Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

368

STENDHAL

simţea nevoia unei ocupaţii fizice, ca să-şi uite bucuria care mergea pînă la nebunie.

plecarea dumitale mă sileşte să vorbesc... Ar fi peste puterile mele să nu te mai văd."

Un gînd îl izbi pe Julien ca o descoperire, între-rupîndu-1 din studierea scrisorii Mathildei şi sporindu-i bucuria. „L-am învins pe marchizul de Croisenois, eu, care nu spun decît lucruri serioase! Şi el e atît de drăguţ! Are mustăţi şi o uniformă încîntătoare; şi se pricepe să găsească tocmai cînd trebuie cîte un cuvînt ales şi plin de haz."

Julien petrecu o clipă nespus de plăcută; rătăcea la întîmplare prin grădină, beat de fericire.

Mai tîrziu se urcă în birou şi rugă să fie primit de mar­chizul de La Mole, care, din fericire, era acasă.

îi dovedi lesne, arătîndu-i cîteva hîrtii oficiale sosite din Normandie, că grija pentru procesele normande îl silea să-şi amîne plecarea în Languedoc.

— Mă bucur că nu pleci, îi spuse marchizul cînd sfîrşiră discuţia despre afaceri. îmi face plăcere să te văd.

Julien părăsi încăperea; cuvintele acestea îl stînjeneau.

„Şi eu am să-i seduc fata ! Am să împiedic poate pen­tru totdeauna căsătoria cu marchizul de Croisenois, care îl face să vadă viitorul în culori luminoase; dacă el nu este duce, măcar fata lui va avea dreptul pe care îl au ducesele, de a se aşeza în faţa regelui." Julien se gîndi să plece în Languedoc cu toată scrisoarea Mathildei, cu toată expli­caţia dată marchizului. Dar licărirea aceasta a virtuţii st stinse repede.

„Ce bun sînt! îşi spuse el. Eu, un plebeu, să am milă de o familie de rangul acesteia! Eu, pe care ducele de Chaulnes îl numeşte slugă! Cum îşi sporeşte marchizul imensa lui avere ? Vînzînd rente cînd află de la palat că a doua zi s-ar putea să fie o lovitură de stat. Şi eu, zvîrlii |" ultima treaptă de o soartă vitregă, eu, căruia soarta asta i-a dat totuşi o inimă nobilă, dar nu şi o mie de franci rentă, adică nu i-a dăruit pîine, la drept vorbind, nici măt w
ROŞU ŞI NEGRU

369

o fărîmă de pîine, eu, să dau cu piciorul unei plăceri care mi se oferă! Unui izvor cristalin care vine să-mi stingă setea în deşertul arzător al mediocrităţii, unde mă tîrăsc din greu! Pe cinstea mea, nu sînt chiar atît de prost; fiecare pentru sine, în deşertul acesta de egoism care se numeşte viaţă".

îşi aminti cîteva din privirile pline de dispreţ ale doamnei de La Mole, şi mai ales ale doamnelor prietene cu ea.

Plăcerea de a-1 fi învins pe marchizul de Croisenois puse definitiv capăt şovăielii pricinuite de rămăşiţa aceasta de virtute.

„Qt aş mai vrea să se supere marchizul de Croisenois ! îşi spuse Julien. Cu cîtă siguranţă i-aş da acum o lovitură de spadă ! Şi făcu un gest ca şi cum l-ar fi împuns. Pînă acum eram un bădăran, abuzînd în mod josnic de puţinul meu curaj. După primirea scrisorii, îi sînt egal."

„Da, spunea el cu o voluptate nemărginită şi vorbind arar, meritele noastre, ale marchizului şi ale mele, au fost cîntărite, iar bietul cherestegiu din Jura a biruit. Bun! urmă el; iată că am găsit semnătura ce va însoţi răspunsul meu. Să nu vă închipuiţi cumva, domnişoară de La Mole, că uit cine sînt. Am să vă fac să înţelegeţi şi să simţiţi din plin că pentru fiul unui cherestegiu trădaţi un urmaş al vestitului Guy de Croisenois, care 1-a întovărăşit pe Slîntul Ludovic în cruciadă."

Julien nu-şi mai putea stăpîni bucuria. Şi fu nevoit să iasă iar în grădină, căci odaia lui, în care se încuiase, i se p.irca prea strîmtă ca să poată respira în ea.

„Eu, un biet ţăran din Jura, îşi repeta el întruna, osîndit să port mereu acest trist veşmînt negru! Vai, im un douăzeci de ani aş fi purtat o uniformă, ca şi ei! Pe Itunci, un om ca mine sau era ucis, sau ajungea general la na cei şi şase de ani." Scrisoarea pe care o ţinea în mînă, ii drtdea statura şi înfăţişarea unei erou. „Astăzi, ce-i drept, cu veşmîntul ăsta negru, la patruzeci de ani poţi avea

370

STENDHAL

o sută de mii de franci leafă pe an şi înalte distincţii, ca episcopul de Beauvais.

Ei bine, îşi spusese el rîzînd ca un Mefisto, sînt mai deştept decît ei; am ales uniforma veacului meu." Şi simţi cum îi sporeşte ambiţia şi dragostea pentru veşmîntul preoţesc, „aţi cardinali dintr-o familie mai de jos decît a mea n-au guvernat! Compatriotul meu Granvelle , de pildă."

încetul cu încetul, fierberea din sufletul lui Julien se potoli; prudenţa îi ieşi la iveală. Şi îşi spuse, ca maestrul său, Tartuffe, al cărui rol îl ştia pe de rost:

„Cuvintele-i — un vicleşug cinstit le socotesc.

în vorbe-afît de dulci, nici gînd să mă încred, Pînă cînd eu, rîvnind la farmecele ei, Nu voi afla, în ele, al vorbelor temei..."

Tartuffe actul IV, scena 5.

„Tartuffe a fost dus la pierzanie tot de o femeie, şi doar era ceva de capul lui... Răspunsul meu ar putea fi arătat şi altora..., dar am găsit un leac pentru asta, adăugă el, rostind cuvintele arar şi cu un accent în care se citea cruzimea stăpînită; vom începe cu frazele cele mai înflăcărate din scrisoarea sublimei Mathilde. Da, dar să zi­cem că patru lachei de-ai domnului de Croisenois se năpustesc asupra mea şi-mi smulg originalul. Nu, căci sînt bine înarmat şi, după cum se ştie, am obiceiul să trag în lachei. Ei bine! Unul dintre ei are curaj; se repede la mine. I s-âu făgăduit o sută de napoleoni. Eu îl ucid sau ii rănesc, după cum se nimereşte ; asta şi vor. Mă aruncă în temniţă, cît se poate de legal; sînt tîrît în faţa tribunalului corecţional şi trimis, în baza celei mai depline legalităţi i nepărtiniri a judecătorilor, să le ţin de urît la Poissy dom-

l Antoine Granvelle (1517-1586), originar din Besanţon, a fost cardinal i prim-ministru al Spaniei în timpul regilor Carol Quintul şi Filip al 11-lea