România curtea de apel târgu- mureş decizii relevante pronunţate în perioada ianuarie – decembrie 2009 secţia civilă, de muncă Şi asigurări sociale, pentru minori şi familie decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009



Yüklə 2,79 Mb.
səhifə13/52
tarix16.04.2018
ölçüsü2,79 Mb.
#48330
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   52

Decizia nr. 1513/R/05.10.2009
Spor de dispozitiv pentru angajaţii administraţiei publice locale.
Prin sentinţa civilă nr. 167 din 12 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 1.08.2003 – 7.01.2006, iar pe fond a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanţii B.V. ş.a., ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat recurs reclamanţii, solicitând instanţei modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul acordării, începând cu data de 08.01.2006, a indemnizaţiei de dispozitiv reglementată de Legea nr. 139/1999, în cuantum de 25% din salariul de bază, precum şi în continuare, în conformitate cu prevederile Ordinului M.A.I. nr. 496 din 28.07.2003, cu obligarea la cheltuieli de judecată.

În considerentele recursului s-a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor Ordinului M.A.I. nr. 496 din 28.07.2003. În acest sens reclamanţii au arătat că sporul de dispozitiv în procent de 25% din salariul de bază este reglementat de pct. 9.2 şi 31.1 din actul normativ mai sus arătat, dispoziţii care stabilesc că, personalul civil din domeniul Administraţiei publice Locale este îndreptăţit la sporul de dispozitiv de 25%, prevăzut de Legea nr. 138/1999.

Reclamanţii au mai precizat că de indemnizaţia de dispozitiv beneficiază toţi angajaţii prefecturii judeţului Mureş, angajaţii detaşaţi din domeniul evidenţei informatizate a persoanei, personalul contractul din aparatul propriu al primarului din municipiul Târnăveni.

De asemenea, reclamanţii au făcut trimitere la dispoziţiile Ordinului ministrului de interne nr. 275/2002, modificat prin Ordinul MAI nr. 496/28.07.2003, potrivit cărora, personalul civil, funcţionari publici şi personal contractual, care funcţionează în subordinea M.A.I., beneficiază pe lângă salariul de bază de o serie de sporuri şi indemnizaţii.

În opinia reclamanţilor, din analiza punctului 9.2 din Ordinul nr. 496/2003, rezultă că indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice. Acest act normativ de lege trebuie interpretat şi în coroborare cu prevederile art. 13 şi 47 din Legea 138/1999.

Intimatul pârât Primăria municipiului Târnăveni nu a formulat întâmpinare.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, în conformitate cu art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea reţine că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Reclamanţii sunt angajaţi ai Municipiului Târnăveni, având potrivit fişei postului depusă la dosarul de fond atribuţii diferite exercitate atât în cadrul aparatului propriu al primarului cât şi în serviciile auxiliare.

Conform prevederilor art. 15 lit. c din O.U.G. nr. 24/2007, privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale, denumirea Administraţiei şi Internelor se înlocuieşte Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.

Prin O.U.G. nr. 63/2003, s-a aprobat organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, prin comasarea Ministerului Administraţiei Publice cu Ministerul de Interne. La art. 1 alin. 2 din acest text de lege, se prevăd printre atribuţiile noului minister cele legate de evidenţa informatizată a persoanei.

În conformitate cu prevederile art. 9 alin. 4 din O.U.G. nr. 63/2003, Ministerul Internelor şi reformei Administrative, emite ordine şi instrucţiuni. Prin Ordinul ministrului intern şi reformei administrative nr. 496/2003, s-a modificat Ordinul nr. 275/2002, referitor la aplicarea prevederilor legale în domeniul salarizării personalului miliar şi civil din ministerul de interne, şi astfel, la pct. 9.2, din acest ordin se precizează că indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice.

În consecinţă, personalul contractual din cadrul Administraţiei Publice Locale Târnăveni, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice sunt îndreptăţite la sporul de dispozitiv.

Aşa cum s-a arătat mai sus, toţi reclamanţii sunt angajaţi ai administraţiei publice locale Târnăveni, însă nu toţi îşi desfăşoară activitatea în cadrul administraţiei publice locale.

Din fişa postului depusă pentru fiecare reclamant în parte în dosarul de fond al cauzei, se observă faptul că, majoritatea reclamanţilor îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor servicii auxiliare, cum ar fi sera, serviciul de întreţinere a drumurilor, în sectorul de întreţinere şi reparaţii a domeniului public, la casa de cultură, doar reclamanţii R. – C. Simona, S. A.-M., S. I. C., D. Z., G. I. A., O. A., C. L., B. L. şi P. A., lucrează efectiv în cadrul administraţiei publice locale.

Ordinul la care reclamanţii au făcut trimitere şi în special dispoziţiile cuprinse în pct. 9.2, arată în mod clar dubla condiţionare pentru a putea fi acordat acest spor de dispozitiv, să fie angajat în cadrul administraţiei publice şi să lucreze efectiv în cadrul acestei administraţii.

Ceilalţi reclamanţi nu îndeplinesc această dublă condiţionare, şi prin urmare, acţiunea lor nu este fondată.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul şi a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis doar acţiunea civilă formulată de reclamanţii O. C. A, C. G. L., R. – C.S., S.A.-M., S. I.C., G. I. A., D. Z., B. L. şi P. A.



Decizia nr. 1519/R/06.10.2009
Prelungirea contractului de închiriere pentru imobilul naţionalizat. Art. 13,15 al OUG nr. 40/1999.
Prin cererea înregistrată la data de 12 martie 2007, reclamantul O. I. a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei B. R. la încheierea contractului de închiriere a locuinţei situate în Tg. Mureş, str. Revoluţiei nr. 44 ap. 2 jud. Mureş, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4572 din 22 septembrie 2008, Judecătoria Tg. Mureş a respins acţiunea formulată, ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia Primarului mun. Tg. Mureş nr. 2871/09.10.2006, ÎN BAZA Legii nr. 10/2001, i-a fost restituit pârâtei imobilul situat în Tg. Mureş, str. Revoluţiei nr. 44, jud. Mureş, în apartamentul nr. 2 al acestuia locuind reclamantul, în calitate de chiriaş, în temeiul contractului de închiriere încheiat cu S.C. Locativ S.A. La scurt timp de la predarea imobilului pârâtei, reclamantul i-a trimis acesteia o notificare prin care solicita încheierea unui contract de închiriere. Pârâta a solicitat o adeverinţă de venituri pentru stabilirea chiriei. Venitul net al reclamantului era de 746 lei, în funcţie de care i-a calculat chiria la 25% din venitul net lunar pe familie, rezultând suma de 186,50 lei. Reclamantul nu a fost mulţumit de această chirie, calculând cuantumul chiriei în funcţie de salariul mediu net pe ultimele 12 luni şi solicitând pârâtei să accepte acest preţ.

Prin cercetarea la faţa locului, prima instanţă a constatat că imobilul este într-o stare de degradare care îl face impropriu pentru locuit, fără a pune în pericol integritatea fizică a persoanelor care l-ar utiliza. Obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere ar putea echivala cu o constrângere care ar determina o posibilă răspundere civilă delictuală, posibil chiar pentru ruina edificiului.

Reclamantul a recunoscut că nu a achitat chiria din luna noiembrie 2006 şi până în prezent, ceea ce o îndreptăţeşte pe pârâtă să refuze încheierea contractului de închiriere – art. 14 alin. 2 lit. c din OUG nr. 40/1999. Reclamantul avea posibilitatea consemnării sumei la dispoziţia acesteia.

Din disp.art. 13 alin. 1 din OUG nr. 40/1999, coroborate cu cele ale art. 15 al. 2 din Legea nr. 10/2001, rezultă că neîncheierea unui contract de închiriere în cazul prevăzut de art. 9 şi 10 din OUG nr. 40/1999, cauzată de neînţelegerea asupra cuantumului chiriei cerute de proprietar, atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere până la încheierea noului contract.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri. Tribunalul Mureş, prin decizia civilă nr. 60 din 17 martie 2009, a respins apelul ca nefondat, apreciind că soluţia primei instanţe este corectă, însă pentru alte considerente, reţinând dispoziţiile art. 1 din OUG nr. 40/1999, art. 1 alin. 1 din OUG nr. 8/2004. Reclamantul a beneficiat de prelungirile contractului de închiriere, termen care expiră la data de 8 aprilie 2009.

Tribunalul a apreciat că nu sunt aplicabile prev. art. 7 OUG nr. 40/1999, deoarece pârâta a dobândit imobilul în anul 2006, după expirarea termenului de prelungire legală a închirierii prev.de art. 1 din OUG nr. 40/1999 (termen care începuse să curgă din aprilie 1999 şi care s-a împlinit în aprilie 2004) şi ca urmare nu este ţinută să îndeplinească obligaţiile care izvorăsc din art. 10 şi urm. din OUG nr. 40/1999.

Tribunalul a analizat cererea prin raportare la dispoziţiile art. 480 şi urm. Cod civil, art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, coroborate cu art. 11 şi 20 din Constituţia României, apreciind că intimata este obligată să respecte doar termenul de închiriere de 5 ani prevăzut de art. 1 (1) din OUG nr. 8/2004 (termen care expiră la data de 8 aprilie 2009). O obligaţie impusă pârâtei de a încheia un contract de închiriere ar constitui o sarcină excesivă pentru proprietară. Interesul general vizând protecţia socială nu trebuie să aducă atingere dreptului de proprietate al pârâtei.

Reclamantul s-a comportat ca un chiriaş, fără însă a-şi îndeplini obligaţia de plată a chiriei către proprietar. Achitarea chiriei după soluţionarea prezentei cauze, în cuantumul stabilit de instanţă, nu au relevanţă în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, în sensul admiterii apelului aşa cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a probatoriului administrat, iar decizia atacată este dată cu aplicare greşită a legii.

În ceea ce priveşte faptul că instanţa de apel a considerat că în speţă nu sunt aplicabile prevederile OUG nr. 40/1999 şi ale Legii nr. 10/2001, a invocat prev. Deciziei ÎCCJ nr. 33/2008 prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a statuat: „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului speciali generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.

În speţă, instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor legii generale, respectiv codul civil, încălcând astfel dispoziţiile deciziei sus-amintite. Prin Deciziile nr. 538/2008 şi 240/2009, date de Curtea Constituţională, au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate ridicate referitor la prev. art. 10, 11, 14 şi 22 din OUG nr. 40/1999.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererilor sale, ci a adus modificări ale considerentelor enunţate de instanţa de fond, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii.

A solicitat proprietarei, prin executor judecătoresc, la data de 17 ianuarie 2007, încheierea unui contract de închiriere pentru imobilul în litigiu, însă mandatarul proprietarei nu a vrut să încheie contractul decât pe o perioadă de 1 an şi la un preţ mult mai mare. În acest sens sunt aplicabile în speţă dispoziţiile prevăzute de art. 15 alin. 4 din OUG nr. 40/1999.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că termenul de închiriere prevăzut la art. 1 din OUG nr. 8/2004 expiră la 8 aprilie 2009, deoarece proprietarei i-a fost retrocedat imobilul prin adresa nr. 3459/18.12.2008, astfel că nu putea încheia contract de închiriere cu proprietara la o dată anterioară acesteia. În acest sens, a solicitat în ianuarie 2007 încheierea unui contract de închiriere, care dacă ar fi fost încheiat în condiţiile legii în anul 2007, ar fi fost valabil până în anul 2012.

Starea imobilului şi plata chiriei nu sunt motive temeinice pentru respingerea cererii sale. Nu poate fi luată în considerare nici disproporţia între interesele proprietarei şi ale chiriaşului, deoarece legiuitorul a instituit reguli clare în ceea ce priveşte protecţia chiriaşilor şi a proprietarilor. Admiterea cererii sale nu aduce nici un fel de atingere dreptului de proprietate a pârâtei, ci dimpotrivă, respectă reglementările legale în vigoare.

În drept, a invocat disp. art. 304, pct. 6, 8 şi 9 Codul de Procedură Civilă, Legea nr. 10/2001, OUG nr. 40/1999 şi OUG nr. 8/2004.

Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pe considerentul că decizia ÎCCJ se referă la alte situaţii decât cea dedusă judecăţii, instanţa de apel a analizat întreg materialul probator raportat la dispoziţiile legale aplicabile speţei.

Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamantul este în eroare atunci când apreciază că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată ar viza situaţia din prezenta cauză. În speţa dedusă judecăţii instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor legii generale în detrimentul legilor speciale, ci a constatat că nu sunt aplicabile prevederile din aceste legi şi ca atare cauza trebuie analizată prin raportare la normele generale din dreptul intern şi comunitar.

Nu se poate aprecia că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra cererilor reclamantului doar pentru că a analizat cererile sale prin aplicarea altor temeiuri de drept decât cele reţinute greşit de către prima instanţă.

Reclamantul nu explicitează în cadrul motivelor de recurs în ce mod a interpretat instanţa de apel greşit actul juridic dedus judecăţii. Dimpotrivă, Curtea constată că în mod corect s-a interpretat actul juridic, printr-o legală şi temeinică explicitare a stării de fapt şi mai ales detaliere cronologică a textelor de lege aplicabile în cauză. Nu s-a contestat că reclamantul s-a adresat instanţei de judecată deoarece pârâta a dorit încheierea unui nou contract de închiriere pe termen de cel mult 1 an şi la un cuantum al chiriei cu care reclamantul nu a fost de acord.

Esenţială este aplicarea în timp a prevederilor art. 1 din OUG nr. 40/1999, art. 1 alin. 1 din OUG nr. 8/2004 şi corecta menţiune a instanţei de apel că termenul închirierii expiră la data de 8 aprilie 2009 (cu consecinţa neaplicabilităţii art. 7 din OUG nr. 40/1999), precum şi corecta reţinere că pârâta a dobândit proprietatea imobilului prin Dispoziţia primarului nr. 2871/2006, în perioada derulării contractului de închiriere prelungit, şi nu la momentul emiterii adresei nr. 3459/18.12.2008.

În aceste condiţii s-a ajuns la analizarea cererii reclamantului prin raportare la dispoziţiile care ocrotesc dreptul de proprietate, fără a se interpreta greşit actul dedus judecăţii sau a se face o greşită aplicare sau interpretare a legii.

Curtea a apreciat că în mod corect instanţa de apel a analizat cererea prin prisma prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care protejează dreptul de proprietate, raportat la art. 30 din Constituţia României şi art. 480 Cod civil. Mai mult, Curtea opinează că acţiunea civilă trebuie analizată şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În speţe similare (cauza Cleja şi Mihalcea contra României – Hotărârea CEDO din 8 februarie 2007 şi cauza Radovici şi Stănescu contra României – Hotărârea CEDO din 2 noiembrie 2006), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că restricţiile impuse proprietarilor prin OUG nr. 40/1999 s-a ajuns la o disproporţie între interesul general al chiriaşilor şi protecţia dreptului individual la respectarea proprietăţii, aducându-se atingere principiului respectării proprietăţii consacrat prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.

Curtea a relevat că nu se contestă faptul că prevederile OUG nr. 40/1999 în temeiul cărora instanţa de fond a respins cererea reclamantului, se traduce într-o reglementare a folosirii bunurilor, permisă de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, însă din moment ce sistemul pus la punct prin acest act normativ implica riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privinţa posibilităţii de a dispune de bunul său, autorităţile erau obligate să aplice proceduri sau mecanisme legislative previzibile şi coerente, prevăzând anumite garanţii pentru ca punerea lor în practică şi incidenţa lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile.

Chiar ţinând cont de ampla marjă de apreciere lăsată statelor din punct de vedere al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, Curtea a considerat că a sancţiona proprietarii, impunându-le o obligaţie atât de grea ca aceea de a păstra locatarii în imobilul lor timp de 5 ani, a făcut să apese asupra lor o sarcină specială şi exorbitantă, de natură să întrerupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc. Prin urmare, s-a încălcat art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 (cauza Radovici şi Stănescu contra României).

Într-o altă cauză – cauza Cleja şi Mihalcea contra României), Curtea a subliniat că, intervenind într-un domeniu legat de art. 1 din Protocolul nr. 1, legiuitorul naţional trebuie să asigure un „just echilibru” între interesele divergente în cauză şi, în acelaşi timp, să permită jurisdicţiilor să facă o aplicare efectivă a acestui principiu. OUG nr. 40/1999 duce la o protecţie disproporţionată a interesului chiriaşilor în detrimentul proprietarilor.

În aceste condiţii, instanţa de recurs apreciază că în speţă sunt incidente prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, acţiunea formulată de reclamant este nefondată, pârâta fiind îndreptăţită să se bucure de toate prerogativele conferite de dreptul lor de proprietate.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel a apreciat corect probatoriul administrat, a făcut o corectă aplicare a legii şi a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii, nefiind incidente motivele de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 Codul de Procedură Civilă.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. 1 Codul de Procedură Civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.


Decizia nr. 1529/R/07.10.2009
Spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică pentru personalul din serviciul de probaţiune. Legea nr. 123/2006
Prin cererea formulată şi înregistrată la data de 23.12.2008, la Tribunalul Mureş, în dosar nr. 6502/2008, reclamanţii S. C., C.C. K., F.M. A., M. S., M. N., P. C. M., S. F., V.N. L. au solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Mureş, Curtea de Apel Târgu Mureş, Ministerul Justiţiei, şi Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri egale cu sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizaţia brută lunară de încadrare, pe o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată şi pentru viitor, cu aplicarea reactualizărilor în funcţie de rata inflaţiei, precum şi obligarea Ministerului Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare plăţii despăgubirilor solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 485 din 24 martie 2009, Tribunalul Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, a admis acţiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanţii S. C., C.C. K., F.M. A., M. S., M. N., P. C. M., S. F., V.N. L., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Mureş, Curtea de Apel Târgu Mureş, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, drept consecinţă:

- a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea fiecăruia dintre reclamanţii S. C. şi M. N. a unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul de bază lunar, începând cu data de 23.11.2005 şi în continuare, până la încetarea stării de discriminare;

- a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea fiecăruia dintre reclamanţii C.C. K., F.M. A., M. S. şi P. C. M. a unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul de bază lunar, începând cu data de 16.04.2007 şi în continuare, până la încetarea stării de discriminare;

- a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea reclamantei Someşan Floarea a unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul de bază lunar, pentru perioada 23.12.2005 – 22.02.2007;

- a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea reclamantului V.N. L. a unei despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul de bază lunar, pentru perioada 23.12.2005 – 30.11.2006.

- a dispus că sumele mai sus menţionate cuvenite reclamanţilor vor fi actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei lunare a fiecărui drept bănesc neacordat şi până la data executării efective a hotărârii.

- a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare plăţii în favoarea reclamanţilor a drepturilor băneşti mai sus menţionate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Competenţa materială a tribunalului de a judeca prezenta cauză este conferită de prevederile art. 27 alin.1 din O.G. nr. 137/2000 şi art.1 alin.2, art.295 alin.1 Codul muncii precum şi ale art. 5 din Codul muncii.

În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa a constatat că potrivit Legii nr. 500/2002 şi H.G nr.208/2005 şi H.G. nr.386/2007, Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar. De asemenea calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice se justifică şi prin dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 22/2002 aprobată prin Legea nr. 288/2002.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că din examinarea hotărârilor judecătoreşti prezentate de reclamanţi, se reţine că, numeroase instanţe din ţară au dat câştig de cauză consilierilor de probaţiune, categorie din care fac parte şi reclamanţii, conferind dreptul acestora la sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.

S-a mai arătat că potrivit art. 1 din Legea nr. 123/2006 munca personalului din serviciul de probaţiune constituie un sprijin pentru judecători şi procurori iar activitatea reclamanţilor este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei acestora, a familiilor şi bunurilor lor precum şi de o suprasolicitare neuropsihică evidentă ce derivă din acţiunile pe care le desfăşoară consilierul în teren, direct la locul de viaţă al infractorului, prin vizite la domiciliul acestuia, contractarea diferitelor suese ce sunt în inter-relaţie cu acesta, expunând consilierul la abuzuri verbale, chiar fizice. De asemenea, ia contact cu cele mai profunde probleme şi nevoi criminogene ale infractorului, detensionând, implicându-se în rezolvarea diferitelor conflicte familiale, sociale şi decizii pe care infractorul le generează la un moment dat.

S-a mai arătat că reclamanţii acordă asistenţă victimelor unei infracţiuni, participă la solicitarea organului judiciar la judecarea cauzelor cu minori, având o enormă responsabilitate în ceea ce priveşte analizarea tuturor aspectelor ce ţin de personalitatea, mediul social şi faptele infractorului.

Din aceste considerente, neacordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare este contrară, în primul rând, dispoziţiile art. 41 alin. 2 raportat la art. 15 alin.1 din Constituţie, coroborat cu prevederile art. 11 şi 20 din Constituţie raportate la cele ale Protocolului nr. 12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii fac parte din categoria personalului din unităţile de justiţie. Persoanele din acest cadru, inclusiv reclamanţii, sunt parte a unui raport de muncă care le dă dreptul la tratament egal în materie de salarizare. Personalul din sistemul bugetar, care lucrează în condiţii de risc şi suprasolicitare, beneficiază de sporul corespunzător. Reclamanţilor nu li se recunoaşte acest spor deşi lucrează în condiţii de risc şi suprasolicitare. Astfel, deşi reclamanţii sunt într-o situaţie comparabilă cu restul personalului din unităţile bugetare sub acest aspect, trebuie trataţi la fel.

În concluzie, prin neacordarea sporului salarial pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, reclamanţii sunt în mod evident şi grav discriminaţi, deoarece se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică care fundamentează şi generează adaos salarial şi pentru restul personalului. Astfel, fiind încălcate dispoziţiile art. 2 alin.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenţia nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitarea profesiei, art. 19 pct.3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile sociale şi politice şi art. 5 şi 6 din Codul muncii, ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi ale Protocolului 12 la această convenţie, instanţa de fond a admis cererea reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat în termen legal recurs pârâţii Curtea de Apel Târgu Mureş, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.

În motivarea recursului pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a invocat decizia nr. 818/2008 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale.

Totodată s-a invocat în susţinerea motivului de recurs prevederile art. 304 pct. 9, decizia nr. 21/10.03.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a arătat care sunt categoriile de personal ce beneficiază de sporul de risc şi suprasolicitare. Ori, reclamanţii nu fac parte din aceste categorii.

Prin recursul declarat, Curtea de Apel Târgu Mureş, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, sentinţa atacată fiind dată cu încălcarea competenţei instanţei de contencios administrativ a Tribunalului Mureş.

S-a mai arătat, în argumentarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, faptul că reclamanţii beneficiază de sporuri, indemnizaţii şi premii, doar în cuantumuri ce se stabilesc prin lege specială potrivit art. 57d din Legea nr. 123/2006. La data intrării în vigoare a Legii nr. 123/2006 s-a dispus că rămân aplicabile dispoziţiile Legii nr. 50/1996, până la adoptarea legii privind salarizarea personalului din serviciile de probaţiune. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 327/2006, orice referire la salarizarea personalului din autoritatea judecătorească trebuie considerată inutilă, art. 23 din Legea nr. 327/14.07.2006, dispunând în mod expres că prevederile Legii nr. 50/1996 nu se mai aplică personalului din serviciile de probaţiune.

În motivarea recursului, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, în numele Ministerului Finanţelor Publice, a arătat că este o terţă persoană juridică, străină de raporturile juridice dintre părţi. S-a arătat că Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţii de gestionarea bugetelor instanţelor judecătoreşti , această atribuţie revenind Ministerului Justiţiei. În consecinţă, Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Recursurile declarate în cauză sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, aceasta este neîntemeiată, date fiind dispoziţiile Legii nr. 500/2002 şi H.G. nr. 208/2005 precum şi art. 1 din O.G. nr. 22/2002 aprobată prin Legea nr. 28/2002.

Privitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, reţinem că tribunalul, secţia civilă, a fost competent să judece cauza, date fiind dispoziţiile art. 1 şi art. 295 alin.1 Codul muncii precum şi ale art. 5 din acelaşi act normativ, corect invocate de instanţa de fond.

Privitor la fondul cauzei reţinem că reclamanţii sunt consilieri de probaţiune în cadrul Tribunalului Mureş, salarizarea acestora fiind reglementată de Legea nr. 327/2006.

Cererea ce a făcut obiectul judecăţii în faţa Tribunalului Mureş se referă la sporul prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, respectiv „pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază lunar”.

Conform art. 3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, acest personal este format din: grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, informaticieni şi registratori. Corpul grefierilor este alcătuit din grefieri cu studii medii şi cu studii superioare. Sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanţelor funcţiile de agent procedural şi aprod.

Din textul de lege arătat, rezultă cu claritate că agenţii de probaţiune nu fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti.

Salarizarea reclamanţilor este reglementată în mod distinct prin Legea nr. 327/14.07.2006 privind salarizarea personalului din serviciile de probaţiune, în art. 23 al acestei legi fiind prevăzut în mod expres că prevederile Legii nr. 50/1996 nu se mai aplică personalului din serviciile de probaţiune la data intrării în vigoare a acestei legi.

Importantă în soluţionarea prezentei cauze este Decizia nr. 21/10.03.2008 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii stabilind că au dreptul la spor de risc şi suprasolicitare, judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi precum şi personalul auxiliar de specialitate.

În consecinţă, atâta timp cât consilierii de probaţiune nu au făcut şi nu fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, fiind vorba de funcţii distincte cu tratament de salarizare distinct, reclamanţii nu pot fi consideraţi beneficiari ai prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996.

Faţă de considerentele reţinute, nu se impune analiza celorlalte motive de recurs invocate în cauză fiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Urmează ca recursurile să fie admise iar în temeiul art.312 alin.3 Cod procedură civilă să fie modificată sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanţii S. C., C.C. K., F.M. A., M. S., M. N., P. C. M., S. F., V.N. L.


Yüklə 2,79 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   52




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin