Emile Faguet



Yüklə 1,74 Mb.
səhifə17/43
tarix04.01.2019
ölçüsü1,74 Mb.
#90172
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   43

Ele nu produc efecte atât de mari, ştim bine acest lucru! Ele pot corupe, dar nu depravează. Faptul că i-a lăsat lui Gil Blas, după ce a trecut de partea lupilor, un rest de naivitate şi de candoare este o minunăţie sub raportul adevărului. Dizgraţiat, dar ignorându-şi deocamdată dizgraţia, el se întâlneşte cu una din creaturile lui, care îi aduce mulţumiri fierbinţi şi nu ştie cum să-i dea mai multe dovezi de devotament. Şi bunul Gil Blas îi mărturiseşte acestui prieten atât de scump necazul lui, iar acesta pe dată ia un aer „rece şi visător” şi-l părăseşte brusc. Gil Blas rămâne o clipă surprins, de parcă n-ar şti încă cum se petrec lucrurile. Mereu cuvintele contesei: „Ah! Cavalere, nu te-aş fi crezut în stare de un asemenea procedeu”. El mai primeşte şi alte lecţii de imoralitate; mai poate primi. Până şi cei mai răi dintre noi pot primi până-n ultima clipă asemenea lecţii, slavă Domnului!

Şi dacă experienţa îi înăspreşte încetul cu încetul inima şi-i înlătură scrupulele, în schimb îi ascute inteligenţa şi în felul acesta, până la urmă, îl aduce pe căile raţiunii. Atâtea păţanii îl fac să dorească liniştea, iar atâtea bătălii şi vicleşuguri – o viaţă simplă şi liniştită. Dar observaţi şi această ultimă trăsătură. Nu este oare o idee strălucită de a-l aduce pe Gil Blas, din refugiul său, în arena afacerilor? E liniştit, şi-a dat seama în ce constau lucrurile în fond; şi şi-a spus: „să ne lucrăm grădina”; şi o lucrează. Se crede înţelept; dar în aceasta înţelepciune, fără ca el să bănuiască, intra în mare măsură necesitatea. Principele pe care l-a slujit urcă pe tron. Omul nostru se întoarce la Madrid, fără grabă, ce-i drept, fără ardoare şi oarecum reţinut de ce lasă în urmă. Dar, odată ajuns la Curte, odată situat în calea regelui, de la care aşteaptă o privire, mărturiseşte ruşinat că nu mai poate pleca: „Ca să nu mai aibă Scipion ce spune, i-am făcut pe plac şi m-am dus la curte trei săptămâni în şir” 1. Ne dam seama ce vrea să însemne această plăcere. Mai târziu se va întoarce, fără doar şi poate, la grădina lui; dar era firesc să mai cadă, măcar încă o dată, în păcat.

1 Op. Cât, voi. 2, p. 375.

LE SAGE/189

Convertirea unui ambiţios ar fi ea verosimilă dacă n-ar avea loc cel puţin o renegare?

Toate acestea sunt foarte exacte şi foarte bine aprofundate, fără cea mai mică umbră de afectare în privinţa profunzimii. Există, cum am spus-o, o oarecare imaginaţie care se amestecă cu acest bun-simţ, cu această apreciere exactă a condiţiei umane. Aceasta este imaginaţia poetului comic. Ea e foarte greu de definit, nefiind, ca să spunem aşa, decât o semi-facultate de a inventa. Ea constă, după câte mi se pare, în a însufleţi observaţia – şi în a lega observaţiile între ele, ceea ce deocamdată nu înseamnă a spune mare lucru, dar care ne pune pe drumul cel bun. Poetul comic observă oamenii, care ni se înfăţişează întotdeauna în toată complexitatea lor, adică într-o oarecare confuzie. Pentru a-i vedea mai bine, el descurcă, clasează, analizează; încearcă să prind I calitatea sau defectul principal al fiecăruia dintre ei, să-l izoleze de tot restul şi să-l analizeze separat. După ce face aceasta, dacă ştie să vadă lucrurile, poate trasa portretul unei facultăţi abstracte, al zgârceniei, al ambiţiei, al geloziei, sau al „zgârcitului”, al „ambiţiosului”, al „gelosului”, ceea ce este absolut acelaşi lucru.

— Dacă se opreşte aici, nu este decât un moralist, vădeşte doar o manieră de criticare a caracterelor şi nicidecum un artist. Dacă merge mai departe, dacă acest produs al analizei lui, sec şi descărnat, se înconjoară, ca de la sine, în spiritul său, cu o sumedenie de particularităţi, de amănunte care i se potrivesc, îl completează, îl lărgesc, ce s-a în-tâmplat? A intervenit imaginaţia; poetul nostru, după ce a distrus prin analiză această complexitate a fiinţei omeneşti, a restabilit-o printr-un fel de facultate creatoare care este darul de a da viaţă; a restabilit-o, mai puţin bogată decât este în realitate, fără-ndoială, a restabilit-o în limitele artei, care, însemnând întotdeauna alegere, înseamnă întotdeauna excludere; a restabilit-o încă destul de incomplet pentru a fi clară; dar, în sfârşit, a reconstituit-o.

— Aceasta este ceea ce denumesc eu înviorarea observaţiei.

— Aceasta este ceea ce trebuie să ştie să facă poetul comic. Aceasta este ceea ce Le Sage face cum nu se poate mai bine.

Personajele sale trăiesc. Se mişcă sub ochii lui; le vede circulând şi plimbându-se prin lume. Se pricepe el să vadă bine fondul sufletului lor? Trebuie să recunoaştem, precum pe drept cuvânt s-a spus, că psihologia lui nu este foarte profundă. Dar, deşi nu vreau să pretind că e un merit, cred că pot spune că, în genul pe care l-a adoptat, aduce un aer de adevăr în plus. El nu pătrunde fondul acestor suflete, fiindcă sufletele acestor eroi n-au nici o profunzime. Nu are de ce să „facă psihologia” unui intrigant, a unei şmechere şi a complicelui ei, a unui purtător de răvaşe jumătate valet, jumătate cerşetor, a unui arhiepiscop bun de gură, a unui ministru care nu e decât un „politician” şi a unui afacerist. Sufletele de mijloc, iată încă o dovadă că pe ele le studiază Le Sage; şi, dintre toate sufletele, sufletele de mijloc sunt cel mai puţin suflete. Cele ale marilor pasionaţi, cele ale oamenilor superiori, cele ale solitarilor, care, cel puţin, sunt originale, cele ale oamenilor din rândurile plebei, unde pot fi studiate ascunzişurile profunde şi aspectele singulare şi forţele nebănuite ale instinctului, cer o artă psihologică cu mult mai pătrunzătoare.

— Înseamnă că arta care vrea să dea senzaţia de real nu dă decât senzaţia de mediocritate.

— Fără nici o îndoială; numai că mediocritatea adevărata, foarte vie. Grăitoare şi în care fiecare dintre noi îl recunoaşte pe vecinul său este infinit de greu de prins şi Le Sage, atât. Dacă vreţi, prin ceea ce-i lipsea, cât şi prin calităţile sale. se pricepea grozav s-o sesizeze; şi nu spun că n-ar exista o artă superioară artei lui, spun numai că ceea ce a pornit să facă a făcut admirabil. Şi oricum s-ar pune problema, nu e puţin.

Şi mai spun că avea arta, nu numai de a însufleţi observaţiile, ci şi de a lega observaţiile între ele. La început este acelaşi lucru şi apoi mai este ceva în plus. La început înseamnă să ai acel dar de a da viaţă lucrurilor, datorită căruia, dintr-o mie de observaţii de amănunt, se creează un personaj viu, înseamnă, după aceea, să născoceşti împrejurări, incidente, adevărate şi ele şi care, în plus, ajută la prezentarea personajului în continuarea şi în succesiunea diferitelor aspecte ale adevăratei sale firi. Putem spune că acesta este domeniul unde Le Sage

LE SAGE/191 inimitabil. Aventurile lui Gil Blas sunt fără număr; toate ni-l arată şi asemenea lui însuşi şi sub un aspect nou. Găsim aici şi un dar de reînnoire şi o siguranţă în arta de a menţine unitatea tipului, care sunt minunate. Din toate aceste povestiri, atât de numeroase şi atât de felurite, niciuna nu depăşeşte personajul, nu-l absoarbe, nu-l îneacă în propria-i umbră. El e legătura lor firească şi este parcă purtat de ele, prezentat parcă de ele ochilor noştri când într-o atitudine, când în alta; îl fac parcă să se învârte pe dinaintea ochilor noştri, fără ca atenţia să se desprindă de el, ba în aşa fel încât, dimpotrivă, să fie mereu atrasă de un alt aspect.

— Şi cu ce sentiment just al realităţii în ce priveşte, iarăşi, mersul firesc al lucrurilor! Aventurile nu se succed nici prea încet, nici prea repede. Printr-o artă care ţine de organizarea amănuntului şi care este răspândită aproape pretutindeni fără a fi nicăieri sesizabilă în mod deosebit, aventurile acestea par că se mişcă în acelaşi ritm în care se mişcă lumea însăşi. Nu întâlnim aici nici graba amuzantă, dar a cărei gâfâială parcă o auzi şi pe care o simţi că este artificială, din romanul lui Petronius, nici acea încetineală amuzantă şi ea, precum şi acel divertisment continuu al digresiunilor, care la Sterne constituie un farmec, dar care ne face să rămânem în aer, ca să spunem aşa, ne îndepărtează în mod hotărât de real şi ne dă puţin ideea, care nu poate să nu ne neliniştească, că autorul îşi bate joc de noi. Le Sage are în asemenea măsură simţul realului, încât la el până şi succesiunea faptelor şi mişcarea acestora dă impresia mersului vieţii înseşi.

În Gil Blas chiar episoadele, aventurile intercalate, care constituie o modă a vremii şi pe care nu există roman al epocii să n-o oglindească, au un aer de adevăr. Ele suspendă acţiunea şi o reiau tocmai la momentul potrivit. În mijlocul tuturor acestor tribulaţii, eroul picaresc se opreşte o clipă, cu complezenţă, pentru a asculta un roman de dragoste şi de încăierări grozave şi se destinde puţintel. Simţi că avea nevoie de asta. Simţi că sunt parcă visele lui Gil Blas între două afaceri sau între două păţanii, li face plăcere să-şi povestească lui însuşi o poveste fantastică şi consolatoare cu cavaleri frumoşi şi doamne frumoase, în timp ce stă la marginea drumului, 192

Înmuind nişte coji de pâine într-un izvor, ca să nu-şi mănânce pâinea goală. În felul acesta a produs o suspendare temporară a realului. Îi suntem recunoscători.

Şi notaţi că Le Sage, cu un gust foarte sigur şi pentru a-şi sublinia bine intenţia, nu pune aceste povestiri decât în episoade. Sunt lucruri pe care personajele sale şi le spun când stau de vorbă, pentru a se ului unii pe alţii şi a se destinde. Autorul nu e răspunzător de ele. El îşi rezervă realitatea. Notaţi, de asemenea, că, pe măsură ce romanul înaintează, aceste episoade sunt mai puţin numeroase. Acţiunea, fără a se precipita, devine dominantă, pune stăpânire pe întregul roman. Aceasta înseamnă că, pe măsură ce ajunge la marile afaceri, precum şi la maturitate, Gil Blas visează mai puţin, sau întâlneşte mai puţini visători în calea sa; şi e acelaşi lucru; şi prin mintea lui trec mai rar imaginile lui don Alfonso şi a Isabelei. Adio, frumoase escapade amoroase, fie şi în convorbiri sau în vis; şi, din nou, acesta este mersul adevărat al vieţii; căci trebuie să revenim mereu la aceeaşi remarcă; iar romanul se termină cu cea mai burgheză şi cea mai liniştită dintre concluzii.

Datorită acestui lucru, romanul, dacă stăm să ne gân-dim, este bine alcătuit, orice s-ar putea spune despre el. Sunt de acord că uneori pare că o ia de la început (aşa cum şi viaţa are astfel de întoarceri), că nu există un motiv necesar ca să nu fie mai scurt sau mai lung cu o parte; dar e bine legat şi merge pe o linie ascendentă, având un deznodământ firesc, logic şi care mulţumeşte spiritul. Ordinea în care este întocmit e lipsită de rigoare, dar sigură, uşoară şi te orientezi în ea fără greutate, în ce parte a cărţii se găseşte cutare scenă caracteristică? După vârsta lui Gil Blas şi genul de inteligenţă specifică lui, pe care o presupune această vârstă, ştiţi, fără să redeschideţi cartea. Acesta e indiciul. Şi, mai ales, ceea ce vădeşte tot o artă superioară de a compune, impresia generală este de mare unitate. Oare nu se ştie că Maximele lui La Rochefoucauld şi Cugetările lui Pascal sunt cărţi mai bine compuse, aşa cum sunt prin voinţa sau împotriva intenţiei autorilor lor, decât cutare carte foarte bine întocmită, foarte aranjată, foarte simetrică şi în care unitatea şi concentrarea de gândire lipsesc;

LE SAGE/193 fiindcă toate ideile din Maxime şi Cugetări se raportează şi se reduc la o mare idee centrală, gravitează în jurul ei şi fiindcă ele tind spre ea, demonstrând-o în permanenţă?

— Pe o treaptă inferioară, acelaşi lucru se petrece şi cu Gil Blas. Există în această carte o concepţie despre viaţă, pe care fiecare pagină o sugerează, o aminteşte, o schiţează din ce în ce mai viu în mintea noastră şi pe care ultima o desăvârşeşte. Această concepţie nu este sublimă; ea constă în a gândi că omul este mijlociu şi că viaţa e mediocră şi că trebuie să-l zugrăveşti pe primul şi s-o povesteşti pe-a doua pe un ton foarte liniştit şi într-un stil foarte natural şi foarte unitar, ceea ce înseamnă că, în practică, trebuie trataţi şi unul şi celălalt cu o stare de spirit egală şi cu o atitudine de o mare simplitate. Viaţa (mi se pare că Le Sage spune aşa) e o glumă mediocră şi e ridicol să iei acest fel de glumă prea în bine sau prea în rău; nu trebuie să fii nici atât de prost pentru a râde prea mult de ea, nici atât de prost pentru a te supăra din pricina ei.

— Frumoasă filosofie!

— N-am spus că e frumoasă, am spus că e o filosofie şi că această carte o exprimă foarte bine, ceea ce mă face să conchid că este o carte bine făcută.

IV LE SAGE MAI VULGAR

Şi, privind lucrurile mai îndeaproape, oare Le Sage s-a gândit bine la toate acestea şi oare este el chiar un filosof de talie mijlocie aşa cum am spus? Este, în Gil Blas şi trebuie să-i aducem încă un elogiu pentru că, dându-l pe Gil Blas pe părţi la intervale foarte îndepărtate una de cealaltă, a regăsit întotdeauna aceeaşi direcţie a gândirii şi aceeaşi stare de spirit şi acelaşi ton.

— Dar există un întreg La Sage care nu are nici măcar această semi-valoare morală pe care am căutat adineaori s-o apreciem cât mai echitabil. S-ar părea că aşa e soarta realismului, isă tindă spre ceea ce e josnic, care e contrariul lui nu în mai mică măsură decât sublimul.

— Studii literare –c. 1/949194

Îi înţeleg foarte bine pe criticii care, asemenea lui Jou-bert, de pildă, nu admit aceste zugrăviri ale oamenilor de mijloc şi nu găsesc niciodată destulă delicateţe şi distincţie în literatură. Dacă i-am încolţi, ne-ar spune: „Oh! Vă ştiu eu! De cum nu sunteţi mai presus de oamenii de rând, sunteţi infinit mai prejos decât ei. Studiul realităţii nu este niciodată altceva decât o cale sau un pretext de a explora drojdia societăţii şi regiunea de mijloc între excepţia distinsă şi excepţia ruşinoasă este aceea unde nu vă menţineţi niciodată”.

— De fapt, e oarecum adevărat, nu ştiu de ce. Iată un om oare a scris Gil Blas, care a vădit un uimitor simţ al realului, care s-a ţinut, ca şi în viaţă, deopotrivă de departe de cele două extreme, care nu e distins, dar face parte dintr-un mediu burghez bun, care nu e foarte moral, dar care nu gustă imoralitatea şi care, de altminteri, este om de treabă. Când reîncepe, ne vorbeşte pur şi simplu despre netrebnici, poate cu complezenţă, în tot cazul cu o remarcabilă neputinţă de a ne vorbi despre altceva. Guzman d'Alfarache, Bacalaureatul din Salamanca, traduceri sau adaptări din literatura picarescă, ţin de genul picaresc pur. Iată oameni care nu au nevoie să primească lecţii de imoralitate de la viaţă. Ei se nasc nişte pramatii din părinţi hoţi, duc o viaţă de bandiţi, mor ca tâlhari, după ce au zămislit tot felul de secături.

Primul efect al acestui lucru e că sunt cumplit de plicticoşi.

— Într-adevăr, ce interes aţi vrea să prezinte şi ce diversitate, ce curiozitate poate trezi şi ce te-ar putea atrage într-o serie de şiretenii, după care urmează furturi, cărora le succed pozne în genul lui Cartouche? Remarc că la pagina 50 Guzman este hoţul, în timp ce la pagina 55 Guzman este cel furat; divertismentul e slăbuţ; şi povestea ţine mult şi volumele sunt groase.

— Şi mai remarc, fără a uita că Le Sage este un om cinstit, că indiferenţa faţă de bine şi de rău, pe care aş accepta-o la un pictor realist, el n-o mai păstrează întru totul. Înclină spre ticăloşi, trebuie s-o recunoaştem. Unde e bunul meu arhiepiscop de Grenada, care nu era decât un prost cinstit? În Guzman, un asemenea episcop e încântat la culme de dibăcia cu care lacheul său îi şterpeleşte dulceţurile. Ce tâlhar iscusit! Ce geniu de inLE SAGE/195 ventivitate! Priviţi cu câtă pricepere mă fură! Ce drăguţ este! Şi întreaga asistenţă e în extaz. Toţi caută complimente pentru a le adăuga celor ale Monseniorului. Hoţul e invidiat. De ce nu ştim şi noi să jefuim atât de spiritual casa, pentru a merita aplauzele stăpânului şi a-i intra în graţii! Iată că începe gustul pentru ticăloşi.

— Oh! La Le Sage nu e încă prea grav. Dar e un început, e un semn. În secolul al XVII-lea idealul moral continuă să fie prezent în spirite, cel puţin în domeniul literelor. Nici autorii comici nu-l dau uitării; şi La Bruyère îşi manifestă dispreţul pentru oamenii necinstiţi la fiecare pagină şi nu vrea ca o carte cu portrete satirice semnată de el să intre în posteritate fără un capitol în care să fie arătat marele om cinstit şi creştinul; şi Molière, deşi este cel care scrie Scapin, scrie însă şi Alceste şi Tartuffe. 'Ei au, cel puţin, preocuparea pentru lucrurile morale; o au ei, sau publicul lor le-o impune, ceea ce înseamnă aproape acelaşi lucru.

Le Sage este elevul lor, minus această preocupare, minus această grijă, cel puţin când este cu condeiul în mână. Şi în Gil Blas el nu este decât nepăsător faţă de chestiunile de conştiinţă şi iată că ceva mai târziu coboară o treaptă, numai una; dar începe prăbuşirea. Alţii vor ajunge până pe treapta cea mai de jos a scării. Vom avea două fenomene literare foarte curioase: gustul pentru ceea ce e josnic şi gustul pentru ceea ce e rău, amatorii de moravuri urâte şi amatorii de răutate. Şi va urma La Pucelle şi Crébillon-fiul şi Laclos şi există şi mai rău decât Laclos. Cu cât înaintăm în studierea secolului al XVIII-lea, cu atât ne dăm mai bine seama de această ruptură bruscă ce s-a produs, încă de la începutul lui, în tradiţiile intelectuale. S-a stins o lumină. Oamenii se vor complace o vreme în această situaţie, apoi, obosind, vor căuta să reconstruiască conştiinţa. Pentru moment, nu trebuie să ne ascundem, se lipsesc de ea. Şi iată cum bunul Le Sage, eu tot ce îl leagă de secolul al XVII-lea, este omul vremii sale şi, cu toate acestea, el vesteşte în oarecare măsură epoca ce va urma şi cu câtă dreptate s-a considerat modesta lui operă o tranziţie de la o epocă la alta.

V

Un om excelent, la urma urmelor, care n-a făcut nimic cu maliţiozitate şi un bun autor, care a lăsat o capodoperă de bun-simţ, de observaţie justă, de naraţiune uşoară şi vie, de satiră blinda şi subtilă; autor cu care trebuie să fim foarte atenţi, până-ntr-atât posedă el arta de a deghiza arta, până-ntr-atât eşti expus să nu-ţi dai seama îndeajuns de calităţile incomparabile pe care le ascunde sub bonomia sa şi sub tihnitul său trai modest; dar şi autor care îi duce la disperare pe criticii săi, deoarece nu le furnizează material pentru un articol bun, neoferind teren de atac nici marilor elogii oratorice, nici marilor teorii.



— Aşa se întâmplă cu toţi cei care au excelat într-un gen de mijloc. Aceasta le aduce un oarecare prejudiciu; ei n-au parte de discursuri funebre frumoase, nici, ceea ce pentru o umbră este mai măgulitor, nu se dau bătălii pe mormintele lor. Compensaţia ce li se oferă este că sunt citiţi mereu. Şi sunt citiţi personal, ceea ce e mult mai mult decât să fii citit prin „fragmente bine alese” în cărţile altora.

VOLTAIRE


I

OMUL


ÎMI închipui un fost emigrant ieşind, în 1817, de la o reprezentaţie cu Burghezul gentilom şi parcă-] aud spunând: „Foarte izbutită satiră. Îmi aminteşte de domnul de Voltaire, conte de Toumay”.

— E o vorbă jignitoare; dar are şi un grăunte de adevăr. Voltaire este. În primul rând, un burghez gentilom francez din timpul Regenţei, care a ajuns foarte bogat, cam îndrăzneţ, foarte impertinent şi păstrând toate cusururile obârşiei şi educaţiei lui.

— Numai că el este un burghez gentilom foarte spiritual, ceea ce-l fereşte oarecum de ridicol şi foarte inteligent, ceea ce l-a făcut să-şi pună marele talent în slujba prejudecăţilor lui şi să deţină, datorită acestui lucru, un loc foarte important în lumea intelectuală.

„Ceea ce-mi place mie la artişti e că nu sunt burghezi”, spune burgheza Miehaud în Bustul de Edmond About. Ceea ce-l caracterizează în primul rând pe burghez e că nu este artist. Voltaire n-a fost artist nici de o para chioară. Ceea ce-l mai caracterizează pe burghez e că nu este filosof. Speculaţiile înalte îi displac. Voltaire nu are nici profunzime, nici elevaţie filosofică, iar sinteza nu-i este accesibilă. Este evident că nu seamănă prea mult cu Platon şi deloc cu Malebranche.

— Ceea ce-l mai desemnează pe burghez este faptul că nu prea e militar. Voltaire simte o frică înnăscută de lovituri şi n-are nimic din cavalerul de Assas şi nici din vreun alt cavaler.

Ceea ce desăvârşeşte portretul burghezului este faptul că e, prin excelenţă, practic. Voltaire este un om de afa- 198

Ceri genial şi simţul realităţii este simţul lui cel mai dezvoltat şi cel mai sigur, acesta constituind o parte din valoarea lui, care valoare e mare. Voltaire e un burghez care are douăzeci de ani în 1715, e foarte ambiţios, foarte activ, face avere în câţiva ani, nu mai are nevoie decât de consideraţie, o caută în literatură, fiindcă ştie că scrie bine, nu are idei proprii şi nici o concepţie artistică personală, nici chiar un temperament artistic distinct şi bine conturat pentru a le exprima în scrierile lui; dar se ştie destul de dibaci pentru a pune într-o lumină frumoasă, timp de şaizeci de ani, dacă trebuie, ideile curente şi a produce nişte distinse opere de artă după formulele cunoscute. Nu e vorba să-şi ridice un monument; ci să-şi făurească o situaţie avantajoasă în literatură. Şi-o va făuri, aşa cum şi-a făcut şi averea, cu multă perseverenţă, ardoare şi hotărâre.

Şi va avea toată viaţa cusururile burghezului francez. Fără a fi categoric crud, ba chiar nedisplăcându-i să dăruiască atunci când este privit, se poartă foarte aspru cu cei mici şi e foarte dispreţuitor faţă de „calicime”; prigonitor, când va putea prigoni, de o „perseverenţă turbată”1, cum spunea ducele d'Orléans despre Saint-Simon, îl vom vedea urmărindu-l pe imul ca Rousseau, care nu i-a făcut nimic, în afară doar că i-a spus o prostie, cu o înverşunare de necrezut, denunţându-l ca duşman al religiei şi, în această calitate, în clipa în care nefericitul era deja proscris şi hărţuit pretutindeni, să strige că trebuie „să se dea pedeapsa capitală unui răzvrătit ticălos”2, ceea ce suna puţin cam tare, poate, în gura unui adversar al pedepsei cu moartea.

Îl vom vedea, incapabil de a ierta, denunţându-l pe Brosses în faţa întregii Academii franceze, în douăzeci de scrisori furibunde, că este hoţ, pentru că a avut cu acesta un proces în legătură cu nişte păduri; tunând şi fulgerând împotriva lui Maupertuis, dincolo de mormânt, la douăzeci de ani de la moartea bietului savant, în toate scrisorile pe care i le scrie lui Frédéric; nepierzând niciodată prilejul de a cere să fie trimişi la galere, la Bas- 1 Vezi prezenta traducere, p. 160.

2 Sentimentul cetăţenilor (1764) (n.a.).

VOLTAIRE/199 tilia sau la Fort-l'Évêque toţi alde Fréron, Coger, Des-fontaines sau La Beaumelle care-l stingheresc. Închisoarea, a cărei atacare o va considera întotdeauna ca fiind numai dreptul lui. Niciodată nu i-a putut intra în cap ideea libertăţii de gândire împotriva lui. Pe toate tonurile prietenii lui îi spun: „Lasă asta; arată-ţi dispreţul. Dacă socoti că merită osteneala.” Dar el nici nu vrea să audă. N-are nici detaşarea filosofului, nici nobleţea adevăratului artist. Nu se gândeşte decât să-i strivească pe toţi cei care, aflându-se mai prejos decât el, nu-l linguşesc.

În schimb, nu se gândeşte decât să-i linguşească pe cei care, indiferent în ce calitate, sunt mai presus decât el. Pentru împăraţi, împărătese, regi, prinţi, granduci, duci, amante ale regilor îşi are gata pregătite osanale, fie că e vorba de Bcaterina a Ii-a, de Pompadour, de Frédéric sau de Du Barry, iar familiarităţile venite din partea lor, fie ele jignitoare, sunt întotdeauna bine primite. Frédéric l-a tratat ca pe un valet; dar acestuia i se iartă, „şi cea mai mică favoare a unei priviri afectuoase ne îndatorează şi mai mult”. – „I-a fost dat acestuia să amăgească oameni de rând”; dar nu să-i biruie pe regi.

— Richelieu nu-i plăteşte dobândă la banii pe care-i ia de la el şi-i joacă nişte renghiuri destul de urâte. Dar ce-i poţi spune „unui om care vorbeşte despre tine în camera regelui” altceva decât mulţumesc?

— Doamna du Deffand îl citeşte pe Fréron eu desfătare şi-l ia în zeflemea pe Voltaire eu complezenţă. Dar o marchiză şi care primeşte lume atât de bună şi are o influenţă atât de mare! Nu poţi să fii decât şi mai galant cu ea. Nimeni n-a primit cu mai multă plăcere micile lovituri de picior familiare ale celor puternici. Ba chiar în acele momente este el absolut fermecător şi spiritual. Căci „spiritul este o demnitate” – care o înlocuieşte pe cealaltă.


Yüklə 1,74 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin