Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

llnţez. îţi închipui cumva că sînt un stăpîn orb, care habar |>are ce se petrece în casa lui ?

Ei bine, dacă nu citeşte nicăieri complimentele ca­pe care mi le adresează, atunci le născoceşte , şi e cu atît mai rău pentru el. O fi vorbit despre ini■■• pe tonul acesta la Verrieres... Dar, fără să mergem ii 111 de departe — adăugă doamna de Re"nal părînd că face descoperire — o fi vorbit şi în faţa Elisei, ceea ce e ca şi ar fi vorbit în faţa domnului Valenod.

— Ah! făcu domnul de R6nal zguduind măsuţa şi să răsune odaia cu o lovitură de pumn mai puter-

decît dăduse vreodată pînă atunci, scrisoarea ano­nima cu litere tipărite şi scrisorile lui Valenod au aceeaşi irtie.

In sfîrşit!..." gîndi doamna de R6nal; dar se arătă tă la auzul descoperirii acesteia şi, neavînd curaj să adauge nici un cuvînt, se aşeză departe, pe divan, în • iul salonului.

Acum bătălia era cîştigată. Şi avu mult de furcă pînă lud ii convinse pe domnul de Renal să nu se ducă să-i • •! i 'cască presupusului autor al scrisorii anonime.

— Cum de nu-ţi dai seama că ar fi o stîngăcie nemai-|iiiiiK-nită dacă i-ai face scandal domnului Valenod fără să ii iii ivczi suficiente ?! Eşti invidiat, domnule ! A cui e vina ? A însuşirilor pe care le ai: cîrmuirea înţeleaptă a comu­ni, cftdirile pline de bun-gust pe care le ridici, zestrea

152

STENDI

adusă de. mine şi, mai ales, faptul că putem nădăjdui moştenirea bogată a scumpei mele mătuşi, moştenire cărei mărime se exagerează mereu, astfel că eşti unul dintr cei mai de seamă oameni ai oraşului.

— îmi uiţi obîrşia nobilă, spuse domnul de R6r zîmbind un pic.

— Eşti unul dintre gentilomii cei mai distinşi ai ţi tului, urmă cu grabă doamna de R6nal. Dacă regele i fost liber şi ar fi putut să pună nobleţea la locul ce i se i vine, fără îndoială că ai fi făcut parte din Camera pair-i\ot Şi, în situaţia aceasta strălucitoare, vrei să-i mai dai diei ceva de bîrfit ? A-i vorbi domnului Valenod desp anonima lui înseamnă a răspîndi în întregul Verrieres, oi spun ? în întregul Besanţon, în tot ţinutul că burghezul ăsta mărunt, primit poate printr-o nechibzuinţă în intimi tatea unui Renal, a găsit mijlocul să te ofenseze. Dacă scrlJ sorile peste care ai dat ţi-ar dovedi că am răspuns la dragostea domnului Valenod, ai fi dator să mă ucizi, căci mi-aş merita de-o sută de ori moartea, dar nu să-i arăţi Iul mînie. Gîndeşte-te că toţi vecinii abia aşteaptă un motfl de răzbunare, pentru că le eşti superior; gîndeşte-te că in 1816 ai contribuit la unele arestări. Omul acela, refugial pe acoperiş...

— Mă gîndesc că n-ai nici stimă şi nici prietenie pen tru mine, oftă domnul de R£nal cu toată amărăciunea pfl care i-o trezea o asemenea amintire, că n-am fost pair!...

— Eu cred, dragul meu, urmă doamna de Renal zîmbitoare, că voi fi mai bogată decît tine, că îţi sînt soai.l de doisprezece ani şi că, pe temeiul acesta, am dreptul afl fiu şi eu ascultată, mai ales în problema de astăzi. Dacă iii la un oarecare domn Julien mai mult decît la mii» adăugă ea cu o silă prost ascunsă, sînt gata să plec l|] mătuşa mea, să-mi petrec o iarnă acolo.

Cuvintele acestea, spuse la timpul şi cu tonul potrivit, cuprindeau o hotărîre neclintită care încerca să se încon­joare de politeţe; ele îl convinseră pe domnul de R6nal. | Dar, după cum e obiceiul în provincie, mai vorbi multă revenind asupra tuturor argumentelor; soţia sa îl lisă să vorbească, fiindcă glasul lui mâi păstra încă urme de mînie. în sfirşit, două ceasuri de flecăreală inutilă isto­viră puterile unui bărbat pe care furia îl frămîntase o apte întreagă. Şi hotărî felul cum avea să se poarte faţă âc domnul Valenod, faţă de Julien şi chiar faţă de Elisa. O dată sau de două ori, în timpul scenei acesteia neo-doamna de Rânal era cît pe ce să se simtă oare-um înduioşată de nenorocirea întru totul reală a bnrbatului care, vreme de doisprezece ani, îi fusese prieten. Jar adevăratele pasiuni sînt egoiste. De altfel, ea aştepta de clipă mărturisirea în legătură cu scrisoarea ano-hlmă primită în ajun, şi mărturisirea aceasta nu veni. Ca nit poată fi pe deplin sigură de sine, doamna de R6nal ar fi ivut nevoie să cunoască ideile sugerate omului de care îi pindea soarta. Căci, în provincie, soţii sînt stăpînii opi­niei. Un bărbat care se vaită devine caraghios, fapt din ce i tu ce mai puţin primejdios în Franţa; dar soţia lui, dacă el liu i dă bani, ajunge lucrătoare cu cîţiva gologani pe zi, şi pinii şi sufletele milostive stau la îndoială dacă s-o pri-■tlcască sau nu la muncă.

O cadînă dintr-un harem, la urma urmelor, poate să-şi

lini regească sultanul; el e atotputernic şi ea n-are nici o