Nicolae (nae) cojocaru



Yüklə 1,23 Mb.
səhifə19/21
tarix20.02.2018
ölçüsü1,23 Mb.
#42936
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   21

Cercetând cu atenţie interiorul acestei izolări, am aflat şi răspunsul la modul cum am pătruns înlăuntru : chepengul (oblonul) practicat în zidul proaspăt care segmenta acest coridor era cam de 80/40 cm mărime, încât mi-am dat seama că pe acolo am fost aruncat înlăuntru, atunci când zdrobit în bătaie îmi pierdusem cunoştinţa şi m-am trezit pe cimentul rece.

În zilele ce au urmat am găsit răspunsuri ipotetice multor întrebări privind locul unde mă aflam şi modul în care am fost aruncat aici, dar numai răspunsuri ipotetice, pentru că adevărul curat nu-l ştiu nici astăzi.

Referitor la timpul pe care-l voi petrece în această spelucă nu puteam găsi nici un răspuns, decât doar făcând aprecieri după numărul zilelor în care de obicei era ţinut cineva la izolare în mod normal : 7, 14 sau 21 de zile.

Nu aveam de unde şti atunci, în primele zile, până unde va merge setea de răzbunare şi ura acelora care prin persoana lui Goiciu spuseseră că unii din noi vor plăti cu viaţa cele ce s-au petrecut la Aiud. Niciodată însă nu am bănuit că voi fi primul sacrificat de destin.

Dacă omul ar fi fost dotat de Dumnezeu şi cu posibilitatea de a pătrunde cu ochii minţii pe întreg firul vieţii care îi este dat de trăit şi ar şti dinainte câte bune – dar mai ales rele – îl aşteaptă în viaţă, acest lucru ar fi fost egal cu cel mai crunt blestem şi, îngrozit de nenorocirile prin care ar trece, şi-ar lua singur zilele.

Dar aşa, fără această posibilitate, cu speranţa că tot răul e spre bine – cum se spune – omul este în stare să urce toţi munţii de suferinţă din lume, să reziste, să meargă înainte şi să învingă.

Nu ştiam sigur ce se va întâmpla cu mine, dar de un lucru eram sigur şi anume, acela că totdeauna şi oriunde m-am aflat la greu am fost condus de ideea că nimic nu-i veşnic, toate au un sfârşit şi că – mai ales – acela care rezistă un pas în plus în suferinţă, acela are biruinţa de partea lui. Aşa am gândit, la fel gândesc şi azi şi voi gândi mereu, convins că puterea acelei forţe a binelui, al cărui ajutor îl invocăm la greu, este mai mare decât ura de care-i capabilă întreaga lume a răului. Dacă este adevărată acea putere de încredere a omului în triumful binelui asupra răului, tot atât de adevărat este însă că şi această putere de suportare prin răbdare şi aşteptare a suferinţei, este şi ea direct proporţională cu volumul şi întinderea suferinţei în timp. Şi că deci, dacă cel implicat în această bătălie în timp în contra suferinţei nu s-ar întemeia pe speranţe imaginare pentru a putea merge înainte, atunci istoria omenirii nu ar mai fi decât un neîntrerupt şir de nenorociri. Dar invers stând lucrurile, biruinţa binelui alungă întotdeauna întunericul abisurilor fără de fund, făcând ca lumea să răzbată în pas cu legile firii spre zorii de lumină ai mântuirii. Conştient de faptul că lupta mea cu suferinţa va dura un timp nedefinit de lung, am căutat să mă pregătesc sufleteşte pentru a rezista şi aştepta cu răbdare până la acel ultim pas de care ştiam sigur că depinde victoria aceluia care l-a făcut ultimul.

Trăirea prin simţuri mă va obliga de aici înainte la supravieţuire, pentru ca să pot astfel distinge în întunericul acelei vizuini degetele mâinii, lingura şi gamela, forma precisă a acelei somiere metalice pe care o ridicam pe perete pentru a-mi mări spaţiul mişcării ; voi distinge precis şi una din zalele lanţului de la mâini pe care trebuia s-o frec permanent până voi ajunge să o rup, spre a-mi elibera mai mult mâinile.

Şi tot bâjbâind cu palmele pe pereţi ca să disting orice amănunt al interiorului acestui mic cavou, am dat cu palma peste ceva ca un cui bătut puternic în perete, în fundul celulei : era un cârlig metalic. Am rămas o clipă locului, neştiind ce să cred, dar dintr-odată s-a făcut lumină în mintea mea, pentru că mi-am dat seama din ordinul cui şi cu ce gând fusese fixat acolo. Număram zilele în speranţa că totuşi calvarul se va limita la 7, 14 sau 21 de zile, dar trecuseră fiecare din cele trei trepte şi situaţia mea se prelungea, fără să pot întrevedea nici cel mai mic semn că se apropie de sfârşit.

De altfel, însăşi condiţiile materiale ale acestui gen de izolare, care nu se asemăna întru nimic cu cele mai aspre izolări executate de mine până atunci, lăsa să se înţeleagă clar că limita în timp a acestei situaţii era imprevizibilă.

Pe măsură ce săptămânile treceau şi vara se apropia de sfârşit iar toamna îşi făcea simţită prezenţa, o nelinişte începea să se cuibărească în sufletul meu, o nelinişte asemenea unui început de deprimare care încerca să pună stăpânire pe mine. Era începutul acelei lupte pe care o voi da împotriva neîncrederii ce încerca să pună stăpânire pe voinţa mea şi pe încrederea în puterile mele şi în credinţa mea în Dumnezeu.

Este ştiut de oricine –şi fiecare o ştie din propria-i experienţă de viaţă-, că cea mai cumplită bătălie în situaţii limită prin care trece uneori omul, este bătălia cu el însuşi. Trecusem de nenumărate ori în viaţă prin încercări grele pe care le-am trăit în război pe câmpul de luptă, în viaţa din lagărele de prizonieri, sau în puşcăriile şi lagărele Nordului îndepărtat, dincolo de Cercul Polar.

În toate aceste încercări am avut un termen de referinţă la care m-am raportat ca să pot stabili cu aproximaţie măcar, prin comparaţie, genul şi gradul încercării prin care treceam.

De data aceasta însă nu găseam corespondent pe scara încercărilor trăite, nici genului şi nici gradului de periculozitate pe care-l reprezenta situaţia în care mă aflam.

Dezorientat ca punct în spaţiul în care mă găseam, dezorientat şi ca timp previzibil în care s-ar putea prelungi starea de fapt în care eram, mă găseam aidoma unei frunze de toamnă, bătută de ploi şi purtată de vânturi pe suprafaţa neliniştită a unei ape bântuită de furtună.

Închideam ochii şi mă vedeam purtat de amintiri pe cărările altei vieţi, a unei vieţi care părea a nu fi fost a mea niciodată, într-atât nu mă regăseam în amintirile despre viaţa mea de altădată. Parcă pierdusem conştiinţa identităţii mele personale, în acela ce fusesem altădată, ca şi când trăisem într-o altă viaţă, pe altă galaxie, sub alţi sori.

Simţeam cum parcă deznădejdea dădea târcoale curajului şi încrederii în puterile mele, subminând parcă şi speranţa mea în puterea şi ocrotirea lui Dumnezeu, singurul sprijin în pustiul în care mă găseam. Simţeam cum parcă se furişa tiptil în sufletul meu şi încerca să pună stăpânire pe voinţa mea ideea renunţării la orice nădejde salvatoare. Gânduri negre şi calcule străine de mine cel de altădată mă ademeneau cu promisiunea lor de a mă ajuta să-mi scurtez agonia, sfârşitul neputând fi decât unul: moartea mea în cine ştie ce chinuri groaznice.

De aici şi până la abdicarea mea totală de la orice rezistenţă morală şi de la orice speranţă în ceva salvator, nu mai era decât la un pas. Împăcarea cu ideea scurtării suferinţelor fizice, printr-un gest care ar pune punct în mod fulgerător acestui calvar, punea din ce în ce mai mult stăpânire pe mintea mea. Ajunsesem să mă gândesc să arunc 2-3 zile la rând apă pe cimentul rece, pe care apoi să mă culc dezbrăcat pentru ca astfel s-o termin în câteva zile, sau să declar o grevă a foamei nelimitată, singurul lucru salvator.

Aceasta începuse să fie condiţia mea morală şi acestea erau gândurile ce-mi dădeau târcoale, când frigul care se lăsase în vizuina mea mă anunţa că am intrat în luna octombrie.

În acelaşi timp însă respingeam ideea unui asemenea gest, pentru că el ar fi însemnat exact ceea ce îşi doreau şi duşmanii mei, adică ar fi însemnat ajutorul şi complicitatea mea tacită –cu un termen perojativ acest lucru ar fi fost egal cu semnătura mea prin care aş fi întărit procesul-verbal de constatare încheiat de Goiciu, şi anume, sinuciderea mea într-una din celulele închisorii de la Gherla. Dar mai presus de orice, acest gest ar fi însemnat că îmi arogam dreptul de a stinge scânteia divină, viaţa pe care mi-o dase Dumnezeu şi de care numai El avea dreptul să dispună.

O MELODIE SALVATOARE
În timp ce trăiam această luptă interioară, într-una din zilele sfârşitului de noiembrie s-a petrecut cu mine un fapt neaşteptat, care a avut darul să mă zguduie profund şi să fie pentru viitor o sursă de putere şi îndemn, încredere şi speranţă în puterea lui Dumnezeu. Faptul s-a petrecut într-o dimineaţă, imediat după ce gardianul efectuase numărătoarea şi eu mă aflam cufundat într-un moment de reculegere, pregătindu-mă pentru rugăciunea pe care mi-o făceam în fiecare dimineaţă.

În tăcerea desăvârşită în care îmi puteam auzi şi bătăile inimii în tâmple, s-a făcut auzită dintr-odată o melodie care mi se părea că pluteşte în aerul acelui mic cavou. M-am concentrat din ce în ce mai adânc, oprindu-mi până şi respiraţia pentru a asculta serafica melodie care parcă izvora din pereţi.

Ca un animal urmărit de pericolul morţii, fugeam de la un perete la altul cu urechea lipită de zidul rece, pentru a capta undele acelei melodii, pe care o auzeam pentru prima oară de când mă aflam acolo.

M-am apropiat de zidul gros, am lipit urechea de cărămida aspră şi rece, mi-am oprit respiraţia şi am ascultat; am ascultat îndelung pentru că nu-mi venea să cred că ceea ce se auzea putea fi ceva real şi adevărat. Putea fi numai iluzia auditivă, o muzică asemenea pe care o fac copacii într-un codru frământat de furtună, sau poate… poate –mi-am zis eu-, este urmarea îndelungatei uzuri morale datorită şocurilor prin care am trecut şi intensei lupte interioare dusă cu mine, contra mea şi chiar contra lui Dumnezeu.

Sau mai ştii –gândeam tot eu, continuând să ascult undele acelei muzici care mă vrăjise, sau mai ştii - poate aşa începe… începutul acelei stări care se cheamă…; dar mi-am oprit gândurile, continuând să ascult acea melodie care pentru mine, aici, constituia prima şi singura legătură cu viaţa din care ieşisem de aproape cinci luni de zile.

Am continuat să rămân cu urechea pe cărămida rece a zidului, ce mă ţinea lipit de el cu puterea de atracţie a unui magnet care îmi transmitea vibraţia acelei melodii serafice.

Realitate sau doar o simplă iluzie, oricum, această melodie însemna pentru mine legătura cu o lume, care chiar dacă ar fi fost doar imaginea transfigurată a unei lumi ireale, ea pentru mine era lumea viselor şi speranţelor mele la care nu am renunţat să mă gândesc şi pe care nu obosisem s-o caut pentru a o regăsi.

Dar în timp ce toate acele stări pe care le încercam erau generate de situaţia pe care o trăiam, între îndemnul la abandonare şi nădejdea care încălzea încă visele mele, am trăit brusc o stare de iluminare ca acelea pe care le încerci când asculţi sfatul unei voci interioare. Am realizat atunci că acea melodie serafică, nu era altceva decât muzica clopotelor de la bisericile oraşului Gherla.

Era acea muzică specifică bisericilor romano-catolice, a căror măreţie o constituie muzica corului de clopote, de toate mărimile şi pe toate tonurile.

Am continuat să rămân lipit cu urechea de zidul prin care se transmitea acel cor al clopotelor, până când, într-o totală stare de slăbiciune şi emoţie, am căzut în genunchi pe cimentul rece, în faţa acelui zid prin care am simţit transmis îndemnul şi puterea lui Dumnezeu. I-am adresat cea mai fierbinte rugă din viaţa mea, cerându-I iertare şi implorându-I sprijinul.

Cât voi fi stat acolo n-aş putea spune, dar ridicându-mă am strigat cu toată puterea ce o mai aveam: “Doamne, Dumnezeul meu, de-acum încolo sunt în stare să rezist până la marginile lumii !”.

Trăiam din plin miracolul clipei, care parcă turnase puteri hieratice în vinele mele. Ridicându-mă, mi-am scos un bocanc din picior şi m-am îndreptat spre cârligul acela de pe peretele din fund, pe care l-am smuls şi l-am aruncat în tineta cu murdărie. Am simţit atunci, cum parcă odată cu smulgerea lui, a fost alungată din preajma mea şi tentaţia satanică pe care o reprezentase. Trăiam acum o linişte interioară, ca aceea pe care o ai atunci când şti că mergi sigur spre capătul drumului ce îl ai de parcurs.

ALTE MICI VICTORII ÎN SPAŢIUL NIMĂNUI
Ceva mai înainte, într-una din zilele săptămânii ce trecuse, una din zalele pe care patru luni de zile le-am tot frecat, a cedat şi acum mă puteam folosi din plin de ambele mâini.

Continuam să rămân însă în aceeaşi stare de izolare, dar obişnuit cu asemenea situaţii îmi respectam cu sfinţenie programul zilnic, prin care căutam să umplu golul timpului, alungând singurătatea şi făcând un permanent exerciţiu al judecăţii, al memoriei, al vorbirii, aşa încât să nu mă simt niciodată singur. Desigur că nu este deloc uşor să faci acest joc al păstrării unui echilibru în stările psiho-intelectuale, în condiţiile în care nu ai niciodată la îndemână altceva decât volumul cunoştinţelor avute în diverse domenii repetându-le permanent. Din cauza frigului trebuia să mă mişc continuu ore de-a rândul, până când toropit de oboseală mă ghemuiam sub petecul de pătură şi visând la căldura frumoaselor zile de vară, cădeam într-un somn adânc, din care mă trezeam într-un tremur pe care trebuia să-l alung, luând de la capăt mişcarea.

Cu coada lingurii pe care o aveam am scobit zile şi nopţi de-a rândul mortarul dintre cărămizile zidului, ca să pot vedea de-a lungul acelui coridor până departe, la uşa pe care o auzeam că o descuie gardianul când venea la mine. Era şi aceasta o ocupaţie cu care îmi treceam timpul şi o mare satisfacţie când reuşeam să-mi lărgesc orizontul vizual până la uşa din fundul coridorului, pe care vedeam de-acum cine vine până la mine.

UN SEMN BUN : SUNT SCĂPAT DE LANŢURI


Către sfârşitul lunii noiembrie, într-una din zile, la o oră când de obicei nu avea de ce veni cineva la mine, am auzit descuindu-se uşa din fund şi privind prin “obiectivul lunetei” mele am văzut ofiţerul de serviciu şi un gardian care veneau spre mine. Eu vedeam fără să fiu văzut şi ajunşi în dreptul chepeagului, am văzut cum ofiţerul de serviciu scoate din buzunar un obiect metalic şi după ce deschide chepeagul, mă cheamă şi pe un ton aproape familiar îmi arată o cheie tubulară mică ca dimensiuni şi-mi spune că pot să-mi scot piuliţele cu filet de la brăţările cătuşelor de la mâini şi picioare. Mi-a spus cum să procedez, în ce direcţie să învârt cheia tubulară şi au plecat spunându-mi că vor veni să le ia când vor aduce masa de prânz. Am considerat acest lucru ca un semn bun şi m-am aşezat jos pe ciment începând anevoioasa operaţie. Desigur că având mâinile libere, lucru pe care ei nu aveau de unde să-l ştie, puteam să lucrez în voie cu cheia pe care mi-au adus-o, însă lucrul era destul de greu din cauză că odată cu trecerea celor 5 luni de zile, filetul acelor piuliţe ruginise şi opunea rezistenţă. Pe cele de la mâini le-am scos destul de uşor, cele de la picioare însă m-au chinuit ore în şir, până la urmă însă le-am aruncat grămadă lângă baza zidului unde ascultasem corul clopotelor. Cu una din brăţările cătuşelor am săpat adânc în tencuiala zidului, o cruce enormă, dând jos toată tencuiala şi săpând şi jumătate din grosimea cărămizii.

Era crucea –ziceam eu- reper, pe care o voi căuta-o, semn al mărturiei suferinţelor îndurate în locul acela blestemat unde fusesem zidit de viu. Dar şi această dorinţă –ca atâtea altele în trecut- va rămâne şi ea o simplă dorinţă, de care cruzimea realităţilor nu va ţine seama.

Odată scăpat de lanţurile pe care le-am purtat atâta amar de vreme, mă simţeam în stare să suport cu multă putere şi speranţă realitatea pe care o trăiam. Începând din clipa aceea, când corul clopotelor mi-a făurit parcă aripi de vis şi speranţe, viaţa mea s-a schimbat, încât atunci, în prag de iarnă, trăiam zorii primăverii unui sfârşit bun al acestui calvar.

Clipa aceea am socotit-o de bun augur, am socotit-o ca pe cel mai înalt pisc al muntelui suferinţei pe care l-am urcat, de unde acum trebuia să cobor spre câmpiile dătătoare de speranţă şi viaţă.

A RĂSĂRIT SOARELE ŞI PESTE VIAŢA MEA
În timp ce un început de echilibru interior era pe cale să se restabilească în sufletul meu, un alt fapt deosebit avea să aducă pentru mine un adevărat mesaj de la lumea din care fusesem smuls.

Era ziua de Sf. Nicolae şi mă aflam în clipa rugăciunii de dimineaţă, când ofiţerul de serviciu însoţit de gardianul din tura respectivă mi-au adus bucata de turtoi. La câteva minute după plecarea lor, m-a luat prin surprindere zgomotul unor paşi de bocanci, care se auzeau undeva deasupra plafonului celulei mele, plafon care era foarte înalt şi de unde niciodată nu am auzit vreun zgomot. Şi, ca şi atunci în clipa corului clopotelor, un fior m-a străbătut, inima a început să bată cu putere de parcă ar fi simţit inima altcuiva acolo sus.

Cu respiraţia oprită am ascultat îndelung zgomotul paşilor care se înmulţeau şi la un moment dat pe acela care îl fac paturile de fier trase pe cimentul unei celule. Nu am ştiut niciodată că acolo, deasupra mea, se afla o celulă nelocuită, lăsată goală în mod special ca să nu iau legătura cu cei ce s-ar afla în ea.

N-am mai rezistat şi ceva ca un resort m-a împins spre un perete în care am început să bat din toate puterile.

Am bătut la disperare cu un bocanc scos din picior, făcând semnul în morse al SOS-ului. Umblam ca un leu în cuşcă, transpirasem de efortul făcut şi de teama ca nu cumva să dispară cei de acolo înainte de a fi luat legătura cu ei. Mi-am dat seama că acolo sus, zgomotul era asemănător cu ceea ce se întâmplă când se aranjează paturile metalice într-o celulă nelocuită şi că oricât aş bate eu de tare nu voi fi auzit de aici de jos, pentru că bătăile mele în perete erau acoperite de zgomotele făcute de ei, acolo sus.

Cu urechea la pândă, am urmărit orice mişcare până când, târziu după masă, s-a făcut linişte, mişcarea s-a potolit şi atunci am încercat din nou să stabilesc o legătură cu sufletele de sus.

Am rezemat de perete somiera metalică, m-am urcat pe ea ca să pot fi mai aproape de tavan şi m-am întins atât de mult încât am ajuns să ating numai cu nodul degetului inelar de la mâna dreaptă, plafonul de deasupra mea. Am bătut în morse litera semnului întrebării, semnul convenţional al necunoscuţilor (semnul întrebării) şi după câteva repetări, mi-a răspuns de acolo de sus, cu aceleaşi bătăi, necunoscutul către care acum se îndrepta gândul şi sufletul meu. Mi-am dat seama imediat că acolo se află un experimentat al alfabetului morse, un deţinut cu stagiu vechi în puşcăriile comuniste.

Pentru că stam într-un echilibru precar acolo la înălţime, am bătut în morse spunându-i că întrerup 2 minute, după care voi relua convorbirea. Am coborât de pe somieră, şi fără nici cea mai mică pauză am reluat convorbirea, spunându-i care a fost cauza întreruperii.

Era un tânăr inginer pe numele lui Aurel Vlaicu, originar din comuna Călăţele, jud. Cluj. Spunându-i cine sunt, mi-a răspuns că a auzit de mine prin alţi deţinuţi pe care i-a întâlnit, dar ştia că sunt la Aiud şi nu înţelegea de ce mă aflu aici. I-am spus că nu ştiu unde mă aflu, dar mă găsesc din luna iulie, explicându-i ce s-a întâmplat la Aiud şi cum am ajuns aici, cei 13 deţinuţi legionari pedepsiţi. I-am mai spus că de când mă aflu în acest loc necunoscut, într-o celulă unde am fost zidit, nu ştie nimeni de mine şi nici eu de cineva. El venise cu un lot de deţinuţi de la mină, trimişi la Gherla pentru a lucra în fabrică. Vorbea atât de curent şi rapid în morse, încât noi puteam să ne comunicăm în mare vieză tot ce gândeam.

Mi-a spus că mai era cu un alt tânăr, arestat în 1948 cu loturile de elevi din Alba Iulia, Nicu Haţeganu şi părintele Constantin Sârbu de la biserica de la Bariera Vergului din Bucureşti, pe care eu îl cunoscusem prin 1953 în Jilava. Aurel era un băiat foarte energic şi curajos şi m-a rugat să-i spun ce s-a petrecut la Aiud, cum de am ajuns la Gherla şi de ce şi de când sunt izolat acolo.

După ce i-am relatat întâmplările în legătură cu greva de foame de la Aiud, i-am comunicat cum am ajuns în zarca de la Gherla, ca şi împrejurările în care într-o bună zi am dispărut din “zarca” şi am fost izolat în acest loc în care nu ştiu unde mă aflu.

M-a asigurat că de acum înainte vor fi prezenţi permanent cu mine, vom vorbi în fiecare zi şi că mă vor informa în legătură cu tot ceea ce vor putea auzi că se întâmplă în “zarca” de la Gherla. Părintele Sîrbu, care mă cunoscuse în Jilava şi care a fost foarte impresionat de situaţia în care mă aflam, mi-a comunicat că el va face în fiecare dimineaţă o rugăciune pentru ajutorul şi pentru ocrotirea mea.

Începând de la Sf. Nicolae –6 XII 1957-, aş putea spune că răsărise soarele şi peste viaţa mea ; pentru că oricât era de greu acolo unde mă aflam, eram în permanentă legătură cu cineva care ştia de existenţa mea şi chiar dacă aş fi dispărut cândva definitiv ar fi putut depune mărturie în legătură cu timpul, locul şi situaţia în care m-am aflat, acolo la Gherla.

Programul meu zilnic era acum aşa plin, încât nu ştiu cum zburau zilele, pentru că Aurel Vlaicu vorbind tot aşa repede ca şi mine în morse, ne puteam întreţine ore întregi, povestindu-ne toate câte ni s-au întâmplat în viaţă. L-am pus la curent cu cele petrecute la Aiud şi cu transferul celor 13 deţinuţi în “zarca” de la Gherla, rugându-l să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a afla ceva în legătură cu cei din “zarca”, cărora să le transmită că sunt destul de sănătos şi în viaţă.



La un moment dat (prin februarie 1958) m-a făcut atent că vrea să-mi comunice un gând şi o hotărâre pe care au luat-o. Se gândiseră ca ei trei să intre în greva foamei, anunţându-l pe Goiciu că ştiu de mine şi cunosc situaţia mea, precum şi intenţia lui de a mă extermina, cerându-i să mă scoată din starea de izolare în care mă aflam.

Bineînţeles că m-au mişcat sentimentele lor de solidaritate cu suferinţa mea şi răspunderea riscurilor pe care şi le asumau, dar nu am fost de acord cu hotărârea lor şi i-am rugat să nu facă aşa ceva pentru că mi-ar înrăutăţi şi mai mult situaţia, că Goiciu, în pornirea lui furibundă, ar fi fost în stare să termine cât mai repede cu mine. M-au ascultat şi au renunţat, urmând să aşteptăm împreună desfăşurarea evenimentelor. Pentru eventualitatea mutării lui din celula în care se afla, l-am rugat să-l înveţe morse şi pe tânărul Haţieganu, aşa încât, dacă el ar fi fost scos, acolo să rămână celălalt care să ţină legătura cu mine. Într-o săptămână Nicu Haţieganu a putut vorbi normal în morse cu mine. Totodată noi experimentam şi reuşisem să ne auzim perfect şi în fonie, adică aplicând gamela pe perete şi vorbind pe peretele ei, cu mâna pâlnie la gură, încât gamela respectivă făcea oficiul de receptor şi transmiţător în acelaşi timp. Cu părintele Sîrbu, care nu cunoştea alfabetul morse, aveam o jumătate de oră de convorbire în fonie, după acest sistem.

Lucrurile au continuat să se desfăşoare în limitele normalului, încât nici unul dintre ei nu a fost mutat din celulă şi aş putea spune că începând de atunci, din ziua Sf. Nicolae, trecând peste marile sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou, ne-am simţit toţi ca într-o familie regăsită şi închegată aici în infernul de la Gherla.

Ei mă ţineau la curent şi cu starea vremii, încât într-o bună zi mi-au comunicat că zăpada dispăruse definitiv şi că soarele primăverii bătea în obloanele ferestrelor celulelor.

Îmi amintesc că a fost 1 aprilie 1958, când dis-de- dimineaţă am fost chemat urgent la perete de Aurel care mi-a comunicat că din “zarcă” sunt aduşi în curtea interioară a închisorii grupuri de câte 20-30 din deţinuţii care fuseseră aduşi cu mine de la Aiud, şi după un control personal erau urcaţi în maşina dubă a puşcăriei, care dispărea cu ei pe poartă.

Mi-am dat seama că nu putea fi altceva decât reîntoarcerea la Aiud şi că deşi normal ar fi fost să cred că voi pleca şi eu, păstram totuşi o îndoială în suflet gândindu-mă şi cunoscând cât de mare şi adâncă era ura şi răzbunarea celor care mă izolaseră aici.

Ei continuau să mă ţină la curent cu operaţiunea plecării celor din “zarcă”, comunicându-mi în cele din urmă că ultima dubă cu 30 de inşi, însuma numărul total al celor care au fost în “zarcă”. După plecarea celei de-a treia dube, după ce îi număraseră pe toţi, văzând că pe mine nu mă scoate de aici, am simţit cum o tristeţe adâncă se reflecta până şi în felul în care continuau să bată morse, încurajându-mă că până la urmă va trebui să fiu scos şi eu din izolare.

EU AM FOST DECLARAT MORT ÎN SPITALUL

VĂCĂREŞTI


Voi întrerupe pentru moment în acest punct relatarea mea pentru a vă reda sentimentele pe care le trăiam în acele clipe, dar mai ales pentru a vă povesti ceea ce nu am ştiut nici eu, nici cei din “zarca” de la Gherla, decât după ce am ajuns înapoi la Aiud, -nu am ştiut, zic, ceea ce s-a petrecut în “zarca” din Gherla după dispariţia mea în condiţiile în care v-am spus.

La o săptămână de zile după dispariţia mea din “zarca” de la Gherla, cei care rămăseseră acolo s-au sesizat de această dispariţie şi pentru ca să oblige Procuratura să le dea un răspuns în legătură cu soarta mea, au declarat greva foamei şi au cerut administraţiei închisorii să stea de vorbă cu un reprezentant al Procuraturii de la Cluj. După câteva zile de discuţii şi tergiversări, într-o dimineaţă s-au prezentat în “zarca” de la Gherla doi procurori în civil, care legitimându-se (pentru ca să dea o cât mai mare aparenţă de adevăr), au spus că sunt însărcinaţi să discute problema grevei în care se aflau cei din “zarca” de la Gherla.

Li s-a comunicat că motivul acţiunii de protest cu greva foamei este faptul dispariţiei mele, care nu le este indiferntă pentru că ceea ce mi s-a întâmplat mie se poate întâmpla mâine fiecăruia dintre ei, încât vor ca să fiu readus în mijlocul lor, acolo de unde am fost răpit. În prima zi cei doi procurori au dat răspunsuri evazive, pentru ca a doua zi, sub pretextul că au trebuit să se informeze îndeaproape, le-au comunicat celor din “zarca” din Gherla că zadarnic vor continua greva foamei pentru că nu mă pot învia pe mine, deoarece, citez: “dl. Nae Cojocaru a decedat în spitalul închisorii de la Văcăreşti, în urma unui TBC galopant pe care l-a făcut”. Au plecat, iar cei din “zarca” a doua zi au încetat greva ca fiind fără obiect. Părintele Berghianu şi părintele Grebenea au făcut rugăciuni, unii au ţinut o zi de post în amintirea mea şi cu asta, încă unul s-a adăugat la nenumăratele zeci de mii şi odihneşte fără cruce prin cimitirele fără de număr ale puşcăriilor din ţară.

AM IEŞIT DIN VIZUINĂ


Mă reîntorc la punctul în care am întrerupt relatarea mea, atunci când Aurel Vlaicu mi-a comunicat că ultima maşină-dubă cu cei din “zarcă”, a ieşit pe poarta închisorii.

În timp ce îmi făcea această comunicare, am auzit descuindu-se lacătul uşii coridorului, am întrerupt brusc convorbirea, m-am apropiat de gaura făcută de mine şi am văzut cum se apropiau de celula mea doi inşi, unul având în mână un târnăcop.

Ajunşi în faţa dreptunghiului de pe peretele ce dădea în coridor, cel cu târnăcopul a tras câteva lovituri într-un punct de unde au început să cadă cărămizile una după alta şi să se caşte un gol prin care a pătruns înlăuntru la mine lumina de pe coridor. Când a fost smuls şi chepeagul de lemn pe unde primisem apa şi mâncarea timp de 9 luni de zile, cel care rămăsese singur în faţa acestei spărturi, -căci celuilalt îi făcuse semn să plece-, privind îngrozit la mine m-a întrebat de când mă aflu acolo şi cine m-a băgat.

Spunându-i că mă aflu acolo de 9 luni de zile din ordinul maiorului Goiciu care m-a băgat aici cu gândul criminal de a mă ucide, am spus că şi el este complice la acest act criminal, dar pentru că este omul pe care l-a trimis Dumnezeu să mă scoată la lumină, vreau să nu-l uit niciodată şi l-am rugat să-mi spună numele; era lt. major din cadrele închisorii, ardelean, de origine din ţara moţilor. Mi-a spus în continuare că el a primit astăzi ordin să mă scoată de aici, să mă bărbierească în vederea plecării mele înapoi la Aiud. Abia atunci am fost sigur că surghiunul meu s-a sfârşit şi că voi părăsi definitiv vizuina în care am trăit. Securistul m-a lăsat singur pentru 10 minute, a plecat şi a venit cu o maşină de tuns şi cu un brici. După ce mi-a tuns barba, care nu putea fi bărbierită dintr-odată, m-a tuns şi pe cap şi apoi m-a bărbierit. Bineînţeles că profitând de faptul că era singur şi curios să ştie cine sunt şi ce mi s-a întâmplat, i-am povestit întreaga tragedie din închisorile pe care şi el, împreună cu alţii, le păzeşte şi unde se petrec orori ca aceasta pe care o vedea şi el şi cu ochii.

La sfârşit mi-a spus că are ordin să mă ducă în curtea interioară, într-un beci în care voi aştepta sosirea dubei care vine de la gară şi în care el mă va însoţi până la triajul unde se află vagonul-dubă în care se găsesc ceilalţi, de pe “zarcă”.

Într-adevăr, după ce am coborât în curtea interioară a închisorii m-a condus într-un beci unde trebuia să aştept reîntoarcerea dubei de la gară. M-a întrebat ce vreau să îmi aducă de mâncare. I-am cerut doar o gamelă cu ceai şi o bucată de pâine. S-a reîntors imediat cu două pâini, o gamelă cu arpacaş şi una cu ceai. Am băut ceaiul şi am luat cu mine cele două pâini. După sosirea dubei, am fost scos din acel beci, ofiţerul a luat loc în cabina din faţă, iar eu am fost băgat în dubă între doi gardieni. Ajuns în triajul gării, am coborât, am trecut printr-un cordon de miliţieni şi câini de poliţie, spre vagonul dubă. Undeva, într-un punct lateral se afla Goiciu cu statul său major, care supraveghea operaţiunea îmbarcării.

Urcat în vagonul-dubă, comandantul vagonului, un căpitan de Securitate, m-a apucat de braţ şi cu o voce şoptită mi-a spus că rămân aici, într-o cuşetă mică care se afla imediat în dreapta scării vagonului, cu rugămintea să fiu înţelegător că are dispoziţie să nu se ştie că mă aflu şi eu în acest transport, lucru pe care pentru început nu l-am înţeles, deşi bănuiam care era jocul lui Goiciu.

Am intrat în cuşeta aceea în care se aflau bagajele celorlalţi, care bineînţeles nu ştiau de existenţa mea, dar de care vor lua act la numai o jumătate de oră după plecarea vagonului-dubă din gara Gherla spre Aiud.

ÎNTOARCEREA PLĂIEŞILOR
Legendă sau adevăr, însă Cetatea Neamţului stă dreaptă mărturie pentru rezistenţa eroică a acelei mâini de plăieşi moldoveni din Cetatea Neamţului, care asediaţi de o întreagă armată duşmană au rezistat datorită credinţei lor în Dumnezeu şi în dreptatea cauzei sfinte a Moldovei.

Dacă atunci şi acolo, plăieşii din Cetate au înscris o pagină de glorie nepieritoare în istoria Moldovei, îndrăznesc să afirm cu modestie că şi acum aici, în inima Ardealului –la Gherla -, strănepoţii lor au scris şi ei un rând măcar în trista istorie de azi a neamului românesc.

Mi-am permis să fac această comparaţie –păstrând însă proporţiile impuse de obiectivitatea istoriei-, numai pentru a înfăţişa cititorului acestor rânduri adâncimea suferinţei pe care am cunoscut-o în cele 12 luni de zile, în zarca Gherlei.

Şi acum mă reîntorc la vagonul-dubă din triajul gării Gherla, unde cei 113 zarchişti aşteptau semnalul întoarcerii acolo de unde cu 12 luni în urmă, fuseseră alungaţi. Primul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a aranja într-o anumită ordine bagajele celorlalţi, găsite acolo, în aşa fel încât să-mi pot face şi eu un culcuş din care să fiu în stare să stabilesc un sistem de legătură cu cei care se aflau în compartimentul vecin.

Cât timp vagonul se afla încă pe o linie de triaj nu puteam să stabilesc nici un fel de legătură cu cei care erau lângă mine, pentru că s-ar fi auzit bătăile în Morse în scândura despărţitoare. Aşteptam deci manevra de cuplare cu garnitura trenului ce trebuia să ne ducă spre Aiud.

Afară se înserase şi peste puţin timp întunericul cu care eram obişnuit, căzuse peste cuşeta în care mă aflam. Cu toate că eram în imediata apropiere a securiştilor care aveau consemn special să împiedice orice legătură dintre mine şi cei care se aflau în vagonul-dubă, puterea şi dorinţa mea de a-i face să ştie că sunt acolo lângă ei m-a făcut să ignor orice pericol. Vocea suferinţei lega cu puteri nebănuite destinele noastre, încât nemaiputând rezista, am făcut semnalul de chemare. Cel cu care am vorbit primul, a fost un vechi zarchist –Nae Stănescu-, care mi-a mărturisit mai târziu când l-am reîntâlnit că a fost atât de şocat de vestea că eu sunt cel care mă aflam alături de ei, încât n-a mai avut nici puterea necesară să comunice celor cu care era vestea de necrezut. După ce însă s-a convins că eu sunt cel cu care vorbea, s-a liniştit şi am putut continua discuţia prin alfabetul morse.

Cât timp însă vagonul nostru se afla pe o linie de triaj, nu puteam discuta în amănunt tot ceea ce ne-ar fi interesat.

Înainte ca trenul să pornească din Gherla, comandantul vagonului-dubă –cpt. de securitate-, a făcut numărătoarea. Îl auzeam trecând pe la fiecare compartiment, deschizând vizeta, numărând cu voce tare. Pe mine m-a lăsat ultimul. Stam cu urechea la pândă, prinzând toate zgomotele gării şi şoaptele din vagon.

Nu mult după aceea, un fluier scurt, o smucitură din legăturile de fier şi trenul s-a pus în mişcare. Sosise momentul să pun în funcţie postul de “emisie-recepţie”. La circa o jumătate de oră după plecarea trenului, comandantul vagonului-dubă a aranjat în spaţiul dintre cele două jumătăţi ale vagonului o măsuţă pe care urma să fie tăiate porţiile de pâine pentru întreg efectivul de deţinuţi. Am auzit cum s-a dus la compartimentul alăturat mie, a deschis vizeta şi a întrebat cine se oferă să facă acest oficiu.

Nae Stănescu, cel cu care vorbisem ceva mai înainte, s-a oferit să facă el acest serviciu, vorbind cu voce tare ca să fie auzit de toţi şi spunând că el are Academia Comercială, unde a studiat marxismul şi se pricepe mai bine ca oricine la operaţiunile de împărţire a bunurilor materiale. A făcut acest lucru în scopul de a fi auzit de mine. Masa pe care urma să facă această operaţie se afla la 2 metri de uşa cuşetei mele şi în timp ce lucra avea grijă să-i spună şi securistului, istoria nefericitei noastre odisei, din închisoarea de la Gherla.

Eu auzeam totul şi când Stănescu a terminat operaţia pe care a avut-o de îndeplinit, s-a adresat securistului spunându-i că acum are şi el o rugăminte şi anume, acela de a-l lăsa să deschidă vizeta de la cuşeta în care mă aflam eu, pentru a-mi strânge mâna şi a mă săruta, căci ştie că eu mă aflu acolo.

Securistul a căutat să-l convingă că nu-i adevărat, dar l-am auzit pe Stănescu asigurându-l de toată discreţia lui sub rezerva cuvântului de onoare, că nu se va auzi nimic de această întâmplare.

A fost un moment psihologic greu şi complicat, din care comandantul vagonului a ştiut să iasă printr-o lăudabilă măsură de tact. Avea consemn strict să nu se afle de existenţa mea de către ceilalţi, pe timpul acestui parcurs, dar nu şi-a putut închipui că lucrurile vor lua o asemenea întorsătură, încât secretul pe care trebuia să-l păstreze, să devină cunoscut de întreg vagonul-dubă.

În urma asigurărilor care i s-au dat că va fi în afara oricărui pericol până ajungem la Aiud, a înţeles să deschidă vizeta cuşetei mele, să-l lase pe Stănescu să-mi strângă mâna şi să-i comunic scurt, bineînţeles, ce mi se întâmplase în tot acel răstimp de când fusesem răpit din izolarea de la zarcă. Am auzit după aceea cum a trecut pe la toate celelalte compartimente, comunicându-le tuturor reapariţia mea, însoţită însă de rugămintea de a nu fi comentată.

Comandantul vagonului, după ce a distribuit raţiile de pâine, a venit la cuşeta mea rugându-mă să-i spun cine suntem noi cei din acest vagon dubă, de ce suntem trimişi la Aiud şi ce mi s-a întâmplat, că ceilalţi deţinuţi au fost atât de mişcaţi la vestea că exist încă. A rămas îndelung de vorbă cu mine şi desigur că i-am relatat tragismul situaţiei noastre, cu toate urmările lui. M-a ascultat într-o tăcere adâncă, cu ochii mari deschişi, în fundul cărora am putut citi compasiune, neputinţă, dar mai ales jena aceea, pe care mi-a mărturisit-o, că slujeşte un asemenea sistem, dar că el se bucură de faptul că nu are pe conştiinţă sângele sau suferinţa altora.

Eu am continuat să vorbesc după aceea chiar în fonie prin peretele compartimentului cu cei de lângă mine, cărora le-am domolit setea curiozităţii de a şti ce se petrece cu mine din iulie 1957 până la 1 aprilie 1958, spunându-mi şi ei, la rândul lor, că după dispariţia mea au făcut o grevă a foamei pentru a li se spune unde mă aflu şi după 2-3 zile li s-a comunicat că am fost transportat în spitalul închisorii de la Văcăreşti, unde am murit. Au încetat greva, s-au rugat pentru sufletul meu şi au aşteptat în continuare desfăşurarea evenimentelor.

A doua zi, pe la orele 16, pe o ploaie din acelea de primăvară care turna cu găleata de sus, am sosit şi noi în gara Aiudului. Vagonul nostru a fost desprins de garnitura trenului cu care am venit şi împins undeva pe o linie de triaj, unde am aşteptat până târziu, după ce s-a înserat.

Când întunericul a cuprins şinele de cale ferată care străluceau la lumina felinarelor ca nişte şerpi uriaşi, un freamăt de paşi m-a smuls din toropeala somnului în care căzusem şi am auzit cum uşa vagonului a fost trasă cu putere.

Simţeam cum oamenii începuseră să coboare din vagon pentru a fi transportaţi cu duba închisorii. Trecând pe lângă mine, unul câte unul bătea în mod discret cu degetul în uşa cuşetei mele, semnul salutului şi al dragostei lor, lucru care îmi încălzea inima chinuită de dorul de a-i revedea şi de nerăbdarea de a ajunge acolo, în închisoarea de la Aiud, ca şi când aş fi ajuns acasă la mine, acolo departe, unde nu ştiam dacă mă mai aşteaptă cineva.

Acel “acasă” de odinioară, pe care-l rosteam doar în visele noastre de noapte, era înlocuit acum de această hidoasă închisoare pe care –paradoxal dar adevărat - o doream şi o iubeam ca pe o adevărată casă a noastră. S-ar fi putut să fie şi aceasta un soi de dedublare şi de deformare generată de prea multa şi îndelungata suferinţă prin care trecusem, încât ca printr-o oglindă magică ne vedeam făcând parte din inventarul întregului ei décor.

N-am ştiut când a trecut ultimul pe lângă mine, că deodată, la comanda unei voci care se afla lângă cuşeta mea, cheia s-a răsucit, uşa s-a deschis şi în faţa mea a apărut col. Coller, însoţit de ajutorul lui, maiorul de securitate Ioaniţescu.

Pe un ton ca acela pe care îl ai atunci când te bucuri de sosirea unui oaspete dorit, mi-a spus bine am venit, la care se înţelege că i-am răspuns pe acelaşi ton calm şi indifernt: “Cât de mică-i lumea aceasta, d-le colonel Coller, că niciodată nu ştie omul cu cine se poate întâlni după primul colţ de stradă !”

Cu firea lui “isteaţă”, de om ce făcea parte din lumea celor cu un “al şaselea şimţ”, s-a făcut că nu sesizează aluzia mea, dar mai ales insinuarea răspunsului meu. Mi-a spus să cobor că voi lua loc în maşina mică a închisorii, în care împreună cu ei doi voi merge la închisoare. Era o Skodă mică de care se folosea el, în calitatea pe care o avea. El, în faţă lângă şofer, eu în spate lângă maiorul Ioaniţescu.

Drumul scurt, a fost parcurs în câteva minute, timp în care el a ţinut să mă întrebe unde vreau să fiu cazat : în celular sau în zarca de unde plecasem, la care bineînţeles că i-am răspuns că dacă este la alegerea mea, între celular şi zarcă, voi merge acolo unde a hotărât el. N-a înţeles, sau s-a făcut că nu înţelege, fapt este că a tăcut în clipa când poarta principală a închisorii s-a deschis şi am trecut în curtea interioară.

Am coborât şi am fost luat în primire de ofiţerul de serviciu, unul din cadrele vechi ale închisorii, care cunoştea povestea noastră şi mă cunoştea personal şi pe mine. M-a invitat în camera ofiţerului de serviciu de la poarta întâia, unde am rămas în compania unui sergent major, el făcându-se nevăzut. Am înţeles că trebuia să primească ordinele de rigoare.

După circa un sfert de oră a revenit, m-a rugat să-l urmez spre curtea interioară a închisorii.

Afară era întuneric şi în liniştea acelei nopţi colosul celularului mare se profila pe cerul de plumb, ca un balaur cu sute de ochi acoperiţi de pleoapele grele ale obloanelor căzute peste ferestrele celulelor, care cu un an în urmă se scuturaseră şi ele pentru o clipă, ca un vis urât.

DIN IZOLAREA DE LA GHERLA,

ÎN IZOLAREA BECIULUI DE LA AIUD
Pe ceilalţi camarazi ai mei îi înghiţise parcă întunericul nopţii şi în cine ştie ce celule se întâlniseră cu cei rămaşi pe loc sau alţii dintre ei prin cine ştie ce izolări îşi domoleau oboseala atâtor emoţii prin care trecuseră.

Am pornit de la poarta întâia, încadrat între ofiţerul de serviciu şi un gardian care mergea în urmă, spre curtea interioară a închisorii. Spre surprinderea mea însă, am constatat că în loc s-o apucăm spre stânga, pe drumul ştiut spre zarcă, am luat-o la dreapta, spre celularul mare. Mare a fost bucuria mea la gândul că aflându-mă în celular, mă voi simţi şi eu ca într-o familie şi voi scăpa de izolarea în care permanent am fost ţinut. De scurtă durată a fost însă această bucurie, pentru că intrând pe uşa mare de la parter, ofiţerul de serviciu a făcut un semn şefului de schimb de la care a primit o cheie şi în loc să fiu condus spre una din sutele de celule ale celor patru niveluri, am fost luat de braţ şi dirijat spre stânga, unde se afla o uşă pe care acesta a descuiat-o. Înainte de a coborî scările în beciul celularului, dându-mi seama că voi fi băgat într-una din cele patru izolări pe care le cunoşteam, m-am oprit şi l-am întrebat ce înseamnă aceasta.

Ofiţerul de serviciu mi-a spus că are ordin ca până mâine dimineaţă să rămân într-o celulă de izolare de la beci, dar că dimineaţa va veni tot el şi mă va lua de aici spre a mă duce într-o celulă obişnuită.

Mi-am dat seama că colonelul Coller, de teama de a nu greşi, trebuia să ceară dispoziţii superiorilor săi, privind regimul în care trebuia să rămân, lucru care s-a constatat a fi adevărat până la urmă.

Mă aflam singur în tot beciul cu izolările de sub celular şi după aprecierea mea mă găseam chiar sub una dintre primele trei celule ale parterului, de pe latura scurta-vest. De obicei era întuneric tot timpul în acele celule, însă ofiţerul de serviciu mi-a instalat seara un bec.

M-am aşezat pe marginea patului de fier şi priveam mucegaiul de pe pereţi, păianjenii care atârnau din tavan şi şoriceii care intrau şi ieşeau prin spaţiul liber de sub partea de jos a uşii. Am cercetat cu privirile şi am ales locul cel mai potrivit unde ar trebui să încerc mâine dimineaţă să iau legătura cu cei de deasupra. M-am aşezat peste o pătură existentă acolo pe acel pat de fier, mi-am agăţat trăistuţa cu bucata de pâine ce o mai aveam, m-am întins şi am pornit în lunga călătorie a unui somn fulgerat de scurte coşmaruri, din care mă trezeam transpirat. Într-un târziu am renunţat să mă mai culc pe balotul rece al patului de fier şi mă distram privind şoriceii care se apropiau pentru a primi cu lăbuţele lor firmiturile din pâinea pe care le-o aruncam. Aşteptam cu nerăbdare ora 5 dimineaţa, când toacele de fier dădeau deşteptarea şi când întreg celularul mare se trezea din somnul în care căzuse cu 7 ore înainte.

Cu urechea atentă la orice zgomote, în liniştea adâncă a beciului am auzit paşi de bocanci şi mi-am dat seama că exact deasupra mea se afla o celulă în care oamenii se treziseră. Plafonul era jos, încât urcat pe pat puteam bate foarte comod. Din cauza forfotei de dimineaţă, cei de deasupra au recepţionat târziu bătăile mele, mai ales –aşa cum mi-au spus după aceea -, nu mai fusese de mult timp cineva la beci.

Primul cu care am vorbit a fost dr. Zeana, un macedonean pe care-l cunoşteam personal de afară, tatăl său fiind tot medic. Surprinşi şi emoţionaţi de prezenţa mea acolo, ei n-au avut de unde şti că în noaptea aceea cei 113 deportaţi la Gherla, sosiseră înapoi la Aiud. Le-am povestit în mare unde am fost, ce ni s-a întâmplat şi i-am rugat să comunice vestea sosirii noastre (şi că eu mă aflu acolo), pentru a lua cunoştinţă întreg celularul de sosirea noastră înapoi la Aiud.

Dimineaţa, am cerut ofiţerului de servicu să fiu scos la raportul colonelului Coller, pentru a-mi comunica cauzele menţinerii mele în continuare în situaţia de izolare şi mai ales condiţiile de beci. Gardianului care a venit la ora 7 să facă apelul i-am solicitat dorinţa mea, spunându-i că am de comunicat oficial şi confidenţial lucruri extrem de importante (aceasta pentru a stârni curiozitatea şi de a fi mai sigur că vor veni).

Într-adevăr, imediat după terminarea apelului, ofiţerul de serviciu care luase în primire, a venit la beci. Era vechi la Aiud, mă cunoştea şi era un om mai accesibil decât alţii. I-am comunicat dorinţa mea, însoţită în acelaşi timp de hotărârea pe care am luat-o să declar greva foamei până la soluţionarea problemei mele. A trecut dimineaţa, am refuzat masa de prânz şi într-un târziu spre seară am auzit cum se descuie lacătul de la uşa beciului şi în faţa celulei mele a apărut Coller, însoţit de dr. Marinescu, medicul oficial al închisorii.

Coller mi-a spus că m-am grăbit, pentru că măsura izolării mele porneşte de la el şi că a trebuit să raporteze ierarhic situaţia mea, cum de altfel a făcut şi acum, după ce aflase hotărârea pe care am luat-o, mi-a comunicat că avea dispoziţii să fiu consultat de doctorul închisorii, cu care voi pleca chiar acum la spital în acest scop, de unde ofiţerul de serviciu are ordin să mă conducă înapoi la zarca de unde am plecat anul trecut.

Dar înainte de a se întâmpla ceea ce mi-a comunicat, mi-a spus că, aşa pentru poziţia lui de comandant al închisorii, vrea să-i fac plăcerea să mănânc ceva înainte de a pleca de aici de la beci, adică să încetez greva foamei. Am înţeles că poate vrea să-şi facă un titlu de glorie din faptul că el m-a scos din greva foamei şi i-am dat cuvântul că de îndată ce voi ajunge înapoi în zarcă voi înceta greva. Am plecat însoţit de el la spital, unde mi s-a făcut vizita medicală, după care am fost dus în zarcă, unde –culmea întâmplării -, am fost băgat exact în celula 49 din care plecasem cu un an în urmă, în Săptămâna Mare a Paştilor din 1957.

Şi cu această întâmplare s-a încheiat odiseea unui an de zile, an în care evenimente, oameni, fapte, întâmplări s-au contopit într-un tot care n-ar încăpea nici în zeci de ani din viaţa normal trăită, a unui om.

SFÂRŞITUL UNEI DECADE DE SUFERINŢE, ÎNCEPUTUL UNUI NOU VAL DE ARESTĂRI.


Anul 1958 va marca în memoria istoriei închisorilor comuniste din România sfârşitul unei decade de când, de atunci din 1948, a început perioada marei prigoane cu valul arestărilor şi interminabilelor procese terminate cu condamnări care au costat viaţa atâtor zeci de mii de români, ale căror oase, până şi astăzi, putrezesc în acel vast cimitir de morminte fără de cruci, care este pământul ţării noastre româneşti.

Dar acest tragic sfârşit al unei decade de lacrimi şi moarte, care a lovit majoritatea familiilor din ţara noastră, va coincide cu începutul altui val de nenumărate arestări şi procese căruia i-au căzut victime o mare parte a intelectualilor ţării, care fie că scăpase arestărilor de până atunci, fie că executase câte o condamnare în răstimpul acestei decade, au fost acum din nou arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă.

S-au îngroşat din nou rândurile celor ce aveau să populeze puşcăriile, nume mai mult sau mai puţin cunoscute, care au constituit mândria generaţiilor trecute sau prezente de cărturari, ca scriitori, poeţi, filozofi, ziarişti, oameni de cultură şi artă, a căror crimă a fost aceea de a nu se fi putut “mula”pe patul lui Procust al “realismului socialist”. Nume de teologi, ca acelea ale episcopului Ghiuţă, părintele Sofian, Manta şi alţii, sau de critici literari, scriitori şi poeţi de mare valoare ca un Perpessicius, Voiculescu, Radu Demetrescu-Gyr, Ion Caraion, Valeriu Anania şi mulţi alţii, care împreună cu cei ridicaţi de prin domiciliile obligatorii au format ultimul mare val de arestaţi din trista şi criminala perioadă de guvernare a lui Gheorghiu-Dej.

Odată cu ei, intrau în puşcării ştiri din cele mai contradictorii cu privire la situaţia internaţională, care departe de a aduce încredere şi speranţă într-un viitor apropiat, făcea să fie mai adâncă şi mai confuză incertitudinea şi nesiguranţa, lucru care avea o influenţă nefastă asupra moralului şi rezistenţei vechilor deţinuţi.

Noi, cei 113 zarchişti, după un an de zile de surghiun la Gherla, am găsit aici o situaţie mai apăsătoare şi un regim mai greu chiar decât cel împotriva căruia ne ridicasem cu un an în urmă. Au continuat interminabilele anchete la care am fost chemat împreună cu alţii, Securitatea continuând să ne ameninţe şi să ne timoreze cu formarea unui proces în care să răspundem pentru cele petrecute atunci, scopul principal urmărit de ei fiind însă acela de a ne ţine într-o permanentă stare de nelinişte şi încordare, până când încet-încet totul a rămas undeva departe, pe pagina foii întoarse din calendarul vieţii anului trecut.

UMBRA ZĂRCII


Umbra zărcii se lăsase iarăşi peste viaţa noastră, nădejdea şi visul îngemănate cu tăcerea şi răbdarea fiindu-ne singurele pârghii de rezistenţă în marea de incertitudini pe care pluteam. Şi viaţa noastră se scurgea în ritmul în care poetul Radu-Gyr a redat, cum se poate mai plastic, condiţia sufletească a învinsului, spunând în versurile lui :

……

“Cum minte nădejdea şi visul,



Cum uşile se închid în zăvoare,

Voi n-aveţi cum să ştiţi cum învinsul

Se minte pe sine, urcând povârnişul

În crâncena lui încercare”

…..
Şi iarăşi orologiul acela al vechilor zarchişti de care v-am mai vorbit, va măsura din nou trecerea timpului după tipicul clepsidrelor cu care osândiţii la galere măsurau scurgerea clipelor în aşteptarea acelui sfârşit, care era doar unul singur : nemărginirea adâncurilor.

Mit sau realitate, scurgerea vremii prinsă în împletitura Penelopei, care înfrăţise aşteptarea cu trecerea anilor şi cu puterea dragostei pentru Ulise, a fost pentru noi mult mai mult decât a putut să însemne destinul sorocit de vraja ursitoarelor, în ceasul venirii noastre pe lume.

Aşteptarea este şi ea o mare virtute atunci când e pusă în slujba unui ideal.

A şti să aştepţi este un mare curaj, atunci când în bezna în care trăieşti nu se întrezăreşte nici cea mai mică licărire de speranţă.

Iată, legat de acest lucru, un exemplu despre ce înseamnă aşteptarea ca virtute şi curaj, care împreună cu răbdarea, confruntă veşnicia.

Îmi vine în minte acum un exemplu pe care regretatul profesor George Manu, (profesor de fizică nucleară), mi l-a spus, privind răbdarea cu care trebuie să aştepţi fără să descurajezi sau să capitulezi în faţa vitregiilor sorţii. Exemplul făcea parte dintr-o culegere de mituri nordice şi imagina un cub de granit, cu latura de 1 km., în care clipă de clipă, ani de ani, secole şi milenii de-a rândul o pasăre loveşte cu ciocul, până când reuşeşte ca întreg cubul de granit să dispară…

Aşadar nimic pe lume nu se poate compara cu veşnicia, în faţa căreia nimeni şi nimic nu rezistă; toate au un sfârşit, cum de altfel va avea şi situaţia în care ne aflăm, spunea el.

Exemplul e măreţ ca ideal, ca ideal care poate fi urmat însă numai până acolo unde el se mărgineşte cu puterea noastră de rezistenţă, cu viaţa noastră a cărei limită se termină infinit mai înainte ca pasărea din poveste să tocească întreg cubul de granit, din traista cu mituri a regretatului profesor George Manu.

Cam la fel se petreceau lucrurile şi cu noi, căci în lupta noastră cu timpul n-aveam decât un singur aliat credincios, acela care nu ne-a trădat niciodată şi nicăieri la greu : credinţa noastră în Dumnezeu şi speranţa într-un sfârşit bun al calvarului pe care-l trăiam atunci… şi pe care îl mai trăiesc şi astăzi, când aştern pe hârtie rândurile de faţă.

Acolo şi atunci, am ştiut noi să facem din răbdare şi aşteptare virtuţi aliate credinţei şi speranţei cu care şi astăzi mergem înainte prin nemărginirea imperiului de bezne în care omenirea mai înnoată încă, spre limanul acela de lumină şi adevăr, spre care tinde, de atunci de când această cortină de fier s-a prăbuşit peste viaţa atâtor ţări şi popoare.

ETERNELE DEZILUZII
Anotimpurile se succedau cu viteza amintirilor în care ne refugiam de urâtul cenuşiului vieţii în care vegetam. Zilele semănau atât de mult unele cu altele, încât le puteam deosebi doar după literele ce formau numele lor în scurgerea timpului.

Când spuneam miercuri, ştiam că a mai trecut o săptămână din luna pe care n-am simţit-o când s-a scurs, iar când trecea şi primăvara, mutam jalonul aşteptărilor dincolo de începutul anului viitor.

Odată cu sfârşitul iernii anului 1959, o neplăcere personală începea să se facă simţită pentru sănătatea mea, care până atunci n-a spus nici “pâs”, (cum se zicea în glumă când era vorba să fie luată în serios o problemă importantă ca aceea).

Era vorba de o neplăcere mai veche, provocată de crizele de apendicită, care în ultimele luni se repetau din ce în ce mai des şi cu mai mare acuitate.

Cum la zarcă nu se acorda asistenţă medicală, problema devenea îngrijorătoare în ipoteza unei peritonite provocată de perforarea apendicelui. Eu solicitam în fiecare zi, dimineaţa, când se făcea apelul, scoaterea mea la vizita medicală, lucru care mi se refuza sistematic.

În speranţa intervenţiei unei întâmplări salvatoare, în izolarea în care mă aflam, singura salvare era perforarea apendicelui, singura situaţie când puteam fi internat de urgenţă în vederea operaţiei, aşa cum îmi spusese cândva d-rul Marinescu, care pe atunci însă nu se mai afla la Aiud pentru motivele pe care le voi reda mai jos.

SE SCHIMBĂ CONDUCEREA ÎNCHISORII
În toamna anului 1959 conducerea închisorii Aiud a fost schimbată cu o alta, Coller şi statul său major fiind înlocuiţi de col. de securitate Crăciun, fost şef al Securităţii regiunii Sibiu, cel care condusese personal acţiunile împotriva partizanilor din Munţii Făgăraş. Am luat cunoştinţă cu totul întâmplător de această schimbare luată de col. Crăciun în scopul intimidării deţinuţilor din Aiud, prin trecerea câtorva serii dintre noi prin cele 12 izolări amenajate la parterul secţiei I-a, adevărate cutii de ciment, oarbe şi umede tot timpul.

Într-una din seri, sunt şi eu strigat pe o listă pe care se aflau şi alţii de pe zarcă şi cu toţii suntem scoşi cu zeghile pe cap şi conduşi în aceste celule ale morţii.

Înainte de a ne băga în ele, eram dezbrăcaţi la izmene şi cămaşă, cu boneta şi bocancii în picioare, fără ca cineva să ne aducă la cunoştinţă cauza pentru care şi timpul pe care-l vom rămâne în această situaţie. Zadarnice au fost protestele noastre. este lesne de imaginat starea sufletească nefericită în care ne aflam, mai ales că timpul rece de toamnă era şi un aliat al măsurii nedrepte şi inumane.

A treia zi, după orele de program am auzit deschizându-se pe rând uşa fiecărui celule, până a sosit şi rândul celulei mele.

Uşa s-a deschis şi în prag a apărut un grup de securişti în uniformă, în mijlocul cărora sta un civil cu mâinile în buzunarele unui trenci gri, pe cap purtând o pălărie de aceeaşi culoare, cu borul coborât peste ochii acoperiţi de nişte ochelari coloraţi, stil Sherlock Holmes. Era noul comandant al închisorii din Aiud, colonelul de securitate Gh. Crăciun, de meserie ceferist în Regionala CFR Cluj –înainte de 1944. În felul acesta înţelesese col. Crăciun să i se facă simţită venirea lui la comanda închisorii din Aiud. Odată cu schimburile survenite în conducerea închisorii, a fost înlocuit şi dr. Marinescu cu un alt medic, venit de la Cluj, dr. Balea, cu specialitatea chirurgie, care împreună cu soţia sa conduceau marele spital al închisorii din Aiud, unde erau aduşi deseori studenţii facultăţii de medicină de la Cluj, care făceau practică în spitalul închisorii.

Spre sfârşitul lunii noiembrie, într-o dimineaţă de toamnă rece, sub un cer de plumb de pe care coborau pe pământ trâmbe de neguri trimise de munţi, a poposit şi în curtea mică a zarcei una din acele maşini-laborator, cum nu mai văzusem până atunci, încadrată cu personal medical şi utilată cu aparatură medicală, în vederea efectuării unui control pe calea radiografiilor care se făceau pe loc. Fiecare din cei aflaţi în zarcă am fost scoşi din celule şi trecuţi pe rând în vederea acestui control, care în ultimă analiză nu era altceva decât o simplă formalitate, deoarece TBC-ul era la el acasă în închisoarea de la Aiud, dar nu am văzut niciodată bolnavi internaţi şi trataţi în consecinţă, iar toate controalele confirmau aceeaşi stare : ITN (imagine toracică normală –deci sănătos).

Vreau să spun că astfel am avut ocazia să-l văd pe noul medic al închisorii, pe dr. Balea, despre care se vorbea –şi faptul era adevărat-, că a fost un eminent student şi asistent al renumitului profesor dr. Iuliu Haţegan. L-am rugat să mă consulte, spunându-i de necazul meu, de care s-a convins, dar mi-a spus “să mă rog lui Dumnezeu să perforeze apendicele, pentru că numai în situaţii extreme va putea să mă interneze pentru operaţie”, deoarece la zarcă suntem omişi de la controlul şi asistenţa medicală.

Am înţeles o dată în plus că prin spital nu poţi trece decât în drum spre cimitirul de la Cinci Plopi, pentru că o internare a cuiva de pe zarcă nu putea fi vorba nici în ruptul capului, fără aprobarea aparatului politic.

Am continuat să mă obişnuiesc cu situaţia de fapt şi ţineam şi eu la respect toanele apendicelui, potolindu-l cu comprese reci, care se recomandă în situaţii anormale. De la un timp însă –în special în iarna 1959-1960-, situaţia se înrăutăţise în aşa măsură încât toate stăruinţele mele, de a obţine internarea în spital, s-au izbit de un zid de tăcere, pentru că până şi gardienii de serviciu nu raportau cererea mea superiorilor lor, de teama de a nu fi suspectaţi de slăbiciune sau de pactizare cu “duşmanii poporului”.

CRIZA DE APENDICITĂ


Totul a mers până într-o noapte, când m-am trezit din somn cu nişte dureri insuportabile. Am putut doar să mă rostogolesc din pat, să ajung, târându-mă până la uşă şi să bat din toate puterile cu tocul bocancului în uşa celulei. Ecoul zgomotului în liniştea nopţii, a alarmat gardianul de serviciu care alergând a deschis vizeta, m-a văzut jos, a dat fuga la telefonul ce exista în camera gardianului de la parter şi a alertat ofiţerul de serviciu, căruia i-a raportat cazul. Acesta a sosit, însoţit de alţi doi gardieni care purtau o targă pe care am fost aşezat şi transportat la spital.

Introdus în antecamera sălii de operaţie, am fost lăsat jos şi după 10 minute a apărut dr. Balea, care fusese chemat telefonic la spital, locuinţa lui aflându-se în clădirea administraţiei, la câţiva zeci de metri de spital. Privindu-mă, mi-a spus că în sfârşit spre norocul meu, a sosit clipa de care mi-a vorbit cândva. M-a încurajat, spunându-mi că imediat mă va opera.

În timp ce, ajutat de cadrele medicale ale spitalului –toţi fiind medici deţinuţi-, pregătea sala de operaţie, dr. Chiriţă Sârbulescu pe care-l cunoşteam de afară (fie-i ţărâna uşoară şi amintirea veşnică), m-a ridicat pe o canapea şi mi-a făcut toaleta premergătoare operaţiei, administrându-mi nişte anestezice încât, atunci când am fost aşezat pe masa de operaţie trăiam o stare de euforie egală cu beţia (beţia rece bineînţeles). Ghiţă Sârbulescu mi-a făcut rahianestezia şi în continuare, împreună cu dr. Balea, m-a operat. M-a transportat după aceea, ajutat de dr. Cosma, tot deţinut politic, de la Cluj, într-un pat, într-una din camerele de spital unde am căzut într-un somn profund. Când m-am trezit, târziu către prânz, la capătul meu erau 3-4 deţinuţi politici, aflaţi acolo, operaţi şi ei sau în curs de a fi operaţi. Printre ei se afla şi Sergiu Popescu, olteanul din Călui, judeţul Romanaţi, cel care a orbit în 1951 la Canal, la capul Midia, de explozia cartuşului de dinamită în care a băgat perforatorul, explozie care i-a împroşcat toată figura şi a rămas orb. Orb aşa cum a rămas în urma acestui tragic accident, a continuat să fie ţinut în regim de celulă până în 1962, când a fost eliberat cu unul din loturile de graţieri date de Gheorghiu-Dej.

Mi-am revenit, m-am simţit bine în compania unor oameni pe care-i doream în singurătatea în care trăisem până atunci, dar după numai 4 zile de la operaţie –nici nu-mi scosese copcile-, apare în cadrul uşii col. Iacob, ofiţerul politic al închisorii, care căutând să “politizeze” cazul meu, îmi spune că “iată nu e adevărat că pe zarcă nu există asistenţă medicală”, la care eu i-am răspuns că numai datorită ghinionului norocos al perforării apendicelui am fost transportat la spital, altfel puteam să mor foarte bine în celula 49 din zarca Aiudului.

A tras cozorocul şepcii pe frunte, a plecat şi după o jumătate de oră gardianul de serviciu deschide uşa, îmi strigă numele şi îmi spune să iau ce am avut cu mine şi să mă îmbrac că plec înapoi la celulă.

N-am ştiut niciodată prin ce miracol, sau cine i-a dat dispoziţii gardianului, dar în loc să fiu dus înapoi la zarcă, am intrat pe celularul mare, am fost predat cu un bilet unui plutonier care era şeful turei de zi. Acesta m-a luat de braţ şi uşor, uşor cu multă greutate am ajuns la etajul 3, în celula 312, situată pe scurta-vest.

Cu fiecare schimbare, chiar de la o celulă la alta, luai viaţa de la capăt, ca şi când ai fi ajuns în altă închisoare, din altă parte a ţării. Celula era goală, în ea se aflau însă patru paturi suprapuse, între ele un coridor de o jumătate de metru prin care ajungeai sub fereastra cu jaluzelele dese, orientate în sus.

Rămas singur, la 3 zile după operaţie, fără nici o asistenţă medicală sau măcar un regim alimentar adecvat situaţiei în care mă găseam, aşa am stat două săptămâni când într-o zi uşa celulei se deschide şi în ea apare dr. Ghiţă Sârbulescu însoţit de un gardian sanitar, care mi-a scos aţele. S-a minunat şi m-a felicitat de puterea de rezistenţă a organismului meu şi mi-a spus că de aici înainte pot mânca normal, chiar regimul de turtoi şi varză acră cu arpacaş, că nu mi se poate întâmpla nimic.

Din ziua aceea nu l-am mai văzut pe Ghiţă Sârbulescu până după 1964, când l-am întâlnit în Bucureşti, după scoaterea noastră din închisoare cu faimoasele decrete de graţiere ale lui Gherghiu-Dej.

Intrasem bine în aprilie şi printre obloanele de la ferestre pătrundea mirosul reavăn al pământului de pe Valea Mureşului şi un vânt de apus aducea cu el doina munţilor care îşi scuturaseră şi ei căciulile de zăpadă, îmbrăcând culoarea verde a codrilor de primăvară.

Am trăit cu adevărat un capitol nou, -scurt dar frumos-, din viaţa mea de celulă când, deşi eram tot izolat, nu simţeam ca la zarcă acea apăsare a singurătăţii specifică numai mohorâtei, întunecoasei şi apăsătoarei atmosfere în care trăiam acolo.

Noile vecinătăţi pe care le-am descoperit în celulele alăturate, unii cunoscuţi mai de mult şi prieteni de afară, alţii fraţi de suferinţă mai recent, au avut darul să mă facă să uit prezentul apăsător. Printre ei am descoperit chiar alături de mine pe prof. Ionică Făţoiu, fost coleg de liceu la Constanţa şi de captivitate în Uniunea Sovietică de unde venise de la Cercul Polar în 1955, pe Fani Vlădoianu şi Costică Drăgoi, alţi concetăţeni de-ai mei, ca şi pe nenea Gheorghiţă Şerban, chiar consătean de-al meu.

Jos pe verticală, sub celula mea, la etajul I am stabilit legătură în morse cu vechiul meu prieten de bune şi grele prin lagărele sovietice –Victor Clonaru-, ca şi cu părintele Gheorghe Calciu, trecut prin blestemul de la Piteşti, astăzi părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care în sfârşit după 16 ani de închisoare - ca şi după alţi 4 făcuţi după 1977 - se află în prezent dincolo, în lumea liberă.

ÎNAPOI LA ZARCĂ


Într-adevăr, după cca. 3-4 săptămâni, când s-a aflat că nu mai ajunsesem înapoi la zarcă, unde normal trebuia să fiu trimis după ieşirea mea din spital, într-o bună zi din frumoasa lună mai a anului 1960, ofiţerul de serviciu a venit şi mi-a comunicat că din ordin trebuie să merg înapoi pe zarcă.

Adio zile frumoase, dar puţine, trăite pe celularul mare, căci am ajuns înapoi în blestemata zarcă, unde vechii zarchişti nu mă mai aşteptau, unii dintre ei considerându-mă chiar printre cei care, plecaţi ca şi mine, nu se mai întorseseră niciodată.

Dar cum “din lacrimi s-a-ntrupat Electra”, din necunoscut am reapărut şi eu şi mi-am ocupat locul într-una din celulele vecine cu vestitul şi mult iubitul de toţi, moş Costică Gane.

Am reînceput să torc firul vremii, înnodându-l acolo de unde îl lăsasem cu două luni în urmă şi să trăiesc durerea pricinuită de vestea dispariţiei câtorva vechi zarchişti, care trecuseră în acest scurt răstimp în lumea celor drepţi. De aici înainte timpul parcă se oprise în loc, încât nici vestea obişnuitelor rotaţii prin izolările de pe secţie nu ne mai impresiona, într-atât ne împietrisem în suferinţa singurătăţii în care trăiam.

SCHIMBĂRILE DE LA ZARCA
Am omis să relatez că în absenţa noastră din Aiud, pe timpul cât am fost deportaţi la Gherla, la zarcă se petrecuseră unele schimbări. La reîntoarcerea noastră nu am mai găsit acolo, la parterul de pe zarcă, nici pe generalii lui Antonescu şi nici ţărăniştii aduşi acolo de la Oradea, când a început revoluţia în Ungaria, în octombrie 1956.

Jos la parter se aflau acum câţiva inşi din lotul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, printre care şi câţiva evrei, unul fiind un oarecare Zilberman, de la care am aflat că fusese director de cabinet al lui Pătrăşcanu, în Ministerul Justiţiei. Tot la parter fusese adus ceva mai târziu şi Vasile Luca, partener al troicei “Ana-Luca-Teohari”.

Ultimii doi ani înainte de 1964, au fost anii care mi s-a părut că au zburat aşa de repede, încât nu mi-am dat seama (şi nici nu aveam cum să aflu), câte s-au petrecut în acest scurt răstimp de doi ani de zile.

Printre deţinuţii de drept comun care făceau serviciile interioare ale închisorii, am aflat cu uimire că de pe celular fusese eliberat un lot de cca. 2-300 de deţinuţi politici, în virtutea unui decret de graţiere şi că vor urma să plece alte loturi în continuare. Mi s-a spus de asemenea că de pe celularul mare unii au fost scoşi la munci în fabrică, că li s-a dat voie să scrie acasă şi să primească pachete de la familii.

Toate mi se păreau de domeniul fanteziei, până într-o zi însă când din curtea interioară a zarcei ne strigau pe nume unii din camarazii de pe celular, care ne cunoşteau şi care lucrau acum la serviciile interioare în locul deţinuţilor de drept comun.

Un alt indiciu care pleda în favoarea unei schimbări, era faptul că se îmbunătăţise calitatea mâncării în sensul că se mai putea găsi şi câte o bucată de carne, în amestecul acela de arpacaş şi varză, dar mai ales se schimbase oarecum comportarea gardienilor faţă de noi.

Într-una din zilele lunii iulie 1962, mai mult de jumătatea efectivului din zarcă a fost scos din celule şi fără să ni se mai spună ca de obicei să ne punem zeghile pe cap, am fost duşi în curtea interioară a zărcii, unde se afla o mare de deţinuţi politici scoşi de pe celular, sau aduşi din fabrică.

Nu ni s-a interzis, ca de obicei, să luăm contact unii cu alţii, ba chiar ni s-a dat voie să primim ţigări de la cei care lucrau în fabrică şi primeau pachete de la familii.

La un moment dat, pe un podium pe care se afla o masă acoperită cu un cearşaf roşu, a apărut un civil, elegant îmbrăcat, bine întreţinut fizic şi proaspăt bărbierit, însoţit de col. Crăciun care l-a prezentat, spunându-ne că vine de la Cluj pentru a ne vorbi nouă, prezentându-ne situaţia înfloritoare pe care o cunoaşte ţara în aceşti ani ai conducerii socialiste.

Într-adevăr, într-un limbaj statistic necunoscut nouă, ne-a prezentat în cifre şi procente nivelul atins de economia noastră naţională (începând cu economia agrară şi terminând cu cea industrială), în sistemul planificat al centralismului democratic, pentru a trece după aceea în revistă succesele ideologiei marxiste în lume, ţările care de curând eliberate de sub regimul colonialist, deveniseră ţări suverane, libere şi independente, spunându-ne în concluzie că întreaga planetă este în pragul unei profunde transformări de structură, şi că lumea întreagă se orientează spre ideologiile de stânga, reprezentate în lume de către Marea Revoluţie din Octombrie 1917.

A continuat pe acelaşi registru al cifrelor statistice, prezentându-ne volumul construcţiilor industriale şi numărul enorm al blocurilor de locuinţe construite, terminând cu nivelul de trai al oamenilor, care a cunoscut un grad neatins până acum în ţara noastră.

Ceea ce ne interesa pe noi însă, nu era discursul lui propagandistic adresat unor oameni lipsiţi de libertate, care nu aveau de unde şti şi vedea această mult lăudată fericire.

Pentru noi nu era nimic nou, (deşi nu trăisem nici o zi în regimul socialist de afară), în ceea ce spunea civilul acela îmbrăcat în bluzon de vară, care vorbea asemenea unei benzi înregistrată undeva la o şedinţă într-una din unităţile de producţie de către un zelos activist de partid, specialist în umflarea cifrelor raportate ministerelor de resort, pentru a alcătui nelipsitele panouri, de la cine ce laudativă aniversare.

Vedeam în el pe nu ştiu al câtelea politruc pe care-l auzisem în nu mai ştiu care punct din arhipelagul Gulagului sovietic, când pentru a-şi convinge auditoriul format din nefericiţii prizonieri de război, recurgea în ultimă instanţă la argumentul suprem (a se citi minciună !), acela al “oilor cu şapte miei”, din Uniunea Sovietică.

Dar nu discursul lui propagandistic mă interesa pe mine în vederea acelui an –1962-, ci faptul că acest eveniment petrecut în curtea zarcei de la Aiud, la care participau sute de deţinuţi politici, era pentru prima dată când nu ni se interzicea să luăm contact personal, -era o stare de fapt care pleda în favoarea tezei că ceea ce se petrecea în închisoarea din Aiud, era preludiul mult aşteptatei eliberări, pe care autorităţile o pregăteau încetul cu încetul. Era real faptul că din Aiud plecaseră până atunci câteva loturi de deţinuţi politici, pentru fiecare lot Consiliul de Stat emiţând câte un decret de graţiere separat.
APOSTAŢII
Nu a mai trecut mult (timpul se condensase pentru noi într-atât, încât lunile valorau doar cât zilele) şi în iarna care a urmat, mai precis pe data de 13 ianuarie 1964, pe un ger năpraznic, am fost scoşi din celulele de pe zarcă cu puţin timp înainte de ora 10 noaptea şi duşi într-una din cele două secţii de lângă celular. Acolo fusesem aduşi special ca să ne convingem şi să asistăm la pregătirea plecării unui lot din care făcea parte printre alţii şi preotul Ion Dumitrescu Borşa, dr. Victor Biriş, Ion Victor Vojen, Costea Iosif ş.a.

Erau îmbrăcaţi civil şi alcătuiau un fel de prezidium, aşezaţi în faţa unei mese de pe podium, asistaţi din umbră de col. Crăciun şi statul său major. Sala era arhiplină, iar pe noi, cei aduşi din zarcă, ne aşezaseră pe nişte bănci în faţă, vis-a-vis de ei la 2-3 metri pentru ca să ne vadă şi să-i putem vedea şi auzi mai bine.

Eram împreună cu Eugen Teodorescu, prinţul Alexandru Ghica, prof. Nicolae Pătraşcu, Radu Mironovici, dr. Uţă, Mircea Nicolau ş.a.

Ce ne-a fost dat să auzim acolo, în noaptea aceea, din gura unor oameni pentru care parcă nimic din viaţa lor nu trebuia să le mai rămână scump, ne-a uimit şi nu voi putea niciodată uita, până voi închide ochii.

Poate doar gestul lui Victor Biriş, care ajuns acasă în Sibiu, după 23 de ani de detenţie, s-a aruncat în faţa unei locomotive ce intra în gara oraşului-, zic, poate doar gestul lui să redea adâncimea zguduitoare a procesului de conştiinţă care s-a vrut gest reparator al actului capitulării din noaptea aceea. Dar noaptea aceea nu era pentru noi decât un moment din lungul lanţ al nenumăratelor zile şi nopţi, din şi mai lungul lanţ al ajungerii lor aici.

Însă, cum am spus atunci şi cum afirm şi astăzi, nici drama trăită de cei care au trecut prin “demascările” de la Piteşti –dramă patronată de spiritul Kremlinului, dirijată de g-ral Nicolski şi aplicată de urmaşii lui Ţurcanu, care au continuat demenţialele capitulări morale –mai mari sau mai mici-, care s-au petrecut şi în alte lagăre sau închisori şi care se petrec chiar şi astăzi, -toate acestea vor continua mereu, atâta vreme cât opera de anulare a omului va face parte din acest satanic proces al vinderii şi cumpărării conştiinţelor, iar


Yüklə 1,23 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   21




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin