Marcel Tolcea Interviul de presă scrisă Ghid practic

Titrarea

Titrarea înseamnă stabilirea titlului, a subtitlului şi, în unele cazuri, a supratitlului. De regulă, titlul constă din citarea afirmaţiei celei mai importante sau şocante a interlocutorului. Dacă textul este prea lung, ea se poate parafraza. Atunci când nu găsiţi ceva potrivit de citat, puteţi formula un titlu rezumativ care poate fi, la rândul său, incitativ sau neutru, în funcţie de situaţie.

ATENŢIE: Uneori, o sintagmă, un grup de cuvinte, o propoziţie sau frază scoase din context şi alese ca titlu pot aduce prejudicii intervievatului. Astfel, un interviu cu Horia Brenciu apărut în presa centrală are ca titlu „Fac parte din tagma clienţilor Spitalului nr. 9” („Naţional”, nr. 800, 22-23 ianuarie 2000). Propoziţia, culeasă cu litere mari pe prima pagină, conduce evident la concluzia că protagonistul are serioase probleme cu sănătatea mintală. Nu este aşa! Horia Brenciu se defineşte metaforic, în contrast cu alţi populari animatori cum ar fi Mihai Călin şi Andi Moisescu: „Uitaţi-vă la Mihai Călin sau Andi Moisescu, sunt blânzi, cu tentă simpatică. Eu cred că fac parte din tagma clienţilor de la Spitalul nr. 9”. E lesne de observat cum jurnalistul a modificat complet sensul aserţiunii: în loc de „Eu cred că fac parte... „, „Fac parte... „, ceea ce modifică substanţial atât sensul cât şi finalitatea frazei. Evident, este vorba aici despre un senzaţionalism ieftin la care presa noastră, din păcate, este prea adesea... abonată.

Nu numai în cazul interviurilor au trecere titlurile ce bazează pe jocuri de cuvinte, parafraze sau aluzii la titluri celebre, personaje mitologice ori vedete ale clipei.

*Când am de titrat un articol sau un interviu cultural, reflectez la contextul în care poate fi încadrată situaţia sau interlocutorul şi la modelele culturale posibile. Astfel, la finele unui interviu cu dl Coriolan Babeţi, coorganizatorul pavilionului românesc de artă la Bienala de la Veneţia 1995, m-am gândit că cea mai celebră şi mai potrivită referinţa livrescă este titlul nuvelei lui Thomas Mann, Moartea la Veneţia. Am observat imediat că în cuvântul „moarte” este cuprins cuvântul „arte”, ceea ce făcea verosimilă trimiterea. Apoi trebuia să implic şi faptul că este vorba despre sărbătorirea a 100 de ani de la prima ediţie — Un veac de... singurătate al lui Marquez. Aşa că am făcut un altoi din cele două titluri, cam în genul lui Şerban Foarţă : Un veac de (mo)arte la Veneţia, urmat de subtitlul informativ Cu criticul de artă Coriolan Babeţi despre Bienala centenară. Evident că acest titlu este adecvat numai în cazul unei publicaţii culturale, o publicaţie de mare tiraj neputându-şi permite „luxul” unei asemenea aluzii culturale!
Un detaliu adesea ignorat de jurnalist sunt intertitlurile. De regulă, interviurile lungi sunt parcelate de intertitluri care au un dublu rol : mai întâi, de a face pagina de ziar sau revistă uşor suportată de ochi şi, apoi, de a incita la lectură. Ochiul nu primeşte o pagină saturată de „zaţ” — în vechiul vocabular al tipografilor —, adică o pagină plină cu scris nu este deloc îmbietoare la lectură. Intertitlurile aerisesc pagina şi fac, din această cauză, lectura mai uşoară. La fel ca şi literele „îngropate” sau letrinele.
Exemplu : Un amplu interviu al lui Cristian Bădiliţă cu Paul Barbăneagră are următoarele intertitluri incitante : Optimismul tragic al lui Mircea Eliade, Păcatul de a avea opinii personale, Am avut impresia că vorbea de dincolo de moarte, Doamna Eliade a reuşit să-i dea lui Eliade sentimentul că el continua să trăiască în România, Domnule Profesor, daţi-i dracului pe ăia, Analogul lui Platon, Stareţ de lamaserie, Un cal troian în Universitate, Balzacul lui Eliade, Eliberatoare este numai dogma (1996).

Câteva sfaturi practice pentru editori
Drumul oricărui articol spre publicare trece prin filtrul editorului sau al secretarului de redacţie. Privirea editorului este mai scrutătoare, cu o atenţie distributivă, la nivelul stilistic, dar, mai ales, la felul în care este pusă informaţia în evidenţă. Sau dacă există deficienţe în informaţii.

Iată, mai jos, câteva sfaturi practice pentru editori :

Zilnic, aveţi de-a face cu zeci, poate sute de nume de persoane, de organizaţii, cu cifre, cu tot felul de informaţii din varii domenii ce îl „bombardează” pe cititor. Acesta nu are nici timpul, nici răbdarea de a le înţelege, pune într-un anumit context, adică de a le înţelege. De aceea, nu uitaţi câteva „reţete” care vă pot fi de folos :

1. 
   Încercuiţi următoarele cuvinte şi scrieţi mare, deasupra lor, CINE? sau MAI PRECIS! : „unii”, „alţii”, „uneori”, „adesea”, „de multe ori”, „se spune”.
   
2. 
   Când este oferită o cifră, scrieţi pe margine : „Faţă de necesităţi?”, „Comparativ cu anul/luna/săptămâna trecută?”, „Faţă de alte ţări?”
   
3. 
   Eliminaţi documentele, actele normative de uz intern atunci când ele nu au nici o relevanţă pentru opinia publică.
   
4. 
   Când este invocat un nume mai puţin cunoscut, lămuriţi cine este persoana printr-o paranteză sau o notă.
   
5. 
   Când apare o siglă, „traduceţi-o” sau folosiţi, la prima apariţie în text, numele întreg.
   
6. 
   Când apare un termen tehnic, de jargon, nu eliminaţi neapărat cuvântul. Explicaţi-l printr-o apoziţie. Nu uitaţi că presă şi educă, nu numai informează (Cf. David Randall, 1998).
   

Câteva exemplificări :

Atenţie la medici, jurişti, economişti şi poliţişti! Cazul lor este simptomatic, adică semnificativ în acest sens. Dacă limbajul medicilor nu este reluat ca atare de jurnalişti, în cazul limbajului, al formulelor juriştilor şi poliţiştilor întâlnim destule situaţii de preluare mecanică a unor formule de uz intern :

„Tribunalul urmează a se pronunţa prin încheiere asupra excepţiei”, citim în „România liberă” nr. 2091, 1997. Sau : „Fostul colonel de armată Gheorghe Marinescu a fost condamnat ieri de Tribunalul Militar Teritorial la 8 ani închisoare pentru «omor deosebit de grav sub forma participaţiei improprii”, încercăm să înţelegem din „Adevărul”, 16 septembrie 1998.

„La Urziceni-Ialomiţa au fost reţinuţi C.D. şi C.F.A., ambii de 27 de ani, din municipiul Piteşti, fără ocupaţie şi cunoscuţi cu antecedente penale”, scrie „Adevărul”, nr. 2578.

Ce se întâmplă cu procesul respectiv nu înţelegem din frază finală a articolului, după cum cuvântul „cunoscuţi” din exemplul al doilea nu are nici un rost. Expresia „cunoscut cu antecedente penale” face parte din limbajul juridico-poliţienesc şi este aproape un automatism de care editorul ar trebui să se debaraseze.
Mai grav este cazul în care specialistul uită că se adresează publicului larg — sau ar trebui! — şi foloseşte un limbaj ultraspecializat în care excesul de date şi trimiteri legislative face mesajul ilizibil. Ca în interviul de mai jos :

„— Care sunt precizările date de Ministerul Finanţelor în aplicarea hotărârii amintite? — Agenţii economici vor calcula şi reflecta amortizarea în cheltuielile de producţie sau circulaţie ale anului 1993, conform metodologiei aprobate de Legea nr. 62/1968, republicată, privind amortizarea fondurilor fixe reevaluate conform H.G. nr. 62/1992 (500, 510 etc. = 110 şi 477 =716). Cei care în cursul anului 1993 au calculat şi înregistrat amortizare — în cheltuielile de producţie sau circulaţie — la valoarea fondurilor fixe reevaluate, conform H.G. 26/1992, vor menţine în cheltuieli sumele înregistrate. Cei care în cursul lui 1993 au calculat şi înregistrat amortizarea aferentă fondurilor fixe la valorile reevaluate şi au înregistrat diferenţele de amortizare în debitul conturilor 703 fond de rezerve, 530.10 cheltuieli anticipate aferente din reevaluare, conform H.G. 26/1992, vor efectua următoarele înregistrări : conturi de cheltuieli (500, 501, 510, 520, 521 etc.) = 530.10 — cu suma reprezentând diferenţa de amortizare pe 1993 la cei care nu aveau constituit fondul de rezervă la nivelul sumelor respective; înregistrarea privind constituirea fondului de dezvoltare : 477 decontări privind amortizarea = 716 fond de dezvoltare — cu suma reprezentând diferenţa de amortizare pe 1993”. („Renaşterea bănăţeană”, 10 martie1994)

Este clar că avalanşa de H.G.-uri şi de cifre îngreunează mult percepţia şi că, din această cauză, lectura interviului este mult îngreunată. Deci, editorul va face cuvenita simplificare, în locuind, de pildă, „H.G. 26/1992” cu „normativele din 1992” sau chiar prin „normativele în vigoare”. Apoi va desluşi ce e cu parantezele extrem de misterioase : (500, 510 etc. = 110 şi 477 =716) etc.

Ceva mai greu îi va fi editorului să rezolve această „bijuterie” de limbaj tehnic cu care ne serveşte dl ing. I. I., director al SA „SERVCOM” : „Dispunem în prezent de întreaga gamă de utilaje de mică şi medie mecanizare, care se foloseşte în tehnologia actuală de confecţii, precum şi utilaje speciale : instalaţii de torcreliftare castele apă, grisafiltre aciculare etc.” („Renaşterea bănăţeană”, 14 aprilie 1994). Ceva mai greu, fiindcă îl va cere jurnalistului să ia legătura cu dl director pentru a-i „traduce” termenii tehnici.

Dar asta nu înseamnă totul, deoarece, aşa cum spuneam, un interviu profesionist presupune mai multe etape ale convorbirii şi, dacă pot folosi aici o metaforă, în anumite cazuri un interviu bun este ca vinul. Este vorba de interviurile de stand by, adică acele interviuri a căror informaţie nu se perimează şi care se pretează unei tratări laborioase. Dar chiar şi în cazul interviurilor cu valoare de ştire redactorul poate contacta telefonic sau personal sursa pentru a-i cere unele nuanţări, informaţii în plus.

Să vedem cum ar putea să citească un editor interviul de mai jos, unde intervine editorul şi ce reveniri ale reporterului ar fi necesare pentru a ameliora calitatea interviului :
„Săptămâna aceasta nu vor fi remanieri guvernamentale”

Ne-a declarat domnul Viorel Hrebenciuc, secretar general al Guvernului României

— Mai mulţi lideri ai PDSR, printre care şi domnul Adrian Năstase, au adus, în ultimul timp, acuze Guvernului Văcăroiu. Credeţi că este posibilă o remaniere guvernamentală în prag de alegeri?

— Guvernul a fost criticat pentru faptul că nu a luat măsuri suficiente pe linia acordării titlurilor de proprietate. Până acum s-au acordat în jur de 60% din titluri. Ne-am propus ca până la sfârşitul acestui an să atingem un prag de 80-85%, în contextul în care diferenţa s-ar localiza pe cauzele care sunt pe rol, în momentul de faţă, în Justiţie. Deci, în jurul acestei probleme au fost discuţii la Guvern , dar s-a mai făcut o analiză foarte concretă asupra modului de aplicare a Legii 20, pentru acordarea creditelor campaniei agricole de primăvară, în valoare de 1.100 de miliarde de lei. Şi aici s-au făcut aprecieri favorabile şi nefavorabile.

— Aceste discuţii nu pot determina o schimbare în Guvern?

— Cine ştie treaba asta? Oricum, nu săptămâna asta.

— Sunteţi directorul campaniei electorale a PDSR-ului. Ce procentaj credeţi că va avea partidul dumneavoastră la alegerile locale?

— Ce pot să vă spun cu certitudine este faptul că nu ne-am propus să câştigăm sută la sută.

— În ce oraşe mari mizează PDSR că electoratul va fi de partea sa?

— Începând cu capitala, mizăm pe toate oraşele mari, cu şanse mai mari sau mai mici.

— Sunt localităţi unde credeţi că veţi câştiga din primul tur de scrutin?

— E mai puţin important a câştiga din primul tur sau din al doilea, important este să câştigăm. În general, din primul tur se va câştiga mai greu pentru că este un număr foarte mare de candidaţi.

— Veţi face alianţe cu alte partide în turul doi?

— Organizaţiile locale au libertate deplină. În nici un caz nu va semăna alianţa de la Timişoara cu cea de la Botoşani, spre exemplu. Totuşi, sunt anumite restricţii la acest capitol, impuse de Delegaţia Permanentă a partidului, restricţii care vizează partidele extremiste.

— Campania electorală pe care o coordonaţi a demarat într-un stil agresiv. Chiar în Timişoara, ea a început înainte de termenul stabilit de lege.

— Nu am început campania, am făcut un antrenament pentru campania electorală.

— S-a vehiculat, în mediile politice şi în presă, cum că ar exista o înţelegere între arabi şi PDSR, în ceea ce priveşte finanţarea campaniei.

— Există o înţelegere între arabi şi PDSR, la fel cum există o înţelegere între arabi şi PNŢCD, între arabi şi PL, care vreţi dumneavoastră. Nu există nici un fel de înţelegere specială. În plus, sponsorizarea trebuie să fie, conform legii, publică. Am şi stabilit, în Delegaţia Permanentă a partidului, mandatarul financiar în persoana domnului subprefect de Bucureşti, Lucian Dumitriu.

— Credeţi că domnul Ion Iliescu poate să ofere o surpriză şi să nu candideze la prezidenţiale pe lista PDSR-ului?

— Aşteptăm să treacă alegerile locale, după cum a spus domnul preşedinte Iliescu.

(„Renaşterea bănăţeană”, septembrie 1996)
Prima observaţie este că, deşi reporterul insistă să primească un răspuns la întrebarea de deschidere, în faţa refuzului de a face o estimare cu privire la procentajul în alegerile următoare, se mulţumeşte cu un răspuns ironic — „Ce pot să vă spun cu certitudine este faptul că nu ne-am propus să câştigăm sută la sută”. (În treacăt fie spus, PDSR-ul — FSN-ul, în 1990 — a obţinut şi în 1990, şi în 1992, în destule localităţi rurale, peste 100 % !, ceea ce mai atenuează din dorita ironie a dlui Hrebenciuc.)

Un al doilea răspuns rămas nesancţionat de reporter este „Cine ştie treaba asta? oricum, nu săptămâna asta”. Astfel că următoarea intervenţie a reporterului ar fi putut să sune astfel : „Cine altcineva să ştie decât dvs., adică secretarul general al Guvernului... ”

Cât priveşte întrebarea cu privire la alianţele din turul doi (al doilea!), poate că mai specifică ar fi fost formularea „Cu cine veţi face alianţe în turul al doilea?”. Şi răspunsul probează că acesta este sensul întrebării. Dar această nuanţă poate fi discutabilă. Ceea ce lasă însă să scape reporterul la finele răspunsului este impardonabil. Imediat, el ar fi trebuit să întrebe „Ce înţelege PDSR-ul prin „partide extremiste”?” O asemenea întrebare îl punea V.H. într-o situaţie delicată fiindcă nominalizarea PRM.-ului, de pildă, ar fi declanşat o reacţie din partea electoratului acestuia din urmă, apropiat mult de poziţiile PDSR-ului. Şi ar fi fost foarte probabilă o asemenea nominalizare fiindcă atacurile din „România Mare” împotriva preşedintelui Iliescu au condus la ridicarea imunităţii lui C.V. Tudor. Deci editorul ar fi trebuit să-i ceară redactorului să îl contacteze pe V.H. pentru o primă carenţă a interviului.

Un cititor atent resimte ca o frustrare că o asemenea întrebare nu a fost formulată, după cum tot o frustrare se chemă faptul că V.H. nu este întrebat care este diferenţa, în viziunea sa, dintre campania electorală şi un „antrenament pentru campania electorală”.

La nivel stilistic, un bun editor observă că verbul „credeţi” apare în patru întrebări. La întrebarea a treia şi a cincea, „estimaţi”, în loc de „credeţi”, este mai potrivit.

Aceste observaţii ale editorului sunt fezabile. Întrebările trădează însă o pregătire superficială a interviului. Astfel, reporterul ar fi putut să abordeze aceleaşi probleme din perspectiva alegerilor anterioare şi a sondajelor de opinie. Astfel, întrebarea cu privire la estimarea procentajului ar fi putut fi formulată astfel : „La alegerile locale din 1992, PDSR-ul a obţinut x %. Cele mai recente sondaje estimează circa y %. Care sunt speranţele/estimările partidului dv. acum?” La fel, în ceea ce priveşte oraşele mari : „La alegerile locale anterioare, PDSR-ul nu a câştigat decât în X oraşe mari. Unde aveţi cei mai buni candidaţi şi speraţi acum să câştigaţi?”
Ce interviuri ar putea respinge un editor

În presa românească există o specie de interviu necunoscută, absentă în toate tratatele dedicate interviului din literatura de specialitate occidentală. Această specie aparte s-ar putea numi interviul—pliant. În presa occidentală nu există un asemenea interviu fiindcă relaţia reporter—interlocutor nu stă sub umbra vreunei prezumţii de disfuncţionalitate. Adică nimeni nu se îndoieşte că jurnalistul a stat de vorbă cu respectivul interlocutor şi nimănui nu i-ar trece prin minte că, de fapt, interlocutorul nu a răspuns întrebărilor, ci i-a oferit jurnalistului o documentaţie, să spunem un pliant, din care acesta din urmă a preluat enunţurile importante. Sau, în cel mai bun caz, interlocutorul nu se mai oboseşte să expliciteze, să lămurească cititorul, ci doar citeşte din diverse documente.

Să analizăm un model aproape infailibil al ceea ce am numit interviu-pliant :
„FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU...

d-ra Adriana Iuoraş, reprezentant al ARDAF S.C. Asigurare — Reasigurare „Dacia Felix” S.A., Filiala Timişoara

– Pentru început, vă rog să faceţi o scurtă radiografie a ceea ce este şi reprezintă ARDAF...

– ARDAF — Societatea de Asigurare-Reasigurare „Dacia Felix” S.A. este una dintre cele mai mari societăţi de asigurări cu capital privat din România. Capitalul social subscris este de 5 miliarde lei şi vărsat până la 31 decembrie 1993 de 3 miliarde lei. Sediul central al societăţii este la Cluj Napoca, având sucursale şi filiale şi în alte oraşe din ţară. De curând, ARDAF şi-a deschis reprezentanţe şi la Dijon (Franţa), Atena (Grecia) şi Caracas (Venezuela), urmând să-şi extindă activitatea în continuare în ţară şi străinătate.

– Ce forme de asigurări practică, în prezent, societatea dvs.?

– Asigurarea de autovehicule (CASCO), în ţară şi străinătate; asigurări de incendiu şi alte pagube la bunuri, asigurări maritime şi de transport; asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse la bunuri şi persoane, cu autovehiculele în afara teritoriului României (Carte Verde), asigurarea autostrăzilor, aeroporturilor, centralelor nucleare etc., asigurarea mărfurilor livrate în străinătate, până la încasarea lor, asigurarea animalelor; asigurări de aviaţie; asigurarea colectivă sau individuală a salariaţilor pentru riscurile de accidente, asigurarea de accidente a persoanelor transportate; asigurarea investitorilor străini în România.

– Care sunt particularităţile societăţii ARDAF în comparaţie cu celelalte societăţi de asigurare din România?

— În general, primele de asigurare la ARDAF sunt mai mici decât la celelalte societăţi. Dacă cererea este serioasă, toate primele sunt negociabile, iar, la unele forme de asigurare, plata poate fi în funcţie de dorinţa clientului, în lei sau în valută. Despăgubirile se fac la valoarea reală a pagubei, dar nu mai mult decât suma asigurată. Dacă prima de asigurare este în valută, şi despăgubirea se face tot în valută. Totodată, faţă de alte societăţi de asigurare, la ARDAF nu se pune problema continuităţii în cazul Cărţii Verzi. În curând, ARDAF va încheia şi asigurări de sănătate pentru călătoriile în străinătate.

– Din câte am înţeles, veţi deschide o sucursală la Timişoara. Până atunci, însă, care este adresa ARDAF-ului din localitate?

– Până la deschiderea sucursalei, care este prevăzută în circa 2-3 săptămâni, ARDAF din Timişoara îşi are sediul în cadrul sucursalei Băncii Dacia Felix, str.Goethe nr.2. Mai putem fi contactaţi şi cu ajutorul numerelor de telefon 192460 şi 192463, sau fax 190071 („Renaşterea bănăţeană”, aprilie 1995).

Primul semn al „impersonalităţii” interlocutorului este că nici un verb nu este la persoana I singular sau plural, toate enunţurile părând copiate din documentele de uz intern sau din pliantul instituţiei. Apar informaţii de uz intern care chiar pot produce neîncredere. Astfel, cititorul nu ştie de ce, din capitalul total de 5 miliarde, s-au vărsat doar 3 miliarde. De asemenea, editorul va observa de îndată că nu aflăm în câte oraşe din ţară are sucursale şi filiale, drept pentru care — aşa cum am arătat mai sus — va încercui „alte oraşe” şi va scrie „care”, „câte”. De asemenea, dacă reporterul ar fi stat de vorbă cu o persoană calificată, adică un ofiţer de Relaţii Publice, faptul că ARDAF are reprezentanţe şi în străinătate ar fi fost pus în valoare cu mult mai multă percutanţă. Sună altfel „reprezentanţe în Franţa, Grecia şi America Latină”.

Principiul organizării răspunsurilor — de fapt, al lipsei de organizare — este al enumerării fără nici o logică. Un bun editor poate transforma al doilea răspuns astfel : „Pentru persoanele juridice încheiem toate tipurile de asigurări obişnuite, iar pentru persoanele fizice, dintre formele de asigurare aparte, aş enumera asigurarea autostrăzilor, a aeroporturilor şi a centralelor nucleare”.

Al treilea răspuns va da şi el de furcă editorului. Ce înseamnă „în general”, „dacă cererea este serioasă”, „la unele forme de asigurare”? Reporterul va fi invitat să lămurească urgent toate aceste enunţuri vagi. După cum va clarifica şi enunţul : „Totodată, faţă de alte societăţi de asigurare, la ARDAF nu se pune problema continuităţii în cazul Cărţii Verzi”. Dar nu va face acest lucru pentru a ameliora interviul, ci pentru a-l transforma într-o ştire. Din care, evident că adresa şi numerele de telefon vor absenta!
Iată şi cum putem transforma un acelaşi tip de interviu într-un articol-ştire.

„Faţă în faţă cu…

… dl Aurel Bobu, şef serviciu impozite şi taxe persoane fizice la Primăria municipiului Timişoara
– Care este modul de stabilire a impozitului pe veniturile obţinute din închirieri?

– În baza Decretului 394/73 şi a Precizărilor Ministerului Finanţelor 115324/20.03.90, veniturile din închirieri şi subînchirieri de imobile (clădiri, terenuri, camere mobilate şi nemobilate) se impun unui impozit anual (calculatorul nr. 6), cotele de impozit nu pot depăşi 40% din venitul impozabil în cazul persoanelor fizice, şi 50% în cazul persoanelor juridice. Impozitul astfel stabilit, în conformitate cu Ordonanţa Guvernului 15/19.08.1992 şi Hotărârea Comisiei Locale a Municipiului Timişoara nr. 43/24.11.92, se majorează cu 30%.

– Există un plafon minimal al valorii contractului de închiriere?

– În baza Legii 5/73 şi a HCM 860/73, contractele de închiriere şi subînchiriere se înregistrează la organul fiscal teritorial în vederea impozitării veniturilor din închirieri. Organul fiscal verifică datele din contracte, realitatea acestora, ţinând cont de nivelul chiriilor practicate în economia de piaţă, cât şi de numărul chiriilor minim stabilite pentru spaţiile locative cu altă destinaţie decât locuinţe, prin Decizia Consiliului Judeţean Timiş, nr. 3/10.01.94, corelate cu chiriile minime practicate de societăţile cu capital de stat şi instituţiile bugetare, apoi le înregistrează în evidenţele fiscale, stabilind şi impozitul aferent de plată pentru venitul efectiv realizat.

– Ce amenzi se aplică în cazul constatării unor nereguli?

– Conform HCM 68/70, Legii 5/73 şi OG nr. 17/20.08.93, neregulile constatate de organele fiscale, pe linia veniturilor din închirieri, se sancţionează cu amenzi contravenţionale între 1.000 şi 2.000.000 lei”. („Renaşterea bănăţeană”, 20 aprilie 1994)

Anunţul-ştire :

În baza Decretului 394/73, conform recentelor precizări ale Ministerului finanţelor, veniturile obţinute din închirieri şi subînchiriere de imobile (clădiri, terenuri, camere mobilate şi nemobilate) se vor supune unui impozit anual, ne-a informat dl Aurel Bobu, şef serviciu impozite şi taxe persoane fizice la Primăria municipiului Timişoara.

Cotele acestui impozit nu pot depăşi 40 % din venitul impozabil, în cazul persoanelor fizice, şi 50% în cazul persoanelor juridice. Impozitul astfel stabilit, în conformitate cu legislaţia în vigoare, se majorează cu 30 %.

În baza Legii 5/73 şi a HCM 860/73, contractele de închiriere şi subînchiriere se înregistrează la organul fiscal teritorial în vederea impozitării veniturilor provenind din închirieri. Prin Decizia Consiliului Judeţului Timiş nr. 3/1994, organul teritorial verifică datele contractelor, ţinând cont de nivelul chiriilor şi de numărul chiriilor minimum stabilite pentru spaţiile locative cu altă destinaţie decât locuinţa, corelate cu chiriile minime practicate de societăţile cu capital de stat şi de instituţiile bugetare. Neregulile constatate de organele fiscale se sancţionează cu amenzi contravenţionale între 1.000 şi 2.000.000 de lei.

Vom observa că interviul nu este cerut cu stringenţă şi că articolul—ştire informează în aceeaşi măsură.

O a doua categorie de interviuri ce se cuvin respinse de editor sunt cele de publicitate mascată. Iată un exemplu de asemenea „interviu” care, de fapt, este un text publicitar cu... dialoguri :

Faţă în faţă cu…

… dl Teodor Crăciun, director al SC „SIBCO - AGROVET” SRL

– Ce ne puteţi spune despre identitatea firmei dumneavoastră?

– Este unul dintre agenţii economici ai marelui concern „AGREVO”, format din mai multe firme de renume, axate pe producţia de erbicide, pesticide, insecticide, fungicide şi acaricide. Majoritatea acestor produse le procurăm din import, dar şi din ţară.

– Ce oferă depozitele dv. producătorilor agricoli?

– În ce priveşte tratarea seminţelor împotriva bolilor şi dăunătorilor, avem : Prelude SP, Tirametox şi Faradon. Pe lângă proprietăţile pe care le-am spus, aceste substanţe mai au rolul de a proteja seminţele în sol până când planta ajunge la înălţimea de 5–6 cm. […]

– Pentru igiena şi sănătatea publică, ce produse puteţi oferi cetăţenilor?

– Avem substanţe pentru combaterea gândacilor, ţânţarilor, muştelor, ploşniţelor, furnicilor, moliilor etc. Sunt sub formă de pulbere şi nu sunt toxice. Deci nu influenţează cu nimic sănătatea omului. Nu au miros şi se pot aplica în apartament, pe diferite suporturi. Mai dispunem de produse pentru deratizări şi dezinsecţii împotriva gărgăriţelor din depozitele de cereale.

– Seminţe de legume aveţi?

– Da, de varză albă, salată verde, pepene galben şi verde, castraveţi cornişon şi ridichi rotunde. Doresc să precizez că produsele noastre se găsesc la toate centrele de protecţia plantelor din judeţ (Renaşterea bănăţeană, 15 aprilie 1994).

Texte publicitar

S.C. "SIBCO-AGROVET" S.R.L., agent economic al marelui concern "AGREVO", comercializează erbicide, pesticide, insecticide, fungicide şi acaricide, produse în ţară sau importate.

Firma oferă preparate eficiente pentru tratarea seminţelor împotriva bolilor şi a dăunătorilor, care asigură şi protecţia seminţelor în sol : Prelude S.P., Tirametox, Tirament şi Faradon. Propune o serie largă de erbicide : Triflan, Grodyl, Aliroze, Oltisar, Afalon 50, Betanal AM 11, Betanal Progress AM, folosit cu secces în cultura sfeclei de zahăr.

Din grupa insecticidelor, firma poate oferi : Decis 2,5, Butox 50, Thiedon 35, Hosquick şi Phostexim, iar dintre fungicide : Derosal 50, Afugan 50, Anvill 6X-5C, Rubigan 12.

Comercializează produse cu eficienţă în combaterea gândacilor, ţânţarilor, muştelor, ploşniţelor, furnicilor, moliilor. Nu sunt toxice, nu au miros şi pot fi aplicate în apartament, în case, pe diferite suporturi.

Produsele firmei S :C "SIBCO-AGROVET" S.R.L. pot fi găsite la toate centrele de protecţia plantelor din judeţ.

Ce nu este voie să se modifice.

La finalul acestui capitol despre redactarea interviului apare fireasca întrebare de mai sus. Atunci când interlocutorul nostru este implicat într-o problemă de importanţă majoră, se recomandă să operăm cât mai puţine modificări, evident la pasajele ce conţin informaţiile respective.

Un bun jurnalist este conştient că :

Modificarea sensului nu se face doar direct, ci şi prin eludare, prin renunţarea la nişte informaţii în mod intenţionat.

În cazul în care schimbăm topica, vom fi atenţi să nu producem modificări de sens.

Aşa cum am arătat şi în cazul redactării „cuvintelor tari”, atunci când interlocutorul îşi exprimă o atitudine virulentă faţă de anumite persoane avem grijă printr-o notă la finalul interviului să atenţionăm că acelea sunt opiniile persoanei respective şi că publicaţia nu şi le asumă (de multe ori redactorul-şef uită că există această modalitate publicistică şi, pentru a nu fi acuzat, elimină din interviu pasajele respective).

Capitolul 6

Şapoul şi rolul lui în interviu

„Între titlu şi articol este uneori eficace prezenţa unei etape intermediare: şapoul. Acesta are o funcţie dublă: informativă şi incitativă.

Şapoul nu este primul paragraf al articolului. Este un text autonom, specific, redactat în anumite limite, uneori prezentat pe un alt format de culegere pentru a echilibra vizual pagina. Nu este nici un simplu rezumat“ (M. Capelle, 1996).
ROLUL ESENŢIAL AL ŞAPOULUI ESTE DE A SPUNE CITITORULUI DE CE ACEST INTERVIU CU ACEASTĂ PERSOANĂ ACUM.
Jurnaliştii români folosesc destul de parcimonios şapoul ca „deschidere“ a interviului, preferându-l ca procedură rezumativă şi de captatio mai degrabă pentru articole de presă, anchete, reportaje etc.

Ca tipuri fundamentale de şapou, există şapoul informativ, şapoul incitativ şi, desigur, cel mixt. M.Capelle distinge şi şapoul de actualizare şi cel de rememorare. În ce ne priveşte am adăuga şi şapoul de justificare, cel în care reporterul îşi ia precauţia de a nu dori să pară specialist într-o anumită problemă.

Asupra şapoului justificativ, dar nu numai, vezi Addenda, capitolul Şapoul în interviul cultural.

Exemplu: Dan Pavel alternează, în deschiderea interviurilor sale, şapourile rezumative şi de captatio cu cele de prezentare a interlocutorilor. Iată cum, de pildă, stârneşte apetitul de lectură printr-un şapou de captatio la un interviu cu ÎPS Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului:

“Din nou despre Constantin Noica • Fiul dictatorului a evitat să se amestece în mod direct • Departamentul Cultelor – un organ specializat al departamentului Securităţii Statului • Cenzura incompetenţilor • Trădătorii dintre noi • Manipularea clerului • Telegrame şi cuvinte, ameninţări şi teroare • Rotaţia Mitropoliţilor • Dărâmarea bisrecilor • Dialogul cu birocraţia de partid era imposibil • Forma fundamentală de rezistenţă a bisericii • Despre Judecata de Apoi a fiecăruia dintre noi • O biografie necunoscută • Spirit frăţesc, de iertare creştină în relaţia cu emigraţia ortodoxă română • Situaţia uniţilor, a greco-catolicilor” (1998).

Gazetarii numesc “bumb” semnul care separă enunţurile şi acest fel de prezentare, “bumbistică”.
Oriana Fallaci, de pildă, îşi deschide dialogurile sale cu câte un portret al intervievatului, unde îşi mărturiseşte propriul punct de vedere. Aceste portrete, din care nu lipsesc afirmaţiile adesea paradoxale, atrag atenţia publicului şi fac lectura mai interesantă. Se poate spune că acesta este un fel de joc, un mod de a provoca reacţia cititorului. Oriana Fallaci nu-i menajează pe cei intervievaţi. Uneori, ea îşi permite o atitudine de etichetare, de anticipare şi de emitere a unor judecăţi de valoare în portretele pe care le realizează, asumându-şi toate riscurile. Ca în şapoul-portret pe care i-l face lui Henry Kissinger în care ar fi interesant de urmărit câteva aspecte ale măiestriei reportericeşti: rolul primului paragraf, „atacul“, în caracterizarea personajului, cum sunt „topite“ în text datele biografice, tropii (comparaţia, paradoxul, hiperbola) şi — poate înainte de toate — absenţa oricărei timorări în faţa unuia dintre cei mai puternici oameni ai planetei la acel moment:

„Acest prea cunoscut, prea important, prea norocos om căruia i se spune Superman, Superstar, Superkraut, şi care înnoadă alianţe paradoxale, ajunge la înţelegeri imposibile, ţine o întreagă lume cu respiraţia întretăiată de parcă lumea ar fi o studentă de-a lui de la Harvard. Acest personaj incredibil, inexplicabil, insuportabil, se întâlneşte cu Mao Tse-Dun când vrea, intră în Kremlin când are chef, îl trezeşte pe preşedintele Statelor Unite şi intră în dormitorul lui când i se pare lui că este potrivit. Acest personaj absurd cu ochelari cu ramă din fildeş, alături de care James Bond devine o creaţie lipsită de culoare, nu trage cu pistolul, nu îşi foloseşte pumnii, nu sare din maşini în plină viteză ca James Bond, dar dă sfaturi despre războaie, sfârşeşte războaie, pretinde că ne schimbă destinul, şi chiar o face. Cu toate acestea, cine este totuşi Henry Kissinger?

Despre el sunt scrise cărţi ca despre acele personaje pe care istoria le-a digerat deja. Cărţi ca şi cele care lămuresc asupra pregătirii lui politice şi culturale, scrise de colegi admiratori de la universitate, sau ca cea care îi laudă talentul de seducător, scrisă de o jurnalistă franceză, cu o pasiune neîmpărtăşită. Cu colegii lui din universitate nu şi-a dat niciodată silinţa să vorbească. Cu jurnalista franceză nu s-a ostenit niciodată să facă dragoste. Face aluzie la ei cu o grimasă iritată şi îi concediază cu un gest arogant al mâinii lui dolofane. , .

Povestea vieţii lui este obiectul unei cercetări de cult, în acelaşi timp paradoxală şi grotescă, aşa încât, toată lumea ştie că este născut în Furth, Germania, în 1923, fiu al lui Louis Kissinger, un profesor de liceu, şi al Paulei Kissinger, casnică. Toţi ştiu că ai lui sunt evrei, că paisprezece din rudele sale au murit în lagăre de concentrare, că împreuna cu tata, mama şi fratele său, Walter, a fugit în 1938 la Londra şi apoi la New York, că pe vremea aceea avea cincisprezece ani şi i se spunea Heinz, nu Henry, şi că nu ştia o boabă de engleză. Dar a învăţat-o foarte repede şi, în timp ce tatăl său muncea ca angajat la postă şi mama sa deschisese o brutărie, el a învăţat atât de bine încât a fost admis la Harvard unde avea să-şi încheie studiile cu o teză despre Spengler, Toynbee şi Kant, iar mai târziu avea chiar să devină profesor.

Toată lumea ştie că la douăzeci şi unu de ani el a fost soldat în Germania, unde făcea parte dintr-o grupă de GI, care erau aleşi pe bază de test şi erau consideraţi ca având un IQ aproape de cel al unui geniu, drept care a şi fost însărcinat să se ocupe de organizarea conducerii din Krefeld, un orăşel german rămas fără conducere. Într-adevăr, aici în Krefeld a izbucnit pasiunea lui pentru politică, o pasiune ce avea să fie satisfăcută o dată cu numirea lui în postul de consilier al lui Kennedy şi Johnson, apoi consilierul prezindenţial al lui Nixon şi, în final, secretarul lui de stat, ajungând să fie considerat al doilea cel mai puternic om din America. Şi încă deja pe atunci unii susţineau că era mai mult decât atât, după cum reflectă şi gluma care circulase ani de zile pe la Washington. <Închipuieşte-ţi ce s-ar întâmpla dacă Kissinger ar muri. Richard Nixon ar ajunge preşedintele Statelor Unite!>

I se spunea dădaca mentală a lui Nixon. Găsiseră chiar o poreclă răutăcioasă şi grăitoare pentru el şi Nixon : Nixinger. Spuneau că Nixon nu ar putea trăi fără el; că dorea întotdeauna să îl aibă alături în orice vizită, orice ceremonie, orice dineu oficial, orice vacanţă. Şi, în primul rând, în orice decizie. Dacă Nixon hotăra să meargă la Pekin, uluind prin asta atât stânga cât şi dreapta politică, Kissinger era cel care îi băgase ideea în cap. Dacă Nixon decidea să meargă la Moscova, încurcând Estul şi Vestul, Kissinger era cel care îi sugerase aceasta. Dacă Nixon anunţa că va ajunge la o înţelegere cu Hanoi-ul care îl va abandona pe Thieu, Kissinger era cel care îl convinsese să facă acest pas. Astfel, Kissinger juca rolul de ambasador, agent secret, negociator, Mazarin, Maetternich, un adevărat preşedinte care folosea Casa Albă ca pe casa lui“ (1976).

Şapoul informativ se poate substitui lead-ului, răspunzând la întrebările cine, ce, unde, când, urmând ca în interviul propriu-zis interlocutorul să arate de ce, cum , în ce circumstanţe s-a petrecut evenimentul.
Atenţie: Absenţa coordonatelor spaţio–temporale lasă impresia de interviu ce se desfăşoară undeva într-un no man’s land, adică oriunde.
Şapoul incitativ foloseşte retorica „atacului“ sau chiar i se poate substitui.
Şapoul este al doilea loc în care se găseşte informaţia după titrare. În şapoul informativ sunt oferite aşa-numitele informaţii „de pliant“, adică datele din curriculum, factologice:

a. numele şi calitatea persoanei intervievate.

b. numele şi funcţionalitatea instituţiei pe care o reprezintă, cu câteva detalii minime pentru a situa această instituţie în context.
Atenţie: În loc să vă întrebaţi interlocutorul când s-a născut şi unde, ce a mai făcut prin viaţă, este mult mai uşor să plasaţi aceste date în şapou!
În cazul interviului de profil în care avem ca interlocutor o personalitate, o vedetă, un star, rolul informativ minimal al şapoului şi configuraţia lui sunt neschimbate faţă de cel din interviul informativ. Ceea ce este în plus se referă la transformarea reporterului într-o cameră de filmat care înregistrează cu toate simţurile circumstanţele în care are loc interviul. Aceasta înseamnă că se realizează o descriere de tip balzacian, de natură să caracterizeze persoana în cauză, să vorbească direct despre ea. Reporterul trebuie să fie extrem de atent la:

– înfăţişarea fizică a interlocutorului;

– felul în care este îmbrăcat;

– ticuri;

– persoanele cu care vine în contact;
Nu numai în cazul acestor interviuri, ci şi în cele informative descrierea unui detaliu poate avea o încărcătură aparte.
Exemplu: conferinţa de presă economică din 17 februarie 1997 a cabinetului Ciorbea cu privire la politica de restructurare economică a fost mediatizată in extenso de toate marile cotidiene. Şapouri analitice, detalii de ambianţă, vizualizări ale unui fast în contradicţie flagrantă cu mesajul acelei seri. Niciunde nu am văzut semnalată agresiv eleganta cămaşă Hugo Boss a dlui Popescu Tericeanu. Nimeni să nu o fi remarcat?
În interviurile de profil, descrierea circumstanţelor la capătul cărora ziaristul a ajuns să obţină întrevederea poate constitui un punct de interes aparte.
Rolul şapoului de acest tip este de a transforma cititorul în insider, de partener la tot ceea ce reporterul sesizează: el îl face pe cititor să vadă, să audă, să simtă ambianţa în care se mişcă. În aceste cazuri e posibil şapoul să fie mai interesant chiar decât interviul însuşi.
Detaliile de context se pot disimula şi în afară de şapou. Reporterul notează un gest al interlocutorului, că fumează o ţigară, că sună telefonul, că evită privirea.

Sunteţi la hotarele reportajului, dar nu trebuie să uitaţi că fiecare semn al realităţii poate avea o semnificaţie, adică poate fi o informaţie importantă pentru cititorii dv.

Uneori o primă întrebare poate avea rol de şapou, fiindcă oferă coordonatele spaţio-temporale:

“– Domnule Paleologu, îmi aduc aminte că ieri, când v-am dat un telefon spre a stabili întâlnirea, cred că nici nu aţi terminat bine de spus şi aţi exclamat: şi aţi vorbit minute în şir despre . Azi, când am revenit, în salonul din Armenească 34, până să nu începem interviul am tot vorbit de noua dumneavoastră ipostază, cea de bunic, printre chiotele şi giumbuşlucurile lui Mihalache, unicul Paleolog, de un an şi câteva luni. Spuneaţi atunci că a fi bunic e o instituţie cum?” (Adriana Babeţi, “Orizont”, 21 octombrie 1995).