Secolele XI-XIV

1. RAPORTURILE POLITICE LA NORDUL DUNĂRII DE JOS LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIV-LEA

Dintre evenimentele politice cu repercutare directă şi pregnantă asupra cadrului general de evoluţie a societăţii româneşti în momentul premergător realizării formelor, superioare de organizare statală la răsă­rit de arcul carpatic, de cea mai mare însemnătate au fost cele consu­mate în vecinătatea nordică a Moldovei, în cnezatul rusesc Halici—Wol-hynia. La aceste evenimente au fost implicate în mod activ Hoarda de Aur, Polonia, Ungaria şi Lituania, adică cîteva din statele cele mai pu­ternice din răsăritul şi centrul continentului. în primele patru decenii ale secolului al XlV-lea Rusia de sud-vest traversa o perioadă de criză acută, pe fondul fărîmiţării feudale şi a slăbirii autorităţii centrale, situaţie de care ţările învecinate au căutat să profite amestecîndu-se în problemele in­terne ale cnezatului, încercînd să-i smulgă anumite teritorii ori chiar să-1 anexeze în întregime. Interesele divergente ale statelor cu hotare comune cu Haliciul şi Wolhynia, alimentate de stări conflictuale mai vechi, au degenerat în lupte acerbe pentru extinderea zonelor stăpînite în detrimentul adversarilor¹. Focarul de război, întreţinut la cote con­stante vreme de mai multe decenii, a afectat deseori nemijlocit şi re­giunile de la răsărit de Carpaţii Orientali, întrucît teatrul operaţiunilor a cunoscut frecvente deplasări, în funcţie de obiectivele politice şi stra­tegice urmărite de părţile beligerante.

încordarea extremă a situaţiei din Rusia Mică (Russia Minor, Mixpot 'Pwcrla) sau Rusia Roşie — cum mai era denumită Rusia de sud-vest în secolul al XlV-lea — s-a declanşat în aprilie 1340, odată cu in­vadarea ei de către armatele lui Cazimir III, în urma asasinării cneazu­lui Boleslav de Mazovia (Iurii—George potrivit numelui adoptat după trecerea la ortodoxism). In concordanţă cu dreptul feudal, regele Polo­niei a revendicat moştenirea asupra tronului halician, întemeindu-şi pre­tenţiile pe legăturile dinastice de rudenie: între descendenţii săi se nu­mărau prinţese din casa cnezială a Haliciului. Ocuparea Haliciului şi Wolhyniei reprezenta şi o măsură de a stăvili atacurile mongole îndrep­tate împotriva Poloniei prin acest cnezat, expediţii pe care principii ruşi nu numai că erau incapabili de a le opri, dar le şi susţineau uneori prin participarea propriilor efective militare. Un astfel de atac avusese loc chiar la începutul anului 1340: Anno Domini MCCCXL-o die XI. Febr. cum Tartari intrassent regnuvx Poloniae, et ob hoc Rex et totum Regnura Hungarie turbaretur².

Acţiunea lui Cazimir III din aprilie, repetată cu forţe sporite în iu­nie, a provocat o reacţie energică din partea adversarilor săi. O parte din boierimea locală sprijinea pe cneazul lituanian Lubart (Liubartas),

17 — Moldova în secolele XI—XIV.

258

care avînd ca soţie o prinţesă wolhyniană, se considera îndreptăţit să emită pretenţii teritoriale asupra unor domenii din sud-vestul Rusiei. La solicitarea' feudalilor ruşi s-a produs o viguroasă intervenţie a mon­golilor, care, împreună cu forţele interne, au alungat armatele lui Ca-zimir 'iar apoi au invadat sudul Poloniei cum infinita multitudine, de-termi'nînd pe „regele Cracoviei" să apeleze la ajutorul ungurilor şi al cavalerilor teutoni³. Alertat de prezumtivele consecinţe ale invaziei, papa Benedict XII a cerut organizarea unei cruciade împotriva mongo­lilor si ,.necredincioşilor"⁴, termen care în acest caz era aplicat ruteni­lor şi' eventual, lituanienilor. Totodată, înaltul pontif s-a adresat hanu­lui Ozbăg cu solicitarea de a dispune încetarea acţiunilor militare împo­triva Poloniei şi Ungariei⁵. Intrucît Haliciul era tributar Hoardei, mon­golii aveau desigur temeri că prin anexarea sa la Polonia vor fi frustraţi de o sursă importantă de venituri. Unele izvoare contemporane pun in­vazia mongolă pe seama foametei ce ar fi afectat crunt teritoriile lor. Se pare că această calamitate a fost cauzată, cel puţin în parte, de ra­vagiile provocate de lăcuste, care din Orient au trecut spre Europa Cen­trală şi Italia⁶, neocolind desigur regiunile româneşti. Potrivit informaţiei transmise de un reprezentant al Ordinului dominican, din cauza lipsei de hrană o parte a mongolilor ar fi încercat să se stabilească în vecină­tatea Dunării: terra Christianorum ultra Danubium incolere voluerunt'''. Ştirea este confirmată şi de documentata cronică a franciscanului Ioan de Winterthur: Terminos regis Ungarie ex utraque parte Danubii longe lateque occupaverunt⁸. Nu este exclus ca între aceste evenimente şi pre­gătirile mongolilor de a invada Imperiul bizantin în anul 1341⁹ să fi existat o anumită legătură. In schimb, dacă admitem producerea anu­mitor perturbaţii în cadrul Hoardei datorită efectelor dezastruoase ale foametei, nu putem fi însă de acord cu aprecierea că acest flagel ar fi constituit singurul motiv al intervenţiei mongole în Rusia, Polonia şi Ungaria.

încă înainte de angajarea disputelor din Rusia de sud-vest, între statele interesate în acapararea ei s-a creat un sistem de alianţe, cu ur­mări importante şi pentru evenimentele ulterioare din Moldova. Astfel, între regele Carol Robert al Ungariei şi Cazimir III al Poloniei interve­nise un acord potrivit căruia suveranul polonez se obliga ca, în cazul în care va fi lipsit de urmaşi de sex bărbătesc, să asigure succesiunea unuia din fiii lui Carol la tronul Poloniei¹⁰. Această înţelegere a determinat pe Angevini să susţină pretenţiile Poloniei asupra cnezatului Halici—Wol-hynia, cu toate că şi ei revendicau suzeranitatea acestor ţinuturi, care nominal figurau de peste un secol în titulatura regilor Ungariei. Alianţei dintre cele două state catolice i s-a opus o coaliţie formată din Lituania ^şi .hoarda de Aur, deşi obiectivele urmărite de ele nu se identificau în privinţa Rusiei de sud-vest, lituanienii urmărind anexarea sa, iar mon­golii menţinerea ei în stare tributară.

Cele două grupări rivale au venit în contradicţie şi în privinţa in­tereselor din Moldova, unde Ungaria dorea să înlăture poziţiile Hoardei.

Tâ r ^Vren?^{ea lui Car}°l Robert încercările Ungariei de a se infiltra la

est de Carpaţi au fost mai timide, poate şi ca urmare a gravului insucces

înregistrat în tentativa de a-i supune pe românii din Muntenia, Ludovic

^e Anjou, urcat pe tron în vara anului 1342, declanşează o politică

xpansionistă de mare anvergură, în planurile sale spaţiul extracarpatic

deţinînd un loc de prim rang. Semnificativ pentru atenţia acordată aces­tor regiuni este că prima sa acţiune externă importantă a fost îndreptată împotriva Ţării Româneşti. Cronicarul oficial al regelui pretinde că voievodul acestei ţări ar fi recunoscut cu prilejul respectiv suzeranita­tea monarhului angevin¹¹. în schimb, datele din diplomele acordate de Ludovic I sînt în vădit dezacord cu această informaţie. Episcopul de Ora­dea fusese trimis de mai multe ori la Nicolae-Alexandru pentru a ne­gocia „pacea şi prietenia" între cele două ţări¹², iar în 1359 — an în care sinodul patriarhiei constantinopolitane îl califica drept „mare voievod şi singur stăpînitor al întregii Ungrovlahii" (Msyaţ Po'ipoSac; xal au0£vT7)<; 7:âc7]ţOuYYpoP?.ayJaţ)¹³— într-un document oficial unguresc se recunoştea că domnul Ţării Româneşti nu consimţise să-1 accepte ca suzeran pe regele angevin: Alexander Bazarade, wajuoda Transalpinus, nos pro domino naturali recognoscere renuebat¹⁴. O acuzaţie similară i se aducea voievo­dului român într-o diplomă din anul 1365¹⁵, cînd acesta nu mai era în viaţă. Conţinutul izvoarelor diplomatice relevă realitatea că la mijlocul secolului al XlV-lea Ţara Românească îşi menţinuse independenţa si că o acceptare formală a vasalităţii faţă de Ungaria nu se produsese decît pentru scurtă vreme, în scopul depăşirii unor momente de mare încor­dare în relaţiile dintre cele două ţări.

încă în perioada cînd Cazimir III se afla cu armatele în Rusia Mică, cu intenţia de a o alipi regatului său, o parte a boierimii locale a consi­derat că pentru preîntâmpinarea altor tentative expansioniste polone era mult mai prudentă acceptarea formală a vasalităţii faţă de monarhul Piast, în schimbul garantării autonomiei politico-administrative şi a ne­amestecului în problemele de ordin confesional. Conducerea efectivă a cnezatului a revenit — pînă în anul 1344, cînd a murit — boierului Detko, care stăpînise anterior la Przemysl. Autoritatea sa a fost recu­noscută chiar de cei ce nu se numărau printre aliaţii săi. Edificatoare pen­tru calitatea ce i se atribuia este desemnarea sa, într-un document ema­nat în 1344 de serviciul cancelarial regal al Ungariei, drept capitaneus Ruthenorum^. Actul papal din 1341, unde se menţionează un capita­neus al ruşilor, colaborator al mongolilor împotriva Poloniei, se referea foarte probabil la acelaşi Detko¹⁷. Situaţia critică provocată de asasina­rea lui Bolesiav-Iurii şi intervenţia polonă în Halici fusese folosită de principele Lubart — unul dintre fiii lui Gedimin — pentru a prelua cea mai mare parte a Wolhyniei¹⁸. Există suficiente temeiuri să se presupună că poziţiile lituaniene s-au menţinut pînă în anul 1349. Destul de ex­plicit se exprimă în acest sens un cronicar polonez: Lubardus jilius Ge-dimini ducis Litwanorum eundem ducatum Russiae possidebat, quem rex Kazimirus anno domini MCCCXLIX cum exercitu jorti ingrediens, ob-tinuit ex integro cum omnibus civitatibus et cas£m^1Sa.

După retragerea lui Cazimir III din Rusia, disensiunile Hoardei de Aur şi Lituaniei cu Polonia şi Ungaria s-au accentuat. Cronicile medie­vale semnalează invazii mongole şi ruseşti asupra provinciilor sud-estice ale Poloniei în 1342^l8b, 1343¹⁹ şi 1344²⁰, dar datarea lor nu prezintă si­guranţă. In realitate, menţiunile respective s-ar putea să se raporteze numai la o singură expediţie. In acelaşi timp, în urma unor susţinute eforturi, papalitatea a reuşit să organizeze o cruciadă împotriva Litua­niei păgîne, cu participarea armatelor trimise de regii Ungariei, Poloniei

şi Boemiei şi de cîţiva principi germani, francezi şi olandezi. Datorită ne­înţelegerilor dintre aliaţi, acţiunea nu s-a încheiat cu rezultatul dorit, ba, mai mult, a degenerat într-un veritabil război între principalii com­batanţi creştini²¹.

Transpunerea practică a liniei politice preconizate de Ludovic I de Aniou pentru regiunile est-carpatice venea în vădită coliziune cu inte-

V

resele Hoardei de Aur, care după urcarea pe tron a hanului Jani-Băg (1342—1357) se arăta la fel de energică şi intransigentă în relaţiile sale cu vecinii europeni ca şi în vremea domniei lui Ozbăg. Emirii din teri­toriile occidentale ale Imperiului Hoardei erau preocupaţi să menţină situaţia politică instituită anterior şi să nu permită întărirea Ungariei de-a lungul versanţilor răsăriteni ai Carpaţilor, nici în zonele adminis­trate direct de autorităţile mongole, nici în cele stăpînite de voievozii români. Desprinderea regiunilor româneşti subcarpatice de sub contro­lul sau stăpînirea Hoardei ar fi oferit regatului ungar posibilitatea de a crea baze de atac împotriva importantelor centre controlate de mon­goli la gurile Dunării şi ale Nistrului şi totodată ar fi lipsit pe emiri de încasarea unor substanţiale dări de la comunităţile băştinaşe. Cu toate că nu dispunem de nici un izvor de unde să reiasă poziţia populaţiei ro­mâneşti faţă de încercările ungureşti de infiltrare în Moldova, credem că aceste încercări au avut de întîmpinat opoziţia localnicilor. Nu se pu­tea sconta deci pe realizarea unui front comun împotriva Hoardei îm­preună cu românii, căci aceştia erau edificaţi că în cazul înlăturării mon­golilor s-ar fi înlocuit nu starea lor de dependenţă, ci numai dominatorii şi formele obligaţiilor tributare. în plus, spre deosebire de mongoli, care nu lezau aspiraţiile confesionale ale băştinaşilor, ungurii şi reprezentan­ţii Scaunului apostolic exercitau presiuni cu scopul de a-i determina să opteze pentru catolicism.

Desigur că regele angevin era pe deplin conştient de dificultăţile ce le avea de surmontat în cazul declanşării ofensivei în zonele situate în orbita dominaţiei sau influenţei mongolilor. Pregătirile în vederea con­fruntărilor cu mongolii s-au accentuat după apariţia focarului de război din Halici—Wolhynia, dar mai ales după preluarea tronului de Ludovic I. Asupra preparativelor sale militare sîntem destul de puţin informaţi.

Din corespondenţa cu curia papală aflăm că în urma solicitării regelui, la 7 mai 1343 s-a obţinut de la Clement VI reacordarea de indulgenţe pen­tru cei ce vor muri „în luptă împotriva schismaticilor, tătarilor şi păgî-nilor"²², precum şi scutirea de a ţine post în timpul campaniei²³. înaltul pontif fusese desigur informat de iminenţa ciocnirilor cu mongolii şi aliaţii lor.

Principalele referiri contemporane păstrate asupra luptelor dintre mongoli şi armatele puse în slujba regatului ungar se datorează lui Ioan de Tîrnave (Kukiillo) şi unui călugăr din Ordinul minorit, avînd de ase­menea numele Ioan. Cronica lui Ioan de Tîrnave, scrisă la cîţiva ani după moartea regelui Ludovic, survenită în 1382, nu se păstrează într-o formă de-sine-stătătoare, ci a fost inserată, cu unele micî omisiuni, în Cronica de la Buda, în Cronica de la Dubnic (Chronicon Dubnicense) — unde lucrarea lui Ioan de Tîrnave este redată după forma inclusă în Cronica de la Buda — precum şi în Cronica ungurilor a lui Ioan de Thu-roczi, aceasta din urmă fiind singura lucrare unde se specifică adevăratul

autor al capitolelor despre viaţa lui Ludovic I de Anjou şi se reproduce întregul text²⁴. Relatarea faptelor regelui Ludovic I pînă în anul 1355, făcută de un contemporan al său, fratele Ioan din Ordinul franciscan, se află intercalată numai în Chronicon Dubnicense²⁵. Autorul acestei cro­nici, un simplu compilator, nu a făcut decît să transcrie fără discernă-mînt diferite alte izvoare, fără să încerce să confrunte cu acribie infor­maţiile. Prezentarea domniei lui Ludovic I începe cu un scurt fragment din cronica lui Ioan de Tîrnave, urmînd apoi textul scris de călugărul Ioan, după care se continuă din nou cu paragrafe din lucrarea lui Ioan de Tîrnave. Se reproduc, astfel, în capitole diferite, pasaje referitoare la aceleaşi evenimente. Acesta este şi cazul expediţiei antitătare, expusă în două paragrafe deosebite, deşi datele consemnate de cele două izvoart coincid în multe privinţe.

In cronica lui Ioan de Tîrnave, lucrare bine informată, dar plină d( subiectivism, dat 'fiind caracterul ei oficial, se arată că datorită inva­ziilor tătare în părţile Transilvaniei, regele a numit pe Andrei, fiul Iu Laczk sau Lachk (corect: Lăckfi) — căruia cronicarul îi atribuie calita­tea de voievod al Transilvaniei — în fruntea unei armate compuse dii secui şi alte neamuri, pentru a întreprinde o expediţie în „ţara" tătarilor Campania s-a desfăşurat cu succes, numeroşi tătari fiind luaţi prizo nieri, iar conducătorul lor, Athlamos, ucis. Se menţionează că secuii ai mai iniţiat şi alte atacuri împotriva tătarilor, care au fost nevoiţi să sf retragă pînă spre mare fad