Partidul de export



Yüklə 4,07 Mb.
səhifə10/63
tarix27.10.2017
ölçüsü4,07 Mb.
#16735
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   63

Şeful partidului salută publicul, iar asistenţa îl aplaudă furtunos şi scandă lozinci concepute pe loc. Împreună cu liderul cel mare, coborâră toţi conducătorii şi se dădu semnalul pentru demontarea scenei. În timp ce se strângeau uneltele de sonorizare şi aparatele video, care înregistraseră toată adunarea, reflectoarele şi boxele difuzoarelor, mai multe mii de meseriaşi se repeziră cu trusele de unelte să demonteze podiumul.

Fiecare membru de partid lua câte ceva în spinare şi se alătura coloanei care se pusese deja în mişcare.

În scurt timp, convoiul de partid abia dacă se mai văzu în zare. Fără tribună şi fără oameni, câmpia era la fel de pustie ca înaintea începerii mitingului.

- Ce e cu voi? întrebă guvernatoarea, văzând că Albert şi Diana rămăseseră pe loc. Nu plecaţi?

- Nu.


- De ce?!

- Nu facem parte din convoi. Suntem un investigator şi secretara lui.

- Aveţi dreptate. Nu faceţi parte din nici o diagramă. Cum investigatorii nu intră în atribuţiile mele de serviciu, nici nu ştiu ce să vă spun.

Încălecă pe calul care se apropiase între timp şi porni la trap.

- Să aveţi grijă! Copii de mafioţi sunt foarte periculoşi. E bine să staţi cât mai departe! le strigă din depărtare, înainte ca bidiviul să-şi scoată aripile, să se ridice de la sol şi a dispară în văzduh.

- Ce animal o mai fi şi ăla? întrebă Albert.

- Nu ştiu. E prima dată când văd aşa ceva.

IV

Pe câmp, pătrunseseră mai multe mii de copii, cu vârste cuprinse între 7 şi 15 ani. Se aşezaseră într-o formaţie compactă, în poziţie de repaus, cu armele puse pe umăr sau sprijinite de pământ. Unii se certau, alţii discutau cu voce mai joasă, iar cei mai mulţi se uitau de-a lungul câmpiei.



- Ce faceţi aici? întrebă Albert.

- Am venit să ne luptăm, spuse una dintre odraslele mafioţilor, un copil de vreo 10-11 ani.

- Cu cine vreţi să vă luptaţi?

- Nu ne luptăm cu nimeni, ci noi, între noi. Unii ne-am numit “blocurişti”, iar alţii “târgoveţi”. Uite, avem ecusoane în piept! Eu, de exemplu, sunt târgoveţ.

- Voi, cei de aici, care dintre ei sunteţi?

- Suntem cu toţii aici, în acest grup, blocurişti şi târgoveţi. Când este gata decorul în care vor avea loc luptele, ne împărţim în două tabere.

- Nu se vede ce scrie pe ecusoane.

- Ba se vede. Toate armele de foc sunt prevăzute cu lunete. Şi lansatoarele de rachete au dispozitive optice. Nu poate fi nici o confuzie.

- Nu era mai simplu să purtaţi uniforme diferite, vizibile, sau să purtaţi şepci diferite pe cap. Dacă cel ochit stă pe burtă, nu se vede ecusonul.

- Dacă ne-am fi confecţionat uniforme, ar fi fost prea simplu şi nu ar fi fost în conformitate cu scenariul. Ducem un război civil, cu un pronunţat caracter citadin şi multe lupte de stradă. Pe pământurile unui târg, s-au construit clădiri cu patru, cinci, până la zece nivele. Târgoveţii sunt nemulţumiţi de acest lucru şi a izbucnit un conflict. De la mai multe certuri, care au avut loc într-una dintre crâşmele orăşelului, s-a ajuns la focuri de armă şi la mai mulţi morţi. Asta i-a făcut pe copiii locuitorilor decedaţi să se răzbune. Până la urmă, odraslele şi nepoţii indigenilor, locuitori ai caselor, precum şi odraslele adulţilor de la blocuri, veneticii, au luat totul în serios, au început să se înarmeze cu ce au găsit pe acasă şi s-au luat la bătaie. Ulterior, au atacat un depozit al armatei, l-au jefuit şi s-au înarmat până în dinţi. Deoarece părinţii noştri adevăraţi, mafioţii, nu participă la lupte, scenariul a fost astfel scris încât să nu ne luptăm decât noi. Neavând decât un rol decorativ, locuitorii de aici sunt artificiali, un fel de androizi. Au familii, copii, nepoţi, fraţi, surori şi o grămadă de rude de diferite grade. Şi noi, copiii de mafioţi, facem parte din familiile lor, numai că noi suntem prezenţi doar pentru a participa la o bătălie. Fiecare iese în stradă cu ceea ce este îmbrăcat în mod obişnuit, fie că este vorba de haine de şcoală, de joacă, de sărbătoare sau de înmormântare. În ceea ce facem, nu avem nimic militar. Nu ne îmbrăcăm în uniforme. În cazul în care nu se vede ecusonul, există două posibilităţi: să tragem şi apoi să vedem ce am împuşcat sau să încingem o luptă corp la corp. Cu uniforme pe noi ar fi fost prea simplu. Un grad de dificultate în plus nu strică.

- Cel vizat poate să ascundă ecusonul.

- Ei, şi dumneata! Ai o manie cu ecusoanele astea. Nu cred să ascundă cineva ecusonul. Dacă e prins mai izolat, combatantul poate fi ucis, din greşeală, chiar de camarazii săi. Părinţii noştri nu au dat bani ca să facem noi lucruri inutile.

- Bani?! Cum adică?

- Domnule, dumneata chiar că eşti venit din cer. Eşti aerian rău de tot. Cine ar fi prostul care să ne lase să ne luptăm aici fără să plătim. Necazul e că ăia, cu mitingul lor, ne-au mâncat aproape o oră din program. Sper să fie penalizaţi, iar banii lor să fie daţi, înapoi, părinţilor noştri.

- Nici nu puteţi să ţineţi armele în mâini.

- Ba putem. Armele astea au fost fabricate pentru noi, din metale rezistente şi foarte uşoare. E comandă specială. Sunt puşti automate, foarte scumpe. Au sisteme cibernetice de autocontrol şi autoreglare. Ţinem în mâini mici minuni ale tehnicii. Dacă ar fi fost să mânuim armele furate de la depozit, conform scenariului, ne-am fi deşelat.

Mânui arma cu mândrie şi arătă investigatorului şi secretarei sale cum se pune în funcţiune.

- Are dreptate guvernatoarea, îngăimă Diana. Armele acestor copii sunt adevărate.

- Cum să nu fie adevărate?! se miră copilul. Nu le vedeţi cu ochii voştri? Cum aţi vrea să fie, imaginare?

- Trag cu gloanţe adevărate? întrebă Albert.

- Daţi-mi voie să nu înţeleg! se miră copilul. Cu ce ai vrea să tragă?

- Cu gloanţe care să nu ucidă, oarbe sau de cauciuc. Pe Pământ, nici cele mai sălbatice organizaţii paramilitare nu omoară civili nevinovaţi. La antrenamente, se folosesc gloanţe oarbe. Gloanţele de cauciuc sunt folosite mai ales de poliţie la reprimarea unor manifestaţii politice.

- La ce ne-ar folosi?! N-ar mai muri nimeni.

- Asta spun şi eu: nu ar mai muri nimeni.

- Ar fi lipsit de haz. Nu ştiu ce e Pământul ăsta al dumitale, dar e o tâmpenie ce fac cei de pe el.

- Pământul este leagănul unei părţi din civilizaţia planetei Ioza.

- Îmi e străin termenul de leagăn, dar îţi spun că noi suntem copii de mafioţi indigeni şi care cum a luat formă umană şi a avut părinţi cu resurse financiare îndestulătoare s-a înscris pentru lupte. Susţinem politica de forţă a părinţilor noştri. Unii sunt pentru prima oară pe acest câmp, alţii sunt aici pentru a doua, a treia sau a patra oară. Eu, de exemplu, am supravieţuit la patru înfruntări, între vârsta de 7 şi cea de 11 ani, şi sunt aici a 5-a oară. Mulţi au murit şi au intrat în cartea de aur a acestor lupte, dar sunt unii care au participat la toate luptele. Cei care împlinesc vârsta de 16 ani, nu mai vin; sunt majori şi intră în afaceri, alături de părinţii lor.

- E păcat să muriţi la o vârstă atât de fragedă.

- Nu e nici un păcat. E o mândrie.

- Sunteţi îndoctrinaţi să faceţi un lucru care este împotriva legilor firii. Este ignorată legea conservării speciei. E sinucidere curată. Părinţii voştri sunt nişte criminali.

- Sunt nişte criminali, că de-aia sunt mafioţi, dar sunt nişte criminali ocupaţi, care nu au timp să se omoare între ei.

- Cum adică?!

- Adică noi, copiii, suntem reprezentanţii părinţilor noştri pe câmpul de bătălie. Părinţii noştri se duşmănesc şi, fiind mafioţi, se duşmănesc de zeci de ani. Ei ştiu să urască. Duşmănia asta este criteriul după care formăm cele două tabere, nu uniformele, caschetele sau anul de fabricaţie a armelor.

- Dacă se duşmănesc, de ce nu se războiesc ei?!

- Nu au timp. Trebuie să se îngrijească de afaceri şi să câştige bani. Cu ce vrei să plătească armamentul acesta sofisticat şi dreptul nostru, al copiilor, de a ne lupta aici?!

- Au existat mafioţi şi pe Pământ, dar s-au războit scurt şi au terminat. Văd că, aici, după ce că aceste elemente declasate se luptă prin reprezentanţi, conflictul durează ani de zile. Spui că ai participat la patru lupte şi eşti aici a 5-a oară. De ce nu refuzaţi? Vă obligă cineva să vă omorâţi între voi pentru ura dintre descreieraţi?

- Nu ne obligă nimeni, dar avem o înaltă conştiinţa civică. Pentru a deveni buni cetăţeni şi mafioţi de frunte ai societăţii, trebuie să luptăm. Cei care se jertfesc, merită toate laudele, dar se dovedeşte că nu pot împlini cei 16 ani de viaţă, vârstă la care noi, copiii de mafioţi, intrăm în afaceri.

- A scăpat cineva din aceste bătălii?

- Foarte mulţi.

- Pe Pământ, zilele sunt succesiuni zi-noapte şi 365 de astfel de succesiuni fac 1 an. Aici, e tot timpul ziuă. Cum ştiţi că a trecut 1 an?

- Foarte simplu. Odată cu încheierea luptelor noastre, se încheie anul şi încep sărbătorile de sfârşit de an. Cu mult timp în urmă, locuitorii Iozei nu-şi făceau probleme cu trecerea timpului. Nici nu cunoşteau cuvântul. Neexistând timp, acesta nici nu trecea. A trebuit să vină oamenii, acum câteva sute de ani, să ne lege de un cuvânt. Deşi cunoşteam nu mai puţin de 17 dimensiuni esenţiale, această “a patra dimensiune”, cum îi spuneţi voi, nu o descoperisem. Ea se găseşte şi în sistemul vostru de 26 de dimensiuni, conform cu teoria stringurilor. Vă mulţumim pentru aceasta! Luptele noastre reprezintă, cum am spus, sfârşitul de an şi începerea unui nou an şcolar. Mai reprezintă şi începutul epocii optime de semănat. După terminarea luptelor, avem ziua pompierului. Pompierii pun substanţe inflamabile peste tot, dau foc şi se antrenează stingând incendiul, apoi orăşelul, cu blocurile, casele, străzile, grădinile şi locuitorii săi, dispare în propria-i cenuşă. Golită din nou, câmpia este arată şi cultivată, ca toate câmpiile din jurul capitalei şi de pe întreaga planetă. Scenariul e scenariu.

- Scenariul e scenariu, dar numai în capul vostru. În realitate, avem doar un câmp gol.

- A fost gol. Priviţi în spate!

Albert şi Diana se întoarseră şi fură surprinşi să vadă că peisajul se schimbă. Apăruseră clădirile, străzile şi parcurile târgului şi, sub ochii lor, se sintetizau locuitorii. Preocupaţi şi obosiţi, aceştia se îndreptau, cu treburi, cine ştie unde sau veneau din cine ştie ce direcţie.

- Nu se poate, spuse investigatorul. Apar şi oameni.

- Sigur, spuse copilul. În scenariu scrie că orăşelul este populat cu adulţi, iar noi suntem fiii, fiicele sau nepoţii lor. Cei mari nu participă la lupte; ei fac parte mai mult din decor. Îşi văd de activităţile lor zilnice sau, pur şi simplu, trec pe străzi. Dacă nu reţin toate amănuntele scenariului şi nu se feresc, cad victime nevinovate. Orice război afectează şi populaţia civilă. Cu cât trece mai mult timp şi se reeditează de mai multe ori această bătălie, adulţii sintetizaţi aici conştientizează tot mai mult că noi, fiii, fiicele sau nepoţii lor suntem un pericol public. Citindele caută să resintetizeze aceşti adulţi în fel şi chip, dar, dacă nu se schimbă scenariul sau măcar materialul genetic, frica lor tinde să se amplifice, de la o luptă la alta, şi să se permanentizeze.

- Ce-s alea citinde?

- Mici entităţi subatomice care se ocupă cu reconversia materiei.

- Se referă probabil la ceea ce noi numim furnici de conversie a materiei, spuse Diana, numai că citindele lor nu se văd.

- Nici furnicile de la înălţarea clădirii cu 50 de etaje a firmei de consultanţă nu erau vizibile. Nişte pete maronii, probabil aglomerări de cine ştie ce chestii, şi atât.

- La microscop, chestiile alea apar ca nişte furnici. E posibil ca citindele să fie invizibile.

- Dar nu inexistente. Poţi să ştii ce fel de microscoape au ăştia? întrebă bărbatul.

- Ce sunt furnicile? întrebă copilul.

- Nişte insecte de pe planeta Pământ, care au un puternic instinct de a se organiza şi de a construi, spuse femeia.

- Nu cred că citindele lor sunt acelaşi lucru cu furnicile noastre de conversie, spuse Albert. S-ar putea ca drăciile lor invizibile să acţioneze la nivel de bosomi sau fermioni. În afară de faptul că nu se văd nici măcar pete maronii mişcătore, aici se lucrează cu mult mai mare eficienţă şi cu mult mai multă fineţe.

- E posibil ca fineţea să depindă şi de numărul citindelor, spuse băiatul. E posibil să fie mai multe decât de obicei, dar pe mine nu mă interesează acest lucru. Mă interesează bătălia ce va începe şi sunt agitat pentru că suntem în întârziere.

- Nu pare să fie ceva în legătură cu numărul, spuse femeia. Casele, drumurile, parcurile şi locuitorii apar pur şi simplu, de parcă ne-ar pune cineva, brusc, o pictură în faţă. Arborii nu se ridică văzând cu ochii, ca şi cum s-ar forma din nimic, nu îi poţi urmări cum se înalţă.

Într-o parte a câmpiei, apăruse un deal. Platoul acestuia, se întindea până departe, fiind acoperit de blocuri. Printre blocuri, se găseau o şcoală, un spital şi câteva şantiere de construcţii.

Un versant al dealului era acoperit cu pâlcuri de conifere, iar printre arbori se găseau poşta şi câteva case răzleţe. În vale, se vedeau case vechi, cu unul sau două etaje, multe lipite unele de altele, de-a lungul unei străzi principale şi mai multor străzi secundare.

Totul era delimitat de două râuri, care veneau de cine ştie unde şi se uneau dincolo de târg, ducându-se mai departe pe sub podul pe care trecea şoseaua principală.

Armata de copii, investigatorul şi secretara rămăseseră dincolo de râul care trecea pe lângă gară, linia de cale ferată, un cartier industrial şi o aglomerare de depozite.

- Războiul trebuie să înceapă, spuse copilul. Împuşcăturile vor începe în târg şi pe dealuri, dar se vor extinde şi aici, peste râu. Trebuie să plecaţi.

- Unde să plecăm?! se enervă Albert. Când am trecut dincoace, pe câmpie, a dispărut totul în jur şi nu ştim cum să ne întoarcem.

- Unde să vă întoarceţi?

- Într-un oraş care a existat pe Pământ, în secolul XX.

- Vreţi să călătoriţi în timp?

- Nu. Acest oraş nu e decât un decor pentru vreo filmare.

- Înţeleg, dar nu pot să vă ajut cu nimic. De ce nu aţi plecat cu partidul?

- Nu suntem dintre ei. Suntem doar două copii ale unor conducători de-ai lor.

- Sunt nişte idioţi. După ce că ne-au întârziat programul, nu au grijă nici de proprii lor oameni. De unde ştiu ei că nu sunteţi mai buni decât originalele?

- Nu avem idee.

- E posibil să fiţi în dificultate sau privilegiaţi de situaţia în care vă găsiţi, nu ştiu, dar un lucru e clar: trebuie să staţi cât mai departe de orăşelul în care ne desfăşurăm noi ostilităţile. Deşi nu avem conducători, participând la mai multe lupte, mi se recunoaşte o anumită autoritate. Tata mă laudă de fiecare dată şi îmi prevede că, dacă am norocul să scap cu viaţă din următoarele lupte, voi deveni un bun mafiot şi un mare afacerist. E bine să luaţi în serios ce vă spun.

- În realitate, spui că eşti copilul unui mafiot, dar aici, în scenariu, ce eşti?

- Sunt cel de-al patrulea copil al unor androizi, contabili de meserie. Tatăl e contabil-şef la spital, iar mama lucrează la o firmă de asigurări. Mai am trei fraţi mai mari, tot sintetizaţi. Eu joc rolul fratelui mai mic şi sunt în al şaptelea an de şcoală. Locuim în casa aceea, pe partea dreaptă a străzii principale, cum te uiţi spre dealul cu blocuri.

- Nu se vede prea bine, spuse Albert. E prea departe.

Copilul scoase un dispozitiv şi îi puse să privească prin el.

- Aşa mai merge, spuse secretara. Aparatul ăsta redă o imagine de cristal.

- E o lunetă electronică, dar nu are numai proprietatea de a da imagini, ci şi rol acustic. Poate să prindă orice conversaţie, în concordanţă cu ceea ce se vede.

Le arătă cum se reglează sonorul şi le indică butoanele de imagine.

- Fantastic! exclamă Diana. Lângă casa voastră se găseşte un dispensar, iar pe scările acestuia se găsesc două femei, care vorbesc despre bolile lor şi proferează injurii la adresa medicilor.

- Dacă vă place luneta, v-o împrumut. Am văzut că nu aveţi de gând să plecaţi. Puteţi să vă ascundeţi în pădure şi să urmăriţi toate mişcările bătăliei noastre.

- De acord, dar dacă ţi se întâmplă ceva? Dacă eşti ucis? Cum ţi-o mai înapoiem?

- Indiferent dacă eu cad sau nu la datorie, există un cod. La sfârşitul bătăliei, codul se şterge şi se emite un semnal. Tatăl meu trimite pe cineva să recupereze instrumentul. E posibil să nu aibă chef să recupereze ceva şi luneta să mai rămână la voi, o bucată bună de timp. Tatăl meu, ca orice mafiot, are toane.

- Dacă îi vine ideea că te-am omorât noi şi ţi-am furat luneta?

- Nu se poate gândi la acest lucru. În momentul în care aţi acceptat să-mi faceţi onoarea de a împrumuta această lunetă, s-a şi emis un mesaj al acestui fapt, care s-a înregistrat în calculatorul familiei mele. Nu poate exista nici o confuzie.

- Pare destul de greu de manevrat. Are o grămadă de butoane.

- Uşor de manevrat nu e, dar nu imposibil. În plus, butoanele sunt însoţite de mici desene foarte sugestive. În afara reglajelor optice şi a celor acustice, pe care le-aţi văzut, are şi reglaje pentru un dispozitiv video. Acesta se porneşte de aici şi se opreşte în acest mod. Dacă vreţi să aveţi amintiri de pe unde aţi trecut, totul se înregistrează pe acest disc. Discul e mic, dar capacitatea lui de a reţine imagini e imensă. Nu cred că aveţi nevoie de un alt disc. Până când veţi vrea să înregistraţi alte lucruri, tehnica o ia înainte. Chiar această lunetă, cu toate performanţele ei, e oarecum depăşită. Acum, a început construcţia de instrumente electronice pe bază de acroniu. Voi, oamenii, aţi venit cu această idee. Voi sunteţi cei mai pricepuţi. Aţi câştigat respectul nostru, al băştinaşilor, şi, cine ştie, poate veţi câştiga şi alegerile. Înainte de venirea voastră, foloseam acest metal drept condiment pentru anumite mâncăruri şi ca o punte de legătură spre altceva. Acest altceva, în ultimul timp, aţi fost voi, oamenii; pentru că voi nu puteţi lua forma noastră, luăm noi formă umană, iar acroniul ne ajută să facem asta. E o cinste pe care o acordăm geniului uman, mai ales că voi aţi fost primii extratereştri care au venit pe Ioza.

- Dacă nu încetează, mă pun pe plâns, spuse Albert.

- Când nu e vreo consecinţă a vreunei afecţiuni oculare, plânsul este demagogie populară, spuse copilul.

- Mă ia peste picior?

- Nu cred că e o ironie, spuse secretara. Băiatul e convins de ceea ce spune. Băştinaşii nu au umor, iar oamenii veniţi peste ei tind, la rândul lor, să devină mai serioşi. Doar noi, oamenii, în încercarea noastră disperată de a fi serioşi, suntem veseli.

- Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, dar un lucru e sigur: nu e nici o glumă, spuse micul mafiot. Orice lucru, când e făcut pe Ioza, e de zece ori mai bun. Dacă nu vreţi să plecaţi, vă puteţi ascunde dincoace de râu. De gloanţe puteţi să vă feriţi, dar dacă vă cade o rachetă în cap, praf vă face. Acum, vă rog să mă iertaţi! Trebuie să plec la luptă.

Secretara îi mulţumi pentru lunetă şi îl îmbrăţişă, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. Se salutară, îşi urară mult noroc, apoi fiul de mafiot se alătură celorlalţi. Un băiat le prezenta liniile principale ale unui studiu de intenţie, iar o fată, aflată lângă el, le citea amănuntele, neuitând să amintească, la fiecare luare de cuvânt, că nu puteau merge la luptă, aşa, la întâmplare, să tragă care cum vrea şi încotro vrea fiecare. Se puteau omorî între ei, dar după o ordine prestabilită.

După ce terminară cu teoria şi i se înmână fiecăruia câte un exemplar tipărit al studiului de intenţie, pe baza căruia să-şi elaboreze strategia, cele câteva mii de copii se împărţiră în două grupuri şi se îndreptară spre cele două poduri de peste râu.

Blocuriştii trecură podul aflat în dreptul lui Albert şi Diana şi intrară în oraş pe lângă gară. După ce trecură printre casele din jurul acesteia, începură să urce dealul spre blocurile lor. Ceilalţi trecură peste podul aşezat în dreptul unui abator şi, odată ajunşi la strada principală, se împrăştiară, după scenariul prestabilit.

Investigatorul şi secretara urcară dealul de peste râu şi se aşezară pe o porţiune mai puţin înclinată, în spatele unor copaci. Reglară luneta în aşa fel încât să le arate pe ecran cele mai importante locuri din oraş şi, din când în când, câte o imagine de ansamblu.

Pe baza reglajelor făcute de oameni, luneta, la rândul ei, îşi elaboră un mic program, prin care să schimbe imaginea, să regleze sonorul şi să treacă pe înregistrare video atunci când se întâmpla ceva şocant.

- Au ajuns acasă, spuse Diana. Ce o mai fi urmând?

- Nu ştiu, spuse Albert. Mă întreb dacă n-ar fi mai bine să plecăm, să căutăm un loc prin care să pătrundem în interiorul decorurilor cinematografice şi, de acolo, mai departe, spre sediul partidului. Am reţinut punctul de pe câmpie unde au dispărut oamenii presei. Poate găsim o metodă de a ne întoarce acasă, pe Pământ. S-ar putea ca preşedintele să ne fi minţit, să nu fim nişte dubluri, ci chiar originalele.

- Nu avem unde pleca. În plus, eu sunt curioasă ce se întâmplă în orăşelul ăsta. Nu putem şti; poate că bătălia copiilor e cheia întoarcerii pe Pământ.

- Intuiţie?

- Cred că da.

- Bine. Dă să vedem ce face copilul cu care am vorbit! Pare destul de isteţ. Are stofă de supravieţuitor. Nu se poate să nu coacă ceva.

Văzură că băiatul intrase în curte, fiind imediat luat la zor de mama lui pentru că întârziase.

- În loc să-l certe că umblă cu arme de foc, îl ceartă că nu a ajuns la timp la masă, se miră Albert.

- Şi mie mi se pare ciudat, spuse secretara. Mai ciudat e numele lui. Am discutat atâtea cu el şi nu ne-am gândit să-l întrebăm cum îl cheamă.

- La ce ne-ar fi folosit? Să ne încărcăm memoria cu prostii?

- Nu e prostie. Îl cheamă Albert Hosmann, ca pe tine.

- Înţeleg, îl cheamă Albert. Am auzit când l-a strigat taică-său, dar de unde şi până unde Hosmann?

- Priveşte plăcuţa de la cutia poştală!

Femeia reglă imaginea şi văzură că, într-adevăr, aşa scria: familia Herbert Hosmann.

- Poate fi o coincidenţă, spuse bărbatul. E numele meu ca investigator. Cu doi de “n” la sfârşit.

- Nu spun că n-ar fi o coincidenţă, dar este o coincidenţă mult prea vizibilă.

- Oricât de vizibilă ar fi coincidenţa, nu putem ajunge decât la concluzia că nu putem trage nici o concluzie.

- Aşa-i. Asta e concluzia care nu-ţi cere nici un efort, dar aici doar faptele contează. Vezi ce face băiatul?

- Nu se vede nimic. L-a băgat maică-sa în bucătărie.

- Ba se vede. Foarte bine se vede. Luneta a considerat că e important să ne afişeze ce face copilul acolo. Ce fel de unde foloseşte luneta, acustice, calorice, radioactive, pentru a face asta, nu pot să ştiu. Important e că avem de-a face cu un instrument mult mai mult decât optic, cu o minune a tehnicii.

- Cu ceva tehnic se ocupă şi copilul.

Văzură că, în timp ce părinţii stăteau la soare, în curte, iar fraţii mai mari plecaseră la râu, micuţul Albert căuta ceva prin bucătărie. Obiectul căutării era o minge de fotbal.

Luă câteva linguri din mâncare, apoi împinse farfuria cât colo, făcu ordine pe jumătate din masă şi aşeză mai multe aparate de măsură.

Văzură cum desface mingea, cum îi instalează un dispozitiv electronic exploziv, cum îi reglează ceasul şi cum o închide la loc.

Le strigă părinţilor că pleacă la fotbal şi, până să se trezească aceştia să-l bată la cap că nu a făcut nici o lecţie în vacanţă, o şi zbughi pe poartă afară. Bătu mingea până la capătul străzii principale şi, împreună cu alţi câţiva băieţi, o luă pe lângă biserică şi urcă pe dealul unde se găseau blocurile.

Maidanul unde începură să bată mingea se găsea chiar în faţa sediului Poliţiei. Doi poliţişti mai tineri, întrebară dacă pot să intre şi ei în joc, iar copiii îi refuzară.

- Nu se poate, le spuseră. Fotbalul e un joc pentru copii, al nostru şi al celor de pe deal.

- Foarte bine, spuse unul dintre poliţişti. Dar, vă previn, dacă vă împuşcaţi, părinţii voştri vor fi aspru amendaţi. Ar trebui să lăsaţi armele măcar când jucaţi fotbal.


Yüklə 4,07 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   63




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin