Colin Forbes

— Era burlac; nu cred că din convingere, cât mai degrabă iii timiditate.

Buchanan se ridică. Mai aruncă o privire împrejur, apoi se lăsă cot dus până la uşă, împreună cu Warden. Cu mâna pe clanţă, lăsă să-i ca încă o întrebare:

Câte chei există pentru liftul exclusiv? Are cineva o rezervă, cazul în care s-ar pierde?

Nimeni n-are, n-ar fi prudent. Există doar trei chei; una e la mi alta la Gareth Morgan.

— Şi a treia, doamnă Buckmaster? Femeia îl privi drept în ochi.

Avea şi Lance o cheie, fireşte. Trebuia s-o predea când a fost ales ministru, dar n-a mai găsit-o. Bineînţeles că de la numirea lui nu mai vine aici, pentru că ar încălca regulamentul.

Desigur. Vă mulţumesc pentru colaborare, doamnă Buckmaster. Vă voi ţine la curent cu mersul anchetei în crima aceasta…

Inspectorul-şef se îndepărtă urmat de Warden, lăsând-o pe Leonora u gura căscată.

Pădurea Neagră semăna cu un congelator imens. Lui Tweed îi îngheţau mâinile pe volan, Newman bătea din palme să-şi pună sângele în mişcare, iar Paula, în spate, îşi ridicase în jurul gâtului reverele hainei căptuşite cu blană, pe care o cumpărase din Freiburg.

Închiriaseră de data aceasta un Audi albastru, cu lanţuri la roţi. Maşina aluneca peste hârtoapele îngheţate ale drumului de ţară, desfun dat, flancat de marginile pădurii dese de brad, care îţi creau o senzaţie sufocantă, claustrofobică. Era noapte şi lumina farurilor puternice ricoşa din valurile de zăpadă înălţate de-o parte şi de alta. Fără îndoiala, în timpul zilei trecuse pe aici un plug, în strădania de a menţine drumul deschis.

Paula aruncă o privire înapoi: prin geamul îngheţat, farurile celui de-al doilea Audi, condus de Marler, trimiteau o lumină difuză. Afarl temperatura era mult sub zero grade. Peste zgomotul motorului, i auzea pârâitul gheţii crăpând sub roţi când treceau peste şanţurile săpa de alte vehicule.

Eşti sigur că ştii unde ne duci? Întebă Paula. A trecut multă vrerra de când ai fost ultima dată la Freiburg.

Credeam c-ai înţeles că am o memorie fotografică în ce privcjtl drumurile, îi răspunse el manevrând volanul pentru a ieşi dintr derapaj uşor. În timpul liber am bătut Pădurea Neagră în lung şi-rj I cu maşina. Ne îndreptăm spre o staţiune mică, Badenweiler, şi de aco coborâm spre graniţa cu Elveţia. Problema e că trebuie să trecem ini tiera fără să fim văzuţi, ceea ce cred că putem face printr-o localii măruntă, Laufenburg, aşezai. I pe Rin – o parte în Germania, alta ilveţia. Avem de traversat un pod între cele două frontiere. Dar asta lai târziu.

— Şi acum ce-avem de făcut? Insistă Paula.

Căutăm un refugiu unde să rămânem peste noapte. Freiburg a levenit o capcană pentru noi.

Atunci poate o să putem vorbi despre ce s-a întâmplat la Londra, >ropuse ea.

Dacă e şi Marler cu noi, nu putem, se opuse Newman. Şi nu rcbuie să suflăm nici o vorbă despre „Shockwave,” mai ales.

— Sper că nu-ţi laşi judecata sub influenţa antipatiilor personale, îl/ertiză Tweed.

Nu, nici o grijă…

După ce executase diversiunea pusă la cale de Tweed, ieşind cu MW-ul pe autostradă, Newman revenise la Freiburg. Intre timp, l se strecurase prin plasa aruncată în jurul oraşului, ducându-se U I aştepte pe Newman într-un loc prestabilit, în Pădurea Neagră.

Întors la hotelul Colombi, Newman era asaltat de îndoieli în pi ivinţa lui Marler. E adevărat, pe şosea se dovedise a fi cu totul de par-i lor, când transformase Mercedes-ul vânătorilor într-o minge de foc; l li Marler era genul de om care putea merge foarte departe ca să câştige llli'i cderea cuiva.

Înainte, Newman se dusese încă o dată la Oberkirch, pe jos şi fără i I.inunţe pe Marler. Acolo îi explicase Tweed planul său de a-i păcăli 1i ipoii care mai mult ca sigur că păzeau ieşirile din oraş. Tot acolo, li wman pusese problema pe tapet:

I) ar ce facem cu Marler? N-am încredere în el nici cât negru sub iiii|iliie…

Ml l iln

Atunci o să ai ocazia să-1 pui la încercare, insistase Tweed. Ia-1 cu li, s-ar putea să-ţi fie de ajutor. Ziceai că a făcut rost de o puşcă – şi e Htor de elită. Dacă ai probleme şi vezi că te sprijină, adu-1 şi pe el la Unire; dar spune-i să închirieze tot un Audi, altă culoare decât al ¦ Laşi BMW-ul la agenţia de închirieri şi îl aduci pe Marler la lire, în Pădurea Neagră…

Tweed îi indicase un cătun pe înălţimile Pădurii Negre, pe o hartă la scară mare, desfăşurată pe pat. Paula, cocoţată lângă hartă, era şi ea îngrijorată.

Marler mi-a lăsat întotdeauna impresia că nu ştii pe ce picior dansezi cu el, comentase ea. Dacă vine cu noi şi eu sunt de părere să nu riscăm spunându-i că ne îndreptăm spre Elveţia.

Atunci nu-i spuneţi niciunul nimic şi lăsaţi-mă pe mine să discut cu el…

Când Newman şi Tweed ajunseră în cele din urmă cu cele două maşini la intersecţia din apropierea cătunului cu pricina, Tweed a propus ca Newman să se mute în maşina lui.

— Marler, s-ar putea să fim nevoiţi să apelăm încă o dată la diversiune. Poza lui Horowitz făcută de tine în faţa sediului WS din Freiburg îmi spune că există cineva care nu va da nici un pas înapoi până când nu va fi sigur că n-o să mai am niciodată acces la un aparat de emisie. Aşa că preia tu Audi-ul ăsta gri şi vino în urma mea, în pădure. Şi sper, adăugase Tweed cu un zâmbet sec, sper că eşti un şofer cel puţin atât de bun pe cât te crezi – nu de alta, dar o să intrăm în curând într-un infern alb…

Paula privea pe fereastră: era ca şi cum ar fi mers printre două valon negre, uriaşe, gata să-i înghită. La o curbă, lumina farurilor căzu |>f zidul compact pe care-1 formau brazii şi nicăieri nu se ghicea nici i < I mai mic semn de viaţă.

— Ne apropiem de locul unde vom coti în sus, pe un drum forestieri adăugă Tweed.

După încă o curbă în care maşina dansă în legea ei, drumul continui drept, urcând un deal, cale de vreo jumătate de milă, după păreij Pauleiera greu de apreciat distanţa, chiar la lumina lunii care răsan „ Reflexele palide, fantomatice trădau luciul periculos al gheţii care ai i i rea drumul şi cristalele malurilor de zăpadă întărită.

Fără veste, T v încetini maşina şi se opri, coborî geamul şi ascultă atent; într-adevăi,) auzea din ce în ce mai tare zgomotul unui elicopter.

OPERAŢIUNEA SHOCKWAVE

În acelaşi timp, din sens opus apărură farurile unei maşini, coborând panta lungă a dealului din faţă, drept spre ei. Marler îi claxona din spate.

— Marler a stins toate luminile, remarcă Tweed.

— Merge aproape de noi, explică Paula, şi se ghidează după luminile noastre. Cred că vrea să stăm pe loc…

În câteva clipe, Marler fu lângă geamul deschis al lui Tweed, vor-l) indu-i acestuia răspicat:

Un elicopter cu reflector de cercetare, vine dinspre sud-est; cred că pe noi ne caută. Încerc să-i deturnez, o iau înapoi cu faza mare…

Mersi, zise Tweed precipitat. După ce scapi de ei, întoarce-te la Londra şi organizează o reţea de supraveghere pentru Ministerul Secu-nlăţii Externe şi una pentru compania World Security… Am să las un IHimăr de telefon la robotul tău de acasă…

După codul ţării să strecori cifrele patru şi cinci pe locurile doi şi |MI ru din număr…

— Iar numărul îl citeşti în întregime de la coadă la cap… Am şters-o! Noroc…

Tweed eliberă frâna de mână şi porni maşina. Cei din faţă se apro-pltu văzând cu ochii. In retrovizor îl văzu pe Marler întorcând rapid Ini i ei manevre şi luând-o la goană îndărăt, cu farurile aprinse în faza Elicopterul îşi anunţa prezenţa undeva pe-aproape. Să fii atent la vehiculul ăla care vine spre noi, îl avertiză Newman. Weed stătea aplecat peste volan, cu ochii mereu în stânga lui. Avem noroc, zise el; ţineţi-vă bine… Răsuci volanul intrând cu a pe drumul forestier de care pomenise, un adevărat bulevard dacă i după lăţimea lui. Dar asemănarea se oprea aici: roţile începură să ni ine peste hârtoapele îngheţate şi Tweed se lupta cu volanul sim-l i um alunecă în şanţurile largi, săpate de-a lungul anilor de câinele cu buşteni. Înainta precaut de-a lungul urmelor îngheţate. Ii.in îşi desfăcu centura de siguranţă, scoase Walther-ul din tocul fixat la şold şi întoarse capul să privească prin geamul din spate, dată nu se zărea nici o urmă de faruri, deşi cei din maşina care 'n sens invers trebuie să-i fi văzut că au luat-o la stânga. Desigur, fie un şofer inocent, dar Newman se îndoia; el prefera să pună întotdeauna răul în faţă. Nu se încrucişaseră cu nici un vehicul kilometri întregi şi iată că apare unul tocmai când îşi făcuse simţită prezenţa şi elicopterul… Newman se răsuci la loc în scaun, cu privirea înainte.

— Intrăm într-o fundătură, fu el de părere.

— Nu neapărat, i-o întoarse Tweed. Apoi către Paula care, încordată, arunca des câte o privire înapoi: în momentul când am oprit, scoţi bagajele din maşină. Cred că va trebui să fugim mai departe pe jos.

— Să fugim, unde? Se băgă Newman, scurt.

— Ştiu că era mai sus o cabană de vânătoare, ascunsă în pădure; o foloseau muncitorii forestieri în sezonul de lucru. Se ajunge pe o potc că. Era şi un cablu electric care urca până acolo; s-ar putea să găsim ceva de mâncare şi de băut în frigider…

— Ce să spun…

— Dar trebuie să ascundem maşina, înainte de a ne găsi elicopterul ăla. Uite, am avut dreptate! Vedeţi bolovanul cel mare de pe margine?

Ei, ce-i cu el?

Acolo-ncepe poteca. Strângeţi-vă centurile, măresc viteza.

Doamne-ajută…

Tweed apăsă accelaraţia; maşina zvâcni şi începu să patineze, d. n fără să se oprească. Fereastra de lângă Tweed era deschisă cam un cenii metru, ceea ce făcea din interiorul maşinii un soi de frigider ambulaui Motorul elicopterului se auzea tot mai aproape. Tweed coti la stânga cauciucurile muşcară din marginile şanţurilor, apoi trecură hurducai1 peste ele. Părăsiră drumul, intrând într-un luminiş înconjurat de bi. I deşi. Tweed stinse toate luminile şi opri motorul; se aflau într-un spat deschis, aşternut ca o pătură de omăt neatins, iar capota motorului e îngropată sub un desiş troienit.

Sări din maşină, vârî cheile în buzunar şi trecu pe lângă Newni care primea trei valijoare din mâinile Paulei. Se înapoie înotând I zăpadă până la marginea drumului, privi în direcţia din care venis Purta o pereche de bocanci de munte, luaţi din Freiburg, un paltoi culoare închisă şi o căciulă de blană pe cap. Paula şi Newman i se turară; îi dădură valiza lui.

— Ne-au văzut intrând, îi anunţă el calm. In mintea lui, gândurile circulau la o temperatură de zero absolut: iminenţa pericolului îi trezise instinctele şi reflexele construite şi exersate de-a lungul anilor. Ii reveneau în memorie vremurile când lucra ca agent operativ în teren.

Jos, în depărtare, farurile unei maşini care tocmai cotise pe drumul lorestier urcau încet spre ei, ca doi ochi mijiţi.

Traversăm drumul şi atacăm poteca, ordonă Tweed. Sunt încă departe şi nu ne văd…

Traversează tu cu Paula, zise Newman pe un ton hotărât. Vin şi I ii după voi; cineva trebuie să-i oprească pe băieţii ăştia…

Auziră un zgomot metalic, semn că Newman îşi verfica încărcătorul ii mei. Fără să obiecteze, Tweed o apucă pe Paula de braţ:

— Hai repede, se apropie…!

Aplecaţi din mijloc, păşiră atent peste şanţurile care brăzdau drumul forestier. Farurile erau încă prea departe ca să-i poată prinde III l'ătaia lor. Ajunşi în partea cealaltă, se cufundară în pădure, de-a lungul potecii.

11 n Volvo break urca drumul care pătrundea în inima Pădurii Ne-n In dreapta şoferului şedea Horowitz, inexpresiv, cu privirea aţintită ne. Mâna lui apucă microfonul aparatului de emisie-recepţie de

11re putere instalat în portbagaj. Antena, acţionată automat, era înăl-IIA la maximum, preluând mesajul dinspre elicopter:

— Elba Doi cheamă Bismarck. Elba Doi cheamă…

Sunt Bismarck, ascult, răspunse răspicat Horowitz. Noutăţi?

('red că l-am văzut pe Eiger: un Audi albastru însoţit de alt Audi ne se apropie de el acum…

— Ontinuă supravegherea şi aşteaptă instrucţiuni. I.1 lumina unei lanterne de buzunar, Horowitz cerceta o hartă ru-i desfăşurată pe genunchi. Şoferul, Stieber, un tip îndesat ca un i. iş, aruncă o privire spre el.

— Uită-te pe unde mergi, îi aruncă Horowitz încet, fără să ridice lui de pe hartă.

¦ (iata, i-am găsit? Se auzi glasul Evei Hendrix din spatele maşinii. I rra îngheţată şi speriată de vecinătatea celor cinci dulăi închişi în cuşca improvizată la sediul din Freiburg. Jivinele erau într-o permanentă agitaţie şi, din când în când, câte unul mai mârâia surd, făcând-o pe Eva să se înghesuie şi mai strâns în spatele scaunului ocupat de Horowitz. Maşina derapa într-o curbă strânsă.

— E aşa cum mi-am închipuit, zise Horowitz, mai mult ca pentru sine. La prima intersecţie o iei la stânga şi dă-i bătaie, mai repede.

— Ce dracu' să faci pe patinoarul ăsta, mormăi Stieber.

— Şi Gustav îi întâmpină din faţă cu Mercedes-ul, vorbi Horowitz mai departe, fără să bage în seamă comentariul lui Stieber.

Gustav e înarmat? Îi scăpă Evei Hendrix întrebarea.

Da; acum taci din gură.

Horowitz chemă prin staţie elicopterul care raportase loca-lizarea fugarilor. Deasupra pădurii dădeau acum târcoale nu mai puţin de patru elicoptere, toate aflate la ordinele lui Horowitz.

Elba Doi, mă auzi? Aşa, bun; să nu-1 pierzi pe Eiger din ochi daci vrei să nu rămâi pe drumuri. Acum transmite-i lui Gustav că vehiculul urmărit se îndreaptă în direcţia lui şi raportează-mi situaţia la intervale regulate. Terminat.

Cât mai e până-i ajungem din urmă? Se interesă Stieber în clipa | care lua curba la stânga, conform indicaţiilor. Maşina intră pe o panii abruptă; pe măsură ce se afundau în pădure, drumul era din ce în ci mai prost.

Mai puţin de zece minute, dacă eşti în stare să faci în aşa fel înell să nu se oprească drăcia asta. Acolo, poţi să-ţi faci treaba, în caz că u i făcut-o Gustav în locul tău.

Stieber primi vestea cu vădită satisfacţie, dând din cap. El era el care conducea câinii şi bucuria vieţii lui era să le dea drumul, asii ţindu-i asupra unei ţinte vii, mişcătoare: nu conta pentru Stieber di ţinta era bărbat sau femeie. El îşi iubea câiniioamenii erau, pentru 1 cantităţi neglijabile.

În ciuda mănuşilor de lână, mâinile lui Newman îngheţaseră tuj Şedea ghemuit în spatele unui tufiş, ascunzătoare inutilă dacă n-ar fi fi acoperit de zăpadă până la cele mai subţiri crenguţe. In mâna drci” vea pistolul Walther pe care ştia că nu-1 va putea folosi cum trebuie ecât scoţând mănuşa, când o fi momentul.

Şi momentul se apropia: la capătul luminişului, apăruseră deja primele semne anunţând înaintarea farurilor, iar chinurile la care era supus motorul trădau un şofer mult mai puţin subtil decât Tweed în ceea ce priveşte o cursă de obstacole. Zgomotul repetat de metal lovind pămân-iul îngheţat îi spunea lui Newman că omul nu putea măcar menţine eh icului în făgaşul urmelor săpate de roţile atâtor înaintaşi.

Farurile se iviră brusc în faţa lui Newman. Acesta lăsă ochii în jos, i 11 u fie orbit, îşi scoase mănuşa din mâna dreaptă, apucă arma; se gândi [va avea nevoie de ambele mâini, scoase şi cealaltă mănuşă.

Intre timp, Mercedes-ul se oprise. Caţi or fi? Nu mai mult de patru, gândi el. Trebuie să fi văzut locul în care zăpada păstra urmele Amli-ului, în luminiş. Cei mai periculoşi vor fi cei care vor coborî lin maşină pe partea opusă lui, socoti Newman. Mercedes-ul se puse Im nou în mişcare, mai făcu câţiva metri şi opri iar, în dreptul locului ide-şi ascunseseră Audi-ul. Farurile nu mai băteau asupra ascunzătorii, fiea ce-i dădea lui Newman o vizibilitate mult mai bună. Nu era înăun-mi decât şoferul, care deschise uşa, uitându-se prudent împrejur. In i dreaptă ţinea un pistol, parcă un Luger… Dacă-1 putea prinde viu, man ar fi putut obţine informaţii preţioase de la individ! Intrusul coborî, dar nu se îndepărtă de maşină; stătea la pândă cu rccliile ciulite.

Arma jos! Strigă Newman. (rlaşul lui ricoşa, lovit de copaci în liniştea adâncă, şi-1 derută pe ¦ 'livid, care trase aiurea. Newman apăsă trăgaciul de trei ori, rapid, şi-1 'ii pe celălalt prăbuşindu-se lângă maşină şi rămânând nemişcat. Rr-ul îi alunecă în zăpadă.

I'. Icerea fu tulburată de un nou zgomot, care creştea în intensitate, man recunoscu în el tuşea măruntă a unui elicop-ter; se repezi te, constată lipsa oricărui semn de viaţă la omul întins lângă Mer-şi-1 percheziţiona în grabă. Dădu peste actul de identitate cu rafia posesorului; citi: „Gustav Braun. World Security. Depar-lul Cercetări Industriale.” Actul era scris în limba germană. II buzunarul interior al fulgarinului său, aruncă o privire în lungul drumului forestier, se repezi spre valiza lui şi dispăru sub copacii de peste drum, înainte ca reflectorul elicopterului să măture locul. La adăpostul brazilor întunecaţi se opri să-şi încarce arma.

Doar o vagă pată de lumină îţi spunea că undeva, îndărătul perdelei de nori, strălucea luna. Marler era convins că elicopterul îl depistase, dar trecuse mai departe, preocupat de maşina lui Tweed. Marler conducea cu luminile stinse acum, fiindu-i de-ajuns sclipirile palide ale lunii. In faţa lui apăru un pod arcuit peste drum. Câteva clipe mai târziu, văzu lumina unor faruri care urcau dealul în întâmpinarea lui; din fericire, curba dinaintea podului îl ascundea deocamdată vederii celorlalţi. De mai bine de o oră nu văzuse nici urmă de trafic în afară de maşina care înainta spre Audi-ul lui Tweed. Decizia lui Marler, fulgerătoare, se petrecu sub impulsul unui al şaselea simţ: smuci volanul ieşind din drum şi se opri chiar lângă pod, după un scurt derapaj. Coborî geamul care dădea spre drum, tăie contactul, scoase puşca de sub covoraşul de cauciuc şi o sprijini cu ţeava de marginea ferestrei deschise, Rămase nemişcat, cu degetul pe trăgaci.

Un Volvo break se năpusti în curba peste care se arcuia podul. Pre repede pentru starea drumului şi totuşi şoferul avu noroc, iar maşina îşi continuă urcuşul. Retina lui Marler prinse imaginea a doi bărbaţi a locurile din faţă, o femeie în spate şi, înapoia ei, o cuşcă cu patru sau cinci câini. Nimeni nu privise în direcţia ascunzătorii lui.

— O, Doamne! Murmură Marler. Câini ucigaşi… Se hotărî să nu se întoarcă, totuşi. In fond, primise ordine precise de la Tweed, aşa că Newman va trebui să se descurce; în fond, se supusa unor antrenamente dure în trupele speciale SAS, cu ocazia redactam unui articol pe acest subiect.

Elba Doi către Bismarck…

Sunt Bismarck, te aud. Raportează situaţia prezentă… Horowitz, relaxat, cu microfonul în mână, se întreba dacă Gusuf

Braun o fi reuşit să-1 buşească pe Tweed cu Mercedes-ul, să-1 înt măcar până la sosirea lor.

— Sunt Elba Doi, raportez: Eiger în Audi-ul albastru, a ieşit din dru-ul pe care mergeţi. Uitaţi-vă după un drum forestier lat care se schide la stânga. Sunt deasupra drumului forestier acum, la înălţimea inimă. Maşina lui Braun s-a înscris pe aceeaşi rută.

— Continuă supravegherea; sosim şi noi imediat. Terminat… Deznodământul se apropie, gândi Horowitz, punând microfonul la cui lui. Tweed a încercat să se piardă în pădure, dar helicopterul 1-a cut să părăsească drumul principal şi să se-nfunde. II privi pe Stieber, coşat peste volanul pe care-1 ţinea strâns cu amândouă mâinile, în uda frigului.

Să nu scapi cumva intrarea pe drumul ăla forestier.

N-am cum s-o scap, mi-o luminează elicopterul. Sper c-o să avem zia să folosim câinii…

Lăcomia crudă de pa faţa lui Stieber, rânjetul care-i dezvelea dinţii făcură pe Horowitz să strângă din buze. Pentru sadicul ăsta nu xista plăcere mai mare decât să-şi vadă câinii sfârtecând un om. Dacă u fi fost un vânător excepţional, Horowitz s-ar fi lipsit de serviciile ii După părerea sa, o astfel de treabă se cerea tratată cu un ochi inie, detaşat.

Stieber coti în sus drumul forestier şi se repezi înainte ca un berbec, iitând pe inerţia mare a maşinii destul de grele pe care o conducea ă menajamente. O reţetă sigură pentru un dezastru. Horowitz tociţi intenţiona să-1 îndemne să meargă mai încet când maşina, scăpată mb control, derapa de-a curmezişul drumului şi se opri. In lumina nu dor dădură cu ochii de Mercedes-ul încremenit sub copaci, cu uşa ii faţă deschisă.

— Am reuşit! Exultă Stieber. Pune câinii în lesă înainte să cobor eu, îi porunci Horowitz. Ceva iniştea la Mercedes-ul oprit acolo, cu motorul la relanti. Elicopiiil se îndepărtase în lungul drumului forestier, măturând pământul cu reflectorului; zgomotul motorului era tot mai slab.

Ămâi în maşină, îi porunci Evei Hendrix, trezind în ea un senti-1 de uşurare, aproape de recunoştinţă. Stieber descuiase cuşca şi lega câinii unul câte unul. Animalele erau ne, glasul stăpânului abia reuşea să le ţină în loc.

Întors din inspecţie, elicopterul plana acum deasupra vehiculelor staţionate. Horowitz ieşi din maşină, cu un Browning automat calibrul 32 în mână, şi-i făcu semn pilotului să stingă reflectorul a cărui lumină te orbea. Se apropie prudent de Mercedes, se ghemui în partea opusă uşii deschise şi aruncă o privire furişată de după colţul maşinii, dând cu ochii de movila pe care-o făcea corpul lui Gustav. Fără să se ridice în picioare, cercetă cadavrul la lumina lanternei de buzunar. Două gloanţe în cap, al treilea în piept; lipsea orice urmă de praf de puşcă, deci se trăsese de la distanţă. Un trăgător de elită, care vasăzică – era bine de ţinut minte, pentru mai târziu.

Stieber era pe partea cealaltă a drumului, unde-1 trăgeau cei cinci dulăi.

— Tweed a luat-o pe aici, strigă el; i-au simţit urma…

Vezi că nu e singur, îl avertiză Horowitz, cu gândul la extrasul din dosarul lui Tweed, unde se specifica limpede că Tweed nu folosc. I niciodată arme de foc. Cine era, aşadar, ucigaşul…?

Nu pot fi departe, strigă nerăbdător Stieber. Nu-i mult de când au luat-o în sus pe drumul ăsta…

— Stai, aşteaptă!

Horowitz se înapoie la maşina lor, se instala pe locul său şi chem” Elba Doi prin staţie; răspunsul veni prompt.

— Sunt Bismarck. Ştii locul în care ai planat deasupra maşinilor opri te: du-te la est de locul ăsta şi mătură pădurea cu reflectorul. Eiger merge pe jos acum şi vreau să-1 hărţuieşti, să n-aibă timp să respire, J înţeles? Dă-i bătaie…

Reveni lângă Stieber care abia îşi mai stăpânea câinii şi aprins* lanterna. Se desluşea clar o potecă de picior, urcând în pădure. Se apj că, găsi o ramură ruptă de curând, se ridică în picioare.

— După ei, îi aruncă lui Stieber. Şi repede, până nu le pierd urm bestiile astea. Nu ştiu sigur câţi sunt, oricum, cel puţin doi. Ii vreau | toţi. Vin şi eu din urmă, cu Hendrix.

— Fii fără grijă, rânji Stieber lingându-şi buzele. Sunt ca şi morţi.

Tweed deschidea drumul de-a lungul potecii şerpuite printre copaci. Traseul era marcat cu bolovani de cremene, acoperiţi cu zăpadă, iar în ¦ lângă lor îi însoţea un pârâiaş îngheţat. Paula se târa în urma lui Tweed, trăgând greu de cizmele cu talpă plată, lungi până la genunchi. Fiecare îşi ducea valijoara, iar siguranţa lui Tweed te făcea să crezi că ni, ii făcuse şi ieri drumul ăsta. Ochii i se obişnuiseră cu întunericul şi-i I rau suficiente petele de lumină selenară, strecurate cu zgârcenie prin D i >perişul gros al codrului, ca să se orienteze.

Sufletul Paulei se strângea sub greutatea tăcerii din jur, pe care mutul înăbuşit al paşilor lor o făcea şi mai apăsătoare. Ajunseră pe Q porţiune dreaptă, care-i permise o privire împrejur, în sus: trunchiu-rile drepte, verticale, nu promiteau nici un compromis; un ţarc ¦ mI'l. Icabil de brazi întinzându-şi solidar crengile unul spre altul, ca ii ic braţe obosite sub greutatea zăpezii îngheţate. Paula tresări la ii ui unui zgomot asemănător unei împuşcături. Tweed se opri în loc i niioarse capul:

— O creangă îngheţată a pârâit – aşa se aude, ca un foc de armă. E un frig cumplit. Cât mai e?

Un kilometru şi ceva, minţi el, ştiind că era mult mai mult de iii i, până la adăpostul ştiut. Nu sta pe loc şi nu te uita la picioare; ţine ipul sus…

() s-alunec, protestă ea.

Pune toată talpa pe pământ. Uită-te cum merg eu… I ia de-a dreptul uimită de rezistenţa lui, de pasul egal cu care urca. C.indi însă că de mai bine de un an de zile el îşi făcuse un obicei din a merge pe jos cinci-şase kilometri pe zi, între Park Crescent şi apartamentul lui din Radnor Walk. O trecură fiorii amintindu-şi brusc de apartamentul acela şi de cele întâmplate acolo. O să-1 pună ea să-i spună mai multe când or ajunge la cabana aia de vânătoare.