Secolele XI-XIV

Zii.

încheierea acestui tratat n-a însemnat încetarea completă a osti­lităţilor dintre statele care revendicau stăpînirea asupra Haliciului şi Wolhyniei. Intrucît beligeranţii se aflau antrenaţi în confruntări şi cu alţi vecini, ciocnirile din Rusia n-au mai implicat angajări militare de durată şi amploare deosebită. Relatările lui Matteo Villani privind cam­pania organizată în anul 1354 împotriva tătarilor de o coaliţie formată din regele Ungariei, Poloniei şi Prosclaviei cuprind numeroase date în­doielnice. Participarea directă la operaţiuni a suveranului Ungariei — ale cărui efective sînt estimate în mod exagerat la 200 000 de cavaleri

şi a celui al Poloniei nu este confirmată de alte izvoare. Cu totul

neverosimile sînt şi condiţiile puse de Ludovic pentru încheierea păcii cu „regele tătarilor", căruia i s-ar fi pretins convertirea la creştinism, acceptarea posturii de vasal şi plata unui tribut anual. Deşi tătarii s-ar fi arătat dispuşi să adopte religia creştină, convertirea lor nu s-a rea­lizat din cauza opoziţiei „baronilor¹' unguri¹¹⁹ (!). Chiar dacă evenimen­tele din 1354 nu s-au petrecut în modul cum le-a istorisit cronicarul italian, unele ciocniri cu mongolii este posibil să se fi produs în regiu­nile situate la nord-est sau la est de Carpaţii Orientali. Menţinerea ten­siunii în această zonă explică apelul lansat de Inocentiu VI în toamna anului 1354 ca în Ungaria, Polonia şi Boemia să se predice organizarea unei cruciade împotriva tătarilor, lituanienilor şi a altor „necredin­cioşi"¹²⁰. Avînd în vedere felicitările adresate de papă în anul 1357 lui Ludovic I pentru „îngustarea" cu forţa a hotarelor mongolilor din veci­nătatea regatului ungar¹²¹, se poate deduce că rezultatul confruntărilor fusese defavorabil Hoardei de Aur. Potrivit concluziilor ce se pot degaja din investigaţiile arheologice întreprinse pînă în prezent, o restrîngere a graniţelor apusene ale statului mongol este puţin probabil să fi avut loc încă în deceniul al 6-lea din secolul al XlV-lea. In schimb, o limitare a zonei de influenţă a hanilor nu este exclus să se fi produs ca urmare a succeselor ungare.

Pentru ca stăpînirea posesiunilor din Rusia de sud-vest să nu-i fie periclitată de mongoli, Cazimir III a consimţit să plătească pentru ele un tribut anual, la fel cum procedaseră în trecut cnejii halicieni. Deşi cea mai veche menţiune privind remunerarea acestui tribut datează de la 24 ianuarie 1357¹²², impunerea sa s-a produs probabil încă din anii anteriori. Nici vorbă deci ca mongolii să fi ajuns în situaţia de a li se pretinde obligaţii tributare, cum îi plăcea să creadă lui Matteo Villani. In ultima parte a deceniului al 6-lea Polonia şi-a îmbunătăţit relaţiile şi cu Lituania, ambele ţări avînd motive să fie îngrijorate de întărirea şi agresivitatea Ordinului cavalerilor teutoni în ţinuturile baltice¹²³.

In deceniul amintit se produce un eveniment important în egală rnăsură pentru istoria românească şi cea europeană: începutul insta­lării turcilor otomani pe continent. Epuizat de disputele pentru tron dintre Paleologi şi Cantacuzini şi de luptele cu republicile maritime italiene, Bizanţul nu a fost capabil să oprească infiltrarea şi întărire'a turcilor în Balcani. După cucerirea Adrianopolului în 1361, devenit cîţiva ani mai tîrziu noua reşedinţă a sultanului, ofensiva otomană a fost di­rijată nu numai spre teritoriile greceşti, ci şi spre cele sud-slave¹²⁴. La coaliţia balcanică, care în anul 1364 ori în jurul acestei date a înfruntat Pe turci pe fluviul Mariţa, s-au alăturat după unele informaţii, şi con­tingente din Ţara Românească¹²⁵. Dacă cronologia şi relatarea eveni-

mentelor este exactă, aceasta ar fi prima tentativă românească de a spri­jini forţele angajate împotriva înaintării otomane în Peninsula Balca­nică. Nereuşita strădaniilor de a stăvili cuceririle turceşti a fost facili­tată de slăbiciunile interne ale statelor sud-dunărene, de nerealizarea coeziunii între combatanţii antiotomani şi de lipsa ajutoarelor eficiente din partea Ungariei şi a altor state, interesate mai mult de înfăptuirea propriilor planuri expansioniste.

în timp ce în Anatolia şi Balcani puterea turcilor otomani era în plină ascensiune, cealaltă forţă islamică din Europa, Hoarda de Aur, intrase într-o perioadă de criză prelungită. Cu toată întinderea terito­rială şi capacitatea sa militară, şi în pofida organizării riguroase a apa­ratului administrativ şi fiscal, Hoarda conţinea în interiorul său ger­menii anarhiei şi ai declinului. Eterogenitatea etnică şi cea a nivelului de dezvoltare economică şi socială acţionau în detrimentul unităţii Im­periului mongol. Deşi nobilimea care deţinea poziţiile predominante pe tărîm politic continua să fie cea seminomadă, aceasta era legată din ce în ce mai mult de zonele cu viaţă sedentar-agricolă şi orăşenească evo­luată, capabilă să le furnizeze resurse superioare celor obţinute din creşterea animalelor. Controlul asupra unor astfel de zone a asigurat anumitor grupuri aristocratice consistente mijloace materiale cu care îşi permiteau să rivalizeze chiar şi cu hanii. Mai mult decît războaiele externe, decăderea Imperiului mongol s-a datorat fisurilor în sistemul centralizat al conducerii sale şi acţiunii forţelor centrifuge, reprezen­tate de nobilimea seminomadă dornică să-şi dobîndească autonomia com­pletă sau parţială faţă de autorităţile din capitală. Tendinţe ale fărîmi-ţării feudale se manifestaseră în cadrul Hoardei încă de la sfîrşitul secolului al XlII-lea, dar Saraiul dispunea pe atunci de suficientă putere pentru a suprima astfel de manifestări. Totuşi în primele decenii ale

secolului următor Ulus-Joci se scindează: bazinul Volgăi cu capitala şi teritoriile vestice — fostul ulus a lui Bătu — alcătuiau „ţinuturile ari­pei drepte", purtînd denumirea de Ak-orda (= Hoarda albă), iar re­giunile răsăritene, fostul ulus a lui Orda, constituiau „ţinuturile aripei stingi", avînd numele de Kok-orda (= Hoarda albastră)¹²'⁶. Ak-orda, care cuprindea şi partea de sud-est a Moldovei, şi-a menţinut supremaţia în

v

Ulus-J oci, pînă în deceniul al 7-lea al secolului al XlV-lea, cînd, pro-fitînd de perturbaţiile de la Sărai, aristocraţia nomadă din Kok-orda s-a amestecat direct în disputele pentru tron. In literatura de speciali­tate modernă, deşi s-au înregistrat — este adevărat, nu întotdeauna co-

v

rect — schimbările de nomenclatură din Ulus-Joci, partea apuseană a Imperiului mongol continuă să fie desemnată cu termenul de Hoarda de Aur, denumire pe care o vom folosi şi noi, cu toate că ea este deosebită de cea înscrisă în cronicile orientale.

v

La moartea lui Jani-Băg în anul 1357, la Sărai se produc tulburări datorită modului violent prin care fiul şi urmaşul său şi-a reprimat rivalii şi adversarii. Chiar în primele zile de la preluarea cîrmei Impe­riului Hoardei, noul han, Berdi-Băg, a ordonat suprimarea propriilor fraţi şi a emirilor nesupuşi. Crimele de acest gen — care intrau în prac­ticile curente ale luptei pentru putere din societatea nomadă mongolă — nu aveau întotdeauna darul de a restabili liniştea în fruntea statu-

18 — Moldova în secolele XI—XIV.

lui. Alţi pretendenţi s-au ridicat împotriva hanului, care la puţini ani de la ocuparea tronului a căzut victimă unei conspiraţii de curte. Dis­pariţia lui Berdi-Băg de pe scena istoriei — eveniment asupra căruia izvoarele narative sînt zgîrcite în precizări — s-a petrecut, potrivit pă­rerii celor mai autorizaţi specialişti, în anul 1359¹²⁷. După ce a fost înlăturat şi, potrivit expresiei plastice a unui cronicar persan, „s-a stră­mutat de pe tron sub scîndura mormîntului"¹²⁸, războaiele civile şi anar­hia au cuprins întreaga Hoardă, antrenînd un întreg cortegiu de con­secinţe nefaste pentru destinul statului mongol din răsăritul Europei. în decurs de numai două decenii, în fruntea Hoardei de Aur s-au pe­rindat peste 20 de hani, în permanentă confruntare cu alţi aspiranţi la putere. Războaiele civile au afectat grav unitatea statului, căci, profi-tînd de fragilitatea puterii hanilor, diferiţi exponenţi ai forţelor centri­fuge se străduiau să realizeze în propriul folos separarea unor regiuni din componenţa Hoardei¹²⁹. Folosindu-se de acest prilej, popoarele tribu­tare mongolilor, între care şi românii, au încercat să Scuture împovără-toarea lor dominaţie şi să-i îndepărteze de pe teritoriile ocupate abuziv.

Intre principalii beneficiari ai anarhiei din cadrul Hoardei de Aur s-a numărat statul lituanian, deosebit de întreprinzător pe planul poli­ticii externe în vremea domniei cneazului Olgerd (1345—1377). Atîta timp cît Hoarda a fost puternică, Lituania a menţinut cu ea relaţii bune, fiind interesată să obţină dacă nu sprijinul, cel puţin neutralita­tea mongolilor, în politica sa expansivă pe seama cnezatelor ruseşti. Intr-o perioadă relativ scurtă Gedimin şi Olgerd au acaparat întinse teritorii cu populaţia slavă. In vreme ce luptele pentru putere din sînul Hoardei erau în plină desfăşurare, lituanienii au declanşat ofen­siva în direcţia regiunilor ruseşti meridionale învecinate cu mongolii, unde jugul hanilor era resimţit cu cea mai mare intensitate. Tendinţele acaparatoare ale Lituaniei nu au fost pe placul mongolilor, care s-au hotărît să stopeze ofensiva lui Olgerd spre sud-est. Cneazul lituanian devenise însă prea puternic pentru a mai fi dispus să accepte un com­promis cu foştii săi aliaţi. Din relatările izvoarelor ruseşti rezultă că împotriva sa au pornit trei emiri: Hocebii (variante: Hacebei, Kacei, Hacei, Chaczybej, Katibei etc), Kutlubuga (variante: Sakutlubuga, Ko-lobuga, Kolobut, Lobus, Kutlubuha etc.) şi Dimitrie şi că lupta a avut ioc la Sinie Vodî (= Apele Albastre) — hidronim identificat cu rîuleţul Siniuha, afluent de pe stînga Bugului de Sud¹³⁰ — unde armatele lui Olgerd au repurtat un strălucit succes¹³¹. Letopiseţele referitoare la această confruntare sînt de dată mai tîrzie, aşa încît informaţiile lor sînt destul de puţin precise sau conţin inexactităţi şi confuzii cu evenimente dintr-o perioadă ulterioară¹³², ceea ce şi-a pus amprenta asupra lipsei de concordanţă între istorici privind datarea şi consecinţele bătăliei. In general se admite că succesul lituanienilor de la Sinie Vodî s-a produs fie în anul 1362¹³³, fie în 1363¹³⁴.

Aşa cum s-a încercat să se dovedească, conducătorii armatei mon­gole la Sinie Vodî stăpîneau în Crimeea şi în spaţiul dintre gurile Niprului şi ale Dunării. Menţionarea lor în anii de după ciocnfrea din bazinul Bugului dovedeşte că afirmaţia cronicarilor, potrivit căreia cei trei „cneji" tătari şi-ar fi găsit sfârşitul pe cîmpul de luptă, este eronată. Intre căpeteniile mongole aflate în anul 1379 în subordinea lui Mamai letopiseţele ruseşti îl citează pe Hazibii¹³⁵. Amintim, totodată, că unii

cronicari au remarcat similitudini între numele lui Katibei şi un toponim din zona litoralului delimitată de Nistru şi Bug, din aşa-numitele Dikie Polea (= Cîmpiile Sălbatice)¹³⁶. Un alt emir mongol participant la Bă­tălia din 1362/1363 — Kutlubuga — pare să fie aceeaşi persoană cu Cotloboga, unul din martorii mongoli din Crimeea prezenţi la semna-

V

rea pactelor încheiate cu veneţienii deJani-Băg în anul 1347¹³⁷ şi de Berdi-Băg în anul 1358¹³⁸. De asemenea, nu este exclusă identitatea sa cu feudalul mongol Kutlu-Buga, stabilit tot în Crimeea, menţionat în actul (iarlîcul) lui Tohtamîş din anul 1382¹³⁹, precum şi cu Kotlubuga din scrisoarea aceluiaşi han adresată în 1393 regelui polon Wladislaw Iagello¹⁴⁰. Pe de altă parte, este vizibilă asemănarea între numele co­mandantului mongol şi cel al lacului şi al satului Caltabuga din Bu-geac. In prima jumătate a secolului al XVI-lea cronicarul otoman Şem-seddin Ahmed susţinea că denumirea Kutlu-Buga din sudul Moldovei (Kara Bogdan), ca şi a altor localităţi din spaţiul pontic, ar proveni de la căpeteniile şi triburile tătare care ar fi luptat cu „ghiaurii" în ve­cinătatea Dunării¹⁴¹.

Cel de-al treilea emir învins de armatele lituaniene, Dimitrie, este desigur identic cu acel dominus Demetrius princeps Tartarorum, amintit în diploma din 22 iunie 1368, prin care Ludovic de Anjou acorda ne­gustorilor supuşi principelui în discuţie scutire de vamă în regatul un­gar, urmînd ca braşovenii să beneficieze la rîndul lor de acelaşi privi­legiu în „ţara" (terra) lui Dimitrie¹⁴². Problema localizării domeniilor şi a reşedinţei lui Dimitrie a preocupat pe numeroşi istorici, spaţiul controlat de el fiind fixat fie în sudul Moldovei, în jurul Cetăţii Albe, unde ar fi rezidat¹⁴³, fie în nordul Dobrogei, în apropierea gurilor Dunării¹⁴⁴, fie chiar pe ambele maluri ale fluviului¹⁴⁵. In legătură cu problema în discuţie a fost evocat un pasaj din cronica lui Stanislas Sarnicki, unde se precizează că, după înfrîngerea provocată de Olgerd, o parte din tătarii conduşi de cei trei „duci" s-ar fi refugiat peste Don, iar o altă parte dincolo de Nistru, în cîmpiile din Dobrogea (. .. alii eorum ultra Tanaim fluvium, alii ultra Tyram, ad Dobrucenses usque campos, a quibus Orda Dobruciorum vocata est, fuga dilaberentur)^iw. Călătorind prin Dobrogea, contemporanul şi compatriotul lui Sarnicki, Maciej Stryjkowski, pretindea că tătarii de acolo i-au relatat că strămoşii lor ar fi fost izgoniţi din Podolia de către lituanieni¹⁴⁷. Intrucît textele amintite datează tocmai din secolul al XVI-lea şi nu reproduc surse documentare exacte, utilizarea lor în sprijinul localizării domeniilor lui Dimitrie la sudul Dunării trebuie făcută cu toată circumspecţia. In în­cercarea de a oferi o explicaţie a prezenţei tătarilor în Dobrogea în vremea cînd îşi redactau lucrările, cei doi cronicari polonezi şi-au plăs­muit desigur informaţiile ţinînd cont de datele tradiţiei istorice referi­toare la îndelungatele lupte dintre lituanieni şi tătari. Pentru a se afla în siguranţă, mongolii învinşi la Sinie Vodî nu trebuiau să se refugieze tocmai în Dobrogea, ci puteau rămîne în partea meridională a stepelor dintre Nipru şi Nistru, care nu au fost afectate de ofensiva lituaniană. Aceasta nu exclude totuşi posibilitatea ca „principele" Dimitrie să-şi fi avut teritoriul în nordul Dobrogei sau în sudul Moldovei. Considerăm însă că ar fi mult mai probabil ca reşedinţa sa să se fi aflat nu la Cetatea Albă, ci la Orheiul Vechi, care era un oraş prosper şi totodată

276

j_n conformitate cu o supoziţie plauzibilă — centrul de batere al mo­

nedelor cu legenda Şehr al-Djedid şi Ianghi-Şehr (=Oraşul Nou). în
schimb, la Cetatea Aibă se pare că anumite poziţii administrative erau
deţinute de patriciatul genovez. Ca şi de-a lungul altor porţiuni ale
litoralului pontic, mongolii — lipsiţi de veleităţi de navigatori — nu
manifestau interes deosebit pentru a se stabili în aşezările de pe ţăr­
mul mării, preferind să-şi fixeze centrele mai importante spre inte­
riorul continentului.

Potrivit cronicilor ruseşti, în acelaşi an în care a avut loc bătă­lia de la Sinie Vodî, cneazul Olgerd Gediminovici ar fi purtat lupte în aşa-numita Beloberejie¹⁴⁸, identificată cu ţinuturile situate pe malul drept al Niprului mijlociu, la nord de praguri¹⁴⁹. Din această succintă informaţie deducem că armatele lituaniene au înaintat destul de adînc în Deşt-i Kîpciak, aceasta fiind din cîte ştim prima pătrundere în pro­funzime a unei armate europene în teritoriile Hoardei de Aur de la întemeierea sa. Momentul îşi are semnificaţia sa specială, reflectînd un nou curs al relaţiilor politice din răsăritul Europei, curs ce nu a rămas fără consecinţe şi în spaţiul carpato-dunărean.

In vremea cînd se consuma înfruntarea de pe afluentul Bugului şi incursiunea în Beloberejie, disputele pentru tron din cadrul Hoardei de Aur atinseseră un moment de vîrf. Datele cele mai consistente pri­vind aceste lupte politice interne se găsesc în izvoarele ruseşti şi nu­mai într-o măsură redusă în cele orientale. Cronologia absolută a eve­nimentelor nu a fost însă redată întotdeauna prea precis în letopiseţele ruseşti, dar ea poate fi precizată prin înregistrarea datei şi a locului de batere a monedelor mongole. Semnificativ pentru situaţia critică din Hoardă este că în a.H. 764 (=21.11.1362—10.10.1363) de la Saraiul Nou (Sărai al-Djedid) provin emisiuni monetare de la trei hani diferiţi: Abd Ullah, Hair-Pulad şi Miirid, ceea ce dovedeşte că stăpînirea capi­talei trecuse din mînă în mînă de cel puţin trei ori în decurs de un an¹⁵⁰. Letopiseţul lui Nicon se referă la existenţa concomitentă la con­ducerea Hoardei a doi hani rivali: Amurat (Miirid), sprijinit de aristo­craţia militară din Sărai, şi Avdula (Abd Ullah), susţinut de hoarda lui Mamai¹⁵¹. Abd Ullah, descendent din familia lui Ozbăg, ajunsese han graţie ajutorului lui Mamai, un emir extrem de puternic, care, pro-pulsînd în fruntea Imperiului Hoardei un reprezentant mai puţin capa­bil al dinastiei gingishanizilor, îşi realiza ambiţia de a prelua de jacto puterea în stat. După a.H. 764 nu se mai întîlnesc monede cu numele lui Abd Ullah emise la Saraiul Nou¹⁵², ci numai la Azak (Azov) şi în alte centre, ceea ce arată că el fusese constrîns să părăsească ţinuturile de lîngă Volga şi să se mulţumească cu stăpînirea regiunilor nord-pon-tice. In perioada cuprinsă între a.H. 764 şi 770 hanul amintit a pus anual în circulaţie piese de argint bătute în monetăria din Azak. Abd Ullah şi Mamai au reuşit să păstreze ţinuturile de la nordul Mării Ne­gre pînă la sfîrşitul deceniului al 7-lea, în timp ce la Saraiul Nou se perindaseră mai mulţi hani, dintre care unii veniţi din Kok-orda. Prac­tic, Ak-orda era divizată: o parte cuprindea bazinul Volgăi, iar alta ste­pele nord-pontice; ambele dispuneau de hani proprii. După moartea ha­nului Aziz-Şeih reapar pentru scurtă vreme — numai în a.H. 768 — monedele bătute de Abd Ullah la Sărai (Saraiul Nou sau Sarai-Berke), indicînd deci revenirea sa în regiunea Volgăi inferioare. Intrucît mone-

dele de la Sărai din anul următor au imprimat pe ele numele unui alt han, deducem că Abd UUah şi Mamai fuseseră siliţi din nou să se replieze spre apus. Nici în ţinuturile vestice ale Hoardei ei nu au fost scutiţi de atacurile altor pretendenţi, care i-au deposedat temporar de anumite teritorii. Acest lucru ne este sugerat de descoperirea unor monede emise în a.H. 765 ( = 1363/1364) de Azis-Şeih la Azak¹⁵³.

In ceea ce priveşte caracterul stăpînirii exercitate de hanul Abd Ullah în zona dunăreană, dispunem numai de indicaţiile izvoarelor nu­mismatice. Monedele purtînd numele lui Abd Ullah, bătute la Oraşul Nou, dovedesc concludent că regiunile de la Nistru inferior ajunseseră sub obedienţa sa. Hanul a rămas la Oraşul Nou nu mai mult de doi ani — în 1364—1365, — perioadă în care centrul urban unde se stabilise curtea, identificat pe cursul inferior al Răutului, la Orheiul Vechi, a cunoscut maxima sa înflorire. După plecarea lui Abd Ullah din Oraşul Nou, monetăria înfiinţată de el şi-a continuat activitatea încă trei ani, fără însă ca pe exemplarele realizate acolo să mai fie imprimat nu­mele emitentului¹⁵⁴. Intrucît nu întotdeauna monedele mongole anonime au fost bătute în centre care se sustrăseseră dominaţiei hanilor, lip­seşte certitudinea că la Orheiul Vechi şi, bineînţeles, în toată regiunea înconjurătoare fusese înlăturată supremaţia lui Abd Ullah.

După cum lasă să se presupună alte surse documentare, în cursul celui de-al 7-lea deceniu al secolului al XlV-lea dependenţa strictă a ţinuturilor din bazinul Nistrului şi de la gurile Dunării faţă de hani nu s-a manifestat în mod permanent. In legătură cu „cnejii" mongoli care l-au înfruntat pe Olgerd, unele cronici menţionează că ei erau fraţi şi îi numesc otmhmh h a^at^h Hoa«akck«ih 36a\ah^15S, adică „părinţi şi moşte­nitori ai Ţării Podoliei". Expresia avea un sens apropiat de formula dominus et heres, întîlnită frecvent în actele diplomatice medievale în limba latină. Modalitatea de desemnare a celor trei emiri a fost con­siderată că reflectă desprinderea lor de autorităţile centrale ale Hoar­dei¹⁵⁶. De asemenea, faptul că în privilegiul comercial din anul 1368, redactat în cancelaria regală angevină, nu era vizat întregul imperiu al Hoardei de Aur, ci numai domeniile lui Dimitrie, iar înlesnirile vamale ale negustorilor braşoveni erau limitate la „ţara" sa, arată că „princi­pele" amintit conducea un teritoriu ce se bucura de autonomie.

Tendinţele de detaşare de sub tutela hanilor conturată la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XlV-lea în extremitatea apu­seană din Ak-orda se datorau implicării căpeteniilor mongole în înfrun­tările pentru supremaţie în regiunea Volgăi, ceea ce nu le mai oferea posibilitatea de a se preocupa nestingherit de zonele limitrofe ale do­meniilor lor. De această conjunctură au beneficiat din plin nu numai lituanienii, ci şi românii, pentru realizarea deplinei unificări teritoriale a voievodatului moldovenesc.

Printre consecinţele ofensivei lituaniene din 1362/1363 s-a consi­derat că se numără şi izgonirea mongolilor din teritoriul de stepă mărgi­nit de gurile Nistrului şi ale Bugului¹⁵⁷ sau de gurile Nistrului şi ale Niprului¹⁵⁸, urmată de încorporarea acestuia la Lituania. Cronicile pe care s-au bazat partizanii acestor păreri sînt de dată tîrzie şi ele fac confuzia între campaniile antimongole ale lui Olgerd şi acelea ale ne­potului său, marele cneaz Witold, astfel că nu poate fi vorba de extin­derea cnezatului lituanian pînă în stepele pontice sub Olgerd, ci toc-

278

mai în timpul domniei lui Witold, continuatorul fidel al politicii sale răsăritene. Unii istorici au susţinut, de asemenea, că eliminarea mongo­lilor din sud-estul Moldovei se înscrie tot ca un rezultat direct al vic­toriei lui Olgerd din 1362/1363¹⁵⁹. Menţionarea „ţării" principelui Di-mitrie în anul 1368 într-o regiune din apropierea gurilor Dunării, ca şi dăinuirea netulburată a locuirii în centrele citadine controlate de mongoli de la Orheiul Vechi şi Costeşti, precum şi continuarea circu­laţiei monedelor Hoardei pînă spre sfîrşitul deceniului al 7-lea din se­colul al XlV-lea, arată că stăpînirea mongolă s-a prelungit din sud-estul Moldovei cu cel puţin şase ani după înfruntarea de la Sinie Vodî şi expediţia din Beloberejie.

In privinţa urmărilor luptei de la Sinie Vodî pentru configuraţia politică a spaţiului nord-pontic relatările vechilor cronici ruseşti pre­zintă mult interes. Astfel, potrivit notiţei inserate în Hustinskaia le-topis', după victoria împotriva mongolilor, Olgerd a eliberat Podolia de sub s'tăpînirea lor şi a instaurat la Kiev pe cneazul Feodor¹⁰⁰. Ştirea din letopiseţ — alcătuit în secolul al XVII-lea pe baza compilării cro­nicilor din perioada anterioară — a fost privită cu scepticism de o parte a specialiştilor, deşi ea fusese preluată din textul cronicilor mai vechi, pierdute în decursul vremurilor. După părerea unor istorici, vechea metropolă de pe Nipru intrase în orbita dominaţiei lituaniene încă cu mulţi ani mai înainte¹⁶¹.

Anexarea regiunilor podoliene de către lituanieni după înfrîngerea lui Hocebii, Kutlubuga şi Dimitrie este menţionată şi în cîteva cronici ruso-lituaniene. Acestea arată că Podolia — de fapt Podolia Mică — a fost oferită de Olgerd ca feudă nepoţilor săi Iurii, Alexandru, Constantin şi Feodor Koriatovici¹⁶². Cei patru principi erau fiii fratelui mai mic al lui Olgerd, Koriat (Karijotas) — Mihail după numele primit la botez — cneaz la Nowogrodek (Novgorodok). Ei avusese şi alţi fii, al căror destin nu se leagă însă aproape deloc de acela al Podoliei. Ţinutul po-dolian ajuns în stăpînirea Koriatovicilor cuprindea teritoriul de pe ma­lul stîng al Nistrului, din bazinul rîurilor Seret, Sbruci, Smotrici, Uşiţa şi Murafa, învecinîndu-se cu nord-estul Moldovei de-a lungul a cel pu­ţin 200 de kilometri. Ţinînd cont de localizarea bolohovenilor şi de datele asupra colonizărilor româneşti extinse pînă pe versanţii Carpaţilor Nordici, istoricul polon Ştefan M. Kuczynski susţinea că populaţia re­giunilor podoliene ar fi fost de origine românească, avînd în compo­nenţa sa şi un amestec slav¹⁶³. în legătură cu aoeastă problemă, consi­derăm că deşi implantarea grupurilor româneşti în mijlocul comunită­ţilor slave de la nord-est de Nistru este un fapt dovedit, aceasta nu pre­supune şi o majoritate etnică neolatină în secolul al XlV-lea.

In pofida afirmaţiilor explicite ale cronicarilor, unii istorici poloni au susţinut că venirea fiilor lui Koriat în ţinuturile podoliene, ca şi prestarea omagiului de vasalitate către Cazimir cel Mare, se situează din punct de vedere cronologic în perioada premergătoare bătăliei de la oime Vodî¹⁶⁴. Argumentele invocate în sprijinul acestei supoziţii, chiar daca pe alocuri se impun a fi cenzurate mai riguros, merită a fi reexa­minate în ansamblul lor, cu atît mai mult cu cît nici informaţiile letopi­seţelor nu se dovedesc întotdeauna exacte. Influenţa Lituaniei asupra zonei^ septentrionale a interfluviului format de Nistru şi de Bug se iercita probabil în momentul cînd Piaştii încercau să supună Rusia

Mică, prin urmare mai înainte ca guvernarea Podoliei să fie înc-e-dinţată Koriatovicilor. Populaţia podoliană băştinaşă vedea desigur în lituanieni un aliat împotriva Hoardei de Aur, ca şi împotriva regalităţii polone şi a catolicismului. Aportul cnejilor lituanieni la impunerea Ko­riatovicilor în regiunea menţionată considerăm că nu poate fi exclus ca total neplauzibil¹⁶⁵. Reamintim că marele cneaz Olgerd se afla în relaţii bune cu Koriat, căruia în ultimii ani ai primei jumătăţi a se­colului al XlV-lea îi încredinţase diferite misiuni diplomatice la curtea hanului mongol şi la cea a cneazului Moscovei¹⁶⁶. Pentru importantele servicii aduse de fratele său, ca şi pentru ajutorul dat de nepoţii săi la luptele cu Hoarda, este posibil ca Olgerd să se fi arătat recunoscă­tor şi să fi oferit feude lui Iurii şi Alexandru.

Ca şi alte teritorii aflate în posesia principilor din familia lui Ge-dimin, Podolia îşi păstra în parte autonomia faţă de marele cneaz Ol­gerd. Prin împărţirea Lituaniei între numeroşii fii ai lui Gedimin, uni­tatea statului avea de suferit, în pofida încercărilor de centralizare schi­ţate de Olgerd. In primii ani ai domniei sale, marele cneaz fusese ex­trem de absorbit în disputele cu cavalerii teutoni şi cu cnezatul Mos­covei pentru a pune capăt fărîmiţării feudale din interior. Aceste con­diţii au oferit Koriatovicilor posibilitatea de a acţiona fără a ţine prea mult cont de direcţiile politice preconizate de cnejii din ţara lor de origine şi chiar de a se ralia integral duşmanilor Lituaniei. Modificarea atitudinii lor a fost determinată după părerea noastră de două motive principale: în primul rînd se produsese o deteriorare a relaţiilor fiilor lui Koriat cu puternicile lor rude din Lituania, cărora le păstrau anu­mite resentimente pentru că la moartea tatălui lor fuseseră îndepăr­taţi de pe domeniile ce li se cuveneau potrivit dreptului de moştenire; în al doilea rînd, şansele de a rezista la presiunile regelui polon, în con­diţiile sistării ajutoarelor lituaniene, deveniseră din ce în ce mai re­duse. Acceptarea vasalităţii faţă de Cazimir III a fost urmarea firească a izolării politice a Podoliei. Pentru început suzeranitatea polonă — consimţită la o dată greu de fixat cronologic cu exactitate — era pro­babil mai mult formală, transformîndu-se ulterior într-una reală.

Fizionomia raporturilor politice de dincolo de hotarele nordice ale Moldovei cunoaşte anumite modificări în urma războiului polono-litua­nian din anul 1366. Balanţa succesului în acest conflict a atîrnat de par­tea lui Cazimir cel Mare, care, după zădărnicirea atacurilor lituaniene din Rusia Mică, a trecut în ofensivă, reuşind să preia de la adversari Vladimirul şi să oblige mai mulţi cneji din familia domnitoare din Lituania să i se recunoască vasali¹⁶⁷. între aceştia se număra şi Lubart, unul dintre adversarii săi cei mai înverşunaţi, care se obliga să-i acorde ajutor împotriva tuturor celor ce vor ataca Polonia, inclusiv a propriilor săi fraţi¹⁶⁸. Victoria lui Cazimir din 1366 a dus desigur la întărirea de­pendenţei Podoliei de Coroana polonă. Dealtminteri, în timpul conflic­tului polono-lituanian, Koriatovicii se situaseră de partea monarhului de la Cracovia, căci altfel nu ne-am explica generozitatea sa manifestată faţă de Alexandru, căruia i s-a oferit drept feudă Vladimirul, aparţinînc! anterior lui Lubart¹⁶⁹. Cnejii lituanieni, deşi antrenaţi în permanente ciocniri cu Ordinul teutonic, nu s-au resemnat cu pierderea teritoriilor din Wolhynia şi în ultimii ani de domnie ai lui Cazimir III au reuşit se pare să preia Chelmul şi Belzul¹⁷⁰.

In tot timpul cît au deţinut Podolia, fiii lui Koriat s-au dovedit aliaţi fideli ai Piaştilor şi apoi ai Angevinilor. Cu toate că au fost nevoiţi să admită suzeranitatea monarhilor catolici, Koriatovicii au păstrat au­tonomia guvernării teritoriului lor. Nu întîmplător Alexandru găsea de cuviinţă să se autodesemneze „din mila lui Dumnezeu, cneaz şi domn al Ţării Podoliei" (E(ojk)m€io m(h)a(oc)tivIO khask h r(ocn«)A(a)ph. llo-A«rtKCKOH s*mah)¹⁷¹. Guvernarea Podoliei nu a fost niciodată exercitată în comun de toţi cei patru fii ai lui Koriat, aşa cum ar rezulta din textul vechilor cronici. Prezenţa unora dintre ei în ţinuturile podoliene nu a fost decît efemeră.

In legătură cu cel mai vîrstnic dintre fraţi, Iurii, cronicile ruso-li-tuaniene consemnează laconic că românii l-au chemat să le fie voievod, iar apoi l-au otrăvit (a kh3,î\ lOp-Rb» KcnwX'oiu r3«\ah iro co6-is koekoaok» h tmm© tro coKopMHrtH)¹⁷². Nici anul şi nici împrejurările în care el a intrat în contact cu românii nu ne sînt dezvăluite. Stabilirea de relaţii între Moldova şi Podolia, despărţite numai de apele Nistrului, era firească, amîndouă avînd ca duşman comun Hoarda de Aur, care le ameninţa sau le ştirbea integritatea teritorială.

Cel de-al doilea frate, Alexandru, a cîrmuit Vladimirul timp de patru ani. Folosindu-se de momentul critic creat prin moartea lui Ca-zimir cel Mare — survenită la 5 noiembrie 1370 — şi de plecarea lui Alexandru Koriatovici la Cracovia, Keistut, Olgerd şi Lubart au năvă­lit asupra domeniului nepotului lor¹⁷³. Frustrat de această posesiune, Alexandru s-a reîntors în Podolia, aşa cum deducem din două acte din 1375¹⁷⁴, dintr-o cronică contemporană¹⁷⁵, precum şi din scrisoarea lui Grigore XI din 30 ianuarie 1378 — al cărei destinatar avea cinstea să fie — unde este numit cu demnitatea de suveran al Kameneţului (. . . Alexandro de Litwania domino de Camnicz Ruscie). Epistola papală amintea între altele de luptele sale cu „tătarii parfizi'"¹⁷⁶, lupte în care, mai tîrziu, la o dată care nu ne este revelată, Alexandru şi-a găsit moartea¹⁷⁷. In preajma expediţiei lui Ludovic de Anjou în Lituania din vara anului 1377, lui Alexandru şi asociatului său la domnie, Boris, li s-a pretins de către rege să-şi reînnoiască angajamentele de vasali¹⁷⁸..

Cîteva letopiseţe relatează că în anul 1368, deci cu puţin timp îna­inte de a-şi da obştescul sfîrşit, Cazimir III — încâlcind promisiunile solemne făcute regelui Ungariei, ultima oară în 1355¹⁷⁹ — ar fi propus tronul Poloniei lui Constantin Koriatovici în schimbul renunţării la credinţa sa „grecească" în favoarea catolicismului, ceea ce el a refuzat. La scurtă vreme după întoarcerea de la Cracovi* în Podolia, Constantin ar fi murit¹⁸⁰. Trebuie să specificăm că nu avem deplina certitudine că autorii letopiseţelor nu au inserat în naraţiune elemente inventate, în scopul de a le oferi drept pilde boierimii ruse din centrele unde or­todoxismul suporta asaltul prozelitismului catolic. Suspiciunea faţă de informaţiile referitoare la Constantin amintite mai sus ne este între­ţinută şi de faptul că în alte cronici mai vechi se consemnează că moar­tea sa ar fi avut loc nu în Podolia, ci la curtea regelui Ungariei¹⁸¹.

_ In sfîrşit, despre Feodor Koriatovici se ştie că a preluat domeniul părintesc de la Nowogrodek, iar apoi, după pierderea acestuia, a intrat m posesia Homelului. Mai tîrziu, cînd fraţii săi nu se mai aflau în viaţă, s-a transmutat în Podolia, pe care a stăp'înit-o pînă în anul 1395, cînd,

cu tot ajutorul moldovenilor, a fost înfrînt de marele cneaz Witold. în timp ce Feodor era silit să se refugieze în Ungaria, Podolia Mică a fost încorporată în Lituania, unită în acea vreme cu Polonia¹⁸².

In perioada cît s-au aflat la cîrma ţinuturilor podoliene, fraţii Ko-riatovici s-au preocupat de întărirea domeniului lor, ridicînd, după cum se relatează în cronicile din secolele XV—XVI, oraşele Smotrici, Ba-kota şi Kameneţ¹⁸³. După unele cronici mai tîrzii, din secolele XVI şi XVIII — ale căror informaţii însă, dat fiind că sînt referitoare la o epocă destul de îndepărtată de momentul redactării lor, se impun a fi utilizate cu rezervă, întrucît nu ştim precis pe ce izvoare se bizuie — fiii lui Koriat ar fi construit cetăţile de la Braţlav, Vinniţa, Mejiboj, Brezaniţe, Hmelnik şi Terebovl, destinate zădărnicirii frecventelor in­vazii ale tătarilor şi românilor¹⁸⁴. Mobilul atacurilor nu este destăinuit. Dacă năvălirile mongolilor — stăpînitorii anteriori ai regiunilor podo­liene — se pot pune pe seama dorinţei lor de a prăda sau de a resta­bili vechea stare de lucruri, precizarea cauzelor ciocnirilor cu românii moldoveni este mult mai dificilă. Incursiunile lor, dacă se vor fi pro­dus cu adevărat, se situează din punct de vedere cronologic probabil după suprimarea lui Iurii în Moldova şi înainte de venirea lui Feodor în Podolia.

Aflată vreme îndelungată la confluenţa intereselor eterogene ale statelor vecine şi în imediata apropiere a unor regiuni viu disputate, Moldova a receptat din plin toate schimbările marcante din structura raporturilor politice europene. După un secol de supremaţie necontes­tată în zona meridională a Europei Răsăritene, Hoarda de Aur — slă­bită de prelungite tulburări interne — fusese constrînsă să-şi diminueze aria de dominaţie în favoarea Lituaniei, Ungariei şi Poloniei, iar ulte­rior să renunţe la o parte a teritoriilor ei apusene. Destrămarea echi­librului politic statornicit odată cu formarea Imperiului mongol a an­trenat un întreg lanţ de dispute militare, în toiul cărora cnezatul Ha-lici—Wolhynia a dispărut ca stat autonom de pe harta continentului, ve­cinătatea sa fiind înlocuită la hotarele septentrionale ale Moldovei cu aceea a regatului polonez şi a cnezatului podolian guvernat de principii lituanieni. In acelaşi timp, spaţiul est-carpatic era confruntat cu ofen­siva exacerbată a monarhiei angevine, care acţiona în deplină concor­danţă cu demersurile prozelitice ale Scaunului apostolic.

In contextul situaţiei internaţionale încordate, a sporirii amenin­ţării externe, aspiraţia românească spre edificarea statului de-sine-stă-tător şi spre realizarea unităţii politice constituia o necesitate stringen­tă. In mod firesc, asupra procesului de metamorfozare a fizionomiei cadrului politic de la răsărit de lanţul carpatic şi asupra întregii tra­iectorii evolutive a societăţii româneşti s-a imprimat comprehensibil amprenta contactelor cu realităţile continentale.

NOTE

¹ J. Caro, Geschichte Polens, II, Gotha, 1863, p. 227 şi urm.; M. Hrusevskyj,