Marea cameră Hotărârea (fond)

B. Cu privire la întrebarea legată de existenţa unei încălcări continue a art. 1 din Protocolul nr. 1

1. Argumentele părţilor

a) Reclamantul

206. Reclamantul a susţinut că negarea dreptului său de a reveni în satul Golestan şi de a avea acces la bunurile sale, de a le controla, de a le utiliza şi de a se folosi de ele sau de a primi o despăgubire pentru pierderea lor a constituit o încălcare continuă a art. 1 din Protocolul nr. 1 (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 149). Întemeindu-se pe jurisprudenţa Curţii referitoare la partea de nord a Ciprului, susţine că este în continuare proprietarul legal al bunurilor pe care le-a lăsat să Golestan, dar că nu poate nici să revină în acel loc, nici să obţină despăgubiri pentru ingerinţa în exercitarea drepturilor sale.

207. Susţine că, de la intrarea în vigoare a Convenţiei din 2002, guvernul pârât nu a luat nicio măsură specială pentru a restabili drepturile refugiaţilor asemenea lui, în special pentru a-i recunoaşte dreptul de a reveni în casa şi pe terenul său sau să fie despăgubit. Reclamantul subliniază că dreptul refugiaţilor şi al persoanelor strămutate de a reveni în mod voluntar la casele lor sau de a fi despăgubite este menţionat în toate documentele internaţionale, în special în principiile de bază de la Madrid, elaborate în 2007 în cadrul procesului Minsk al OSCE (supra, pct. 26), în rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU şi în recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi a Parlamentului European.

208. Reclamantul sugerează că, pentru a stabili natura şi întinderea obligaţiilor care îi revin Guvernului, Curtea ia în considerare normele internaţionale relevante, în special principiile Organizaţiei Naţiunilor Unite privind restituirea locuinţelor şi bunurilor în cazul refugiaţilor şi al persoanelor strămutate, denumite totodată Principiile Pinheiro (supra, pct. 96). Potrivit acestuia, Guvernul ar putea lua diferite măsuri: de exemplu, ar putea înfiinţa un organism de înregistrare a bunurilor şi o procedură care să permită refugiaţilor şi persoanelor strămutate să-şi reobţină drepturile asupra bunurilor pe care le deţineau înainte de război şi să solicite reluarea posesiei; s-ar putea crea apoi o zonă de separare, în cadrul unui acord cu privire de retragere a armatelor inamice dincolo de linia de armistiţiu, apoi o zonă demilitarizată plasată sub autoritatea unui forţe internaţionale de menţinere a păcii, zonă care ar putea deveni primul loc în care se poate produce această revenire la locul de domiciliu. Guvernul nici măcar nu a susţinut că ar fi încercat să pună în aplicare astfel de măsuri.

b) Guvernul pârât

209. Principalul argument al guvernului pârât în stadiul admisibilităţii a constat în a afirma că Azerbaidjanul nu exercita un control efectiv asupra Golestanului, că nu era aşadar în măsură să-i permită reclamantului accesul la bunurile sale, precum şi că, prin urmare, nu putea fi considerat răspunzător pentru încălcarea continuă pretinsă (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 155).

210. Prin urmare, conform poziţiei sale potrivit căreia nu controlează suficient regiunea şi, prin urmare, nu exercită, în temeiul Convenţiei, decât o răspundere limitată în ceea ce priveşte Golestanul, Guvernul a ales să susţină, în principal, că şi-a îndeplinit restul obligaţiilor sale pozitive care îi revin în temeiul art. 1 din Convenţie, atât în ceea ce priveşte măsurile generale, cât şi măsurile individuale. În special, nu a încetat să se opună ocupării ilegale a Nagorno-Karabah şi a provinciilor învecinate de către forţele armene. În paralel, a încercat să recâştige controlul asupra teritoriilor ocupate prin toate mijloacele diplomatice de care dispune, inclusiv prin participarea la negocierile de pace desfăşurate în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE. Copreşedinţii acestui grup au organizat reuniuni periodice cu miniştrii de externe şi preşedinţii Armeniei şi Azerbaidjanului. În măsura în care sunt necesare măsuri individuale pentru a face faţă situaţiei refugiaţilor şi a persoanelor strămutate, Guvernul face trimitere la ordonanţa din 1991 (supra, pct. 83), prin care a legalizat schimbul de bunuri între azerii care au părăsit Armenia, Nagorno-Karabah şi provinciile învecinate şi armenii care au părăsit Azerbaidjanul. Această ordonanţă a fost adoptată ca răspuns la o situaţie de urgenţă total excepţională creată de fluxul masiv de refugiaţi şi persoane strămutate. După informaţiile Guvernului, reclamantul nu a încheiat un astfel de schimb.

211. Cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea ar considera că răspunderea statului este pe deplin angajată în temeiul Convenţiei, Guvernul admite că faptul de a refuza accesului reclamantului în Golestan poate fi considerat o ingerinţă în exercitarea de către acesta a drepturilor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

212. Guvernul susţine totuşi că refuzul de a permite civililor, indiferent de naţionalitatea lor, accesul în Golestan este justificat de insecuritatea care domneşte în regiune. Astfel, presupunând că drepturile reclamantului au făcut obiectul unei ingerinţe, aceasta a fost prevăzută de lege şi a servit interesului general. În acest sens, menţionează că forţele armate azere, despre care precizează că statutul lor este reglementat de Legea din 1993 privind forţele armate ale Republicii Azerbaidjan, sunt responsabile pentru apărarea graniţelor ţării, precum şi pentru menţinerea securităţii locuitorilor săi. Accesul în Golestan, teritoriu situat într-o zonă de operaţiuni militare, este interzis printr-un ordin al ministrului apărării despre care Guvernul nu poate dezvălui informaţii, întrucât sunt strict confidenţiale. Temeiul legal care îl împuterniceşte pe ministrul Apărării să emită un astfel de ordin este conferit de art. 7 pct. 2-11) din Legea privind apărarea Republicii Azerbaidjan. În exercitarea misiunii lor astfel definite, forţele armate azere sunt obligate să respecte Convenţia şi dreptul internaţional umanitar. Prin urmare, acestea au responsabilitatea de a reduce la minimum riscurile de a se aduce atingere integrităţii fizice a civililor, împiedicându-i să pătrundă în zone periculoase. În opinia Guvernului, a permite civililor intrarea în sat ar putea fi chiar considerată o încălcare de către Azerbaidjan a obligaţiei sale de a proteja dreptul la viaţă, garantat de art. 2 din Convenţie. Este evident, mai afirmă acesta, că Golestanul este o zonă periculoasă, din cauza prezenţei minelor antipersonal şi a riscului de producere de acte ostile.

213. Guvernul se bazează pe cauza Doğan şi alţii (citată anterior) pentru a afirma că, în acest gen de cauze, Curtea a examinat în principal proporţionalitatea ingerinţei. El susţine că prezenta cauză diferă de cauza Doğan şi alţii, unde Curtea a concluzionat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a art. 8 din Convenţie. În acest sens, susţine, în esenţă, că, în speţă, reclamantul nu este o persoană strămutată în interiorul ţării, ci trăieşte în Armenia şi, prin urmare, intră sub jurisdicţia acestui stat. El adaugă că autorităţile din Azerbaidjan au depus eforturi considerabile pentru a satisface nevoile a sute de mii de persoane strămutate, inclusiv oferindu-le locuinţe şi o gamă largă de servicii sociale, dar, întrucât reclamantul locuieşte în Armenia, nu este în măsură să-i acorde niciun sprijin practic.

c) Guvernul armean, terţ intervenient

214. Guvernul intervenient susţine argumentul reclamantului.

2. Motivarea Curţii

215. Curtea consideră util să formuleze o serie de observaţii preliminare. După cum a declarat în decizia privind admisibilitatea (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 89-91) şi cum a reamintit mai sus, s-a declarat competentă ratione temporis să examineze prezenta cauză, întrucât a concluzionat că reclamantul a avut în permanenţă drepturi de proprietate valabile asupra casei şi terenului situate în Golestan (supra, pct. 205). În schimb, strămutarea persoanei în cauză din Golestan din iunie 1992 nu intră în sfera de competenţă ratione temporis a Curţii (Sargsyan, decizie citată anterior, pct. 91). Prin urmare, problema de examinat în discuţie în speţă este dacă guvernul pârât i-a încălcat drepturile reclamantului după acest eveniment, fiind ştiut că situaţia care s-a produs a rezultat direct din conflictul nesoluţionat dintre Armenia şi Azerbaidjan în ceea ce priveşte Nagorno-Karabah.

216. În această privinţă, Curtea observă că reclamantul este unul dintre sutele de mii de armeni care au fugit din Azerbaidjan în timpul conflictului, abandonându-şi bunurile şi casele. În prezent, peste o mie de cereri individuale formulate de persoane strămutate în timpul conflictului sunt pe rolul său. Puţin peste jumătate dintre ele sunt îndreptate împotriva Armeniei şi restul împotriva Azerbaidjanului. Chiar dacă problemele pe care le ridică ţin de competenţa Curţii, astfel cum este definită la art. 32 din Convenţie, este responsabilitatea celor două state să găsească o soluţie politică la conflictul în care sunt implicate [a se vedea, mutatis mutandis, Kovačić şi alţii împotriva Sloveniei (MC), nr. 44574/98, 45133/98 şi 48316/00, pct. 255-256, 3 octombrie 2008, şi Demopoulos şi alţii, decizie citată anterior, pct. 85]. Doar un acord de pace va permite identificarea unor soluţii globale la probleme cum ar fi reîntoarcerea refugiaţilor la fostele locuri de domiciliu, restituirea bunurilor acestora şi/sau despăgubirea lor. De altfel, Armenia şi Azerbaidjan s-au angajat, înainte de aderarea la Consiliul Europei, să soluţioneze conflictul din Nagorno-Karabah prin mijloace paşnice (supra, pct. 76). Or, în ciuda negocierilor purtate în cadrul Grupului OSCE de la Minsk, au trecut peste 20 de ani de la încetarea focului în mai 1994 şi peste 12 ani de la aderarea Azerbaidjanului şi a Armeniei la Convenţie (15 aprilie 2002, respectiv 26 aprilie 2002), fără a fi fost încă găsită o soluţie politică. Din nou, în iunie 2013, preşedinţii Statelor Unite ale Americii, Federaţiei Ruse şi Franţei, ţările care deţin copreşedinţia Grupului de la Minsk, au afirmat că „regretă profund că, în loc să încerce să găsească o soluţie bazată pe interese reciproce, părţile au continuat să obţină un avantaj unilateral în procesul negocierii” (pct. 28). Trebuie observat că nici Armenia, nici Azerbaidjan nu şi-au îndeplinit încă angajamentul luat în momentul aderării.

a) Norma de la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie aplicabilă în speţă

217. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei reguli distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului paragraf şi prezintă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, care este menţionată în a doua frază din acelaşi paragraf, are în vedere privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, consemnată în al doilea paragraf, ea recunoaşte statelor competenţa, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general, aplicând legile pe care le consideră necesare în acest scop. Cu toate acestea, nu este vorba de norme lipsite de legătură între ele. A doua şi a treia vizează exemple specifice de atingeri aduse dreptului de proprietate; prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima [a se vedea, printre multe altele, Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 134, CEDO 2004 V].

218. Curtea observă că părţile nu au formulat observaţii cu privire la norma aplicabilă în speţă. Ea reaminteşte concluzia pe care a formulat-o potrivit căreia reclamantul nu a fost privat de drepturile sale asupra casei şi terenului situate în Golestan. Rezultă că speţa nu se referă la o privare de proprietate în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf de la art. 1 din Protocolul nr. 1. Nici nu s-a susţinut că situaţia reclamată a rezultat în urma unor măsuri care vizau reglementarea folosinţei bunurilor. Curtea consideră aşadar că această situaţie, care se referă la o restricţie adusă dreptului persoanei în cauză la respectarea bunurilor, trebuie examinată din perspectiva primei fraze a primului paragraf [Loidzou (fond), citată anterior, pct. 63, Cipru împotriva Turciei (MC), nr. 25781/94, pct. 187, CEDO 2001 IV, şi Doğan şi alţii, citată anterior, pct. 146].

b) Natura încălcării pretinse

219. Art. 1 din Protocolul nr. 1 are ca obiectiv esenţial să protejeze individul împotriva oricărei atingeri nejustificate aduse dreptului la respectarea bunurilor sale de către stat. Art. 1 din Convenţie dispune că fiecare stat contractant „recuno[aşte] oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite în […] al prezentei convenţii.” Această obligaţie generală poate implica obligaţii pozitive inerente asigurării exercitării efective a drepturilor consacrate de Convenţie. În ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de obligaţii pozitive pot face ca statul să fie obligat să ia măsurile necesare pentru protejarea dreptului de proprietate (Broniowski, citată anterior, pct. 143, şi Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, pct. 96, CEDO 2002 VII).

220. Delimitarea dintre obligaţiile pozitive şi obligaţiile negative ale statului în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 nu se pretează totuşi unei definiţii precise. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt comparabile. Fie că se analizează cauza din perspectiva unei obligaţii pozitive în sarcina statului, fie că se analizează din perspectiva unei ingerinţe din partea autorităţilor publice care impune o justificare, criteriile aplicabile nu sunt diferite în fond. În ambele cazuri, trebuie avută în vedere menţinerea unui echilibru just între protejarea intereselor concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblu. De asemenea, este adevărat că obiectivele enumerate în această dispoziţie pot juca un anumit rol în evaluarea clarificării aspectului dacă a fost păstrat un echilibru între cerinţele interesului public şi dreptul fundamental la proprietate al reclamantului. În cele două ipoteze, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere în stabilirea dispoziţiilor care trebuie adoptate pentru a asigura respectarea Convenţiei (Broniowski, citată anterior, pct. 144).

221. Curtea notează că reclamantul s-a plâns că i-a fost refuzat accesul la bunurile sale rămase în Golestan şi că guvernul pârât nu i-a acordat nicio despăgubire pentru atingerea adusă drepturilor sale. Prin urmare, şi-a formulat capătul de cerere sub forma unei ingerinţe. În mod similar, în cazul în care Curtea i-ar respinge argumentul constând în afirmaţia că nu există decât o răspundere limitată în temeiul art. 1 din Convenţie, Guvernul consideră că capătul de cerere se analizează ca o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului său la respectarea bunurilor.

222. În multe cauze similare, Curtea a examinat plângerile unor refugiaţi sau persoane strămutate care au reclamat că nu au avut acces la bunurile lor şi nu s-au putut bucura de acestea considerând situaţiile respective ca o ingerinţă în exercitarea de către persoanele în cauză a drepturilor ce le revin în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea, de exemplu, Loidzou (fond), citată anterior, pct. 63, Cipru împotriva Turciei (MC), citată anterior, pct. 187, şi Doğan şi alţii, citată anterior, pct. 143]. Pentru motivele menţionate, Curtea consideră că nu este oportun să urmeze aceeaşi abordare în prezenta speţă.

223. Prezenta cauză diferă de cele referitoare la partea de nord a Ciprului, în care guvernul turc a fost considerat răspunzător pentru faptul că ciprioţii greci s-au aflat în imposibilitatea de a avea acces la bunurile lor situate în „RTCN” şi care se aflau sub controlul efectiv al Turciei ca urmare a ocupaţiei şi înfiinţării unei administraţii locale subordonate. În aceste cauze, atingerea adusă dreptului de proprietate al ciprioţilor greci era strâns legată de ocuparea şi înfiinţarea „RTCN” (Loizidou, citată anterior, pct. 52-56 şi 63, şi Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 75-80 şi 187). În schimb, în speţă, miza o reprezintă acţiunile sau omisiunile guvernului pârât în interiorul frontierelor teritoriului său recunoscut internaţional.

224. Aceasta este prima dată când i se solicită Curţii să se pronunţe asupra fondului unei plângeri îndreptate împotriva unui stat care a pierdut controlul asupra unei părţi din teritoriul său din cauza războiului şi a unei ocupaţii dar despre care se susţine că este răspunzător pentru refuzarea accesului unei persoane strămutate la bunurile situate într-o regiune rămasă sub controlul său. Singurele cauze care ar fi comparabile cu cea din speţă sunt cele rezultate din diferite cereri îndreptate împotriva Republicii Cipru de către ciprioţii turci care, de asemenea, au reclamat că nu au avut acces la casele şi la bunurile lor situate în zonele rămase sub controlul guvernului cipriot. Aceste cereri nu au fost însă niciodată examinate pe fond, ci au făcut obiectul unei soluţionări amiabile [Sofi împotriva Ciprului (dec.), nr. 18163/04, 14 ianuarie 2010] sau au fost respinse pentru neepuizarea căilor de atac oferite de Republica Cipru în ceea ce priveşte bunurile abandonate (a se vedea, în special, Niazi Kazali şi Hakan Kazali Kazali, decizie citată anterior, pct. 152-153).

225. Cauza Doğan şi alţii (hotărâre citată anterior) se referea la indivizi care fuseseră expulzaţi din satul lor, situat în regiunea de sud-est a Turciei ca urmare a stării de urgenţă, în contextul ciocnirilor violente dintre forţele de securitate şi membrii PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan). Timp de aproximativ 9 ani, autorităţile i-au împiedicat să se întoarcă acasă pe motiv că incidentele teroriste încă se produceau în sat şi în vecinătatea acestuia (idem, pct. 142-143). Ar trebui observat că, deşi a analizat din perspectiva unei ingerinţe refuzul de a le permite reclamanţilor accesul la bunurile rămase în sat, Curtea a lăsat în cele din urmă neclarificate aspectele dacă atingerea adusă dreptului lor la respectarea proprietăţii era prevăzută de lege şi dacă atingerea urmărea un scop legitim, pentru a se concentra pe examinarea problemei proporţionalităţii (idem, pct. 147 149).

226. În speţă, având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea consideră oportun să examineze dacă guvernul pârât şi-a achitat faţă de reclamant obligaţiile pozitive ce îi revin în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, se va concentra pe clarificarea aspectului dacă a fost păstrat un echilibru just între cerinţele interesului public şi dreptul fundamental al reclamantului la respectarea bunurilor sale.

c) Cu privire la întrebarea dacă a fost păstrat un echilibru just între cerinţele interesului public şi dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale

227. Transpunând principiile elaborate în jurisprudenţa sa la circumstanţele specifice ale speţei, Curtea consideră că atât atingerea adusă respectării bunurilor, cât şi abţinerea de a acţiona trebuie să păstreze un echilibru just între considerentele de securitate invocate şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Reaminteşte că preocuparea de a asigura un astfel de echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în ansamblu. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de toate măsurile aplicate de stat, inclusiv măsurile prin care o persoană este privată de proprietatea sa. În fiecare cauză în care se susţine încălcarea acestei dispoziţii, Curtea trebuie aşadar să verifice dacă, din cauza acţiunii sau lipsei de acţiune a statului, persoana respectivă a trebuit să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă (Broniowski, citată anterior, pct. 150, cu referinţele citate). Pentru a aprecia conformitatea dintre conduita statului şi art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie să recurgă la o examinare globală a diverselor interese în cauză, ţinând seama de faptul că scopul Convenţiei este protejarea unor drepturi care sunt „concrete şi efective”. Trebuie să privească dincolo de aparenţe şi să caute realitatea situaţiei în litigiu (idem, pct. 151).

228. Curtea consideră că plângerea reclamantului ridică două probleme. Trebuie verificat, în primul rând, dacă guvernul pârât are obligaţia de a-i permită accesul la casa şi terenul din Golestan şi, în al doilea rând, dacă trebuie să întreprindă vreo măsură suplimentară pentru a-i proteja dreptul de proprietate şi/sau pentru a-l despăgubi pentru pierderea folosinţei bunurilor.

229. În ceea ce priveşte problema accesului reclamantului la bunurile rămase în Golestan, Curtea observă că situaţia generală – şi anume conflictul nesoluţionat dintre Armenia şi Azerbaidjan – poate face foarte dificil, dacă nu chiar imposibil pentru persoanele care sunt în situaţia să meargă în Azerbaidjan şi a fortiori să aibă acces la bunurile lor. Aceasta fiind situaţia, argumentele părţilor se concentrează în principal pe situaţia din Golestan. Curtea se va concentra aşadar, la rândul său, pe examinarea acestui aspect.

230. Guvernul susţine, în special, că refuzul de a permite oricărui civil accesul în Golestan este justificat de insecuritatea care încă există în sat şi vecinătatea acestuia. Făcând referire pe scurt la obligaţiile care îi revin în temeiul dreptului internaţional umanitar, Guvernul invocă în principal interesele apărării şi securităţii naţionale, precum şi obligaţia de a proteja viaţa persoanelor împotriva pericolelor provocate de minele antipersonal şi de activitatea militară, obligaţie pe care o consideră responsabilitatea sa în temeiul art. 2 din Convenţie.

231. Guvernul nu a dezvoltat o argumentare detaliată în sprijinul tezei sale constând în a afirma că refuzul său de a permite civililor să pătrundă în Golestan se bazează pe dreptul internaţional umanitar. Curtea observă că această ramură a dreptului conţine norme privind strămutarea forţată dintr-un teritoriu ocupat, dar nu abordează în mod expres problema accesului persoanelor strămutate la casele sau la bunurile lor. Art. 49 din A patra Convenţie de la Geneva (supra, pct. 95) interzice transferurile forţate, în masă sau individuale, deportările în interiorul unui teritoriu ocupat sau dintr-un astfel de teritoriu şi nu permite evacuarea unei regiuni ocupate decât dacă securitatea populaţiei sau motive militare imperative impun acest lucru; în astfel de cazuri, persoanele strămutate au dreptul să se întoarcă acasă după încetarea ostilităţilor în regiune. Aceste norme nu sunt însă aplicabile în prezentul context, întrucât nu se aplică decât într-un teritoriu ocupat, în timp ce Golestan se află pe teritoriul internaţional recunoscut al statului pârât.

232. Elementul relevant în speţă este mai degrabă dreptul persoanelor strămutate de a se reîntoarce voluntar şi în siguranţă la casele sau la locul de reşedinţă obişnuită de îndată ce cauzele strămutării încetează să mai existe, un drept care este considerat o normă de drept internaţional cutumiar care se aplică oricărui teritoriu, ocupat sau nu (norma 132 din Studiul CICR privind dreptul internaţional umanitar cutumiar – supra, pct. 95). Cu toate acestea, întrebarea dacă au încetat sau nu să mai existe cauzele strămutării reclamantului poate face obiectul unei controverse. Pe scurt, Curtea observă că dreptul umanitar internaţional nu pare să ofere un răspuns concludent pentru clarificarea aspectului dacă Guvernul are motive valabile să-i refuze reclamantului accesul în Golestan.

233. Pe baza probelor care i-au fost comunicate, Curtea a stabilit că Golestan se află într-o zonă de operaţiuni militare. În plus, zonele din afara satului sunt minate, şi încălcările armistiţiului sunt frecvente. Nu s-a susţinut că această situaţie s-a schimbat în mod semnificativ de la intrarea în vigoare a Convenţiei şi nimic nu indică faptul că s-a fi întâmplat astfel. În orice caz, nu există niciun semn de ameliorare a situaţiei. Probele de care dispune Curtea arată mai degrabă o creştere a activităţii militare şi a încălcărilor armistiţiului în regiune. Curtea admite că refuzul de a permite accesul civililor în Golestan şi, prin urmare, inclusiv reclamantului, este justificat de considerente de securitate, în special de necesitatea de a restricţiona accesul într-o zonă minată şi de a proteja civilii împotriva pericolelor care există într-o astfel de zonă (a se vedea, mutatis mutandis, Oruk împotriva Turciei, nr. 33647/04, pct. 58-67, 4 februarie 2014, în ceea ce priveşte obligaţia statului, în temeiul art. 2 din Convenţie, de a lua măsurile corespunzătoare pentru a proteja civilii care trăiesc în apropierea unei zone cu activităţi militare împotriva pericolelor provocate de muniţia neexplodată). Ar fi nerealist în prezent să se aştepte ca guvernul azer să-i permită reclamantului accesul la bunurile sale din Golestan sau să reintre în posesia acestora fără a ţine seama de faptul că satul se află într-o zonă sensibilă din punct de vedere militar (a se vedea, mutatis mutandis, Demopoulos şi alţii, citată anterior, pct. 112).

234. Cu toate acestea, Curtea consideră că, atât timp cât accesul la bunurile menţionate este imposibil, statul are obligaţia de a lua alte tipuri de măsuri pentru a garanta dreptul protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În acest sens, face trimitere la cauza Doğan şi alţii (citată anterior, pct. 153-156), referitoare la strămutarea locuitorilor unui sat din interiorul Turciei, în care a examinat în detaliu măsurile luate de guvernul turc fie pentru a facilita revenirea lor în sat, fie pentru a le a oferi locuinţe noi sau alte forme de asistenţă. Curtea ţine să sublinieze că obligaţia de a lua alte tipuri de măsuri nu depinde de problema dacă statul este sau nu răspunzător el însuşi pentru strămutare. Astfel, în cauza Doğan Doðan şi alţii, Curtea a afirmat că nu este în măsură să determine cauza exactă a strămutării reclamanţilor şi, prin urmare, a trebuit să se limiteze la examinarea plângerii referitoare la refuzul de a le permite accesul la bunurile lor (idem, pct. 143). În ceea ce priveşte tipul de măsuri care trebuie luat, depinde de circumstanţele cazului.

235. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă Guvernul a luat măsuri pentru a proteja dreptul de proprietate al reclamantului. Guvernul pretinde, pe de o parte, că participă la negocierile de pace şi, pe de altă parte, că a trebuit să răspundă nevoilor unui număr extrem de mare de persoane strămutate. Susţine că, întrucât reclamantul nu se mai află în Azerbaidjan, nu îi poate oferi asistenţă. La rândul său, reclamantul consideră că Guvernul nu a luat niciuna din măsurile pe care ar fi trebuit să le ia, în conformitate cu normele internaţionale referitoare la restituirea caselor şi bunurilor către persoanele strămutate şi refugiaţilor, pentru a-i proteja sau pentru a le restitui drepturile asupra bunurilor.

236. În măsura în care Guvernul îşi întemeiază argumentaţia pe participarea sa la negocierile de pace, Curtea observă că dreptul tuturor persoanelor strămutate şi al refugiaţilor de a reveni la fostul loc de reşedinţă este consacrat în principiile de bază de la Madrid care au fost elaborate în anul 2007, în cadrul Grupului OSCE de la Minsk (supra, pct. 26) şi care constituie baza negocierilor de pace. Prin urmare, se pune întrebarea dacă este suficient ca Guvernul să participe la aceste negocieri pentru a-şi îndeplini obligaţia de a găsi un echilibru just între interesele publice şi private concurente. Deşi nu poate decât să sublinieze importanţa acestor negocieri, Curtea observă din nou că, după mai mult de 20 de ani de la armistiţiul din mai 1994 şi după mai mult de 12 ani de la intrarea în vigoare a Convenţiei în Azerbaidjan, negocierile sunt încă în curs şi nu au condus la niciun rezultat concret.

237. Curtea consideră că simplul fapt că negocierile de pace sunt în curs nu scuteşte Guvernul să ia alte măsuri, mai ales că acestea durează de mulţi ani (a se vedea, mutatis mutandis, Loizidou, citată anterior, pct. 64, şi Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 188). În acest sens, Curtea reaminteşte că în rezoluţia 1708(2010), intitulată „Rezolvarea problemelor de proprietate ale refugiaţilor şi a persoanelor strămutate în interiorul propriei ţări”, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, făcând referire la normele internaţionale aplicabile, a invitat statele membre să „garanteze o reparaţie efectivă, într-un termen rezonabil, în cazul pierderii accesului la locuinţe, terenuri şi proprietăţi – şi a drepturilor conexe – abandonate de refugiaţi şi de persoanele strămutate, fără a aştepta negocieri privind soluţionarea conflictelor armate sau statutul unui anumit teritoriu” (supra, pct. 98).

238. În ceea ce priveşte măsurile pe care le-ar putea şi ar trebui să le ia pentru a proteja dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, statul pârât se poate ghida după normele internaţionale relevante, în special după Principiile Pinheiro adoptate de ONU (supra, pct. 96) şi după rezoluţia sus-menţionată a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. În condiţiile actuale, în care un acord de pace global nu a fost încă realizat, pare deosebit de important să se pună în aplicare un mecanism de revendicare a bunurilor care să fie uşor accesibil şi care să ofere procedurile care să funcţioneze cu reguli probatorii flexibile, pentru a permite reclamantului şi altor persoane care se află în aceeaşi situaţie cu acesta să obţină restabilirea drepturilor lor de proprietate asupra bunurilor, precum şi despăgubiri pentru pierderea folosinţei acestor drepturi.

239. Curtea este perfect conştientă de faptul că guvernul pârât a trebuit să ofere asistenţă pentru sute de mii de persoane strămutate, şi anume azerilor care au fugit din Armenia, Nagorno-Karabah şi cele şapte raioane adiacente ocupate. Guvernul a subliniat că a făcut într-adevăr eforturi semnificative pentru a oferi locuinţe şi asistenţă persoanelor strămutate în interiorul Azerbaidjanului. Singura măsură de care refugiaţii armeni ar putea eventual beneficia, dintre cele pe care le-a indicat că le-a luat, este ordonanţa din 1991 care a legalizat schimburile de bunuri între indivizi. Cu toate acestea, chiar presupunând că astfel de schimburi ar fi acceptabile în temeiul Convenţiei, Curtea observă că reclamantul nu a fost implicat într-un astfel de schimb.

240. Curtea consideră că, deşi nevoia de a răspunde nevoilor unui număr mare de persoane strămutate este un factor important care trebuie să se ia în considerare, protejarea acestui grup nu exonerează Guvernul de obligaţiile sale faţă de un alt grup, şi anume armenii, care, la fel ca reclamantul, au fost obligaţi să fugă în timpul conflictului. În acest sens, este necesar să se amintească principiul nediscriminării, prevăzut la art. 3 din Principiile Pinheiro. În cele din urmă, Curtea observă că situaţia în cauză a fost de lungă durată.

241. În concluzie, Curtea consideră că, având în vedere atitudinea autorităţilor naţionale, care nu au luat nici cea mai mică măsură pentru a restabili drepturile reclamantului asupra bunurilor sale sau de a-l despăgubi pentru pierderea folosinţei, imposibilitatea reclamantului de a avea acces la bunurile sale din Golestan a constituit şi continuă să constituie pentru acesta o sarcină excesivă.

242. Prin urmare, s-a produs o încălcare continuă a drepturilor reclamantului garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1.