oaspeţi până când numele meu va ajunge în vârful listei de aşteptare şi voi putea închiria un apartament propriu.

După ce m-am aranjat în noul bârlog, m-am angajat în alt proiect de contraspionaj. Folosind noul meu laptop în biroul lui Dave Harrison, am decis să văd dacă pot cumva, prin intermediul sistemului de monitorizare al companiei de telefoane (SAS), să ascult conversaţiile telefonice ale directorului securităţii de la Pacific Bell, John Venn. Am reuşit să intru ocazional peste convorbirile lui Venn. De obicei, când dădeam peste o discuţie în curs, nu prea era nimic interesant şi ascultam fără prea mare atenţie, în timp ce mă ocupam de alte lucruri.

Dar într-o zi din vara aceea am intrat pe linia lui pe când era în toiul unei teleconferinţe cu mai mulţi colegi. Dacă vedeţi o asemenea scenă într-un film, probabil o să mârâiţi nemulţumiţi, pentru că şansele unei asemenea intercepţii sunt foarte mici. Şi totuşi, asta s-a întâmplat. Iar urechile mi s-au ciulit îndată ce unul dintre participanţi a rostit cuvântul „Mitnick”. Discuţia era fascinantă, revelatoare… şi încurajatoare. A reieşit că acei indivizi habar nu aveau cum evitasem toate capcanele şi că asta îi durea rău la ficaţi.

Discuţia a virat spre necesitatea de a-mi întinde o cursă, ceva care să le dea dovezi incontestabile, pe care să le transmită FBI-ului. Se întrebau ce o să încerc data viitoare, ca să poată pune la punct o capcană în care să mă prindă în flagrant delict.

Unul dintre ei a sugerat un scenariu absolut idiot de prindere a mea. Muream să intru în discuţie şi să le spun „nu cred că o să meargă. Mitnick ăsta e deştept foc. Dacă ascultă chiar acum? Că nu ştii niciodată.”.

Da, am făcut la viaţa mea o grămadă de lucruri la fel de îndrăzneţe şi absolut tâmpite; de data asta, am rezistat ispitei.

Pe de altă parte, nu aveam nicio problemă cu acţiunile riscante dacă mă ruga cineva care avea necazuri. Într-o zi de joi, la început de iunie, când nu m-am dus la lucru pentru că aveam o mulţime de fleacuri de aranjat, am primit un telefon disperat de la Mark Kasden: Armand Grant, şeful companiei Teltec, tocmai fusese arestat. Fiul lui, Michael, împreună cu Kasden încercau să-l scoată pe cauţiune, dar li se spusese că s-ar putea să dureze o zi şi jumătate după depunerea cauţiunii până să fie eliberat.

Am spus: „Nicio problemă. Spune-mi când aţi depus banii, pentru că îndată ce s-a depus suma, o să-l scot de acolo în cam cincisprezece minute”.

Kasden mi-a replicat: „Asta e imposibil”.

Dar ştiam că oamenii legii respectă gradul, aşa că am sunat la o altă închisoare din nordul Los Angelesului – Wayside – şi am întrebat: „Cine e locotenent de gardă în după-amiaza asta?”. Mi-au dat numele. Apoi am sunat la Arestul Central pentru Bărbaţi, unde era deţinut Grant. Deja ştiam numărul direct al Diviziei Cauţiuni. Mi-a răspuns o doamnă şi am cerut interiorul de la Primiri şi Eliberări. În asemenea situaţii, experienţa mea de om trecut prin sistemul penitenciar mi-a fost utilă. I-am spus că sunt locotenentul Cutare (folosind numele tocmai aflat) de la Wayside. „Aveţi un suspect arestat, ar trebui să i se fi depus deja cauţiunea. Lucrează ca informator pentru un caz al nostru şi trebuie să-l scot de acolo imediat”, şi i-am dat numele lui Grant.

Am auzit prin telefon cum bate tastele computerului. „Tocmai am primit ordinul, nu am apucat să-l băgăm în sistem.”

I-am spus că vreau să vorbesc cu sergentul ei. Atunci când acesta a venit la telefon, i-am servit aceeaşi poveste şi i-am spus: „Domnule sergent, puteţi să-mi faceţi un hatâr personal?”.

„Desigur, domnule”, a spus el. „Ce doriţi?”

„Îndată ce se depune cauţiunea omului meu, puteţi să-l treceţi personal prin toate formalităţile oficiale şi să-l scoateţi cât mai curând posibil de acolo?”

Mi-a răspuns: „Nicio problemă, domnule”.

Peste douăzeci de minute, Michael Grant mă suna să-mi spună că tatăl lui este liber.