Moldovan Vilhelm



Yüklə 1,26 Mb.
səhifə23/63
tarix01.11.2017
ölçüsü1,26 Mb.
#26398
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   63

Concluzii dogmatice


După cele şase zile ale Creaţiunii, Creatorul S-a odihnit în Ziua a Şaptea şi a insituit Sabatul pentru toată lumea, ca monument memorial al creaţiunii. Porunca a patra a Legii neschimbătoare a lui Dumnezeu reclamă observarea Sabatului Zilei a Şaptea ca zi de odihnă, adorare şi activitate în armonie cu învăţătura şi practica lui Isus, Domnul Sabatului. Sabatul este ziua comuniunii încântătoare cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Este semnul sfinţirii noastre, mărturia supunerii noastre, o pregustare a viitorului nostru etern în Împărăţia lui Dumnezeu. Sabatul este semnul perpetuu al legământului etern dintre Dumnezeu şi poporul Său. Sărbătorirea plină de bucurie a acestui timp sacru, din seară în seară, de la asfinţit până la asfinţit, este celebrarea actului creator al lui Dumnezeu.

Concluzii etice


Dumnezeu cere să ne aducem aminte ca să sfinţim Ziua a Şaptea, ceea ce implică punerea ei deoparte şi deosebirea ei de celelalte zile.

Binecuvântând Sabatul, Dumnezeu l-a făcut izvor de viaţă, oferindu-Se pe Sine în această zi. Prin aceasta, El ne învaţă că nici noi nu putem fi ai noştri, ci ne cheamă să repunem viaţa noastră pe altarul Lui.

El a fixat timpul de întâlnire “la vremile lor hotărâte” (Lev.23,4); să nu ratăm, prin necredincioşia noastră, ocazia de a ne întâlni cu El şi a întreţine comuniunea cu El.

Sabatul este un semn al credincioşiei, şi când va deveni piatra de încercare a credinţei, va avea un rol în sigilarea celor care vor forma biserica glorioasă. În acest timp se va aplica şi antisigiliul, semnul neascultării.



Note suplimentare teologice



Sabatul: origine egipteană, babiloniană? “Exodul 16,23 arată în mod evident că fiii lui Israel au păzit Sabatul, ca zi de odihnă deja în Egipt. Deoarece este fără îndoială că egiptenilor le era cunoscută instituţia Sabatului, şi la ei, cel mult, s-ar putea vorbi despre serbarea zilei a zecea; de aceea, Sabatul nu poate fi considerat ca fiind de origine egipteană.”9)

“Afirmaţia unor savanţi că, săptămâna iudeilor, ar fi fost legată de fazele Lunii şi Sabatul era ziua Lunii pline (ân contrast cu Luna nouă) şi că Ezechiel l-ar fi eliberat de rămăşiţele cultului Lunii, nu are nici o bază reală.”10)

“Cuvântul ebraic şabat înseamnă odihnă. Este mai mult ca sigur că originea cuvântului nu provine din babiloniană, deoarece “şappatu” al caldeenilor a fost serbat în cea de-a 15-a zi a unei luni (Luna plină). Este vorba despre ziua odihnei spiritului, când un zeu a fost ofensat. Această instituţie babiloniană nu are nimic de-a face cu sensul Legii biblice. Probabil, la păgâni este vorba mai degrabă despre o degenerare a noţiunii originare.”11)

Sabatul şi biserica primară:

Cunoscând biserica creştină primară din Revelaţie, ne uimesc cel puţin două declaraţii privind problema zilei de odihnă de la începuturile creştinismului, mai ales că declaraţiile aparţin unor nume cu prestigiu în istoria bisericească din zilele noastre. Dar să vedem citatele:

“Instituţia duminicii se reântoarce chiar la prima comunitate (autorul se referă la cea din Ierusalim) şi este o creaţie pur creştină.”12)


Cea de-a doua declaraţie aparţine unui savant iezuit: “Putem conchide fără dubiu că duminica s-a născut în comunitatea primitivă din Ierusalim înainte de (a fi fost serbată în) comunitatea paulină.”13)
După numai trei ani a apărut următoarea prezicere din partea unuia dintre cei mai recunoscuţi specialişti în istoria creştinismului timpuriu:

“Ei mai serbau sărbătorile Paştilor, Cincizecimea şi Corturile; de asemenea, continuau să se circumcidă, să păstreze Sabatul Săptămânal şi regulile mozaice privitoare la mâncare. Conform unor specialişti ei trebuia să fie atât de tari că până la căderea Ierusalimului în 70 d.Hr. formau elementul dominant în mişcarea creştină.”14)

F.A. Regan fixează data probabilă şi ipotetică a rupturii decisive dintre serbarea Sabatului şi a duminicii, în 70 d.Hr. când templul din Ierusalim a fost distrus.15)

Însă greutatea constă în faptul că prima generaţie creştină, cea care a avut contact direct cu apostolii, indubitabil, a serbat Sabatul. Nu e-xistă nici un document istoric, nici o scriere veche, fie chiar de origine dubioasă, care să afirme că biserica apostolică ar fi serbat o altă zi decât Sabatul biblic.


Istoricul rom|n Calist Botoşăneanu,

episcop de Argeş, recunoaşte fără rezerve un fapt istoric ce nu poate fi contestat: “Ziua în care creştinii săvârşeau cultul lor religios, la început era Sâmbăta, iar mai târziu Duminica.”16)
Putem citi în “Telegraful român”

(foaie religioasă editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Rom|nă a Sibiului) din 15 mai 1978 următoarele:

“A patra poruncă a Decalogului glăsuieşte aşa: ‘Adu-ţi aminte de ziua sâmbetei (de ziua a şaptea) ca s-o sfinţeşti pe ea. Şase zile lucrează şi fă toate lucrurile tale, iar ziua a şaptea este ziua Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în ziua aceea nici un lucru nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici boul tău, nici orice dobitoc al tău’ (Exod 20,8-10). În Vechiul Testament, ziua de odihnă era sâmbăta, adică ziua a şaptea a săptămânii. În Noul Testament, s-a rânduit ca zi de sărbătoare duminica, adică ziua întâia a săptămânii, fiindcă: În ziua întâia a săptămânii a înviat din morţi Domnul nostru Isus Hristos (Ioan 20,1; Matei 28,1-2).”


Pentru istoricii care sunt adepţi ai serbării duminicii

(W. Rordorf, O. Cullman, J. Danielou, S.C. Mosna, etc.) pare de nerezolvat problema lipsei de documente dintre generaţia creştină apostolică, care a respectat Sabatul Zilei a Şaptea, şi între apariţia scrierilor gnostice şi semi-gnostice din sec. II, care fac prima dată aluzie la serbarea primei zile a săptămânii. De aceea, recurg la soluţii ipotetice care nu au nimic comun cu adevărul istoric.
Cultul soarelui în lumea antică.

Acest cult a fost cea mai veche formă de idolatrie a popoarelor păgâne. Săpăturile arheologice dovedesc răspândirea sa în Egipt, Asiria, Sumer, Persia, Fenicia, Grecia, Roma şi Peru.

Romanii au denumit prima zi a săptămânii “Dies Solis”, ziua soarelui, denumire păstrată până azi în limbile germanice: Sonntag şi Sunday. După ocuparea ţărilor Orientului Apropiat, religia păgână romană a fost supusă unui fenomen de sincretism (sygkretismos, gr. = amestec de curente şi teorii diferite şi contradictorii), datorită religiilor-mistere orientale, îndeosebi transplantarea de către soldaţii romani a cultului persan Mithras, zeu care moare şi învie, Fiul Soarelui. Ziua naşterii acestui zeu a fost sărbătorită la 25 decembrie a fiecărui an, în onoarea zeului “Sol Invictus” (Soarele Invincibil). Ca urmare a unui nedisimulat proces sincretic, în anii 325-335 s-a stabilit ziua de 25 decembrie ca ziua de naştere a lui Isus Hristos, “Sol Salutis” (Soarele Mântuirii), creştine.


Toate documentele din sec. II-III care vorbesc despre transpunerea zilei de odihnă din Sabat pe duminică poartă amprenta sincretismului, făcând analogia dintre zeitatea păgână (Soarele) şi Mântuitorul.

Gnosticismul şi cultul soarelui.

După moartea apostolilor biserica creştină a cunoscut o perioadă critică şi instabilă. Biserica nu avea un crez stabilit şi era încolţită de asediul curentelor filozofico-religioase eline, romane, persiste şi a religiilor-mistere păgâne. Această perioadă critică postapostolică se numeşte “era heterodoxiei” (opusul lui “orhtos” = drept, just, adevărat, “heteros” = altul, care se deosebeşte), însemnând perioada când diferite curente propagau o altă lumină (doxa), decât cea apostolică.

Gnosticismul a fost un fenomen religios care s-a ivit deja în timpul apostolilor (1 Tim. 6,20: “Pseydonymos gnosis” = pe nedrept, greşit numită ştiinţă), o încercare de a face din “ştiinţă” o înţelegere superioară a religiei, o încercare de a raţionaliza religia şi a o aduce la nivelul filozofiei profane. Gnosticismul a fost o mare sforţare filozofico-religioasă păgână, în care cugetarea elină, mai ales religiile orientale dualiste, au încercat să absoarbă în sine creştinismul, sau să-l înlăture.

Istoria bisericească localizează plecarea gnosticismului în trei centre importante: cel din Antiohia, iniţiat de Simon Magul (Fapte 8,18-24) chiar în timpul apostolilor. Învăţăturile lui Simon Magul se cunosc prin Ieronim care susţinea că Legea este opera spiritelor inferioare şi un instrument de sclavie. A fost un antinomist înverşunat. Adepţii lui s-au răspândit în Siria, Frigia şi la Roma.17)

Cel de-al doilea centru se afla în Alexandria, iniţiat de Basilide, discipolul lui Menandru, care la rândul lui a fost urmaşul lui Simon Magul. Al treilea centru se afla în Asia Mică, plecând din oraşul Sinope al Pontului, prin Marcion, exclus ca eretic din biserica din Roma în anul 144.

Toate curentele gnostice aveau o caracteristică comună: ura neînduplecată împotriva iudaismului şi împotriva a tot ceea ce este de origine iudaică. Acest amănunt trebuie reţinut căci este foarte semnificativ. Faptul acesta caracteristic poate fi ilustrat cu un citat din Marcion. Epiphaniu îl citează pe Marcion, care, ordonând urmaşilor lui să serbeze ziua întâia a săptămânii, le-a dat următoarea justificare: “Deoarece Sabatul este odihna Dumnezeului iudeilor… noi sărbătorim în acea zi, care să nu coincidă cu ziua ordinată de Dumnezeul iudeilor”.18)

Respectarea zilei soarelui ca repaus săptămânal apare în scrierile gnostice din sec. II. Este idee gnostică, fiind legată de lumină, împrumutată din misterele mitraniene. Faptul că primele documente (Iustin Martirul, Epistola lui Barnaba, Dionisie al Corintului, Meliton de Sardes şi Tertullian) folosesc invariabil denumirea de “he tou helion legomene hemera” este un indiciu incontestabil asupra faptului că avem de-a face cu un fenomen gnostic, şi putem identifica solidificarea procesului sincretic al asimilării unei uzanţe cultice noncreştine sub nimbul noului, al deosebirii cu orice preţ - în crez şi în practică - de aşa-zisele “reminiscenţe” iudaice.

În vestita controversă pascală dintre Est şi Vest, ce a avut loc între anii 155-190, în trei faze, cei din Asia ţineau datele morţii şi învierii lui Isus Hristos la 14 Nisan, după calendarul iudaic, indiferent de ziua săptămânii în care cădea data. Din această cauză ei au fost numiţi “quartodecimani” (quartodecima = patrusprezece). Cei din Vest serbau Paştele în ziua de duminică imediat următoare după 14 Nisan. Lupta a durat mai mult de un secol, în care timp episcopul Victor al Romei i-a excomunicat pe quartodecimani. Prima dată sinodul de la Arelate (314) a exprimat nevoia adoptării unei uzanţe unitare, ca apoi sinodul din Nicea (325) să stabilească” canonul Paştelui: prima duminică după prima Lună plină următoare a echinocţiului de primăvară (21 martie). Canonul prevede ca în cazul că s-ar potrivi data cu paştele iudeilor, atunci sărbătoarea se va amâna cu o săptămână. A fost o influenţă anti-iudaico-gnostică.



Pentru ilustrarea faptului că pornirea gnostică antiiudaică a pervertit chiar şi modul de a interpreta Scriptura, redăm mai jos un citat din Origene (185-254): “Dacă conform Scripturilor, Dumnezeu a făcut să cadă mană în ziua Domnului şi a oprit-o în Sabat, iudeii trebuia să înveţe că ziua Domnului, a noastră, a fost preferată Sabatului lor, şi a indicat prin aceasta că nici harul lui Dumnezeu, nici pâinea cerească, Cuvântul lui Dumnezeu nu coboară din cer în nici un fel în Sabatul lor. Însă în duminica noastră Domnul face să coboare continuu mană din ceruri.”19) Astfel de declaraţii care să contrazică atât de flagrant nu numai faptele, ci şi spiritul Revelaţiei, nici nu necesită vreun comentariu. Pe bună dreptate afirmă Christian Ferdinand Baur că “gnoza, în sens special, se referă la o ştiinţă religioasă care îşi are temelia într-o hermeneutică alegorică. Gnoza şi alegorismul în sine sunt noţiuni înrudite.”20)
Evoluţia zilei soarelui în creştinism:

Am văzut că prima zi a săptămânii, denumită de romani “Dies Solis” (Ziua Soarelui), a fost mai de preferat pentru gnostici ca odihnă săptămânală, decât Sabatul biblic considerat de ei a fi o zi eminamente iudaică. Prin această atitudine extremistă s-au apropiat de practica păgână, şi prin speculaţiuni logice şi de analogii au dat naştere unei teologii duminicale, creştină în formă dar gnostică în conţinut. În prima perioadă se foloseşte des termenul “Helios” (Soare) ca şi corespondent al lui “Hristos”. “Lumina” este un alt termen preferat care se foloseşte curent în analogiile teologice.

Aparent, gnosticismul a fost înfrânt de biserica proto-catolică. Dar asemenea unei bombe cu explozie întârziată, sau asemenea calului troian, unele influenţe şi reminiscenţe gnostice au răbufnit în gândirea şi în practica creştină, astfel, fără o confruntare deschisă, printr-o insidioasă infiltrare, unele instituţii de origine gnostică au primit investitură oficială.

A fost o perioadă când s-a admis serbarea ambelor zile. În Constituţiile apostolice (sec. III-IV) citim: “Serbaţi Sabatul, de asemenea, Ziua Domnului; căci primul este semnul memorial al Creaţiuniii, cea de-a doua al învierii.”21)



C.F. Baur aminteşte un amănunt vrednic de reţinut: “Cu egală importanţă religioasă, dar în ordine inversă stăteau una lângă alta cele două zile de cult ale religiei iudaice şi creştine, sâmbăta, ultima zi, şi duminica, prima zi a săptămânii, şi în cunoştinţa acestui contrast duminica a fost sărbătorită astfel că în această zi nu se rugau în genunchi, ci stând în picioare, şi niciodată nu posteau.”22)

Trecerea definitivă de la serbarea zilei de odihnă biblică la cea a “zilei întâia” s-a făcut treptat. Oficial, Constantin cel Mare a stabilizat procesul prin legea duminicală din 7 martie 321 d.Hr.

Sinodul din Laodicea (343-381) prin canonul 14 menţine citirea Evangheliei şi a altor pasaje din Scripturi în ziua de Sabat. Însă canonul 29 prescrie creştinilor că sunt obligaţi să lucreze, iar - pe cât este posibil - să se abţină de la lucru în ziua Domnului. Canonul prevede “despărţirea de Hristos” a iudaizanţilor.
Sinodul din Aquilea (386) ordonă schimbarea lui “Dies Solis” în “Dies Dominica”. Astfel această denumire va deveni originea numelui repaosului săptămânal din limbile latine: Domenica (italiană), Domingo (spaniolă şi portugheză), Dimanche (franceză) şi Duminică (rom|nă).
Sinodul din Cartagina (398) prin canonul 64 a declarat că nu-l recunoaşte catolic pe acel creştin care posteşte duminica. De fapt a fost reânnoirea unui canon din Constituţiile apostolice care decreta: “Să fie vinovat de păcat cel care duminica, în ziua învierii Domnului, posteşte… şi o petrece în tristeţe, pentru că în ziua aceasta trebuie să se bucure, şi să nu se întristeze.”23)
Sinodul din Cartagina (401), în canonul 5, interzice în duminici şi sărbători orice fel de spectacole de teatru sau de circ.
Sinodul naţional din Orleans (538) îngăduie unele munci de casă, dar interzice practicarea agriculturii în ziua duminicii. Papa Vigiliu rosteşte o anatemă asupra “Sabatarienilor iudaizanţi”.
Sinodul Trullan II (692) interzice orice serviciu de cult în ziua Sabatului, chiar şi în perioada postului.



La sinodul din Trident, în ziua de 18 ianuarie 1562, din gura lui Gaspar de Fosso, episcopul de Reggio, se aude recunoaşterea oficială din partea bisericii romane că schimbarea zilei de odihnă nu a avut loc la porunca lui Hristos, ci prin ea a fost exprimată puterea bisericii de a schimba şi poruncile divine.
1) E.G. White, P.P. 336.
2) Benjamin Davidson, The Analytical Hebrew and Chaldee LExicon, London, 1978, 116. Vezi şi W. Genesius, 131-132.
3) Jenni - Westermann, Theologisches Handwörterbuch zum Alten Testament, II, 590-610; Genesius, op. cit., 738-739.
4) E.G. White, P.P., 336.
5) Idem, 307.



6) Textul original spune: “Ara apoleipatai sabbatismos to lao tou Theou”. Traducerea: “Deci rămâne serbarea (odihna) Sabatului pentru poporul lui Dumnezeu”. - După textul critic grecesc “The Greek New Testament” a lui Aland şi M. Black, 1977.
7) E.G. White, P.P., 307.
8) În textul original “kata mian sabbatu” este un ebraism, însemnând “prima zi de lucru a săptămânii”. (Vezi: Liddel-Scott, op.cit., 1579; J. Kisss, Ujszövetségi görög-magyar szótár, 1975, 87; F. Rienecker, Sprachlicher Schlüssel zum Griechischen Neuen Testament, 1977, 393). “Hekastos hymon par heayto tithrto”; fiecare din voi să depună la el însuşi (ânţelegând: acasă). Versiunea siriacă, Peşitta, traducerea episcopului Rabbula din Edessa (+435), redă textul acesta într-un sens foarte apropiat de cel din traducerea noastră: “Fiecare din voi să pună la o parte şi să păstreze acasă”. Luther traduce de asemenea: “la sine, acasă”.
9) Czeglédy-Hamar-Kállay: Bibliai lexikon, 1933, 948.
10) Idem, 948.
11) Hans Heinz, Dogmatik, Bern, 1974, 133.
12) J. Danielou, The Theology of Jewish Christianity, 1964, 342.
13) C.S. Mosna, Storia della domenica, Roma, 1969, 53. Paranteza ne aparţine.
14) W.D. Davies, Paul and Jewish Christianity, 1972, 72.
15) F.A. Regan, Dies Dominica, 18.
16) C. Botoşăneanu, Istoria bisericească, 1902, 55.
17) Vezi Rămureanu-Şesan-Bodagae, op. cit., I, p. 128.
18) Epiphanius, Adversus octoginta haereses, Patrologie cursus completus, Series Greaca, Paris, 1857, XLII, 3,4.
19) Origene, Exodum homililae, 7,5; Die griechieschen christlichen Schriftsteiler der ersten drei Jahrhunderte, Berlin, 1887, 29.
20) Ch.F. Baur, Az óskeresztyénség története, Bp., 1874, 128.
21) Alfred Vaucher, L’histoire du Salut, 1921, 322-323.
22) C.F. Baur, op. cit., 377.
23) L.R. Conradi, Die Geschichte des Sabbats, 1912, 376.

Cuprins

Yüklə 1,26 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   63




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin