Secţia comercială, maritimă şi fluvială

Secţia comercială, maritimă şi fluvială

şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal

DREPT COMERCIAL

1. Contracte comerciale. Contract închiriere reziliat. Pretenţii. Îmbogăţire fără justă cauză.

Prin acţiunea adresată Tribunalului Buzău şi înregistrată sub nr.2241/13.06.2003 reclamanta SC S. SRL Buzău a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Sucursala Buzău, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 87.159.188 lei, din care suma de 82.976.844 lei reprezintă contravaloare chirie, utilităţi, iar suma de 4.182.274 lei sold de debitor evidenţiat contabil la ambele societăţi, la data de 30.12.2002; cu cheltuieli de judecată.

Motivând acţiunea, reclamanta învederează în esenţă că, părţile au perfectat contractul de închiriere nr.1279/24.01.2001 şi nr.1610/08.01.2002, iar pârâta nu a achitat chiria aferentă astfel cum s-a obligat prin contracte, încă din data de 01.12.2001, pentru ca începând cu data de 01.01.2003, să deţină în mod samavolnic următoarele spaţii: brutărie 47,8 m.p; grupuri sanitare + hol 14 m.p; magazie 20 m.p.

Arată reclamanta că, a încercat prin diferite procedee să o determine pe pârâtă a respecta clauzele contractuale, însă acestea au rămas fără rezultat, întreaga procedură fiind încheiată cu încercarea de conciliere făcută cu adresa nr.244/25.04.2003 având ultim termen 29.05.2003, rămasă fără răspuns.

Prin Sentinţa civilă nr.235/10.03.2004, Tribunalul Buzău admite excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâta SC A. SA Buzău, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, conform art.158 Cod pr.civilă.

Primind cauza spre competentă soluţionare, Tribunalul Constanţa a procedat la înregistrarea acesteia sub nr.d/3139/COM/15.04.2004, chiar dacă împotriva acestei hotărâri în termen a declarat recurs reclamanta, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr.7367/2004, pronunţându-se încheierea nr.3188/30 septembrie 2004 şi prin care s-a dispus scoaterea de pe rol şi trimiterea dosarului Curţii de Apel Ploieşti, în vederea soluţionării recursului promovat de reclamantă.

Prin Decizia nr.954 din 30 noiembrie 2004 pronunţată în dosarul nr.9967/2004, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Comercială respinge recursul formulat de reclamantă ca fiind tardiv, cu motivaţia în esenţă că, hotărârea a fost pronunţată pe data de 10.03.2004, iar recursul a fost declarat la data de 05.04.2004, cu mult peste termenul de 5 zile prevăzut de lege.

După administrarea probatoriilor, prin Sentinţa civilă nr.2004/COM din 21.06.2005, Tribunalul Constanţa – Secţia Comercială, admite în parte, cererea precizată la fila 12 dos.fond astfel cum a fost formulată de reclamantă, dispunând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 160.219.283 lei, reprezentând contravaloare chirie, utilităţi şi lipsă de folosinţă pe perioada 01.12.2001 – 31.05.2004, iar în baza art.274 Cod pr.civilă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 12.551.263 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a aprecia de această manieră, instanţa a reţinut în esenţă că, părţile au perfectat succesiv contracte de închiriere, pentru spaţiul situat în Buzău str. P., în suprafaţă de 205 m.p. pe un termen de 1 an, chiria fiind stabilită la suma de 170 USD/lună + TVA (echivalentul în lei la momentul efectuării plăţii).

Se arată că, prin Sentinţa civilă nr.1140/16.03.2003, Tribunalul Buzău a constatat reziliat contractul de închiriere 1279/24.01.2001 şi a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul închiriat, însă, conform procesului verbal din 3 iunie 2004 încheiat de executorul judecătoresc, spaţiul litigios a fost predat pârâtei ce a continuat a-l folosi.

Faţă de caracterul sinalagmatic al contractului intervenit între părţi, ce guvernează raporturile juridice derulate de aceştia în perioada 01.01.2002 – 16.04.2003, instanţa reţine ca fiind întemeiate pretenţiile reclamantei privind obligarea pârâtei la plata chiriei, iar în legătură cu perioada de timp cuprinsă între 16.04.2003 – 31.05.2004, instanţa reţine că pârâta a continuat a folosi spaţiul deşi contractul intervenit între părţi fusese reziliat, astfel încât sunt aplicabile regulile îmbogăţirii fără just titlu şi se dispune obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru spaţiu.

Împotriva celei din urmă hotărâri, în termen a declarat recurs SC A. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu indicarea temeiurilor de drept prev.de art.304 9 şi 10, coroborate cu disp.art.304¹ Cod pr.civilă şi următoarea motivaţie în esenţă:

• 
  hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece contractul de închiriere a fost perfectat de Sucursala Buzău a A. şi nicidecum de Filiala Buzău a SC A. SA, sens în care se solicită analiza certificatului de înmatriculare a Sucursalei Buzău, transformată din filială în sucursală;
  
• 
  instanţa nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate pentru dezlegarea pricinii, atât timp cât, astfel cum s-a susţinut, directorul sucursalei cu contract de muncă înregistrat sub nr.682/28.02.2001 nu a solicitat aprobarea societăţii mamă pentru încheierea unui contract de închiriere.
  

Prin întâmpinare, reclamanta solicită a se dispune respingerea recursului ca nefondat,.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente în esenţă, apreciază Curtea:

Părţile au perfectat contracte de închiriere succesive pentru spaţiul situat în Buzău str.P., sub numerele 1279/24.01.2001 şi 1610/08.01.2002, fiecare dintre acestea pe termen de câte 1 an, chiria stabilită fiind în sumă de 170 USD/lună + TVA (echivalentul în lei la momentul efectuării plăţii).

Probatoriul administrat în cauză face dovada că, prin Sentinţa civilă nr.1140/16.03.2003, Tribunalul Buzău a constatat reziliat contractul de închiriere nr.1279/24.01.2001, dispunând evacuarea pârâtei din spaţiul închiriat, situaţie de fapt urmare căruia, aşa după cum legal s-a stabilit de instanţa de fond, faţă de caracterul sinalagmatic al contractului ce guvernează raporturile juridice derulate de părţi şi având în vedere dispoziţiile art.969 Cod civil, instanţa a reţinut ca întemeiate pretenţiile reclamantei privind obligarea pârâtei la plata contravalorii chiriei pentru perioada 01.01.2002 – 16.04.2003.

Se va reţine că, pentru perioada de timp cuprinsă între 16.04.2003 – 31.05.2004, acelaşi probatoriu administrat în cauză, a făcut dovada împrejurării că, pârâta a continuat a folosi spaţiul anterior închiriat fără a se afla în posesia vreunui titlu, astfel încât legal şi temeinic au fost reţinute ca fiind aplicabile regulile îmbogăţirii fără justă cauză, Codul civil prevăzând în textele art.484, art.493, art.997, art.1618 şi art.1691 instituirea obligaţiei de restituire atunci când are loc mărirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane.

Este cunoscut că îmbogăţirea fără justă cauză, reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru cel care-şi vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi către cel care şi-a diminuat patrimoniul, aceasta în condiţiile în care celui din urmă i se recunoaşte posibilitatea intentării unei acţiuni în justiţie, prin care să pretindă restituirea, acţiune ce se numeşte acţio de in rem verso.

Toate susţinerile făcute de recurentă referitoare la nulitatea contractului de închiriere pentru lipsa acceptului societăţii mamă, nu pot fi primite de instanţă, atât timp cât prin actul adiţional la statutul societăţii pârâte, s-a prevăzut „sucursalele pot încheia contracte comerciale interne în nume propriu”, iar celelalte susţineri referitoare la regimul juridic ce guvernează cele două entităţi ale societăţii comerciale – mamă, sucursală ori filială – nu pot fi primite de instanţă, atât timp cât nu s-au produs dovezi referitoare la lipsa personalităţii juridice, precum şi lipsa autonomiei proprii în luarea deciziilor privind derularea activităţii economice, în sensul art.1169 Cod civil.

Într-o atare situaţie, legal şi temeinic instanţa de fond a reţinut că, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile actului adiţional din 20.,12.1999, iar contractul de închiriere nr.1610/08.02.2002 este valabil încheiat şi, pe cale de consecinţă instanţa şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, în ceea ce priveşte cuantumul sumei datorate de pârâtă pentru spaţiul folosit în perioada 01.12.2001 – 31.05.2004 şi utilităţile aferente neachitate benevol.

Cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând şi disp.art.312 Cod pr.civilă, Curtea respinge recursul ca nefondat.

Decizia civilă nr. 729/COM/07.11.2005