La răsărit de Eden

Capitolul 28
1
Abia la cină băieţii şi-au dat seama de schimbarea tatălui lor. Îl ştiau doar ca pe o prezenţă ― urechi care aud, dar nu ascultă, ochi care privesc, dar nu observă. Era o umbră de tată. Băieţii nu se obişnuiseră să-i spună despre problemele şi descoperirile lor, sau despre nevoile lor. Lee fusese legătura lor cu lumea adultă, şi reuşise nu numai să-i crească, să-l hră­nească, să-i îmbrace şi să-i disciplineze pe băieţi, dar le insuflase şi respect pentru tatăl lor. Pentru băieţi, el era un mister, iar cuvîntul şi ordinele lui erau transmise de Lee care, bineînţeles, le elabora el însuşi, dar i le atribuia lui Adam.

În seara aceea primă după întoarcerea lui Adam de la Salinas, Cal şi Aron fură mai întîi miraţi şi apoi cam încurcaţi constatînd că Adam îi asculta şi le punea întrebări, se uita la ei şi îi observa. Schimbarea îi făcu timizi.

Adam zise:

― Am auzit că azi aţi fost la vînătoare.

Băieţii deveniră precauţi cum sînt întotdeauna oamenii puşi în faţa unei situaţii noi. După o pauză, Aron admise:

― Da.

― Aţi vînat ceva?

De data asta urmă o pauză mai lungă.

― Da.

― Ce aţi vînat?

― Un iepure.

― Cu arc şi săgeţi? Cine l-a nimerit?

Aron zise:

― Amîndoi am tras. Nu ştim cine l-a nimerit.

Adam spuse:

― Nu vă cunoaşteţi săgeţile? Cînd eram copii, noi ne însemnam săgeţile.

De data aceasta, Aron refuză să răspundă şi intră în încurcătură. Iar Cal, după ce aşteptă, zise:

― A fost săgeata mea, dar credeam că a nimerit în tolba lui Aron.

― Ce te face să crezi asta?

― Nu ştiu, făcu Cal. Dar cred că Aron a nimerit iepurele.

Adam îşi mută privirea.

― Şi tu ce crezi?

― Eu cred că poate l-am lovit eu, dar nu sînt sigur.

― Se pare că amîndoi vă descurcaţi foarte bine.

Alarma dispăru de pe chipul băieţilor. Se părea că nu era vorba de o cursă.

― Unde este iepurele? întrebă Adam.

Cal spuse:

― Aron i l-a dat lui Abra în dar.

― L-a aruncat, zise Aron.

― De ce?

― Nu ştiu. Eu voiam să mă căsătoresc cu ea.

― Zău?

― Da.

― Dar tu, Cal?

― Cred că am să i-o las lui Aron, răspunse Cal.

Adam rîse şi băieţii nu-şi aminteau să-l mai fi auzit vreodată rîzînd.

― E o fetiţă drăguţă? întrebă el.

― Da, răspunse Aron. E drăguţă. E bună şi drăguţă.

― Îmi pare bine că e aşa, dacă o să-mi devină noră.

Lee strînse masa şi după ce se auziră din bucătărie nişte zgomote rapide, se întoarse.

― Gata de culcare? îl întrebă el pe băieţi.

Aruncară o privire de protest. Adam spuse:

― Şezi jos şi lasă-i să mai stea puţin.

― Am făcut socotelile. Putem să le vedem mai tîrziu, zise Lee.

― Ce socoteli, Lee?

― Socotelile casei şi fermei. Aţi spus că vreţi să ştiţi care e situaţia.

― Nu cumva sînt socotelile pe ultimii zece ani, Lee!

― N-aţi vrut pînă acum să vă bat la cap cu astea.

― E adevărat. Dar şezi puţin. Aron vrea să se însoare cu fetiţa aceea care a fost azi aici.

― Sînt logodiţi? întrebă Lee.

― Nu cred că l-a acceptat încă, răspunse Adam. Asta ar mai putea să ne dea un mic răgaz.

Lui Cal îi dispăru repede teama de schimbarea petrecută în atmosfera din casă şi examina la rece muşuroiul de furnici, încercînd doar să stabilească cum să-l distrugă. Se hotărî.

― E într-adevăr o fată drăguţă, zise el. Îmi place. Ştii de ce? A spus să te întrebăm unde este mormîntul mamei, ca să-i putem duce flori.

― Am putea, tată? întrebă Aron. A spus că o să ne înveţe să facem coroane.

Lui Adam gîndurile i se învălmăşeau în cap. În primul rînd pentru că nu se pricepea să spună minciuni şi nu era obişnuit. Soluţia îl sperie, atît de repede îi veni în minte şi atît de uşor pe limbă.

― Aş vrea să putem face asta băieţi, dar trebuie să vă spun că mormîntul mamei voastre este la capătul celălalt al ţării, de unde a venit.

― De ce? întrebă Aron.

― Unii oameni vor să fie îngropaţi în locul unde s-au născut.

― Cum a ajuns acolo? întrebă Cal.

― Am urcat-o într-un tren şi am trimis-o acasă ― nu-i aşa Lee?

Lee aprobă din cap.

― La fel e şi cu noi. Aproape toţi oamenii sînt trimişi înapoi acasă, în China, după ce mor.

― Ştiu asta, spuse Aron. Ne-ai mai spus-o.

― V-am spus? întrebă Lee.

― Desigur, zise Cal. Era uşor nemulţumit.

Adam schimbă repede subiectul:

― Domnul Bacon mi-a sugerat ceva azi după-masă, începu el. Vreau să vă gîndiţi la asta, băieţi. A spus că poate ar fi mai bine pentru voi dacă ne-am muta la Salinas ― sînt şcoli mai bune şi o mulţime de copii cu care să vă jucaţi.

Ideea îi buimăci pe copii. Cal întrebă:

― Şi cu astea cum rămîne?

― O să păstrăm ferma, pentru eventualitatea că am vrea să ne întoarcem.

Aron spuse:

― Abra locuieşte la Salinas.

Şi asta era de-ajuns pentru Aron. Uitase cutia care zburase. Se gîndea doar la un şorţuleţ, o pălărie de soare şi nişte degete mici şi moi.

Adam spuse:

― Gîndiţi-vă la asta ― şi acum poate ar trebui să mergeţi la culcare. Azi de ce n-aţi fost la şcoală?

― Profesoara s-a îmbolnăvit, răspunse Aron.

Lee verificase:

― Domnişoara Culp e bolnavă de trei zile. Nu trebuie să se ducă pînă luni. Haideţi, băieţi.

Ei îl urmară ascultători, afară din cameră.

2
Pînă să se întoarcă Lee, Adam şezu zîmbind vag spre lampă şi lovindu-şi genunchiul cu un deget.

― Au aflat ceva? spuse el.

― Habar n-am, răspunse Lee.

― Poate doar fetiţa aceea să fi vorbit ceva.

Lee se duse la bucătărie şi aduse o cutie mare de carton.

― Iată socotelile. Fiecare an e prins cu un elastic. Le-am controlat. Sînt toate.

― Adică toate socotelile?

― Veţi găsi pentru fiecare an un registru şi toate chitanţele. Voiaţi să ştiţi cum staţi. Aici aveţi totul. Credeţi într-adevăr că vă veţi muta?

― Mă mai gîndesc.

― Aş vrea să existe o modalitate de a le spune băieţilor adevărul.

― Asta le-ar alunga gîndurile bune faţă de mama lor.

― V-aţi gîndit la celălalt pericol?

― Ce vrei să spui?

― Să presupunem că află. Multă lume ştie.

― Poate cînd vor fi mai mari le va fi mai uşor.

― Nu cred, spuse Lee. Dar ăsta nu-i cel mai mare pericol.

― Nu înţeleg ce vrei să spui, Lee.

― Mă gîndeam la minciuna pe care le-aţi spus-o. Poate murdări totul. Dacă descoperă că i-aţi minţit în această chestiune, toate adevărurile vor fi puse sub semnul îndoielii. Atunci nu vor fi în stare să mai creadă nimic.

― Da, înţeleg. Dar ce aş putea să le spun? Nu pot să le spun adevărul gol-goluţ.

― Le puteţi spune o parte din adevăr, atît cît dumneata să nu ai de suferit dacă ei află în cele din urmă.

― Trebuie să mă gîndesc la asta, Lee.

― Dacă mergeţi să locuiţi la Salinas, va fi şi mai periculos.

― Trebuie să mă gîndesc la asta.

Lee continuă cu insistenţă:

― Tata mi-a spus despre mama mea încă de cînd eram foarte mic şi nu m-a menajat. Pe măsură ce creşteam, mi-a repetat-o de mai multe ori. Bineînţeles, nu era aceeaşi situaţie, dar era destul de groaznică. Totuşi, sînt bucuros că mi-a spus. N-aş fi vrut să nu ştiu.

― Vrei să-mi povesteşti şi mie?

― Nu, nu vreau. Dar asta ar putea să vă convingă să faceţi o schimbare în privinţa băieţilor. Poate le-aţi spune că a plecat şi nu ştiţi unde.

― Dar ştiu.

― Da, aici e buba. Trebuie să le spuneţi ori adevărul întreg, ori ceva pe jumătate adevărat. Oricum, eu nu pot să vă forţez în vreun fel.

― O să mă mai gîndesc, spuse Adam. Dar care e povestea cu mama dumitale?

― Chiar vreţi să o ascultaţi?

― Numai dacă vrei să mi-o spui.

― O fac foarte pe scurt. Prima mea amintire este că locuiam într-o cocioabă mică, întunecoasă, doar cu tata, în mijlocul unui cîmp de cartofi şi, odată cu asta, îmi amintesc de tata care-mi spune povestea mamei mele. El vorbea în dialectul cantonez, dar de cîte ori spunea povestea asta, vorbea în limba cultă şi fru­moasă a mandarinilor. Bine, am să vă povestesc... Şi Lee privi înapoi în timp. Trebuie să vă spun mai întîi că atunci cînd aţi construit căile ferate din Vest, munca istovitoare de nivelare, de aşezare a traverselor şi fixare a şinelor a fost făcută de multe mii de chinezi. Li se plătea puţin. Munceau din greu şi, dacă mureau, nimeni nu-şi făcea vreo grijă. Erau recrutaţi în cea mai mare parte din Canton. Cantonezii erau mici, puternici şi rezistenţi şi totodată nu erau certăreţi. Erau aduşi cu contract şi poate că povestea tatălui meu a fost tipică. Trebuie să ştiţi că un chinez trebuie să-şi plătească toate datoriile înainte de Anul Nou al nostru. Trebuie să înceapă curat fiecare an. Altfel îşi pierde cinstea; dar nu numai atît ― îşi pierde cinstea şi familia lui. Nu există scuze.

― Nu e o idee rea, spuse Adam.

― În sfîrşit, bună, rea, aşa era. Tatăl meu a avut nişte ghinioane. Nu şi-a putut plăti o datorie. Familia s-a întrunit şi a discutat situaţia. Familia noastră este onorabilă. Necazul nu era din vina nimănui, dar datoria neplătită aparţinea întregii familii. Au plătit datoria tatei şi apoi el a trebuit să le restituie, iar asta era aproape imposibil. Agenţii recrutori pentru companiile de căi ferate făceau un singur lucru bun ― plăteau o sumă de bani la semnarea contractului. În felul ăsta, puneau mîna pe mulţi oameni care aveau datorii. Toate astea erau raţionale şi onorabile. Era un singur mare neajuns. Tata era tînăr căsătorit de curînd, şi era legat de soţia lui printr-un sentiment foarte puternic, adînc şi cald, iar al ei faţă de el trebuie să fi fost copleşitor. Totuşi, şi-au luat rămas bun, politicos, în prezenţa capilor familie. M-am gîndit adesea că poate bunele maniere sînt o pavăză împotriva despărţirii.

Turmele de oameni mergeau ca animalele în cala întunecoasă a unui vapor şi stăteau acolo pînă ajun­geau la San Francisco, după şase săptămîni. Puteţi să vă închipuiţi cum arătau încăperile acelea. Totuşi, marfa trebuia livrată în condiţii apte de muncă, aşa că nu era maltratată. Iar poporul meu s-a învăţat de-a lungul secolelor să trăiască la un loc, unul cu altul, să se ţină curaţi şi să se hrănească în condiţii intolerabile.

Erau de o săptămînă pe mare, cînd tatăl meu a descoperit-o pe mama. Era îmbrăcată bărbăteşte şi-şi împletise părul într-o coadă cum poartă bărbaţii. Stînd foarte liniştită, fără să vorbească, ea nu fusese des­coperită şi bineînţeles că pe atunci nu exista control medical şi vaccinări. Îşi mută salteaua aproape de tata. Nu puteau vorbi decît cu gura la urechea celuilalt, în întuneric. Tata era supărat de nesupunerea ei, dar era şi bucuros în acelaşi timp.

În cele din urmă au ajuns. Au fost condamnaţi la cinci ani de muncă grea. Odată ajunşi în America, nu le-a trecut prin gînd să fugă, pentru că erau oameni onorabili şi semnaseră un contract.

Lee făcu o pauză.

― Am crezut că am s-o pot spune în cîteva fraze, zise el. Dar nu cunoaşteţi situaţia. Mă duc să-mi iau o ceaşcă de apă ― nu vreţi şi dumneavoastră?

― Da, răspunse Adam. Dar e un lucru pe care nu-l înţeleg. Cum a putut o femeie să facă o asemenea muncă?

― Mă întorc într-o clipă, zise Lee şi se duse la bucătărie.

Se întoarse aducînd căni de apă de tabla şi le puse pe masă.

― Ce voiaţi să ştiţi, întrebă el?

― Cum putea mama dumitale să facă o muncă de bărbat?

― Tata spunea că era o femeie puternică, şi cred că o femeie puternică poate să fie mai tare decît un bărbat, mai ales cînd iubeşte. Cred că o femeie care iubeşte e aproape de neînvins.

Adam se strîmbă.

― O să vă daţi seama într-o bună zi, o să vedeţi, spuse Lee.

― Nu mă gîndeam la nimic rău, spuse Adam. Dar de unde să ştiu eu, din singura mea experienţă? Zi-i mai departe.

― Un singur lucru nu i-a şoptit mama tatei la ureche în tot timpul acelei traversări îngrozitoare. Şi pentru că mulţi aveau rău de mare, nu s-a observat nimic în legătură cu boala ei.

Adam strigă:

― Nu cumva era însărcinată?

― Era însărcinată, spuse Lee. Şi n-a vrut să-l îngrijoreze şi mai mult pe tata.

― A ştiut cînd a plecat?

― Nu, n-a ştiut. Mi-am făcut simţită prezenţa în lume într-un moment foarte nepotrivit. E o poveste mai lungă decît credeam.

― Ei, acum te poţi opri, spuse Adam.

― Nu, cred că nu. La San Francisco, torentul de muşchi şi oase fu încărcat în vagoane de vite şi locomotivele o porniră spre munţi. Se duceau să niveleze dealuri în Sierra şi să sfredelească tuneluri pe sub vîrfuri de munte. Mama fu mînată în alt vagon, iar tata nu o mai văzu pînă ce ajunseră în tabăra lor, pe o pajişte înaltă de munte. Locul era foarte frumos, cu iarbă verde şi flori, iar în jur munţii cu zăpadă. Abia atunci îi spuse ea tatei despre mine.

S-au dus la lucru. Muşchii unei femei se întăresc la fel ca şi ai unui bărbat şi mama avea şi un suflet tare. A muncit cu tîrnăcopul şi lopata pe măsura aşteptărilor şi trebuie să fi fost groaznic. Dar o cuprinse panica, gîndindu-se cum se va naşte copilul.

Adam spuse:

― Păi erau proşti? Nu putea să se ducă la şef să-i spună că era femeie şi că era însărcinată? Cu siguranţă că i-ar fi dat îngrijiri.

― Ei, vedeţi? făcu Lee. Dacă nu v-am spus totul! Din cauza asta e aşa de lungă povestea. Nu erau proşti. Turmele astea de oameni erau importate doar pentru un singur lucru ― să lucreze. Cînd se termina treaba, cei care nu muriseră erau trimişi cu vaporul înapoi. Erau aduşi numai bărbaţi, nu şi femei. Ţara nu voia ca ei să se înmulţească. Un bărbat, o femeie şi un copil au un fel de a se înrădăcina, de a strînge, în jurul lor pămînt acolo unde se află şi de a-şi înjgheba un cămin. Şi după aceea, nu mai poţi să-i dezrădăcinezi. Dar o mulţime de bărbaţi nervoşi, plini de pofte, neliniştiţi, pe jumătate bolnavi din lipsă de femei ― ăştia s-ar duce oriunde şi mai ales acasă. Iar mama era unica femeie în grămada asta de bărbaţi pe jumătatea înnebuniţi şi sălbatici. Pe măsură ce bărbaţii lucrau şi mîncau, neliniştea lor creştea. Pentru şefi, ei nu erau oameni, ci animale care puteau fi periculoase dacă nu erau ţinute în frîu. Vedeţi deci pentru ce mama nu a cerut ajutor. Ei ar fi dat-o afară din tabără şi ― cine ştie? ― poate ar fi împuşcat-o şi îngropat-o ca pe o vită bol­navă. Cincisprezece oameni au fost împuşcaţi numai pentru că s-au răzvrătit puţin. Păstrau ordine în singurul mod pe care specia noastră l-a învăţat vreodată. Avem impresia că există şi alte căi mai bune, dar nu le învăţăm niciodată ― mereu biciul, funia şi puşca. Mai bine nu începeam să vă povestesc asta...

― De ce să nu-mi povesteşti? întrebă Adam.

― Parcă văd chipul tatălui meu cînd povestea. O durere veche e crudă şi plină de suferinţe cînd ţi-o aminteşti. Povestind, tata trebuia să se oprească să-şi revină, şi cînd continua, vorbea cu asprime şi folosea cuvinte tari ca şi cînd ar fi vrut să taie cu ele.

Cei doi au reuşit să stea laolaltă pretinzînd că ea ar fi nepotul tatei. Lunile treceau şi, din fericire pentru ei, avea burta foarte mică şi a muncit în ciuda durerilor. Tata putea doar să o ajute puţin, scuzîndu-se: "Nepotul meu e tînăr şi are oasele slabe". Nu aveau nici un plan. Nu ştiau ce să facă.

Apoi tata a înjghebat un plan. Vor fugi mai sus în munţi într-o poiană mai înaltă, iar acolo, lîngă un lac, vor face o vizuină pentru naştere, iar după ce mama va fi în siguranţă şi se va naşte copilul, tata se va întoarce să-şi primească pedeapsa. Şi va semna pentru încă cinci ani, ca să plătească pentru nepotul său delicvent. Aşa jalnică cum era scăparea lor, era tot ce aveau de făcut şi li se părea o minune. Planul necesita două lucruri ― să aleagă bine timpul şi să aibă o rezervă de alimente.

Lee continuă:

― Părinţii mei ― şi se opri zîmbind la folosirea acestui cuvînt şi se simţi atît de bine încît îl reluă ― dragii mei părinţi începură pregătirile. Păstrau o parte din raţia lor zilnică de orez şi o ascundeau sub saltea. Tata găsi o bucată de sfoară şi făcu un cîrlig dintr-o bucată de sîrmă, pentru că în lacurile de munte se găseau păstrăvi. Încetă să mai fumeze, ca să adune chibriturile care li se dădeau. Iar mama aduna fiecare bucăţică de pînză zdrenţuită pe care o puteau găsi şi-i desfăcea marginile ca să facă aţă şi cusu cu o aşchie toate cîrpele ca să-mi facă mie scutece. Tare aş fi vrut s-o cunosc.

― Şi eu, spuse Adam. I-ai povestit asta vreodată lui Sam Hamilton?

― Nu. Ar fi trebuit. Lui îi plăcea să glorifice sufletul omenesc. Asemenea lucruri erau pentru el ca un triumf personal.

― Sper că au reuşit, zise Adam.

― Da, pe cîte ştiu. Şi cînd tata îmi povestea, eu îi spuneam: "Ajungi de data asta la lac ― du-o pe mama acolo ― fă să nu se mai întîmple. Povesteşte-mi măcar o dată că aţi ajuns la lac şi aţi construit o casă din crengi de copac." Atunci tata devenea un adevărat chi­nez. Îmi răspundea: "Este mai frumos adevărul, chiar cînd e înspăimîntător. Povestitorii de la porţile oraşului schimonosesc viaţa ca să pară dulce celor leneşi, proşti şi slabi, şi asta nu face decît să le întărească infirmităţile, nu-i învaţă nimic, nu vindecă nimic şi împiedică inima să se deschidă".

― Zi-i mai departe, făcu Adam, nerăbdător.

Lee se ridică, se duse la fereastră şi îşi termină povestea privind stelele care clipeau şi vîntul de martie care bătea.

― Un bolovan s-a rostogolit de pe deal şi i-a frac­turat tatei un picior. I-au pus piciorul în ghips şi i-au dat o muncă de invalid, să îndrepte cuie folosite, bătîndu-le cu ciocanul pe o stîncă. Fie de supărare, fie de muncă ― asta n-are importanţă ― pe mama au apucat-o dure­rile mai devreme. Atunci bărbaţii aceia pe jumătate în­nebuniţi au aflat şi au devenit cu toţii nebuni de-a binelea. O foame dă ghes alteia, şi fiecare fărădelege o estompează pe cea dinaintea ei, iar micile fărădelegi comise împotriva acestor bărbaţi flămînzi se transfor­mară într-o flacără gigantică a unei crime maniace.

Tata auzi urletul "femeie" şi înţelese. Încercă să alerge, dar piciorul i se rupse din nou sub el şi se tîrî pe panta abruptă pînă la drum unde se întîmpla oroarea.

Cînd ajunse acolo, parcă şi cerul fusese cuprins de un fel de durere, iar bărbaţii din Canton se furişau de acolo ca să se ascundă şi să uite că oamenii pot fi astfel. Tata ajunse la ea pe grămada de pietriş. Ea nici nu mai avea ochi să vadă, dar gura i se mai mişca încă şi îi dădu instrucţiuni. Tata m-a scos cu unghiile din carnea sfîşiată a mamei mele. Mama muri pe pietriş după-amiază.

Adam gîfîia din greu. Lee continuă, cu o voce tărăgănată ca într-un cîntec.

― Înainte de a-i urî pe oamenii aceia, trebuie să ştii un lucru. Tata îmi spunea asta de fiecare dată, la sfîrşit. Nici un copil n-a avut vreodată îngrijirea pe care am avut-o eu. Toată tabăra a devenit mama mea. E ceva frumos ― o frumuseţe înspăimîntătoare. Şi acum, noapte bună. Nu mai pot să vorbesc.

3
Adam deschise nervos toate sertarele, se uită pe toate rafturile, ridică toate capacele cutiilor din casă şi în cele din urmă fu nevoit să-l cheme îndărăt pe Lee şi-l întrebă:

― Unde-i cerneala şi tocul?

― Nu aveţi aşa ceva, răspunse Lee. N-aţi scris nimic de ani de zile. Am să vi le împrumut pe-ale mele, dacă vreţi.

Se duse în camera lui şi aduse o sticlă de cerneală, un toc tocit, nişte hîrtie şi un plic şi le puse pe masă. Adam întrebă:

― De unde ştii că vreau să scriu o scrisoare?

― Vreţi să încercaţi să-i scrieţi fratelui, nu-i aşa?

― E adevărat.

― Va fi un lucru greu după atîta timp, spuse Lee.

Şi a fost într-adevăr greu. Adam muşca şi rodea tocul şi gura i se schimonosea. Scria fraza şi arunca foaia şi începea alta. Se scărpina cu tocul în cap.

― Lee, dacă m-aş duce într-o călătorie în Est, ai vrea să stai cu gemenii pînă mă întorc?

― E mai uşor să mergi acolo decît să scrii, spuse Lee. Desigur că am să stau.

― Ba nu. Am să scriu.

― De ce nu-l chemi pe fratele dumitale să vină aici?

― E o idee bună, Lee. Nu m-am gîndit.

― Vă dă şi un motiv ca să-i scrieţi, şi asta-i bine.

Scrisoarea îi deveni atunci uşoară, fu corectată şi copiată pe curat. Adam o citi rar în gînd, înainte de a o pune în plic:
Dragă frate Charles, scria în scrisoare. Vei fi surprins să afli cîte ceva despre mine după atîta timp. M-am gîndit de multe ori să-ţi scriu, dar ştii cum tot amînă omul.

Mă întreb cum o să te găsească scrisoarea mea. Sper că bine sănătos. S-ar putea să ai vreo cinci sau chiar zece copii, pînă acum. Ha! Ha! Eu am doi băieţi şi sînt gemeni. Mama lor nu e aici. Viaţa la ţară nu i-a plăcut. Locuieşte într-un oraş în apropiere şi o văd din cînd în cînd.

Am o fermă frumoasă, dar mi-e ruşine să spun că nu o îngrijesc prea bine. Poate că de aci înainte mă voi ocupa mai mult. Iau întotdeauna hotărîri bune. Cîţiva ani nu m-am simţit prea bine. Acum sînt sănătos.

Ce faci tu şi cum o duci? Aş vrea să te văd. De ce n-ai veni să-mi faci o vizită? E un ţinut minunat şi ai putea chiar să găseşti un loc unde să-ţi placă să fie stabileşti. Aici nu sînt ierni reci. Asta e mare lucru pentru nişte oameni bătrîni ca noi. Ha! Ha!

Dragă Charles, sper că ai să te gîndeşti la asta şi ai să mă anunţi. Călătoria ţi-ar face bine. Aş vrea să te văd. Am multe să-ţi spun pe care nu le pot scrie.

Dragă Charles, scrie-mi o scrisoare şi spune-mi toate noutăţile de-acasă. Presupun că s-au întîmplat multe. Pe măsură ce îmbătrîneşti, auzi numai despre oameni pe care i-ai cunoscut şi care au murit. Îmi închipui că aşa-i viaţa. Scrie-mi repede dacă vrei să-mi faci o vizită. Fratele tău, Adam."
Stătu ţinînd scrisoarea în mînă şi privind dincolo de ea, la chipul întunecat al fratelui său, cu cicatricea pe frunte. Adam vedea violenţa care scînteia în ochii lui căprui şi, privind, îi văzu buzele care lăsau să apară dinţii şi animalul orb distrugător gata de atac. Dădu din cap ca să alunge amintirea acestei viziuni şi încercă să reconstituie chipul zîmbitor. Încercă să-şi amintească fruntea fără cicatrice, dar nu reuşi să-şi contureze nici una din aceste imagini. Luă topul şi scrise sub semnătură:
P. S. Charles, nu te-am urît niciodată, indiferent ce a fost. Te-am iubit întotdeauna pentru că erai fratele meu.
Adam împături scrisoarea şi apăsă îndoitura cu unghia. Lipi plicul cu pumnul.

― Lee! strigă el. Hei, Lee.

Chinezul apăru în uşă.

― Lee, cît timp durează o scrisoare să ajungă în Est?

― Nu ştiu, răspunse Lee. Poate două săptămîni.


Capitolul 29
1
După ce expedie fratelui său prima scrisoare, în mai bine de zece ani, Adam era nerăbdător să primească răspunsul. Uitase cît timp trecuse. Chiar mai înainte ca scrisoarea să fi ajuns la San Francisco, se şi întreba cu glas tare ca să-l audă Lee:

― Mă mir de ce nu răspunde. Poate că e supărat pe mine că nu i-am scris. Dar nici el n-a scris. Adică nu, el nu ştia unde să scrie. Sau poate că s-a mutat.

Lee răspunse:

― A plecat abia de cîteva zile. Lăsaţi-i timp.

― Oare o să vină aici? se întrebă Adam şi stătu să se gîndească dacă voia cu adevărat ca Charles să vină. Acum, că scrisoarea plecase, Adam se temea că Charles ar putea să accepte. Era ca un copil neas­tîmpărat care trage cu degetele de tot ce-i cade sub mînă. Îi bătea la cap pe gemeni, le punea nenumărate întrebări despre şcoală:

― Ei, ce aţi învăţat azi?

― Nimic!

― Ei, cum aşa! Trebuie să fi învăţat ceva. Aţi citit?

― Da.

― Ce aţi citit?

― Aia veche, cu greierele şi furnica.

― E interesant.

― Este şi una despre un vultur care răpeşte un copil.

― Da, îmi amintesc de asta. Am uitat însă ce s-a întîmplat.

― N-am ajuns încă acolo. Am văzut doar pozele.

Băieţii erau scîrbiţi. Într-un moment de efuziune părintească a lui Adam, Cal împrumută briceagul acestuia sperînd că va uita să i-l ceară îndărăt. Dar sălciile începeau să înverzească. Coaja se curăţa uşor. Adam îşi luă înapoi cuţitul ca să-i înveţe pe băieţi să-şi facă fluiere din salcie, lucru pe care Lee îi învăţase cu trei ani înainte. Colac peste pupăză, Adam uitase cum se face tăietura. Nu putea să scoată nici un sunet din fluierele lui.

Într-una din zile, pe la prînz, Will Hamilton sosi cu un Ford nou, huruind şi hurducîndu-se pe drum. Maşina mergea în viteza întîia şi capota sălta ca un vapor pe furtună. Radiatorul şi rezervorul de pe scară te orbeau cu strălucirea alămii.

Will apăsă pe frînă, întrerupse contactul şi se lăsă pe spate în scaunul capitonat cu piele. Eşapamentul mai pocni de cîteva ori după oprirea motorului, pentru că maşina era supraîncălzită.

― Uite-o! făcu Will cu un fals entuziasm.

Ura de moarte Ford-urile, dar ele îi sporeau zi de zi averea.

Adam şi Lee se aplecară asupra pieselor maşinii expuse la vedere, în timp ce Will Hamilton, suflînd din greu sub povara noii sale grăsimi, explica func­ţionarea unui mecanism pe care nici el nu-l înţe­legea.

Este greu să-ţi imaginezi astăzi ce anevoie se învăţa pornirea, conducerea şi întreţinerea unui automobil. Nu numai că tot procesul era complicat, dar trebuia să porneşti de la zero. Copiii de azi se familiarizează încă din leagăn cu teoria, obiceiurile şi idiosincraziile motoarelor cu combustie internă, dar pe vremea aceea, porneai de la convingerea fermă că nu va merge deloc, şi uneori aveai dreptate. De asemeni, azi, ca să porneşti motorul unei maşini ai de făcut doar două lucruri: să răsuceşti o cheie şi să apeşi pe demaror. În rest, totul e automat. Înainte, procesul era mai complicat. Îţi cerea nu numai o memorie bună, un braţ puternic, un temperament îngeresc şi o speranţă oarbă, dar şi o oarecare practică în magie, astfel încît puteai vedea un om care se pregătea să învîrtească manivela unui Model T, scuipînd pe jos şi murmurînd o formulă magică.

Will Hamilton dădu explicaţii privind maşina, o luă de la început şi mai explică o dată. Clienţii lui stăteau cu ochii holbaţi, atenţi ca nişte copoi la pîndă şi fără să-l întrerupă, dar cînd începu a treia oară, Will îşi dădu seama că nu ajunge la nici un rezultat.

― Uite ce! spuse el. Asta nu e specialitatea mea. Am vrut s-o vedeţi şi s-o auziţi înainte de livrare. Acum mă întorc cu ea în oraş şi mîine vă trimit maşina cu un expert, el o să vă spună în cîteva minute mai multe decît pot eu să spun într-o săptămînă. Am vrut doar s-o vedeţi.

Dar Will uitase el însuşi unele instrucţiuni. Aşa că învîrti manivela şi, în cele din urmă, împrumută o trăsurică şi porni spre oraş, dar promise să trimită a doua zi un mecanic.

2
A doua zi, nici vorbă să-i poţi trimite pe gemeni la şcoală. Nu s-ar fi dus. Ford-ul stătea sub sălcii, înalt, distant şi sever, acolo unde îl oprise Will. Noii săi proprietari se roteau în jurul lui şi îl atingeau din cînd în cînd, aşa cum atingi un cal nărăvaş ca să-l îmblînzeşti.

Lee spuse:

― Mă întreb dacă mă voi obişnui vreodată cu asta.

― Bineînţeles că da, spuse Adam fără convingere. Vei conduce în toată regiunea, fără să-ţi dai seama.

― Am să încerc s-o înţeleg cum merge, răspunse Lee. Dar de condus, nu.

Băieţii se furişară de cîteva ori înăuntru ca să atingă cîte ceva şi săreau îndărăt.

― Tată, ce-i mecanismul ăsta?

― Nu puneţi mîna.

― Dar la ce serveşte?

― Nu ştiu, dar nu-l atingeţi. Nu se ştie ce se poate întîmpla.

― Dar nu ţi-a spus omul acela?

― Nu-mi amintesc ce-a spus. Şi acum, băieţi, plecaţi de lîngă ea sau vă trimit la şcoală. Mă auzi, Cal? Nu deschide acolo.

Se sculaseră şi erau gata încă din zori. Pe la ora unsprezece îi cuprinse o nervozitate isterică. Mecanicul sosi cu trăsurica pe la ora prînzului. Purta pantofi cu vîrful de box şi pantaloni din "duchesse", iar haina lar­gă cu umerii vătuiţi îi ajungea aproape pînă la genunchi. Lîngă el, în trăsură, avea an sac cu hainele de lucru şi cu unelte. Avea nouăsprezece ani şi mes­teca tutun, iar de la şcoala auto de trei luni căpătase un dispreţ profund şi plictisit faţă de fiinţele omeneşti. Scuipă şi îi aruncă hăţurile lui Lee.

― Du de-aici pe mîncătorul ăsta de fîn. Cum poţi să-i deosebeşti capul de coadă?

Şi coborî din trăsură, aşa cum se dă jos un ambasador dintr-un tren oficial. Rînji către gemeni şi se întoarse cu răceală spre Adam:

― Sper că am ajuns la timp la masă, spuse el.

Lee şi Adam se uitară unul la celălalt. Uitaseră de masa de prînz.

În casă, semizeul acceptă mormăind brînză cu pîine, carne rece şi plăcintă, cafea şi o bucată de prăjitură de ciocolată.

― Sînt obişnuit cu o masă caldă, zise el. Pe copii ţineţi-i mai departe, dacă vreţi să aveţi maşină.

După o masă copioasă şi o scurtă odihnă pe terasă, mecanicul îşi duse sacul în camera lui Adam. După cîteva minute, ieşi de acolo îmbrăcat într-o salopetă în dungi şi cu o şapcă albă pe care scria "Ford".

― Ei, aţi studiat ceva?

― Să studiem? întrebă Adam.

― Nici măcar n-aţi citit ce scrie în cărţulia de sub banchetă?

― N-am ştiut că e acolo, răspunse Adam.

― Dumnezeule, făcu tînărul dezgustat.

Adunîndu-şi curajos forţele morale, se îndreptă cu hotărîre spre maşină.

― Atunci să începem îndată, spuse el. Dumnezeu ştie cît timp o să ne ia, dacă n-aţi studiat.

― Domnul Hamilton n-a putut s-o pornească aseară, spuse Adam.

― El încearcă întotdeauna s-o pornească cu magnetoul, spuse înţeleptul. Bine! Bine, veniţi aici. Cunoaşteţi principiile unui motor cu combustie internă?

― Nu, răspunse Adam.

― Oh, Doamne! Ridică aripile de tablă. Iată un motor cu combustie internă, rosti el.

Lee spuse liniştit:

― Aşa de tînăr şi aşa de erudit.

Băiatul se întoarse spre el încruntîndu-se:

― Ce-ai spus? întrebă el şi apoi către Adam: Ce-a zis chinezul?

Lee întinse braţele şi zîmbi cu amabilitate.

― Este un tip foalte deştept, observă el liniştit. Poate melge univelsitate. Foalte deştept.

― Spune-mi simplu, Joe! făcu tînărul fără nici un motiv şi adăugă: Universitate! Ce ştiu ăia de-acolo? Pot să regleze un motor, ha? Ştiu să pună o bujie? Universitate?

Şi scuipă pe jos, un comentariu maroniu, dispre­ţuitor. Gemenii îl priveau cu admiraţie, iar Cal aduna salivă sub limbă ca să exerseze şi el.

― Lee e plin de admiraţie pentru cît de bine te pricepi, zise Adam.

Asprimea fu lăsată baltă şi îi luă locul mărinimia.

― Spuneţi-mi simplu, Joe, făcu el. Trebuie să le cunosc. Am urmat şcoala auto la Chicago. Aia e şcoală adevărată ― nu seamănă cu nici o universitate. Şi con­tinuă: Bătrînul meu spune că un chinez cumsecade, vreau să spun unul cu adevărat bun ― ăla e la fel de capabil ca orice alt cetăţean. Sînt cinstiţi.

― Dar nu şi cei răi, spuse Lee.

― Pe dracu, nu! Nu vorbesc de cuţitari sau de cei de teapa lor. Chinezii dumitale.

― Pot să sper că fac şi eu parte din grupul ăsta?

― Mie mi se pare că eşti un chinez cumsecade. Spune-mi Joe.

Adam era mirat de o asemenea conversaţie, dar gemenii nu.

Cal îi zise lui Aron, experimental:

― Spune-mi simplu, Joe, iar Aron îşi mişcă buzele încercînd şi el: "Spune-mi simplu, Joe".

Mecanicul îşi reluă tonul profesional, dar ceva mai amabil. Dispreţul lui se transformă într-o prietenie amuzată.

― Iată, acesta este un motor cu combustie internă.

Ei se uitară la bucata urîtă de fier cu oarecare teamă.

De data asta, băiatul continuă atît de repede, încît cuvintele curgeau ca un cîntec al erei noi.

― Acţionează printr-o explozie de gaze într-un spaţiu închis. Forţa exploziei se exercită asupra pis­tonului, iar prin bielă şi vilbrochen, deci prin transmisie, asupra roţilor din spate. Aţi înţeles pînă aici?

Ei dădură din cap tăcuţi de teamă să nu oprească şuvoiul.

― Există două feluri de motoare, în doi timpi şi în patru timpi. Ăsta e în patru timpi. Aţi înţeles?

Dădură din nou din cap. Gemenii care-l priveau cu admiraţie, aprobară şi ei.

― E interesant, spuse Adam.

Joe continuă grăbit:

― Principala deosebire între o maşină Ford şi toate celelalte este transmisia planetară care acţionează pe un principiu rev-re-vo-lu-ţi-o-nar. Se opri o clipă, pe chipul lui se observa oboseala. Iar cînd cei patru auditori ai săi dădură din nou din cap, el le atrase atenţia:

― Să nu vă închipuiţi că ştiţi totul. Să nu uitaţi că sistemul planetar este re-vo-lu-ţi-o-nar. Ar fi mai bine să-l studiaţi din cărticică. Acu, dacă aţi înţeles totul, trecem la conducerea automobilului.

Spuse ultimele cuvinte cu litere mari şi caractere groase. Era clar că era bucuros că terminase cu prima parte a expunerii, dar nu era mai bucuros decît ascultătorii săi. Oboseala concentrării începea să se resimtă, iar faptul că nu înţeleseseră nici un cuvînt nu le era de prea mare ajutor.

― Veniţi aici, spuse băiatul. Vedeţi asta? E cheia de contact. Cînd ai învîrtit-o aşa, eşti gata să porneşti înainte. Acum împingi la stînga. Asta porneşte bateria, vedeţi, acolo unde scrie Bat. Înseamnă baterie.

Adam şi Lee îşi întinseră gîtul în maşină. Gemenii stăteau pe scară.

― Nu ― staţi o clipă. Am luat-o prea repede. Mai întîi trebuie să micşorezi avansul şi apoi să dai drumul la benzină, altfel îţi zboară mîna. Ăsta ― aici ― îl vedeţi? ― ăsta-i avansul. Îl împingi în sus ― aţi înţeles? ― în sus. Daţi-vă la o parte. Şi asta de aici e benzina ― o împingi în jos. Acum am să vă explic şi am să şi execut. Vreau să fiţi atenţi. Voi, copii, daţi-vă jos de pe maşină. Îmi staţi în lumină. Daţi-vă jos, la naiba.

Băieţii se dădură jos de pe scară cu părere de rău, doar ochii li se vedeau deasupra uşii.

El trase adînc aer în piept.

― Acum sînteţi gata? Avansul micşorat, benzina dat drumu'. Avansul în sus, benzina în jos. Acum contact baterie ― la stînga ― ţineţi minte ― la stînga.

Se auzi un bîzîit ca al unei albine uriaşe.

― Auziţi? Ăsta-i contactul într-una din bobine. Dacă nu obţii asta, trebuie controlate platinile sau chiar pilite.

Observă un aer consternat pe chipul lui Adam.

― Puteţi studia asta în cărticică, spuse el amabil.

Se duse în faţa maşinii.

― Asta este manivela, şi vedeţi firul ăsta mic care iese din radiator? ― ăsta-i şocul. Acum fiţi atenţi cînd vă arăt. Apuci manivela şi împingi pînă prinde. Vedeţi cum ţin degetul mare în jos? Dacă o apucă altfel, cu degetul în jurul ei, şi dă înapoi, îmi rupe degetul. Aţi înţeles?

Nu se uită în sus, dar ştia că ei dau din cap.

― Acum, spuse, uitaţi-vă cu atenţie. O împing şi o ridic pînă obţin compresiunea şi, apoi, scot sîrma şi o învîrtesc o dată, ca să tragă benzină. Auziţi zgomotul aspirat? Ăsta-i şocul. Dar nu tragi prea mult, că altfel se îneacă. Acum dau drumul sîrmei şi învîrtesc tare manivela şi, îndată ce a prins, alerg împrejur şi dau drumul avansului, opresc benzina şi întind mîna şi dau maneta repede la magnetou ― vedeţi aici unde scria Mag? ― şi gata.

Auditoriul lui era epuizat. După toate astea n-aveai decît să porneşti cu maşina.

Băiatul nu-i lăsă.

― Vreau să spuneţi după mine, ca să învăţaţi... Avansul în sus, benzina în jos.

Ei repetară în cor:

― Avansul în sus, benzina în jos.

― Învîrtiţi spre Bat.

― Învîrtiţi spre Bat.

― Manivela la compresie, cu degetu-n jos.

― Manivela la compresie, cu degetu-n jos.

― Uşor în sus ― şocul tras.

― Uşor în sus ― şocul tras.

― Învîrtiţi.

― Învîrtiţi.

― Avansul în jos ― benzina în sus.

― Avansul în jos ― benzina în sus.

― Învîrtiţi spre Mag.

― Învîrtiţi spre Mag.

― Acum o luăm de la început. Spuneţi-mi simplu, Joe.

― Vă spunem simplu, Joe.

― Nu asta. Avansul în sus ― benzina în jos.

Pe Adam îl cuprinse un fel de oboseală cînd repetară pentru a patra oară pomelnicul. Procesul i se părea prostesc. Scăpă ceva mai tîrziu, cînd Will Hamilton apăru în maşina lui roşie de sport. Băiatul se uită la vehicolul care se apropia.

― Aia are şaisprezece supape, spuse el cu un ton reverenţios. Bună treabă.

Will se aplecă în afara maşinii.

― Cum merge? întrebă el,

― Bine, răspunse mecanicul. Prind repede.

― Ascultă, Roy, trebuie să te iau cu mine. La Carul funebru cel nou s-au rupt lagărele. Va trebui să lucrezi pînă tîrziu, ca să fie gata pentru doamna Hawks mîine la unsprezece.

Roy se arătă atent.

― Îmi iau hainele, spuse, şi alergă în casă.

Cînd se întoarse cu sacul, Cal i se aşeză în drum.

― Hei, am crezut că te cheamă Joe, spuse el.

― Cum adică Joe?

― Ne-ai spus să-ţi zicem Joe. Domnul Hamilton îţi zice Roy.

Roy rîse şi sări în maşina deschisă.

― Ştiţi de ce am zis să-mi spuneţi Joe?

― Nu. De ce?

― Pentru că mă cheamă Roy.

În mijlocul rîsului se opri şi îi spuse serios lui Adam:

― Luaţi cartea aia de sub banchetă şi studiaţi-o. Aţi auzit?

― Bine, aşa voi face, răspunse Adam.