La răsărit de Eden



Yüklə 4,6 Mb.
səhifə19/34
tarix18.01.2019
ölçüsü4,6 Mb.
#100376
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   34

Capitolul 26
1
În trenul cu care se întorcea înapoi la King City, după călătoria făcută la Salinas, Adam Trask era cufundat într-o pîclă de forme, sunete şi culori vagi. Nu era conştient de nimic.

Am impresia că există o tehnică a minţii omeneşti prin care, în adîncurile ei, problemele sînt examinate, respinse sau acceptate. Asemenea activităţi au legătură cu anumite aspecte pe care omul le ignoră. Adesea omul se culcă tulburat şi îndurerat, neştiind cauzele acestei frămîntări, iar dimineaţa se trezeşte într-o nouă dispoziţie, mai bună care este poate rezultatul gîndirii nocturne. Şi mai există deseori dimineţi cînd îţi fierbe bucuria în sînge, cînd stomacul şi pieptul sînt pline şi electrizate de fericire, cu toate că nici un gînd nu justifică şi nu provoacă această stare.

Înmormîntarea lui Samuel şi discuţia cu Kate ar fi trebuit să-l facă pe Adam trist şi plin de amărăciune, dar n-a fost aşa. Din învălmăşeala cenuşie radia bucuria. Se simţea tînăr şi liber şi plin de o veselie nestăpînită. Coborî din tren la King City şi în loc să se ducă la grajd să-şi scoată calul şi trăsura, se duse pe jos la noul garaj al lui Willy Hamilton.

Will şedea în biroul său cu pereţii de sticlă de unde putea urmări activitatea mecanicilor, fără să audă zgomotul muncii lor. Will începuse să facă burtă.

Studia o reclamă pentru ţigări de foi livrate direct şi regulat din Cuba. Îşi închipuia că era în doliu după tatăl lui, dar nu era adevărat. Îşi făcuse în prima clipă oare­cari griji pentru Tom, care plecase de la înmormîntare direct la San Francisco. Considera să e mai demn să te înfunzi în afaceri, cum intenţiona el să facă, decît în alcool, aşa cum făcea probabil Tom.

Cînd Adam intră în birou, îşi ridică ochii şi făcu semn cu mîna spre unul din fotoliile adînci de piele, pe care le instalase ca să-şi calmeze clienţii, cînd auzeau cît de mare e nota de plată.

Adam se aşeză.

― Nu ştiu dacă mi-am exprimat condoleanţele mele, zise el.

― E un moment trist, zise Will. Aţi fost la în­mormîntare?

― Da, răspunse Adam. Nu ştiu dacă cunoşti sentimentele pe care le aveam faţă de tatăl dumitale. El m-a învăţat lucruri pe care n-am să le uit niciodată.

― Era respectat. Au fost poate două sute de persoane la cimitir ― peste două sute.

― Un om ca el nu moare cu adevărat, spuse Adam, descoperind el însuşi acest lucru. Nu pot să-mi închipui că e mort. Mi se pare poate chiar mai viu ca înainte.

― E adevărat, spuse Will.

Cît despre el, nu era însă adevărat. Pentru Will, Samuel era mort.

― Mă gîndesc la unele lucruri spuse de el. Cînd le-a rostit, nu l-am ascultat prea atent, dar acum îmi revin în minte şi-i văd chipul în timp ce le rostea.

― Adevărat, făcu Will. Şi eu mă gîndesc la acelaşi lucru. Vă întoarceţi înapoi acasă?

― Da. Dar m-am gîndit să vin să vorbesc cu dumneata, vreau să cumpăr o maşină.

O schimbare imperceptibilă apăru la Will, un fel de înviorare tăcută.

― Aş fi fost în stare să spun că dumneata vei fi ultimul om din Vale care să-şi cumpere o maşină.

Observă şi urmări cu ochii pe jumătate închişi reacţia lui Adam. Adam rîse.

― Cred că aşa e, pe bună dreptate. Poate tatăl dumitale e răspunzător pentru această schimbare în mine.

― Cum adică?

― Nu ştiu dacă aş putea explica. Oricum, hai să vorbim despre maşină.

― Să-ţi spun de-a dreptul, de la început, cum stau lucrurile. Adevărul este că mi-e al dracului de greu să obţin destule maşini ca să satisfac comenzile. Am o listă întreagă de oameni care-mi cer.

― Nu zău? Atunci poate că mă înscriu măcar pe listă.

― Cu plăcere, domnul Trask, şi... Făcu o pauză. Aţi fost atît de ataşat familiei încît ― dacă va renunţa cineva ― voi fi bucuros să vă mut mai sus pe listă.

― Drăguţ din partea dumitale, spuse Adam.

― Şi cum aţi vrea să ne înţelegem?

― Ce vrei să spui?

― Pot aranja să nu plătiţi decît în rate lunare.

― Nu e mai scump aşa?

― Bineînţeles că se adaugă dobînda şi cheltuielile pentru contul bancar. Unii găsesc că este convenabil.

― Cred că voi plăti cu bani peşin, zise Adam. N-are rost să amîn.

Will chicoti.

― Nu sînt mulţi care gîndesc aşa. Şi va veni o vreme cînd nu voi putea vinde cu bani gheaţă fără să fiu în pierdere.

― Nu m-am gîndit niciodată la asta. Totuşi mă vei trece pe listă? întrebă Adam.

Will se aplecă spre el.

― Domnule Trask, te voi pune în capul listei. Prima maşină care soseşte e a dumitale.

― Mulţumesc.

― O fac bucuros pentru dumneata, spuse Will.

Adam întrebă:

― Cum se ţine mama dumitale?

Will se lăsă înapoi în fotoliu şi pe faţă îi apăru un zîmbet plin de dragoste.

― E o femeie remarcabilă. E ca o stîncă. Mă gîndesc în urmă la toate timpurile grele prin care am trecut ― şi au fost destule. Tata nu era un om practic. Întotdeauna era cu capul în nori sau scufundat într-o carte. Cred că mama a fost aceea care ne-a ţinut la un loc şi a ferit familia Hamilton de azilul săracilor.

― E o femeie cumsecade, spuse Adam.

― Nu e numai cumsecade. E tare. E înfiptă cu picioarele pe pămînt. E un monument de forţă. V-aţi întors acasă la Olive după înmormîntare?

― Nu, nu m-am întors.

― Au fost peste o sută de persoane. Mama a fript toţi puii şi a avut grijă ca fiecare să aibă de-ajuns.

― Nu zău!

― Da, aşa a făcut. Şi cînd te gîndeşti ― era soţul ei.

― E o femeie remarcabilă, repetă Adam cuvintele lui Will.

― E practică. Ştia că trebuie să le dea de mîncare şi le-a dat.

― Cred că o să-şi revină, dar trebuie să fie o mare pierdere pentru ea.

― O să-şi revină. Şi o să trăiască mai mult decît noi toţi, aşa micuţă cum e.

În drumul lui de întoarcere la fermă, Adam constată că observa lucruri pe care nu le văzuse ani de zile. Vedea florile sălbatice în iarba deasă şi vedea vacile roşcate pe dealuri, urcînd pe cărările în pantă şi mîncînd din mers. Cînd ajunse la pămîntul lui, Adam avu un sentiment de bucurie rapid, dar atît de ascuţit, încît începu să-l analizeze. Deodată se trezi spunînd cu glas tare, în ritm cu trapul calului:

― Sînt liber, sînt liber. Nu trebuie să mă mai frămînt. Sînt liber. Ea s-a dus. A ieşit din sufletul meu. Ah, Dumnezeule atotputernic, sînt liber!

Întinse mîna şi smulse de pe marginea drumului frunze argintii de mentă, mirosi parfumul pătrunzător şi înţepător de pe degetele încleiate de sevă şi îl trase adînc în piept. Era bucuros că se întoarce acasă. Voia să vadă cum crescuseră gemenii în cele două zile în care fusese plecat ― dorea să vadă gemenii.

― Sînt liber, s-a terminat cu ea, cîntă el cu glas tare.


2
Lee ieşi din casă în întîmpinarea lui Adam şi ţinu dîrlogii în timp ce Adam cobora din trăsură.

― Ce fac băieţii? întrebă Adam.

― Bine. Le-am făcut arcuri şi săgeţi şi s-au dus să vîneze iepuri lîngă rîu. Dar cu toate astea, n-am pus tigaia la încălzit.

― Totul e-n ordine pe-aici?

Lee îl privi pătrunzător, fu gata să scoată o exclamaţie, dar se răzgîndi.

― Cum a fost înmormîntarea?

― O mulţime de oameni, spuse Adam. A avut o grămadă de prieteni. Nu-mi intră în cap că nu mai este.

― Poporul nostru face înmormîntările cu tobe şi confeti ca să-i zăpăcească pe diavoli, iar pe mormînt se pun purcei fripţi în loc de flori. Sîntem un popor practic şi mereu cam flămînd. Dar diavolii noştri nu sînt prea deştepţi. Noi putem să-i păcălim. Ăsta-i un progres.

― Cred că lui Samuel i-ar fi plăcut o asemenea înmormîntare, zise Adam. L-ar fi interesat.

Observă că Lee îl analiza.

― Du calul în grajd, Lee, şi apoi vino şi fă nişte ceai. Vreau să-ţi vorbesc.

Adam se duse în casă şi îşi scoase hainele negre. Simţea în jurul lui mirosul dulceag şi greţos de rom. Îşi scoase toate hainele de pe el şi îşi frecă pielea cu săpun de bucătărie pînă ce mirosul dispăru din pori. Îşi îmbrăcă o cămaşă curată albastră şi o salopetă care de atîta spălat ajunsese moale şi de un albastru pal, mai deschis la genunchi unde era mai uzată. Se bărbieri încet şi se pieptănă, în timp ce se auzeau zgomotele pe care le făcea Lee la soba din bucătărie. Apoi se duse în camera de toate zilele. Lee aşezase o ceaşcă şi o zaharniţă pe masa de lîngă fotoliul lui cel mare. Adam privi în jur la perdelele înflorate, spălate de atîtea ori încît florile păliseră. Văzu covoarele roase de pe podea şi dunga cafenie de pe linoleumul din hol. Şi toate erau noi pentru el.

Cînd Lee intră cu ceainicul, Adam spuse:

― Adu-ţi şi ţie o ceaşcă, Lee. Şi dacă mai ai din băutura aia a ta, aş bea o picătură. Aseară m-am îmbătat.

Lee zise:

― Dumneata beat? Nu-mi vine să cred.

― Ei bine, am fost beat. Şi vreau să-ţi povestesc despre cele întîmplate. Te-am văzut că mă priveai curios.

― M-ai văzut? întrebă Lee, şi se fuse la bucătărie să-i aducă ceaşca, pahare şi sticla lui de ceramică cu ng-ka-py.

Cînd veni îndărăt spuse:

― Singura dată, de ani de zile, cînd am băut, a fost atunci cu dumneata şi cu domnul Hamilton.

― E aceeaşi cu care am botezat gemenii?

― Da, aceeaşi.

Lee turnă ceaiul verde clocotit. Cînd Adam puse două linguriţe de zahăr în ceaşca sa, făcu o grimasă. Adam mestecă ceaiul şi privi cristalele de zahăr învîrtindu-se şi topindu-se în lichid. Spuse:

― M-am dus s-o văd.

― M-am gîndit că veţi face asta. De fapt nu înţeleg cum o fiinţă omenească poate aştepta atîta vreme.

― Poate că nici măcar n-am fost o fiinţă ome­nească.

― M-am gîndit şi la asta. Cum arăta?

Adam spuse încet:

― Nu pot să înţeleg. Nu cred că mai există o asemenea creatură pe lume.

― Nenorocirea cu voi occidentalii este că nu credeţi în diavoli care să vă ofere explicaţia lucrurilor. V-aţi îmbătat după aceea!

― Nu, înainte şi în timpul vizitei. Am avut nevoie ca să prind curaj, aşa cred.

― Acum arătaţi mai bine!

― Mă simt bine, spuse Adam. Tocmai despre asta vreau să-ţi vorbesc. Făcu o pauză şi spuse trist: Acum un an, pe vremea asta, aş fi alergat la Sam Hamilton să discut.

― Poate că fiecare din noi păstrăm ceva din el, spuse Lee. Poate asta înseamnă nemurirea.

― Am impresia că m-am trezit dintr-un somn. Ochii mi s-au limpezit în mod straniu. Mi s-a luat o greutate de pe inimă.

― Folosiţi şi cuvinte care seamănă cu ale domnului Hamilton. Voi elabora o teorie pentru rudele mele nemuritoare.

Adam bău ceaşca lui de băutură neagră şi îşi linse buzele.

― M-am eliberat, zise el. Trebuie să o spun cuiva. Pot să-mi duc viaţa alături de băieţii mei. Aş putea chiar suporta o femeie. Îţi dai seama ce spun?

― Da, îmi dau seama. Văd în ochii dumitale şi în felul în care îţi ţii trupul. Un bărbat nu poate minţi în privinţa unui asemenea lucru. Cred că o să-ţi iubeşti băieţii.

― În orice caz, îmi ofer această şansă. Vrei să-mi mai dai un pahar şi nişte ceai?

Lee îi turnă ceaiul şi îşi turnă şi lui.

― Nu înţeleg cum de nu-ţi opăreşti gura, bînd aşa de fierbinte.

Lee zîmbea în sinea lui. Adam, privindu-l, îşi dădu seama că Lee nu mai era un om tînăr. Pielea de pe pomeţii obrajilor era întinsă, şi strălucea de parcă era unsă. Pleoapele îi erau roşii, iritate.

Lee studie ceaşca subţire ca o scoică, din mîna lui, şi schiţă un zîmbet, ca la o amintire.

― Poate că dacă sînteţi liber, puteţi să mă eliberaţi şi pe mine.

― Ce vrei să spui, Lee?

― Aţi putea să mă lăsaţi să plec?

― Bineînţeles că poţi să pleci. Dar nu eşti fericit aici?

― Nu cred că am cunoscut vreodată ceea ce voi, oamenii, numiţi fericire. Noi nu ne dorim decît mulţu­mire, şi poate că asta e un lucru negativ.

Spune-i şi aşa, dacă vrei, zise Adam. Nu eşti mulţumit aici?

― Nu cred că vreun om este mulţumit atîta vreme cît rămîn nefăcute lucruri pe care doreşte să le facă.

― Şi ce doreşti să faci?

― Ei, pentru unul dintre ele e prea tîrziu de-acum încolo. Doream să am o soţie şi copii. Aş fi vrut, poate, ca prostiile pe care un părinte le consideră înţelep­ciune, să le transmit, să le bag cu sila în capul propriilor mei copii neajutoraţi.

― Nu eşti prea bătrîn.

― Oh, din punct de vedere fizic cred că mai sînt în stare să mai am un copil. Dar nu la asta mă refeream. Sînt prea legat de liniştea lămpii de noapte. Ştiţi, domnule Trask, am avut cîndva o soţie. Am creat-o, la fel cum aţi făcut şi dumneavoastră, doar că a mea nu exista decît în imaginaţia mea. Era o tovărăşie bună în cămăruţa mea. Eu vorbeam şi ea asculta, apoi vorbea ea, îmi povestea întîmplările din după-amiaza unei femei. Era foarte drăguţă şi făcea nişte glume din cochetărie. Dar acum nu ştiu dacă aş mai sta s-o ascult. Şi n-aş vrea s-o întristez sau să o las singură, aşa că primul meu plan s-a dus.

― Şi care era celălalt?

― Am discutat cu domnul Hamilton despre asta. Vreau să deschid o librărie în cartierul chinezesc din San Francisco. Aş locui în spate şi zilele mele ar fi pline de discuţii şi contradicţii. Aş vrea să am de vînzare nişte cerneală solidă, în formă de dragon, din timpul dinastiei Sung. Cutiile acelea sînt mîncate de carii şi cerneala e făcută din funingine de brad şi un clei care provine doar din pielea măgarului sălbatic. Cînd pictezi cu cerneala asta, ea ţi se pare neagră din punct de vedere fizic, dar prin efectul pe care-l are asupra ochiului, te face să vezi toate culorile din lume. Poate că va veni vreun pictor să cumpere şi vom putea discuta despre metodă şi să ne tocmim la preţ.

Adam întrebă:

― Toate astea le inventezi acum?

― Nu. Dacă vă simţiţi bine şi eliberat, aş vrea să am şi eu, în cele din urmă, mica mea librărie. Aş vrea să mor acolo.

Adam rămase tăcut un timp, mestecînd zahărul din ceaiul călduţ. Apoi spuse:

― Curios. Mi-am dat seama că aş fi dorit să fii sclav, ca să te pot refuza. Bineînţeles că poţi să pleci, dacă vrei. Ba chiar o să-ţi împrumut nişte bani pentru librărie.

― Am banii. Îi am de multă vreme.

― Nu m-am gîndit niciodată că vei pleca, spuse Adam. Erai de-al casei. Îşi îndreptă umerii. Ai putea să mai aştepţi puţin?

― Pentru ce?

― Aş vrea să mă ajuţi să-mi cunosc băieţii. Vreau să aranjez casa, sau poate s-o vînd, sau s-o închiriez. Aş vrea să ştiu cîţi bani mi-au mai rămas şi ce pot face cu ei.

― Nu cumva îmi întindeţi o cursă? întrebă Lee. Dorinţa mea nu mai e la fel de puternică ca altă dată. Mi-e teamă că aş putea să mă las influenţat sau, ceea ce ar fi şi mai rău, aş putea să mă simt reţinut aici doar pentru că e nevoie de mine. Asta e momeala cea mai rea pentru un om singuratic.

Adam spuse:

― Un om singuratic. Trebuie să fi fost prea cufundat în mine însumi de nu m-am gîndit la asta.

― Domnul Hamilton ştia, spuse Lee.

Îşi înălţă capul şi pleoapele lui groase lăsară să se vadă doar o licărire a ochilor.

― Noi, chinezii, ştim să ne stăpînim. Nu ne dez­văluim emoţiile. L-am iubit pe domnul Hamilton. Aş vrea să plec la Salinas mîine, dacă îmi permiteţi.

― Fă tot ce vrei, spuse Adam. Dumnezeu ştie că ai făcut destule pentru mine.

― Vreau să arunc confeti împotriva diavolilor. Vreau să pun un purcel fript pe mormîntul tatălui meu, spuse el.

Adam se ridică repede, răsturnă ceaşca, ieşi afară şi îl lăsă pe Lee şezînd acolo.




Capitolul 27
1
În anul acela, ploile căzuseră atît de liniştit încît rîu! Salinas nu se revărsă. Un firicel subţire şerpuia în albia largă cu nisip cenuşiu iar apa nu era tulbure din pricina nămolului, ci limpede şi frumoasă. Sălciile care cresc pe malul rîului aveau un frunziş bogat şi tufele de mure sălbatice îşi arătau frunzele ţepoase pe marginea drumului.

Era foarte cald pentru luna martie şi briza bătea necontenit dinspre sud, răsucind frunzele cu partea argintie în sus.

Adăpostit perfect de tufe, mărăcini şi crengi răsfirate, un iepuraş cenuşiu stătea liniştit la soare, uscîndu-şi blăniţa de pe piept udată de roua din iarba cu care se hrănise de dimineaţă. Din cînd în cînd, iepurele îşi încreţea nasul şi îşi mişca urechile, ca să distingă micile zgomote ce putea fi pline de pericole pentru un iepure. Simţise în lăbuţe o vibraţie ritmică sub pămînt, aşa că urechile i se ciuliră, nasul i se încreţi, dar vibraţia dispăru. Apoi simţise o mişcare a ramurilor de salcie, la douăzeci şi cinci de iarzi depărtare, în direcţia opusă vîntului, încît nici un miros de primejdie nu ajunse pînă la el.

În ultimele două minute auzise zgomote intere­sante, dar nu periculoase ― o pocnitură şi apoi un fîlfîit, ca aripile unui porumbel sălbatic. Iepurele îşi întinse leneş la soare unul din picioarele din spate. Deodată se auzi o pocnitură, un fîlfîit şi un zgomot surd pe blană. Iepurele rămase perfect nemişcat şi ochii i se măriră. O săgeată de bambus îi trecuse prin piept, iar vîrful ei de oţel se înfipse adînc în pămînt în partea cealaltă. Iepurele alunecă pe o parte şi picioarele i se mai mişcară şi se zbătură o clipă în aer, înainte de a se linişti.

De sub salcie ieşiră tîrîş doi băieţi. Aveau arcuri de patru picioare, iar din tolbele de pe umărul stîng ieşeau penele săgeţilor. Erau îmbrăcaţi în salopete şi cămăşi albastre decolorate, dar fiecare băiat purta în dreptul tîmplei o pană de curcan legată cu o panglică.

Băieţii se mişcau cu mare băgare de seamă, aplecîndu-se foarte tare, mergînd cu bună-ştiinţă ca nişte indieni. Spasmul de moarte al iepurelui se terminase cînd ei se aplecară să-şi examineze victima.

― Drept în inimă, spuse Cal, ca şi cum nici nu putea fi altfel.

Aron privi în jos şi nu spuse nimic.

― O să le spun că tu l-ai nimerit, continuă Cal. Nu vreau să mă laud. O să le spun că a fost o lovitură grea.

― Într-adevăr a fost, spuse Aron.

― Da, aşa o să le spun. O să-ţi atribui ţie meritul faţă de Lee şi de tata.

― Nu ştiu dacă vreau acest merit ― în orice caz nu în întregime, zise Aron. Uite ce. Dacă mai vînăm unul, o să spunem că fiecare din noi a nimerit cîte unul, iar dacă nu mai vînăm nici unul, de ce să nu spunem că am tras amîndoi odată şi nu ştim cine l-a nimerit?

― Nu vrei să ai tu meritul ăsta? întrebă Cal subtil.

― Nu singur. Putem să-l împărţim.

― În fond a fost săgeata mea, zise Cal.

― Nu, n-a fost a ta.

― Uită-te la pene. Vezi tăietura asta? E a mea.

― Cum a ajuns în tolba mea? Nu-mi amintesc de nici o tăietură.

― Poate că nu-ţi aminteşti. Dar, oricum, le voi spune că tu l-ai nimerit.

Aron spuse recunoscător:

― Nu, Cal, nu vreau aşa. O să le spunem că am tras amîndoi odată.

― Bine, dacă aşa vrei tu. Dar să presupunem că Lee vede că e săgeata mea?

― O să spunem pur şi simplu că era în tolba mea.

― Parcă o să creadă una ca asta. O să spună că minţi.

Aron răspunse neajutorat:

― Dacă o să creadă că tu l-ai nimerit, o să-l lăsăm să creadă aşa.

― Am vrut doar să ştiu, zise Cal. Doar dacă o să creadă aşa.

Trase săgeata prin iepure, iar blăniţa albă căpătă culoarea roşie închis a sîngelui din inimă. Puse săgeata în tolba lui.

― Poţi să-l cari tu, făcu el mărinimos.

― Ar trebui să ne întoarcem, spuse Aron. Poate că tata s-a şi întors.

Cal zise:

― Am putea găti iepurele ăsta şi să-l mîncăm şi să petrecem toată noaptea afară.

― E prea frig, noaptea, Cal. Nu-ţi aminteşti cum tremurai azi-dimineaţă?

― Pentru mine nu-i prea frig. Mie niciodată nu mi-e frig.

― Azi-dimineaţă ţi-era.

― Nu, nu-mi era. Îmi rîdeam doar de tine, care tremurai şi clănţăneai din dinţi ca un bebeluş. Vrei să spui că sînt mincinos?

― Nu, făcu Aron. N-am chef de bătaie.

― Ţi-e teamă să te baţi?

― Nu. Dar nu vreau.

― Dacă ţi-aş fi spus că ţi-e frică, m-ai fi făcut mincinos?

― Nu.

― Atunci înseamnă că ţi-e frică, nu-i aşa?



― Cred că da.

Aron se depărtă încet, lăsînd iepurele pe jos.

Avea ochi foarte mari şi o gură catifelată frumoasă. Ochii albaştri, depărtaţi, îi dădeau o expresie de nevinovăţie angelică. Avea părul fin şi auriu. Parcă soarele îi lumina creştetul capului.

Era încurcat ― dar asta i se întîmpla adesea. Îşi dădea seama că fratele său urmărea ceva, dar nu ştia ce anume. Cal era o enigmă pentru el. Nu putea urmări raţionamentele fratelui său şi era întotdeauna surprins cînd îşi dădea seama de direcţia pe care o luau.

Cal semăna mai mult cu Adam. Avea părul castaniu-închis. Era mai înalt decît fratele său, mai masiv, mai lat în umeri, iar maxilarul lui pătrat avea asprimea maxilarului lui Adam. Cal avea ochi căprui şi vioi, iar uneori scînteiau de parcă ar fi fost negri. Dar mîinile lui erau foarte mici faţă de mărimea trupului.

Degetele erau scurte şi subţiri, unghiile delicate. Cal îşi păzea mîinile. Puţine lucruri îl făceau să plîngă, dar o tăietură la un deget se număra printre acestea. Nu se aventura niciodată cu mîinile, se ferea să atingă vreodată o insectă sau să apuce un şarpe. Iar la bătaie, apuca o piatră sau un băţ ca să se lupte.

Privindu-şi fratele cum se îndepărtează de el, avu un mic zîmbet de siguranţă pe buze. Strigă:

― Aron, aşteaptă-mă.

Cînd îşi ajunse fratele, îi întinse iepurele.

― Poţi să-l duci, spuse el blînd, luîndu-şi fratele cu braţul pe după umeri. Nu fii supărat pe mine.

― Tu vrei întotdeauna să te baţi, zise Aron.

― Nu, nu vreau. Am glumit doar.

― Zău?

― Sigur. Poţi să duci tu iepurele. Să ne întoarcem chiar acum dacă vrei tu.



Aron zîmbi în cele din urmă. Se simţea întotdeauna uşurat cînd fratele lui punea capăt încordării. Cei doi băieţi se căţărară ca să iasă din albia rîului, apoi urcară pietrele sfărîmicioase, pînă ieşiră la drumul drept. Cracul drept al pantalonului lui Aron era plin de sîngele iepurelui.

Cal zise:

― Au să se mire că am omorît un iepure. Dacă tata e acasă, i-l dăm lui. Îi place iepure la masă.

― Foarte bine, spuse Aron fericit. Uite ce-i. O să i-l dăm amîndoi şi n-o să-i spunem cine l-a omorît.

― E-n regulă, dacă aşa vrei tu, zise Cal.

Merseră un timp în tăcere, apoi Cal spuse:

― Tot ăsta este pămîntul nostru ― pînă la naiba, dincolo de rîu.

― E al lui tata.

― Da, dar cînd va muri, va fi al nostru.

Era o idee nouă pentru Aron.

― Ce vrei să spui, cînd va muri?

― Fiecare moare, spuse Cal. Ca domnul Hamilton. El a murit.

― A, da. El a murit.

Nu putea face legătura între cei doi ― domnul Hamilton mort şi tatăl viu.

― L-au pus într-o cutie, apoi au săpat o groapă şi au aşezat cutia înăuntru, zise Cal.

― Ştiu asta.

Aron voia să schimbe subiectul, să se gîndească la altceva.

― Ştiu un secret, zise Cal.

― Ce anume?

― Tu ai să-l spui.

― Nu, nu-l spun, dacă zici să nu-l spun.

― Nu ştiu dacă ar trebui.

Spune-mi, se rugă Aron.

― N-ai să spui?

― Nu.

Cal zise:



― Unde crezi că este mama noastră?

― A murit.

― Nu, n-a murit.

― Ba a murit şi ea.

― A fugit, spuse Cal. Am auzit nişte bărbaţi vorbind.

― Erau nişte mincinoşi.

― A fugit, făcu Cal. N-ai să spui că ţi-am spus?

― Nu cred asta. Tata a spus că e în cer.

Cal spuse liniştit:

― În curînd voi fugi de acasă s-o caut. Am s-o aduc înapoi.

― Unde spuneau bărbaţii aceia că este?

― Nu ştiu, dar am s-o găsesc.

― E în cer, zise Aron. De ce ne-ar fi spus tata o minciună?

Îl privi pe fratele lui, rugîndu-l în tăcere să fie de acord. Cal nu-i răspunse.

― Nu crezi că e în cer, cu îngerii? zise Aron. Şi cum Cal tot nu-i răspunse, întrebă: Cine au fost oamenii care au spus asta?

― Nişte oameni. La poşta din King City. Nu-şi dădeau seama că îi pot auzi. Dar eu am urechi bune. Lee spune că pot să aud cum creşte iarba.

― De ce să fi vrut să fugă de la noi? spuse Aron.

― De unde să ştiu? Poate că nu ne iubea.

Aron analiză această erezie.

― Nu se poate. Oamenii aceia erau nişte mincinoşi. Tata a spus că e în cer. Şi ştii că nu-i place să vorbească despre ea.

― Poate că asta-i din cauză că a fugit.

― Nu. L-am întrebat pe Lee. Ştii ce a spus Lee? Lee a spus: "Mama voastră v-a iubit şi vă mai iubeşte încă!". Şi Lee mi-a arătat o stea. A spus că poate aceea e mama noastră şi că o să ne iubească atîta timp cît va străluci lumina aceea. Crezi că Lee e un mincinos?

Printre lacrimile care i se adunau în ochi, Aron vedea ochii fratelui său aspri şi raţionali. Cal nu avea lacrimi în ochi.

Cal era încîntat. Găsise un nou mijloc, o nouă armă secretă pe care la nevoie s-o folosească în orice scop. Îl studie pe Aron, văzu cum îi tremură buzele, dar observă la timp că nările îi freamătă. Aron era gata să izbucnească în plîns, dar uneori, cînd era gata să plîngă, se şi bătea. Şi cînd Aron plîngea şi se bătea în acelaşi timp, era periculos. Nu-i mai păsa de nimic şi nimic nu-l oprea. Odată, Lee l-a ţinut cu forţa în poală, prinzîndu-i pumnii care se zbăteau încă, pînă cînd, după mult timp, s-a liniştit. Şi de data aceea i-au fremătat nările.

Cal renunţă deocamdată la arma cea nouă. Putea să se folosească oricînd de ea şi ştia că era ceva mai ascuţită armă pe care o găsise pînă acum. O va studia pe îndelete şi va chibzui cînd şi în ce măsură s-o folosească.

Luă hotărîrea aceasta ceva prea tîrziu. Aron se repezi la el şi trupul inert al iepurelui îl lovi peste faţă.

Cal sări îndărăt şi strigă:

― Am glumit, Aron. Zău, a fost doar o glumă.

Aron se opri. Durerea şi încurcătura i se citeau pe faţă.

― Nu-mi place gluma asta, spuse el smiorcăindu-se şi ştergîndu-şi nasul de mînecă.

Cal se apropie de el, îl îmbrăţişă şi-l sărută pe obraz.

― N-am să mai fac, zise.

Băieţii merseră un timp în tăcere. Începu să se lase seara. Cal privi peste umăr la un nor negru care plutea peste munţi, mînat de vîntul fremătător de martie.

― O să fie furtună. Furtună, nu glumă.

Aron spuse:

― Chiar i-ai auzit pe oamenii aceia?

― Poate mi s-a părut. Doamne, ia uită-te la norul ăla! zise Cal repede.

Aron se întoarse să privească monstrul cel negru. Se îngroşa în valuri mari, negre, deasupra lor, iar dedesubt îi atîrna o coadă lungă de ploaie; în timp ce priveau, norul bubui şi fulgeră. Purtat de vînt, tunetul se lovi sec de dealurile grase şi ude din partea cealaltă a văii şi se rostogoli mai departe, pe o întindere de pămînt. Băieţii se întoarseră şi alergară spre casă, iar în urma lor, norul bubuia şi fulgerul sfîşia aerul. Norul îi ajunse din urmă şi primele picături mari căzură pe pămînt din cerul despicat. Simţeau mirosul dulceag al ozonului. Alergînd, adulmecau mirosul tunetului.

Cînd traversară drumul de ţară şi ajunseră pe urmele de roţi care duceau spre casa lor, îi izbi ploaia. Ploaia cădea în rafale. Într-o clipă, fură uzi pînă la piele, părul li se lipi pe frunte şi le intră în ochi, iar penele de curcan pe care le aveau la tîmplă se îndoiră sub greutatea apei.

Acum, cînd erau cît se poate de uzi, băieţii nu mai alergau. Nu mai aveau motiv să alerge să se adăpostească. Se uitară unul la altul şi rîseră voioşi. Aron luă iepurele, îi aruncă în sus, îl prinse şi îl aruncă lui Cal. Iar Cal, simţindu-se vinovat, şi-l puse în jurul gîtului cu capul şi picioarele sub bărbie. Amîndoi băieţii rîdeau pe rupte. Ploaia răpăia pe stejari în drumul spre casă, iar vîntul le tulbura demnitatea.


2
Cei doi gemeni ajunseră în dreptul clădirii fermei şi îl văzură pe Lee, cu un poncho de pînză cauciucată galbenă, mînînd spre grajd un cal străin, înhămat la o trăsurică uşoară cu roţi de cauciuc.

― A venit cineva, zise Cal. Vezi trăsura aia?

Începură să alerge din nou, căci sosirea unui musafir avea ceva plăcut. Aproape de trepte încetiniră, înconjurară cu grijă casa, căci aveau şi o oarecare teamă în ce priveşte musafirii. Se duseră la intrarea din spate şi rămaseră în bucătărie cu apa picurînd de pe ei. Auziră voci în salon ― vocea tatălui lor şi altă voce a unui bărbat. Apoi, o a treia voce făcu să li se strîngă stomacul şi să le treacă un fior rece pe şira spinării. Era o voce de femeie. Băieţii avuseseră foarte puţin experienţă cu femeile. Merseră în vîrful picioarelor pînă în camera lor şi rămaseră privind unul la altul.

― Cine crezi c-o fi? întrebă Cal.

O emoţie ca o lumină se aprinse în Aron. Voia să strige:

― Poate e mama. Poate s-a întors.

Dar apoi îşi aminti că ea e în cer şi oamenii nu se întorceau de acolo.

― Nu ştiu, spuse el. Îmi pun haine uscate.

Băieţii îşi îmbrăcară haine uscate şi curate, care erau copii exacte ale hainelor ude pe care le scoteau. Îşi scoaseră penele de curcan ude şi îşi trecură dege­tele prin păr. În tot acest timp, auziră vocile, în general joase, şi apoi vocea ascuţită a femeii, şi deodată înghe­ţară ascultînd, auziseră o voce de copil ― o voce de fetiţă şi rămaseră atît de uimiţi încît nici nu pomeniră că au auzit-o.

Se îndreptară în linişte spre hol şi se furişară spre uşa salonului. Cal apăsă clanţa foarte, foarte încet şi îi dădu drumul aşa fel încît nici un scîrţîit să nu-i dea de gol.

Abia făcură o crăpătură mică de tot, cînd Lee veni prin uşa din spate, îşi tîrşîi picioarele prin hol scoţîn­du-şi poncho-ul şi îi prinse acolo.

― Băieţelu şpionează? spuse Lee în dialectul lui, iar cînd Cal închise uşa şi clanţa făcu zgomot, Lee zise repede: Tata e acasă. Mai bine intraţi.

Aron şopti răguşit:

― Cine mai e acolo?

― Nişte persoane în trecere pe aici. Ploaia i-a mînat încoace.

Lee puse mîna peste a lui Cal, apăsă pe clanţă şi deschise uşa.

― Băieţii au venit de mult acasă, spuse el şi îi lăsă acolo, la vedere.

Adam strigă:

― Intraţi, băieţi! Hai, intraţi!

Cei doi stăteau cu capul plecat, aruncau priviri spre străini, şi se mişcau de pe un picior pe altul. Era un bărbat în haine de oraş şi o femeie îmbrăcată elegant. Pardesiul, pălăria şi vălul ei erau pe un scaun lîngă ea, iar băieţilor li se părea că era îmbrăcată în întregime în mătase neagră şi dantele. Dantela neagră era ridicată în mici volănaşe şi îi înfăşura gîtul. Asta era suficient pentru o singură zi, dar nu era totul. Alături de femeie şedea o fată, poate ceva mai mică decît gemenii, dar nu cu mult. Purta o pălărie de soare albastră, cu dan­telă pe margini. Avea o rochiţă înflorată şi un şorţuleţ cu buzunare prins în jurul taliei. Fusta îi era ridicată, lăsînd să se vadă un jupon tricotat cu un model pe margine. Băieţii nu-i vedeau faţa din cauza pălăriei de soare, dar îşi ţinea mîinile strînse în poală şi se vedea bine micul inel de aur cu monogram de pe degetul mijlociu.

Nici unul din băieţi nu respira măcar şi, din cauză că-şi ţineau răsuflarea, cercuri roşii începură să le joace prin faţa ochilor.

― Aceştia sînt băieţii mei, spuse tatăl lor. Sînt gemeni. Acesta e Aron şi acesta Caleb. Băieţi, daţi mînca cu oaspeţii noştri.

Băieţii porniră înainte, cu capul plecat, cu mîinile întinse, cu un gest ce aducea a capitulare sau desperare. Mai întîi domnul şi apoi doamna în dantelă le scuturară mîinile moi. Aron era primul şi se depărtă de fetiţă, dar doamna spuse:

― Nu o saluţi şi pe fiica mea?

Aron se cutremură şi îşi întinse mîna orbeşte în direcţia fetei cu obrazul acoperit. Dar nu se întîmplă nimic. Degetele lui, cîrnăciori fără vlagă, nu fură apucate, ci răsucite, nici strînse, nici scuturate. Mîna lui atîrna pur şi simplu în aer în faţa ei. Aron se uită printre gene să vadă ce se întîmplă.

Ţinea şi ea capul în jos dar avea avantajul pălăriei. Mîna era dreaptă, cu inelul pe degetul mijlociu, era întinsă, dar nu făcea nici o mişcare spre mîna lui Aron.

El aruncă o privire către doamnă. Aceasta zîmbea cu gura deschisă. Camera părea că se prăbuşeşte sub tăcerea atît de apăsătoare. Apoi Aron auzi un chicotit al lui Cal.

Aron întinse mîna, apucă mîna ei şi o scutură în sus şi în jos de trei ori. Era moale ca un mănunchi de petale. Simţi o plăcere care îl ardea. Îi lăsă mîna şi o ascunse pe a sa în buzunarul salopetei. În timp ce se dădea grăbit la o parte, îl văzu pe Cal cum înaintează, dă mîna politicos şi întreabă:

― Ce mai faceţi?

Aron uitase să spună asta, aşa că o spuse acum, după fratele lui, ceea ce suna straniu. Adam şi oaspeţii lui izbucniră în rîs.

Adam zise:

― Pe domnul şi doamna Bacon era să-i apuce ploaia.

― Am fost fericiţi că ne-am rătăcit aici, făcu domnul Bacon. Căutam ferma Long.

― E mai departe. Trebuia să o luaţi la stînga, la intersecţia următoare, spre sud. Şi Adam spuse în con­tinuare băieţilor: Domnul Bacon este inspector comunal.

― Nu ştiu de ce, dar îmi iau funcţia foarte în serios, spuse domnul Bacon, şi se adresă şi el băieţilor.

― Băieţi, numele fetei mele este Abra. Nu-i aşa că-i un nume caraghios?

Folosea tonul pe care-l obişnuiesc cei mari faţă de copii. Se întoarse spre Adam şi recită cuvintele unui cîntec:


Abra era gata înainte de a o chema

Şi deşi am striga pe altcineva,

A venit Abra.

de Matthew Prior


― Ce-i drept, mi-am dorit un băiat, dar Abra e atît de dulce. Ridică-ţi capul, draga mea.

Abra nu se mişcă. Ţinea din nou mîinile strînse în poală. Tatăl ei repetă cu plăcere:


Şi deşi am strigat pe altcineva

A venit Abra.
Aron îl văzu pe fratele lui uitîndu-se la pălăria de soare fără nici o jenă. Şi Aron spuse răguşit:

― Nu cred că Abra e un nume caraghios.

― N-a vrut să spună că e caraghios, explică doamna Bacon. A vrut să spună e un nume curios. Şi îi explică lui Adam: Soţul meu culege din cărţi cele mai curioase lucruri. Dragă, n-ar trebui să plecăm?

Adam se împotrivi:

― Nu plecaţi încă, doamnă, Lee pregăteşte ceaiul. O să vă încălzească.

― Ce idee bună! spuse doamna Bacon şi continuă: Copii, nu mai plouă. Duceţi-vă şi jucaţi-vă afară.

Vocea ei era atît de autoritară, încît i se supuseră ― Aron cel dintîi, apoi Cal, iar Abra îi urmă.

3
În salon, domnul Bacon se aşeză picior peste picior.

― Aveţi perspective frumoase aici, zise. E pămînt mult?

Adam răspunse:

― Am o fîşie bună. Trece de partea cealaltă a rîului. E o bucată bună.

― Atunci dincolo de drumul de ţară e tot pămîntul dumitale?

― Da. Mi-e cam ruşine s-o spun. L-am lăsat în paragină. Nu l-am lucrat deloc. Poate am lucrat prea mult în tinereţe.

Atît domnul cît şi doamna Bacon îl priveau acum pe Adam şi acesta înţelese că trebuie să dea nişte explicaţii, pentru ce lăsase pămîntul acela bun în paragină.

Zise:

― Cred că sînt un om leneş. Şi nici tatăl meu nu m-a ajutat, fiindcă mi-a lăsat destul ca să pot trăi fără să muncesc.



Îşi lăsă privirea în jos, dar simţi că familia Bacon îi uşurează situaţia. Dacă era un om bogat, nu însemna lenevie. Numai săracii sînt leneşi. Tot aşa cum numai săracii sînt ignoranţi. Un om bogat, care nu ştie nimic, e doar răsfăţat sau independent.

― Cine îngrijeşte de băieţi? întrebă doamna Bacon.

Adam rîse:

― Îngrijirea pe care o capătă, şi asta nu e cine ştie ce, e treaba lui Lee.

― Lee?

Adam începu să se simtă iritat de acest intero­gatoriu.



― Am doar un singur servitor, spuse scurt.

― E vorba de chinezul pe care l-am văzut?

Doamna Bacon era uimită.

Adam îi zîmbi. La început îl speriase, dar acum se simţea mai în largul lui.

― Lee i-a crescut pe băieţi şi a avut grijă de mine.

― Dar n-au fost îngrijiţi niciodată de o femeie?

― Nu.

― Sărmanii mieluşei, exclamă ea.



― Sînt sălbatici, dar cred că sînt sănătoşi. Cred că ne-am sălbăticit cu toţii, ca şi pămîntul. Dar acum, Lee ne părăseşte. Nu ştiu ce o să facem.

Domnul Bacon îşi drese glasul ca să poată vorbi.

― V-aţi gîndit la educaţia băieţilor dumneavoastră?

― Nu... Cred că nu m-am gîndit prea mult la asta.

Doamna Bacon zise la rîndul ei:

― Soţul meu crede în educaţie.

― Educaţia este cheia viitorului, spuse domnul Bacon.

― Ce fel de educaţie? întrebă Adam.

Domnul Bacon continuă:

― Cine are carte, are parte. Da, eu cred în flacăra ştiinţei. Se aplecă spre Adam şi vocea lui deveni confidenţială: Dacă nu vă cultivaţi pămîntul, de ce nu-l arendaţi şi să vă mutaţi la oraş ― aproape de şcolile noastre bune?

O clipă Adam se gîndi să spună: "De ce naiba nu vă vedeţi de treabă?" dar în loc de asta întrebă:

― Credeţi că ar fi o idee bună?

― Cred că v-aş putea găsi un arendaş bun şi de încredere, răspunse domnul Bacon. Nu e nici un motiv să nu cîştigaţi nimic de pe urma pămîntului, în cazul cînd nu veţi locui aici.

Lee intră cu ceaiul făcînd mult zgomot. Auzise des­tule prin uşă ca să fie convins că Adam îi găsea obo­sitori. Lee era convins că nu le plăcea ceaiul şi, chiar dacă le plăcea, probabil că nu aşa cum îl preparase el. Iar cînd îl băură şi-l lăudară înţelese că familia Bacon urmărea ceva. Lee încercă să prindă privirea lui Adam, dar nu reuşi. Adam fixa covorul de la picioarele lui.

― Soţul meu a făcut mulţi ani parte din comitetul şcolar..., începu să spună doamna Bacon, dar Adam nu mai auzi discuţia care urmă.

Se gîndea la un glob mare, terestru, care atîrna şi se clătina pe craca unuia din stejarii săi. Şi fără să-şi dea seama de ce, gîndul lui sări la tatăl său pe care-l revăzu aşa cum şchiopăta pe piciorul de lemn şi bătea cu un baston pe picior ca să atragă atenţia. Adam vedea chipul sever, milităros al tatălui său în timp ce-şi obliga copiii să facă exerciţii şi îi punea să care raniţe grele ca să-şi dezvolte umerii. Printre aceste amintiri, vocea doamnei Bacon continua să bîzîie. Adam simţea greutatea sacului cu bolovani. Văzu chipul lui Charles rînjind sardonic ― Charles ― cu ochii meschini, cruzi, cu temperament aprins. Deodată, Adam dori să-l revadă pe Charles. Va face o călătorie ― îi va lua şi pe băieţi. Se pocni peste picior bucuros.

Domnul Bacon se întrerupse:

― Poftim?

― Mă scuzaţi, făcu Adam. Mi-am amintit că am uitat să fac o treabă.

Ambii membri ai familiei Bacon aşteptau cu răbdare, politicoşi, să primească o explicaţie. Adam se gîndi:

"Şi de ce nu? Nu candidez la postul de inspector comunal! Nu fac parte din consiliul şcolar. De ce nu?"

Le spuse musafirilor săi:

― Mi-am amintit că am uitat timp de zece ani să scriu fratelui meu.

La această declaraţie, ei tresăriră şi îşi aruncară priviri unul altuia.

Lee umpluse din nou ceştile. Adam văzu cum îl umflă rîsul şi-l auzi cum îşi dă drumul cînd trecu în culoare, unde nu-l vedea nimeni. Familia Bacon nu comentă incidentul. Voiau să fie singuri ca să-l discute. Lee era sigur că aşa se va întîmpla. Se grăbi să se ducă să înhame şi să aducă trăsurica cu roţi de cauciuc la intrarea din faţă.

4
Cînd Abra, Cal şi Aron ieşiră afară, rămaseră unul lîngă altul sub mica deschizătură de la intrare privind ploaia care curgea şi se scutura de pe stejarii cu ramurile întinse. Furtuna trecuse, nu se mai auzeau decît tunete îndepărtate, dar lăsase în urmă o ploaie hotărîtă să ţină mult.

Aron spuse:

― Doamna ne-a zis că ploaia s-a oprit.

Abra răspunse cu înţelepciune.

― Nu s-a uitat. Cînd vorbeşte, nu se uită niciodată.

Cal întrebă:

― Cîţi ani ai?

― Zece, merg pe unsprezece, răspunse Abra.

― Ei, noi avem unsprezece, mergem pe doispre­zece, zise Cal.

Abra îşi dădu pe spate pălăria de soare. Îi înconjura capul ca o aureolă. Era drăguţă, cu păr negru împletit în două cozi. Avea fruntea mică, rotundă şi bombată şi sprîncenele drepte. Într-o zi nasul ei avea să devină dulce şi obraznic, dar acum era încă în formă de nasture. Două trăsături le va păstra însă pentru totdeauna. Bărbia hotărîtă şi gura frumoasă ca o floare, foarte mare şi roşie. Avea ochii căprui, vii şi inteligenţi şi lipsiţi de teamă. Se uita fix la chipul băieţilor, drept în ochii lor, pe rînd, şi nu se simţea nici urmă din pretinsa timiditate din casă.

― Nu cred că sînteţi gemeni. Nu semănaţi, spuse ea.

― Totuşi sîntem, făcu Cal.

― Totuşi sîntem, repetă Aron.

― Unii gemeni nu seamănă, insistă Cal.

― Mulţi nu seamănă, adăugă Aron. Lee ne-a spus cum se întîmplă. Dacă doamna are un singur ou, gemenii seamănă. Dacă are două ouă, nu seamănă.

― Noi sîntem din două ouă, zise Cal.

Abra zîmbi înveselită de miturile acestor băieţi de la ţară.

― Ouă, făcu ea. Auzi, ouă!

Nu vorbi tare sau cu asprime, dar teoria lui Lee se clătină, se balansă şi apoi ea o distruse complet. Întrebă:

― Care din voi este prăjit? Şi care este fiert?

Băieţii schimbară priviri încurcate. Era prima lor experienţă cu logica de fier a femeilor, care este copleşitoare, chiar şi atunci cînd este greşită, sau poate mai ales atunci. Pentru ei era un lucru nou, interesant, dar înspăimîntător.

Cal spuse:

― Lee este chinez.

― Aha, de ce nu spuneţi aşa, zise blajin Abra. Atunci poate că sînteţi ouă chinezeşti, ca şi cele pe care le pun ei în cuib.

Făcu o pauză ca să lase săgeata să pătrundă. Îi observă cum renunţă să se împotrivească, să lupte. Abra era stăpînă pe situaţie. Ea era şeful.

Aron sugeră:

― Hai să mergem la casa veche, să ne jucăm acolo. Plouă puţin înăuntru, dar e plăcut.

Alergară pe sub stejarii uzi, spre vechea casă a Sanchezilor şi pătrunseră înăuntru prin uşa deschisă care scîrţîia fără încetare pe balamalele ruginite. Casa de chirpici intrase în a doua perioadă de decădere. Mare sală din faţă era abia pe jumătate tencuită, linia albă oprindu-se la jumătatea drumului, aşa cum o lăsaseră lucrătorii cu peste zece ani în urmă. Iar ferestrele adînci, cu marginile refăcute, rămăseseră fără geamuri. Podeaua nouă era plină cu pete de apă, iar în colţul camerei era o grămadă de ziare vechi şi pungi înnegrite, pline de cuie ruginite.

Cînd copiii se opriră la intrare, un liliac zbură din fundul casei. Silueta cenuşie se repezi dintr-o parte în alta şi dispăru pe uşă.

Băieţii o conduseră pe Abra prin casă ― deschiseră dulapuri ca să-i arate chiuvete şi closete şi candelabre încă ambalate care aşteptau să fie instalate. În aer plutea un miros de mucegai şi hîrtie umedă. Cei trei copii umblau în vîrful picioarelor şi nu vorbeau de teama ecoului dintre pereţii casei goale.

Întorşi în sala mare, gemenii se aşezară faţă-n faţă cu oaspetele lor.

― Îţi place? întrebă Aron încet, de teama ecoului.

― Mda, admise ea şovăielnic.

― Uneori ne jucam aici, zise Cal îndrăzneţ. Poţi veni aici să te joci cu noi, dacă vrei.

― Eu locuiesc la Salinas, făcu Abra cu un ase­menea ton, încît ei îşi dădură seama că au de-a face cu o fiinţă superioară, care n-are timp de plăceri vulgare.

Abra observă că le-a distrus lucrul cel mai de preţ şi, cu toate că-şi dădea seama de slăbiciunile bărbaţilor, gemenii îi plăceau totuşi şi, pe lîngă asta, mai era şi bine crescută.

― Uneori, cînd o să trecem pe aici, o să vin să mă joc cu voi puţin, zise ea cu drăgălăşenie. Şi amîndoi băieţii simţiră că-i sînt recunoscători.

― Am să-ţi dau iepurele meu, spuse Cal brusc. Am vrut să-l dau tatei dar poţi să-l iei tu.

― Ce fel de iepure?

― Cel pe care l-am împuşcat azi, drept în inimă, cu o săgeată. Abia de s-a mai zbătut.

Aron se uită nedumerit la el.

― Era al meu...

Cal îl întrerupse:

― O să ţi-l dăm să-l iei acasă. E unul mare.

― Ce am eu nevoie de un iepure bătrîn şi murdar, plin de sînge? zise Abra.

― Am să-l spăl şi am să-l pun într-o cutie şi am s-o leg cu sfoară, răspunse Aron, şi dacă nu vrei să-l mănînci, poţi să-i faci o înmormîntare cînd o să ai timp ― la Salinas.

― Eu mă duc la înmormîntări adevărate, făcu Abra. Am fost şi ieri la una. Erau flori cît casa.

― Nu vrei şi iepurele nostru? întrebă Aron.

Abra se uită la părul blond, acum încreţit, şi la ochii lui care păreau gata să plîngă şi simţi în inimă dorinţa vie şi arzătoare care anunţă primele semne ale dragostei. Dorea de asemeni să-l atingă pe Aron, şi o făcu. Puse mîna pe braţul lui şi simţi că tremură sub degetele ei.

― Dacă-l pui într-o cutie, răspunse ea.

Acum cînd era stăpînă pe situaţie, Abra se uită în jur şi-şi analiză cuceririle. Nu mai era vanitoasă, căci de astă dată n-o mai ameninţa nici un principiu masculin. Înclina să fie bună cu băieţii. Observă hainele lor tocite, decolorate, cîrpite pe ici pe colo de Lee. Îşi amintit de poveştile cu zîne.

― Sărmani copii, tatăl vostru vă bate?

Dădură din cap. Erau plini de interes, dar descumpăniţi.

― Sînteţi săraci de tot?

― Cum adică? întrebă Cal.

― Staţi în cenuşă şi trebuie să vă duceţi după apă şi după vreascuri?

― Ce-s alea vreascuri? întrebă Aron.

Continuă ocolind întrebarea:

― Sărmanii de voi, începu ea, şi i se păru că are în mînă o mică baghetă cu o stea sclipitoare la capăt. Nu-i aşa că mama voastră vitregă e rea, vă urăşte şi vrea să vă omoare?

― N-avem mamă vitregă, spuse Cal.

― N-avem mamă deloc. Mama noastră a murit, răspunse Aron. Vorbele lui îi nimiciră povestea pe care o ţesea ea, dar îi oferiră pe loc alta. Bagheta dispăruse, dar purta o pălărie mare cu o pană de struţ şi ducea un coş enorm din care se vedeau nişte picioare de curcan.

― Sărmani orfani fără mamă, spuse ea dulce. Eu voi fi mama voastră. O să vă ţin în braţe, o să vă legăn şi o să vă spun poveşti.

― Sîntem prea mari. Te-am strivi, spuse Cal.

Abra nu dădu atenţie brutalităţii lui. Văzu că Aron era cucerit de povestea ei. Ochii lui zîmbeau şi părea că se clatină în braţele ei, iar ea simţi din nou impulsul dragostei. Îl întrebă amabil:

― Mama voastră a avut o înmormîntare frumoasă?

― Nu ne aducem aminte. Eram prea mici, răspunse Aron.

― Unde-i înmormîntată? Aţi putea să puneţi flori pe mormîntul ei. Noi punem întotdeauna flori la bunica şi la unchiul Albert.

― Nu ştiu, zise Aron.

În ochii lui se citea un interes deosebit, avea o privire strălucitoare, aproape triumfătoare. Spuse cu naivitate:

― Am să-l întreb pe tata unde este, ca să-i ducem şi flori.

― Merg şi eu cu tine, spuse Abra. Ştiu să fac o coroană. Am să te învăţ. Observă că Aron nu vorbise. Tu nu vrei să faci o coroană?

― Ba da, zise el.

Simţea nevoia să-l atingă din nou. Îl bătu pe umăr şi apoi îi atinse obrazul.

― Mamei tale o să-i facă plăcere. Chiar şi din cer se uită în jos şi vede. Tata spune că aşa este. Ştie şi o poezie despre asta.

Aron zise:

― Mă duc să împachetez iepurele. Am cutia de la pantaloni.

Se repezi afară din casă. Cal îl urmări cu privirea. Zîmbea.

― De ce rîzi? întrebă Abra.

― A, nimic, răspunse.

Privirea lui Cal rămase aţintită asupra ei.

Ea încercă să-l facă să lase ochii în jos. Era foarte pricepută la aşa ceva, dar Cal nu-şi clinti privirea. La început se simţise intimidat, dar acum senzaţia aceasta trecuse şi sentimentul că triumfase învingînd siguranţa Abrei, îl făcu să rîdă. Ştia că ea îl prefera pe fratele lui, dar asta nu era nimic rău pentru el. Aproape toţi îl preferau pe Aron, cu părul lui auriu şi cu caracterul deschis, care permitea o apropiere sufletească directă şi imediată. Cal îşi ascundea adînc emoţiile şi stătea la pîndă gata să se retragă sau să atace. Era pe cale s-o pedepsească pe Abra pentru că îl plăcuse pe fratele lui, şi nici asta nu era ceva nou pentru el. Făcuse aşa ceva încă de cînd descoperise prima oară că era în stare s-o facă şi pedepsirea pe ascuns devenise la el aproape o problemă de creaţie.

Poate că deosebirea dintre cei doi fraţi ar putea fi redată în modul cel mai convingător astfel: Dacă Aron ar fi dat peste un muşuroi de furnici într-un mic luminiş, s-ar fi întins pe burtă şi ar fi privit viaţa complicată a furnicilor ― ar fi văzut cum unele cară hrană pe dru­murile furniceşti şi altele duc ouăle albe. Ar fi observat cum doi membri ai muşuroiului, care se întîlnesc, îşi unesc antenele şi discută. Ar fi stat ore întregi absorbit de furnicarul pămîntului.

În schimb Cal, dacă ar fi dat peste acelaşi muşuroi, l-ar fi distrus cu picioarele şi ar fi privit la furnicile înnebunite de dezastru. Aron era mulţumit să fie o parte a lumii sale, dar Cal voia să o schimbe.

Cal nu-şi punea întrebarea de ce oamenii îl plăceau mai mult pe fratele său, dar descoperise mijlocul ca să nu-i mai pese de asta. Punea ceva la cale şi aştepta pînă ce, la un moment dat, persoana care-l plăcea pe fratele său se afla descoperită şi atunci i se întîmpla ceva, iar victima nu ştia nici cum, nici de ce. Din această răzbunare, Cal sorbea un fluid de forţă, iar din forţă, bucuria. Era emoţia cea mai puternică şi mai curată pe care o cunoştea. Departe de a-l urî pe Aron, îl iubea pentru că era de obicei cauza sentimentului său de triumf. Uitase ― dacă ştiuse cîndva ― că pedepsea pentru că de fapt dorea să fie iubit la fel cum era iubit Aron. Mergea atît de departe, încît prefera soarta lui celei a lui Aron.

Cînd l-a atins pe Aron şi cînd i-a vorbit cu vocea ei blîndă, Abra a dezlănţuit în Cal un întreg proces. Reacţia lui Cal era automată. Creierul lui căuta o slăbiciune la Abra şi era atît de isteţ, încît i-o descoperi aproape imediat în propriile ei cuvinte. Unii copii vor să fie bebeluşi, alţii adulţi. Puţini sînt cei mulţumiţi cu vîrsta lor. Abra voia să fie adultă. Ea folosea vocabularul adulţilor şi simula pe cît putea atitudinile şi emoţiile adulţilor. Lăsase mult în urmă copilăria şi nu era capabilă încă să fie una din persoanele mature pe care le admira. Cal intui acest lucru, şi căpătă astfel instrumentul cu care să-i dărîme muşuroiul de furnici.

Ştia cam cît timp i-ar fi trebuit fratelui său să găsească cutia. Îşi închipuia cam cum se vor petrece lucrurile.

Aron va încerca să spele sîngele de pe iepure, şi asta îi va lua timp.

Îi va trebui şi mai mult ca să găsească sfoară, iar legarea cu grijă a nodurilor îi va lua încă şi mai multă vreme. Şi în timpul ăsta, Cal îşi dădea seama că începe să cîştige.

Simţea că siguranţa Abrei începuse să slăbească şi ştia că o poate înfrunta mai departe.

În cele din urmă, Abra îşi luă ochii de la el şi spuse:

― De ce te zgîieşti aşa la om?

Cal se uită la picioarele ei şi îşi ridică încet privirea, studiind-o cu răceală ca şi cînd ar fi fost un scaun. Ştia că asta putea enerva şi un adult.

Abra nu putu suporta. Zise:

― Mă fotografiezi?

Cal întrebă:

― Mergi la şcoală?

― Bineînţeles.

― În ce clasă?

― A cincea.

― Cîţi ani ai?

― Merg pe unsprezece.

Cal rîse:

― Ce-i de rîs? întrebă ea.

El nu-i răspunse.

― Hai, spune! Ce-i de rîs?

Nici un răspuns.

― Te crezi tare deştept, zise ea şi, cum el continuă să rîdă, spuse încurcată:

― Mă mir de ce stă fratele tău atît. Uite, ploaia a încetat.

Cal zise:

― Cred că-l caută.

― Ce? Iepurele?

― Nu. Pe ăla îl are ― e mort. Dar poate că nu-l prinde pe celălalt. Ăla îi scapă.

― Ce să prindă? Cine îi scapă?

― N-ar fi de acord să-ţi spun. Vrea să-ţi facă o surpriză. L-a prins vinerea trecută. L-a şi muşcat.

― Despre ce vorbeşti?

― Ai să vezi cînd o să deschizi cutia, răspunse Cal. Pun pariu că o să-ţi spună să n-o deschizi imediat.

Asta nu mai era născocirea lui. Cal îşi cunoştea fratele.

Abra înţelese că pierdea nu numai bătălia, ci întreg războiul. Începu să-l urască pe băiatul ăsta. Trecu în revistă mintal toate răspunsurile ucigătoare pe care le cunoştea, dar renunţă la toate, neputincioasă, simţind că n-ar folosi la nimic. Se retrase în muţenie. Ieşi pe uşă şi se uită spre casă unde erau părinţii ei.

― Cred că o să mă duc înapoi, zise ea.

― Aşteaptă, răspunse Cal.

Ea se răsuci cînd el se apropie.

― Ce vrei, îl întrebă cu răceală.

― Nu fi supărată pe mine. Habar n-ai ce se întîmplă aici. Ar trebui să vezi spinarea fratelui meu.

Schimbarea lui de ton o zăpăci. N-o lăsase deloc să se obişnuiască cu o atitudine şi ghicise limpede interesul ei pentru situaţiile romantice. Avea o voce scăzută, tainică. Îşi coborî şi ea vocea, ca să semene cu a lui.

― Ce vrei să spui? Ce-i cu spinarea lui?

― E plină de cicatrici, spuse Cal. E vorba de chinez.

Ea se înfioră şi arătă un interes enorm.

― Ce face? Îl bate?

― Mai rău, făcu Cal.

― De ce nu-i spuneţi tatălui vostru?

― Nu îndrăznim. Ştii ce sLar întîmpla dacă i-am spune?

― Nu. Ce?

El dădu din cap.

― Nu ― părea că se gîndeşte cu grijă. Nu îndrăz­nesc nici măcar să-ţi spun.

În clipa aceea, Lee veni spre remiză, ducînd calul familie Bacon înhămat la trăsurica înaltă cu roţi de cauciuc. Domnul şi doamna Bacon ieşiră din casă şi automat priviră cu toţii spre cer.

Cal zise:

― Nu pot să-ţi spun acum. Chinezul ar afla că ţi-am spus.

Doamna Bacon strigă:

― Abra! Grăbeşte-te! Plecăm.

Lee ţinu calul nărăvaş, în timp ce doamna Bacon era ajutată să se urce în trăsură.

Aron veni în fugă din spatele casei, ducînd o cutie de carton legată cu funde elegante. I-o întinse Abrei.

― Uite. Să n-o desfaci pînă nu ajungi acasă.

Cal văzu scîrbă pe chipul Abrei. Îşi trase mîinile de pe cutie.

― Ia-o, draga mea, spuse tatăl ei. Grăbeşte-te, sîntem în întîrziere.

Îi puse cutia în mîini.

Cal se apropie de ea.

― Vreau să-ţi spun ceva în şoaptă.

Puse gura la urechea ei.

― Ai făcut în pantaloni.

Ea roşi şi îşi trase pălăria de soare pe cap.

Doamna Bacon o apucă de subsuori şi o ridică în trăsură.

Lee, Adam şi gemenii se uitară cum calul o porni într-un trap uşor.

Înainte de prima cotitură, mîna lui Abra se ridică şi cutia zbură îndărăt pe drum. Cal privi la chipul fratelui lui şi văzu durere în ochii lui Aron. Cînd Adam intră din nou în casă şi Lee ieşi cu o cratiţă de boabe să hrănească puii, Cal îl luă pe frate-său de după umeri şi îl îmbrăţişă, îmbărbătîndu-l.

― Voiam să mă însor cu ea, zise Aron. Pusesem o scrisoare în cutie, prin care o ceream de nevastă.

― Nu fi trist, zise Cal. Am să te las să te joci cu puşca mea.

Aron întoarse capul.

― N-ai nici o puşcă.

― N-am? zise Cal. Eşti sigur?


Yüklə 4,6 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin