Note de curs la “drept constituţional şi instituţii politice”


§ 4.Actele Preşedintelui României



Yüklə 0,68 Mb.
səhifə11/14
tarix01.11.2017
ölçüsü0,68 Mb.
#25952
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   14

§ 4.Actele Preşedintelui României

Art. 100 din Constituţia României prevede că “[î]n exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele emite decrete, care se publică în Monitorul Oficial al României”. Preşedintele mai poate însă emite alte categorii de acte (mesaje – menţionate expres în art. 88 – apeluri, comunicate sau declaraţii) însă acestea nu vor produce efecte juridice proprii. Exercitarea unei atribuţii prezidenţiale trebuie făcută prin decret, în cazul în care se urmăreşte producerea unor efecte juridice. O problemă disputată este cea a caracterului - exclusiv individual sau şi normativ – pe care-l pot avea decretele Preşedintelui. În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra acestei chestiuni143.

Nu există o opinie unitară nici cu privire la posibilitatea atacării decretelor Preşedintelui în contencios administrativ144. Profesorul clujean Ion Deleanu neagă admisibilitatea atacării unor decrete prezidenţiale în contencios administrativ145. O asemenea posibilitate este însă afirmată de alţi autori146. Profesorul Tudor Drăganu înclină către o atitudine nuanţată, în principiu compatibilă cu ideea supunerii unor decrete ale Preşedintelui controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ147.

Nepublicarea decretelor prezidenţiale în Monitorul Oficial al României atrage după sine inexistenţa148 acestora (art. 100, alin. (1), fraza 2).

IV. Curtea Constituţională

§ .1 Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale


Conform dispoziţiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (modificată prin Legea nr. 138/1997), Curtea Constituţională a României este “unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România”. Ea este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi dispoziţiilor legii sale de organizare şi funcţionare (art. 1, alin. 2).

Scopul Curţii Constituţionale constă în asigurarea supremaţiei Constituţiei; ea este chiar garantul acestei supremaţii (art. 142, alin. (1), fraza 1 din Constituţie şi alin. 3 din Legea organică a Curţii).

Organizarea Curţii este reglementată în art. 142 din Constituţie precum şi în art. 7-11 din Legea 47/1992. Ea se compune din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Interdicţia numirii judecătorilor pentru un nou mandat este menită să asigure independenţa acestora149; oricât de favorabil va fi un judecător unei anumite grupări sau orientări politice – chiar şi celei ce deţine majoritatea în Parlament la data expirării mandatului său – el nu va beneficia de un nou mandat. Din momentul numirii sale, el nu mai poate aştepta nici un serviciu (reînnoirea mandatului) şi nici nu trebuie să se teamă de vreo sancţiune din partea formaţiunii politice care l-a propulsat.

Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României. Numirile de judecători au loc din trei în trei ani. Conform dispoziţiilor art. 152, alin. 2 al Constituţiei, judecătorii primei Curţi Constituţionale au fost numiţi pentru o perioada de 3, de 6 şi respective de 9 ani. Fiecare din cele 3 autorităţi publice menţionate mai sus a desemnat câte un judecător pentru fiecare perioadă.

Numirile de judecători la Curtea Constituţională au avut loc în anii 1992 (când s-a constituit Curtea, aplicându-se în acest caz dispoziţiile art. 152, alin. 2), 1995, 1998 şi 2001, 2004 şi 2007150.

Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen, iar actele Curţii se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor, în afară de cazul în care prin Legea 47/1992 se dispune altfel. Cvorumul pentru plenul Curţii Constituţionale este de două treimi din numărul judecătorilor Curţii. Curtea îşi alege un preşedinte, prin vot secret al judecătorilor, pe o perioadă de trei ani.

Preşedintele Curţii Constituţionale coordonează activitatea Curţii, repartizează cauzele spre rezolvare, convoacă şi prezidează şedinţele în plen ale Curţii, reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor organizaţii române şi străine, constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în Legea nr. 47/1992, şi sesizează autorităţile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant, îndeplinind totodată şi alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.

§ .2 Atribuţiile Curţii Constituţionale


Conform art. 146 al Constituţiei, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:

a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

    b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

    c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;

e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;

g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;

h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;

i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;

j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;

k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;

l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.
Atribuţiile Curţii pot fi clasificate în atribuţii de control (control de constituţionalitate a legilor, a tratatelor, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor: pct. a, b, c şi d; control al constituţionalităţii unor fapte sau activităţi privind partidele politice: pct. k; controlul respectării unor proceduri legale: pct. f, i şi j), atribuţii de constatare (pct. g), de soluţionare a unor conflicte de natură constituţională (pct. e) şi atribuţii de consultare (pct. h). Este de precizat că enumerarea atribuţiilor din art. 146 al Constituţiei nu mai are un caracter limitativ: la pct. l se prevede posibilitatea stabilirii, prin lege organică a unor noi atribuţii.
În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate al unor acte normative, Curtea Constituţională examinează legile, regulamentele Parlamentului şi ordonanţele Guvernului, sub aspectul conformităţii cu dispoziţiile sau principiile Constituţiei. Ordonanţele sunt supuse şi ele controlului de constituţionalitate întrucât, din punct de vedere material, constituie acte legislative, deşi sub aspect organic s-ar încadra în sfera actelor administrative, fiind emise de Guvern.

Controlul de constituţionalitate se poate realiza la sesizarea unor autorităţi publice (inclusiv a instanţelor judecătoreşti în faţa cărora a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate) sau din oficiu (în cazul proiectelor de revizuire a Constituţiei). În reglementarea Constituţiei noastre din 1991, controlul de constituţionalitate a legilor este atât anterior şi preventiv (fiind exercitat înainte de promulgarea legilor, în baza dispoziţiilor art. 146, pct. a) cât şi posterior şi sancţionator (conform art. 146 pct. d). Este de menţionat că în ţara noastră nu întâlnim controlul abstract, declanşat anterior promulgării unei legi, la iniţiativa cetăţenilor, formă întâlnită însă în alte ţări, cum ar fi Germania (art. 93, alin. 1, pct. 4a din Legea Fundamentală a Germaniei). Dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale în privinţa controlului de constituţionalitate aparţine de regulă unor autorităţi: Preşedintele României, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie151, preşedinţii celor două Camere, Avocatul Poporului ori instanţele judecătoreşti (acestea din urmă în cazul ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate). Sesizarea mai poate proveni de la un anumit număr de parlamentari (cel puţin 25 de senatori sau cel puţin 50 de deputaţi) dar şi de la grupurile parlamentare (în cazul controlului asupra regulamentelor Parlamentului). Un grup parlamentar poate fi format din cel puţin 10 deputaţi care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 13, alin. 1 din regulamentul Camerei Deputaţilor) sau din cel puţin 7 senatori aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 15, alin. 2 din Regulamentul Senatului). Acordarea, în această situaţie, a unui drept de sesizare grupurilor parlamentare permite partidelor de opoziţie să se apere faţă de eventualele abuzuri ale majorităţii cu prilejul adoptării regulamentelor Parlamentului; chiar şi în cazul în care un partid nu are numărul minim de parlamentari necesar pentru o sesizare (25 de senatori sau 50 de deputaţi) o va putea face prin grupul său parlamentar.


Procedura soluţionării sesizărilor privind neconstituţionalitatea unei legi, făcute anterior promulgării acesteia, este reglementată de dispoziţiile art. 17-21 din Legea nr. 47/1992, modificată prin Legea 138/1997. Incidente acestei chestiuni mai sunt şi reglementările cuprinse în art. 123 şi 124 şi în art. 134 şi 136 din Regulamentul Senatului.

Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 17, alin. 2 din legea organică a Curţii, legea adoptată de Parlament se comunică Guvernului şi Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi al Senatului, cu cinci zile înainte de promulgare, iar în cazul adoptării acesteia în procedură de urgenţă, cu două zile înainte de promulgare. Aceste termene sunt prevăzute pentru a da posibilitatea autorităţilor menţionate, precum şi deputaţilor sau senatorilor să-şi exercite dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, conform dispoziţiilor art. 146, pct. a) din Constituţie. Este de menţionat că aceste termene au fost stipulate pentru a asigura autorităţilor şi persoanelor enunţate în art. 146 pct. a) posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională, chiar şi in situaţia în care Preşedintele României promulgă legea în aceeaşi zi în care aceasta i-a fost trimisă spre promulgare. Expirarea termenului respectiv nu-i împiedică pe cei în drept, să sesizeze Curtea Constituţională după expirarea acestui termen, chiar dacă legea a fost deja trimisă spre promulgare, cât timp Preşedintele României nu a promulgat legea.

Conform art. 18 al Legii nr. 47/1992, sesizarea făcută de una din autorităţile enunţate, de către Preşedintele României, de către preşedintele uneia dintre Camere, sau de către parlamentari va fi comunicată celorlalte autorităţi abilitate cu sesizarea Curţii Constituţionale (şi care, în acest caz, nu au exercitat acest drept). Preşedinţii celor două Camere precum şi Guvernul vor avea astfel posibilitatea de a comunica în scris Curţii punctul lor de vedere asupra sesizării, însă această comunicare trebuie făcută până în ziua dezbaterilor (art. 19 al Legii nr. 47/1992). După cum s-a subliniat în literatura juridică, sesizarea Curţii “întrerupe” termenul de 20 de zile (prevăzut în art. 77) pentru promulgarea legii şi “suspendă” dreptul Preşedintelui de a promulga legea. După primirea deciziei de constatare a constituţionalităţii legii sau, respectiv, după reexaminarea legii şi înlăturarea (conform dispoziţiilor art. 145, alin. 1) a obiecţiei de neconstiuţionalitate, va începe însă sa curgă un nou termen, de 10 zile, prevăzut în art. 77, alin. 3.
Pentru detalii, vezi Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pp. 225-239, îndeosebi p. 235.
Dezbaterea are loc în plenul Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi punctelor de vedere primite şi va privi atât prevederile menţionate în sesizare, cât şi cele care “în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate” de acestea (art. 20, alin. 1 din legea organică a Curţii). După cum s-a subliniat de către unii autori, prin interpretarea extensivă sau forţată a expresiei “în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate” Curtea Constituţională poate să se pronunţe uneori şi asupra altor dispoziţii decât cele menţionate în sesizare; ea poate utiliza însă această posibilitate pentru a se pronunţa din oficiu – ceea ce, conform Constituţiei, nu poate face decât în cazul iniţiativelor de revizuire a Constituţiei – asupra anumitor dispoziţii, sub pretextul unei legături necesare şi evidente cu dispoziţiile menţionate în sesizare.

Decizia Curţii va fi adoptată, în urma dezbaterii, cu majoritate de voturi şi se comunică Preşedintelui României. Decizia de constatare a neconstituţionalităţii se comunică şi preşedinţilor celor două Camere, în scopul iniţierii procedurii de reexaminare, prevăzută In art. 147, alin. 2.

Anterior revizuirii Constituţiei, dacă în urma reexaminării proiectul de lege era adoptat în aceeaşi formă de Parlament cu majoritate de două treimi din numărul total al deputaţilor şi senatorilor, decizia Curţii era răsturnată (în formularea textului constituţional, „obiecţia de constituţionalitate” era „înlăturată”: art. 145, alin. (1), fraza a 2-a din versiunea veche a legii fundamentale). Este de remarcat că, un caz de neconstituţionalitate constatat de Curte ar fi devenit –în caz de întrunire a majorităţii calificate menţionate mai sus – o “obiecţie” de neconstituţionalitate. Parlamentul apărea astfel – în opinia profesorului clujean Tudor Drăganu152 – instanţă de apel într-un proces la care era parte. Majoritatea reclamată pentru înlăturarea obiecţiei de neconstituţionalitate era în principiu aceeaşi cu cea necesară revizuirii Constituţiei. Nu poate fi vorba însă de o revizuire tacită a legii fundamentale, întrucât, conform dispoziţiilor art. 147, alin. (3) în vechea versiune (=art. 151, alin. (3) din Constituţia revizuită), legea de revizuire trebuie confirmată, la 30 de zile de la adoptarea ei, prin referendum. În plus, o lege de revizuire trebuia iniţiată în condiţiile restrictive enunţate în art. 150, condiţii ce nu aveau cum să fie respectate în cazul procedurii legislative obişnuite.
Este totuşi posibil, ca un proiect de lege să fie propus prin iniţiativă populară, în baza art. 73, alin. 1, fraza 1, teza finală, şi ale alin. 2 al aceluiaşi articol, dar ca numărul de semnături adunat de iniţiatorii proiectului să satisfacă şi cerinţele art. 150, alin. 1, teza finală şi alin. 2.
Oricum, această discuţie devine caducă odată cu eliminarea, în varianta revizuită a textului constituţional, a posibilităţii „înlăturării” „obiecţiei de neconstituţionalitate”. Se cuvine subliniat şi faptul că în cei aproape 12 ani de la adoptarea Constituţiei din 1991, nu a fost întrunită niciodată majoritatea de două treimi necesară pentru a înlătura „obiecţia de neconstituţionalitate”.

În privinţa „obiecţiei de neconstituţionalitate” se ridică şi problema aplicării dispoziţiilor cu caracter tranzitoriu ale art. 155, alin. (1): „Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.” Reexaminarea legii (menţionată în art. 145, alin. (1) din Constituţia nerevizuită) este subsumabilă procedurii legislative, or termenul de „adoptare” a unei legi poate fi interpretat în sens larg, ca incluzând şi etapele următoare adoptării propriu-zise (reexaminarea şi promulgarea). O interpretare teleologică a textului citat ne permite însă să conchidem că dispoziţia respectivă nu se poate aplica în cazul reexaminării unei legi declarate ca neconstituţională de către Curtea Constituiţională. Scopul evident al constituantului, atunci când a dispus urmarea vechii proceduri în privinţa proiectelor şi propunerilor de legi aflate în curs de legiferare, era acela de a evita complicaţiile uşor previzibile care s-ar fi produs în cazul în care proiecte de legi aflate deja într-un stadiu avansat ar fi trebuit trimise altei camere (ca „primă cameră sesizată” conform art. 75 din Constituţia revizuită), reluându-se astfel o procedură care deja a durat destul de mult. Practic legi aflate aproape de momentul finalizării ar fi trebuit reluate de la etapa iniţiativei legislative, ceea ce ar fi contravenit flagrant unuia din obiectivele legii de revizuire: accelerarea procesului legislativ. Aplicarea în continuare a dispoziţiilor art. 145 din Constituţia nerevizuită nu ar însemna decât prelungirea inutilă a procedurii legislative.

Conform dispoziţiilor Constituţiei revizuite, „Dispoziţiile din legile [...]în vigoare [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept” (art. 147, alin. (2)). Reexaminarea este în acest caz obligatorie (alin. (2) din articolul citat).

Deciziile Curţii sunt publicate în Monitorul Oficial al României (art. 147, alin. (4), fraza 1 din Constituţie şi art. 20, alin. 3 din legea organică a Curţii). Nici Constituţia (atât în forma veche, cât şi în cea revizuită) şi nici legea de organizare a Curţii nu prevăd un termen pentru publicarea acestor decizii. În practică însă, decizia de constatare a constituţionalităţii unei legi, pronunţată înainte de promulgarea acesteia, se publică odată cu legea supusă controlului.

În privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu (art. 146, lit. a), teza ultimă). Controlul Curţii vizează în primul rând respectarea dispoziţiilor art. 150. Orice iniţiativă venită din partea altor subiecţi decât cei enunţaţi în textul articolului respectiv (Preşedintele la propunerea Guvernului, un sfert din numărul deputaţilor sau al senatorilor sau 500.000 de cetăţeni cu drept de vot) urmează a fi respinsă. În cazul iniţiativei cetăţeneşti, Curtea Constituţională va verifica şi respectarea condiţiilor stabilite de art. 150, alin. (2) (repartizarea teritorială a sprijinitorilor revizuirii), conform prevederilor Legii nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni153. Dat fiind faptul că o lege de revizuire cuprinde, prin definiţie, dispoziţii contrare unor prevederi constituţionale, nu va putea fi vorba de un control exercitat de Curte asupra conţinutului unei asemenea legi, decât în cazul nerespectării limitelor revizuirii, precizate în art. 152.
O atribuţie nouă a Curţii Constituţionale este controlul constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale la care România este parte şi este prevăzută de dispoziţiile art. 144, pct. a1), devenit art. 146, pct. b) în urma revizuirii. Este de observat că avem de-a face cu un control anterior154.

Acordurile încheiate la nivel de guverne sau de ministere (aşa numitele „executive agreements”) nu necesită ratificarea, neputând fi supuse prin urmare acestei forme de control155.

În cazul constatării neconstituţionalităţii unui tratat sau acord internaţional, acesta nu poate fi ratificat (art. 147, alin. (2), fraza a 2-a). Dacă tratatul cuprinde o dispoziţie contrară Constituţiei, există posibilitatea – prevăzută de art. 11, alin. (2) – a revizuirii legii fundamentale. În urma revizuirii ratificarea devine posibilă. Ce se întâmplă însă în cazul unui tratat sau acord internaţional deja ratificat? Cel mai la îndemână răspuns ar fi negarea posibilităţii de a-l supune controlului prevăzut de art. 146, pct. b), din moment ce unica sancţiune menţionată în legea fundamentală este imposibilitatea ratificării. Este evident că o decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui act internaţional nu este opozabilă celorlalte părţi156. Chiar în cazul încălcării legii sale fundamentale, un stat care şi-a manifestat consimţământul de a fi legat de un tratat este ţinut să îl respecte şi continuă să fie legat pe planul dreptului internaţional. Cu toate acestea, o decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui tratat sau acord internaţional deja ratificat reprezintă un semnal pentru Guvern, pe care acesta nu-l poate ignora. Va trebui fie să iniţieze revizuirea Constituţiei, fie să facă demersurile necesare pentru a amenda, a denunţa sau a se retrage de la tratatul respectiv (ceea ce de regulă implică, în ultimele două cazuri, un anumit termen de notificare). Totodată Curtea fixează o anumită jurisprudenţă pe care o va respecta – sau ar trebui să o respecte – în privinţa legislaţiei subsecvente tratatului declarat neconstituţional, evident în ipoteza în care ea va fi sesizată în baza dispoziţiilor art. 146, pct. a) sau 146, pct. d). Ignorarea de către Guvern a semnalelor transmise de către Curtea Constituţională poate fi un motiv pentru demiterea acestuia de către Parlament pe calea unei moţiuni de cenzură.

Este de menţionat că încheierea acordurilor internaţionale reprezintă prin excelenţă un domeniu al activităţii executivului, faţă de care justiţia trebuie să manifeste un anumit grad de rezervă şi de autolimitare. În doctrina engleză şi americană s-a conturat de peste un secol conceptul de „judicial self-restreint” în atitudinii prudente şi reţinute pe care trebuie să o aibă puterea judecătorească în exercitarea controlului asupra politicii externe.


Regulamentele Parlamentului formează obiect al controlului de constituţionalitate în baza art. 146, lit. (c). Este vorba de un control a posteriori, realizat la sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 25 de senatori sau de 50 de deputaţi157. Sesizarea trebuie să privească Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului sau Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. S-ar putea pune problema, dacă este admisibilă o sesizare privind Regulamentul Senatului făcută de 50 de deputaţi sau referitoare la Regulamentul Camerei Deputaţilor, în cazul în care provine de la un număr de 25 de senatori. O asemenea împrejurare ar putea să survină în cazul în care un partid de opoziţie, care nu îndeplineşte condiţiile regulamentare în vederea constituirii unui grup parlamentar propriu, eşuează în a convinge un număr suficient de parlamentari dintr-o Cameră să se alăture unei sesizări privitoare la Regulamentul acesteia, însă reuşeşte totuşi să convingă numărul corespunzător de parlamentari din cealaltă Cameră să iniţieze o sesizare privind Regulamentul celei dintâi. Răspunsul la problema admisibilităţii unei asemenea sesizări este – credem – pozitiv; este însă de menţionat că survenirea unei asemenea situaţii este puţin probabilă. Sesizarea privind regulamentele Camerelor nu este legată de respectarea unui anumit termen. Prin urmare această formă de control se poate exercita atât imediat după adoptare158, cât şi cu ocazia modificării ori a aplicării concrete a unei dispoziţii regulamentare.

În cazul în care sesizarea este făcută de parlamentari, ea va fi trimisă Curţii Constituţionale de secretarul general al Camerei din care aceştia fac parte, în ziua depunerii, iar Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea, pentru ca aceştia să poată comunica punctul de vedere al birourilor permanente (art. 21, alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992). Dezbaterea are loc pe baza sesizării şi a punctelor de vedere primite, iar decizia, pronunţată cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, se aduce la cunoştinţă Camerei al cărei regulament a fost dezbătut şi se publică în Monitorul Oficial al României (art. 22 din legea de organizare a Curţii). În cazul în care prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului, Camera va reexamina aceste dispoziţii, pentru a le pune de acord cu prevederile legii fundamentale (art. 22, alin. ultim din aceeaşi lege). Obligaţia de reexaminare a regulamentului nu este nici ea legată de respectarea unui termen. Considerente de ordin practic impun ca reexaminarea să se facă într-un termen rezonabil, însă Curtea nu poate stabili Parlamentului un asemenea termen. În orice caz, dispoziţiile declarate neconstituţionale nu vor putea fi aplicate, chiar şi în situaţia în care acestea nu au fost încă suprimate ori modificate în urma reexaminării. Spre deosebire de cazul controlului anterior al constituţionalităţii legilor, constatarea Curţii nu poate fi răsturnată de Parlament prin votul unei majorităţi calificate.
Prevăzută în art. 146, lit. d), atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial159 priveşte atât legile promulgate de Preşedinte, publicate în Monitorul Oficial al României şi intrate în vigoare cât şi ordonanţele adoptate de Guvern160. Este vorba de o formă a controlului de constituţionalitate realizată a posteriori şi la sesizare. Procedura de soluţionare a excepţiilor este reglementată în art. 23-25 din legea organică a Curţii.

Excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă – şi urmează a fi soluţionată de Curtea Constituţională – doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii, deduse din interpretarea dispoziţiilor art. 23 al legii menţionate:



  • excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Conform art. 10 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, sunt instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, judecătoriile precum şi tribunalele militare. Organele administrativ-jurisdicţionale (de exemplu, Curtea de Conturi) nu au un asemenea caracter161;

  • excepţia să privească o lege sau o ordonanţă. Alte acte normative, precum hotărârile Parlamentului, nu pot forma obiect al excepţiei de neconstituţionalitate162;

  • legea sau ordonanţa atacată prin excepţie să fie în vigoare163. S-a afirmat în acest sens164 că, în cazul în care s-ar pronunţa asupra unei legi abrogate, Curtea ar încălca regula neretroactivităţii controlului, din moment ce în art. 145, alin. (2), fraza 1 se prevede că “Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. În cazul modificării legii, va fi bineînţeles admisibilă excepţia privind o dispoziţie păstrată în noua versiune a acestui act normativ, nu însă excepţia referitoare la o prevedere eliminată;

  • excepţia trebuie să se refere la o dispoziţie a legii (ori a ordonanţei), de care depinde soluţionarea cauzei (art. 23, alin. (1), teza ultimă a legii organice a Curţii. Admiterea unei soluţii contrare ar echivala practic cu transformarea acestei forme de control (pe cale de excepţie) într-un control la iniţiativă cetăţenească; împricinaţii în orice cauză dedusă spre soluţionare instanţelor judecătoreşti ar putea invoca neconstituţionalitatea oricăror dispoziţii legale, cu sau fără legătură cu cauza. Evident, acest lucru ar putea fi utilizat pentru tergiversarea dincolo de orice limite previzibile a soluţionării cauzei. În plus, excepţia trebuie să se refere la texte precise şi determinate şi nu la textul legii, în general;

  • excepţia nu poate avea ca obiect o prevedere legală a cărei constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145. alin. (1) (în versiunea anterioară revizuirii) din Constituţie (art. 23, alin. 3, teza 1 din Legea nr. 47/1992). Cu alte cuvinte, nu sunt admisibile excepţiile privitoare la texte dintr-o lege ce au fost examinate pe calea controlului anterior de constituţionalitate (art. 144, lit. (a), în versiunea anterioară revizuirii), dacă au fost declarate neconstituţionale de către Curte, iar decizia acesteia a fost ulterior răsturnată prin votul a două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Formal această soluţie (a inadmisibilităţii) ar putea fi justificată de preocuparea de a nu permite Curţii Constituţionale să se pronunţe a doua oară în aceeaşi cauză; judecătorii a căror soluţie a fost înlăturată de Parlament ar putea pur şi simplu să aştepte ridicarea unei excepţii privitoare la dispoziţia – intrată în vigoare – pe care ei o consideraseră neconstituţională, pentru a reitera soluţia anterioară şi a eluda pe această cale dispoziţia din art. 145, alin. 1, fraza a 2-a. Stipularea acestei condiţii de admisibilitate a constituit obiect de controversă în literatura de specialitate165. Este de precizat că acest caz de inadmisibilitate a devenit caduc. Reglementarea din art. 145, alin. (1), fraza a 2-a din Constituţia nerevizuită (referitoare la „înlăturarea” „obiecţiei de neconstituţionalitate”) a fost abrogată, iar până la abrogarea sa nici o lege declarată neconstituţională de Curte nu fusese confirmată în baza acestei dispoziţii, pentru a deveni în acest mod „necontrolabilă” pe calea excepţiei de neconstituţionalitate;

  • excepţia nu poate avea ca obiect prevederi legale constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii (art. 23, alin. (3), teza a 2-a din legea organică a Curţii). Această restricţie reprezintă o consecinţă a obligativităţii – stipulate în art. 147, alin. (4)) – a deciziilor Curţii Constituţionale; dispoziţiile declarate neconstituţionale nu mai sunt aplicabile iar o excepţie în această privinţă este lipsită de obiect. Este în schimb admisibilă excepţia privitoare la dispoziţii care au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, dacă sesizarea sau excepţia a fost respinsă, Curtea constatând conformitatea prevederilor respective faţă de cele ale legii fundamentale. În acest caz nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat166. Sub aspect pur formal, litigiile în cursul cărora s-au ridicat câte o excepţie de neconstituţionalitate privind exact aceeaşi prevedere legislativă au ca părţi persoane diferite şi au un obiect diferit (chiar dacă uneori acesta este similar). În plus temeiul neconstituţionalităţii poate fi diferit iar uneori textele constituţionale a căror încălcare este pretinsă sunt şi ele diferite. Motivul cel mai important al declarării ca admisibilă a excepţiei privind o prevedere legală deja declarată constituţională de către Curte este însă altul: relaţiile şi concepţiile sociale evoluează, ca şi standardele de constituţionalitate; în funcţie de accepţiunea dată unor noţiuni, întâlnite în Constituţie, precum “ordine publică”, “bunele moravuri”, “morală publică”, “viaţă intimă”, “situaţii excepţionale”, “muncă prestată în condiţii normale” ori “defăimare a ţării”, dispoziţiile unei legi concrete, conformă reglementărilor constituţionale la momentul adoptării sale, pot deveni ulterior neconstituţionale.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de oricare din părţi, de către reprezentantul Ministerului Public167, de către judecător, din oficiu, precum şi – începând cu intrarea în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei – de către Avocatul Poporului. Ea are prin urmare caracterul unei excepţii de ordine publică: nu se poate renunţa la ea şi nici nu poate fi acoperită prin achiesarea părţii litigante interesate în ridicarea ei. Excepţia poate fi ridicată în tot cursul procesului, atât în faza judecăţii în primă instanţă, cât şi în apel sau în recurs. Nu este admisibilă excepţia ridicată pentru prima oară direct în faţa Curţii Constituţionale.

În cazul ridicării excepţiei, instanţa va examina întrunirea condiţiilor de admisibilitate menţionate în art. 23 din Legea nr. 47/1992. Dacă nu sunt întrunite aceste condiţii instanţa, printr-o încheiere168, va respinge excepţia ca inadmisibilă, iar în caz contrar se va pronunţa, tot printr-o încheiere, trimisă Curţii Constituţionale şi care va avea ca efect sesizarea acesteia. Încheierea va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Excepţia ridicată din oficiu trebuie motivată şi va cuprinde şi susţinerile părţilor şi dovezile necesare. Pe durata judecări excepţiei, judecarea cauzei se suspendă (art. 23, alin (4-6) din legea organică a Curţi).

Preşedintele Curţii, după primirea încheierii transmise de instanţa judecătorească, va desemna pe unul din judecătorii Curţii ca raportor – care va fi obligat să ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii - şi va comunica încheierea prin care a fost sesizată instanţa constituţională preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, stabilind totodată şi data până la care pot să trimită punctul lor de vedere (art. 24, alin. (1) şi (2) din legea organică a Curţii).

Judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii prin care a fost sesizată Curtea, a punctelor de vedere trimise de Camere şi de Guvern (în cazul în care au fost trimise) a probelor administrate a susţinerilor părţilor, cu citarea acestora şi a Ministerului Public. Părţile pot fi reprezentate de avocaţi având drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Curtea va decide cu majoritate de voturi, iar decizia de constatare a neconstituţionalităţii este definitivă şi obligatorie şi se comunică Parlamentului şi Guvernului. În acest caz Curtea se va pronunţa şi asupra altor prevederi din actul atacat, care în mod vădit şi necesar, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Ca şi în cazul controlului anterior de constituţionalitate, aprecierea imposibilităţii “evidente şi necesare” de a disocia anumite dispoziţii de cele declarate neconstituţionale poate fi uneori subiectivă, constituind o modalitate prin care Curtea îşi poate extinde limitele exercitării controlului. Obligativitatea deciziilor Curţii se produce de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României.

Controlul constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului prezintă o serie de caracteristici distincte. Datorită procedurii de adoptare – în mod firesc, diferită de cea a legilor adoptate de Parlament – ordonanţele nu pot fi supuse unui control anterior de constituţionalitate169. Acesta este unul din motivele pentru care abilitarea Guvernului cu emiterea ordonanţelor nu poate fi considerată o procedură curentă de lucru a Parlamentului170; dispoziţiile art. 60 conform cărora Parlamentul “este unica autoritate legiuitoare a ţării” ar fi lipsite de relevanţă în urma generalizării practicii delegării legislative. Acest lucru este valabil ca atât mai mult în cazul ordonanţelor de urgenţă, acte adoptate de Guvern în lipsa unei abilitări din partea Parlamentului. În ambele cazuri, controlul de constituţionalitate se poate declanşa după intrarea în vigoare a ordonanţei, ulterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României. O situaţie deosebită întâlnim în cazul acelor ordonanţe pentru care legea de abilitare prevedea aprobarea ulterioară a acestora de către Parlament, conform procedurii legislative (art. 115, alin. (3)). Dacă, în urma ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională, admiţând această excepţie, constată neconstituţionalitatea uneia sau mai multor dispoziţii dintr-o asemenea ordonanţă, se pune problema controlului anterior de neconstituţionalitate a legii care eventual ar aproba ordonanţa respectivă. Este posibil însă şi să nu se ajungă la un asemenea control, în cazul în care nici una din autorităţile sau persoanele enunţate în art. 146, lit. a) nu sesizează Curtea, dat fiind faptul că instanţa noastră constituţională nu se poate sesiza din oficiu decât în privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Dacă se efectuează totuşi o asemenea sesizare, este destul de probabil ca instanţa constituţională să pronunţe asupra textului în discuţie, devenit text de lege, o decizie cuprinzând o soluţie identică cu cea pronunţată asupra aceluiaşi text, controlat pe cale de excepţie, anterior, când acesta era parte a unei ordonanţe.


O nouă atribuţie conferită Curţii Constituţionale în urma revizuirii legii fundamentale constă în soluţionarea conflictelor „juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii” (art. 146, lit. e)). Dispoziţia este asemănătoare cu cea din art. 93, alin. (1), pct. a din Constituţia Germaniei, referitoare la aşa numitul „litigiu organic” (=„Organstreit”: Curtea Constituţională Federală se pronunţă „asupra interpretării legii fundamentale în litigiile privind întinderea drepturilor şi obligaţiilor unui organ federal suprem sau a altor părţi171 învestite cu drepturi proprii...”

Astfel, cazul în care primul ministru va face o propunere de numire a unui membru al Guvernului, iar Preşedintele României refuză să numească persoana propusă va putea fi soluţionat de către Curtea Constituţională în exercitarea acestei atribuţii172.

Este de remarcat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei173, s-a reţinut că prin soluţionarea conflictelor de natură constituţională existente între diferite autorităţi publice se urmăreşte înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale, şi nu soluţionarea unor divergenţe de ordin politic.

Curtea Constituţională s-a pronunţat în două rânduri în privinţa unor sesizări formulate în baza art. 146, lit. e)174. În opinia autorilor sesizărilor respective, anumite declaraţii ale şefului statului (iar în cazul celei de a doua, şi ale primului ministru) ar fi fost contrare unor principii constituţionale (separaţia şi echilibrul puterilor şi, respectiv, independenţa justiţiei şi dreptul la un proces echitabil) şi ar fi constituit ingerinţe inadecvate şi nejustificate în sfera atribuţiilor altor autorităţi. În ambele cazuri ea a respins cererile, apreciind că problemele invocate nu constituie „conflicte juridice de natură constituţională între autorităţile publice”.


Curtea Constituţională mai veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României, şi confirmă rezultatele sufragiului (art. 146, lit. f) din Constituţie, art. 26 şi 27 din legea organică a Curţii, precum şi art. 11, art. 23, alin. (3), art. 24, 25 şi 26 din Legea nr. 69/1992 privitoare la alegerea Preşedintelui României).

Cu această ocazie, Curtea se pronunţă asupra valabilităţii înregistrării candidaturilor (art. 11 din Legea nr. 69/1992), primeşte, din partea Biroului Electoral Central, procesul verbal pentru fiecare tur de scrutin, împreună cu dosarele birourilor electorale de circumscripţie (art. 23, alin. (3) din aceeaşi lege), poate anula alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului (art. 24 al legii menţionate), confirmă numărul de voturi obţinut de primii doi candidaţi în primul tur de scrutin, aducând la cunoştinţă publică prenumele şi numele primilor doi candidaţi, ce vor participa la al doilea tur de scrutin (art. 26, alin. (2) al aceleiaşi legi) şi publică rezultatele alegerilor în presă şi în Monitorul Oficial al României (art. 25 al legii). Curtea va pronunţa două hotărâri: una prin care constată alegerea unui anumit candidat în funcţia de Preşedinte al României, şi una prin care validează alegerea respectivului candidat175.


Curtea Constituţională mai are atribuţia de a constata împrejurările care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României, comunicând cele constatate Parlamentului (art. 144, lit. g)). Această atribuţie are un caracter pur formal în cazul în care interimatul survine în urma decesului ori a demisiei. În situaţia în care interimatul apare în urma unei imposibilităţi permanente a şefului statului de a-şi exercita atribuţiile, decizia Curţii va fi mult mai dificilă, mai ales în cazul în care această imposibilitate ar trebui apreciată pe baza unei stări precare a sănătăţii Preşedintelui, consemnată în rapoarte de expertiză având un conţinut contradictoriu. Caracterul politic al activităţii Curţii se manifestă vădit în această împrejurare.
Tot în legătură cu şeful statului, Curtea Constituţională are o atribuţie consultativă: dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare a Preşedintelui României (art. 95 şi 144, lit. h) din legea fundamentală precum şi art. 31-32 din legea organică a Curţii).

Primind din partea Parlamentului propunerea prevăzută în art. 95, alin. 2 împreună cu toate actele şi dovezile însoţitoare, Preşedintele Curţii numeşte trei judecători raportori, câte unul dintre judecătorii desemnaţi de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României (art. 31 din legea organică a Curţii). Hotărârea va fi dată în plen, cu votul majorităţii judecătorilor Cutii, pe baza raportului prezentat de cei trei judecători desemnaţi în acest scop, a propunerii de suspendare, a dovezilor şi a investigaţiilor făcute.


Curtea Constituţională îndeplineşte şi atribuţia de a veghea la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului şi confirmă rezultatele acestuia (art. 144, lit. i)). În afara textului constituţional, mai întâlnim dispoziţii incidente acestei atribuţii în Legea nr. 47/1992 (art. 35) şi în Legea nr. 3/2000, privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului (art. 45).

Constituţia noastră prevede trei împrejurări în care se poate organiza un referendum naţional şi anume:



  • în cazul consultării populaţiei, din iniţiativa Preşedintelui României, în probleme de interes naţional (art. 90). Conform art. 12 al Legii nr. 3/2000, sunt probleme de interes naţional: adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării şi adoptarea unor măsuri politice deosebite cu privire la regimul general al proprietăţii publice şi private, la organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală, la organizarea general a învăţământului, la structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei şi participarea forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale, la încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani, la integrarea României în structurile europene şi euroatlantice şi la regimul general al cultelor;

  • în cazul aprobării propunerii de suspendare a Preşedintelui României, populaţia ţării se va pronunţa, în mod obligatoriu, prin referendum asupra demiterii acestuia. Referendumul se organizează în cel mult 30 de zile de la aprobarea propunerii de suspendare (art. 95) iar demiterea este aprobată, în cazul în care a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale (art. 10 din Legea nr. 3/2000);

  • în cazul revizuirii Constituţiei, legea de revizuire trebuie confirmată prin referendum, în termen de cel mult 30 de zile de la adoptarea ei (art. 151, alin. (3)), rezultatul referendumului stabilindu-se în funcţie de majoritatea voturilor valabil exprimate în întreaga ţară (art. 7, alin. (2) din legea referendumului).

În baza dispoziţiilor art. 45 din aceeaşi lege, Curtea Constituţională va prezenta Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului naţional şi va confirma rezultatele acestuia. Legea de revizuire a Constituţiei, sau după caz, măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatului referendumului. Publicarea rezultatului referendumului se va face atât în Monitorul Oficial cât şi în presă.

În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă hotărâri (art. 13, pct. B, lit. c) din Legea nr. 47/1992).


Curtea Constituţională exercită şi atribuţia de control al respectării procedurii privind exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă de către cetăţeni (art. 144, lit. j)).

Practic, Curtea va trebui să verifice întrunirea numărului minim de semnături stabilit prin Constituţie (250.000 în cazul iniţiativelor legislative simple şi respectiv 500.000 în cazul iniţiativelor de revizuire a legii fundamentale) precum şi dispersia teritorială a susţinătorilor revizuirii, exigenţe stabilite de art. 74, alin.1 şi respectiv 150, alin. 1 şi 2. În afară de aceasta, Curtea va mai verifica şi respectarea cerinţelor de conţinut ale iniţiativei: respectarea condiţiilor negative stipulate în art. 75, alin. (2)176 precum şi a limitelor revizuirii Constituţiei, prevăzute în art. 152.

Reglementările concrete sunt prevăzute în legea privitoare la exercitare a iniţiativei legislative a cetăţenilor (Legea nr. 189/1999). Conform dispoziţiilor art. 7 al acestei legi, pe baza sesizării Preşedintelui Camerei la care s-a înregistrat iniţiativa, Curtea va verifica:


  • caracterul constituţional al propunerii ce face obiectul iniţiativei;

  • îndeplinirea condiţiilor privitoare la publicarea acestei propuneri şi dacă listele de susţinători prezentate sunt atestate;

  • întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei, precum şi respectarea dispersiei teritoriale.

În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă hotărâri (art. 13, pct. B, lit. d) din Legea nr. 47/1992).

În termen de 30 de zile de la sesizarea asupra iniţiativei legislative, Curtea se va pronunţa printr-o hotărâre, ce va fi comunicată Preşedintelui Camerei care a efectuat sesizarea şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.


Curtea Constituţională mai hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic177 (art. 146, lit. k)). Incidente sunt şi dispoziţiile art. 28-30 din legea organică a Curţii. Conform prevederilor art. 28 din această lege, contestaţiile privind constituţionalitatea unui partid politic pot fi formulate de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului – pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi – sau de către Guvern. Contestaţia trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.

Preşedintele Cutii va desemna pentru soluţionarea contestaţiei un judecător raportor, care este obligat să o comunice, împreună cu actele doveditoare, partidului politic la care se referă contestaţia, precizându-i data până la care poate să depună un memoriu în apărare, însoţit de dovezi corespunzătoare (art. 29, alin. (1) din aceeaşi lege). Contestaţia se va judeca de plenul Curţii, cu citarea contestatorului, a partidului politic a cărui constituţionalitate formează obiect al contestaţiei şi a Ministerului Public, pe baza raportului prezentat de judecătorul desemnat în acest scop. Decizia se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor Curţii (art. 29, alin. (2) din legea menţionată). Neconstituţionalitatea va fi declarată în situaţia în care se constată survenirea unuia din cazurile menţionate în art. 40, alin. (2) din Constituţie178.

În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă decizii (art. 13, pct. A, lit. d) din Legea nr. 47/1992).

Deciziile Curţii privitoare la contestaţiile asupra constituţionalităţii unui partid politic nu sunt supuse nici unei căi de atac şi se publică în Monitorul Oficial al României. Decizia de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului municipiului Bucureşti pentru radierea partidului politic neconstituţional din evidenţa partidelor politice legal constituite.

În cei 15 ani de activitate a Curţii, nu a fost pronunţată nici o hotărâre privind declararea (ne)constituţionalităţii unui partid politic, instanţa noastră de contencios constituţional nefiind sesizată nici măcar o singură dată în această privinţă. În condiţiile în care, mai ales în anii ´90, dar şi în prezent, climatul politic este grav afectat de discursul violent, agresiv, extremist şi xenofob până la obscenitate al unor personalităţi publice, discurs constituind chiar o trăsătură distinctivă în cazul anumitor formaţiuni politice, această atitudine pasivă este de neînţeles179.

Bibliografie





  1. Yüklə 0,68 Mb.

    Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   14




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin