Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

470

să se descopere cărţile despre fizică ale Filosofului pentru ca universul să fie regîndit în termenii unei materii oarbe şi mucilaginoase, şi pentru ca arabul Averroes să-i convingă aproape pe toţi despre nemurirea în veci a lumii. Ştiam totul despre numenii dumnezeieşti, şi dominicanul îngropat de Abbone — cîştigat de Filosof— le-a numit din nou, urmînd căile trufaşe ale raţiunii omeneşti. Astfel cosmosul, care pentru Areopagit i se arăta celui care ştia să privească în sus cascada luminoasă a cauzei prime exemplare, a ajuns o rezervă de indicii pămînteşti la care apelezi ca să numeşti o abstractă eficienţă. La început priveam la cer, abia aruncînd o privire încruntată spre amestecul de materie, acum privim la pămînt şi credem în cer numai pe baza mărturiilor pămîntului. Fie­care cuvînt al Filosofului, pe care acum au ajuns să jure şi sfinţii şi pontifii, a întors imaginea lumii pe dos. Dar el n-a izbutit să întoarcă pe dos imaginea lui Dumnezeu. Dacă această carte ar deveni... ar fi devenit subiect de interpretare deschisă, am fi depăşit şi ultima limită.

— Dar ce te-a speriat în discuţia aceasta despre rîs ? Nu faci să piară rîsul dînd pierzaniei această carte.

— Nu, desigur. Rîsul este slăbiciunea, putreziciunea, lipsa de gust a cărnii noastre. Este gîdilatul pentru ţăran, neruşi­narea pentru beţiv, chiar şi Biserica, în înţelepciunea ei, a îngăduit clipa de sărbătoare, de carnaval, de bîlci, această întinare diurnă care-ţi descarcă umorile şi te abate de la alte ambiţii... Dar aşa rîsul rămîne un lucru josnic, la îndemîna celor simpli, taină dezvăluită pentru plebe. O spunea şi Apostolul, decît să ardeţi, mai bine căsătoriţi-vă. Decît să vă ridicaţi împotriva ordinii voite de Dumnezeu, mai bine rîdeţi şi distraţi-vă în murdarele voastre parodii ale ordinii, la sfîrşitul mesei, după ce aţi golit carafele şi farfuriile. Alegeţi-l pe regele nebunilor, pierdeţi-vă în liturghia măgarului şi a porcului, jucaţi-vă şi reprezentaţi-vă saturnaliile voastre cu capul în jos... Dar aici, aici... şi acum Jorge bătea cu degetul în masă, alături de cartea pe care Guglielmo o ţinea dinainte, aici se răstoarnă funcţia rîsului, aici ea e ridicată la rangul de artă, i se deschid porţile lumii celor învăţaţi, se face din el obiect de filosofie şi de perfidă teologie... Tu ai văzut ieri cum cei simpli pot să conceapă şi să pună în faptă cele mai murdare erezii, necunoscînd nici legile lui Dumnezeu, nici pe cele ale naturii. Dar Biserica poate răbda erezia cel^r simpli, care se condamnă singuri, ruinaţi de neştiinţa lor. Inculta sminteală a lui fra Dolcino şi a celor ca el nu va pune în pericol orînduiala dumnezeiască. Va predica silnicia şi va muri de silnicie, nu va

471

lăsa nici o urmă, va trece aşa cum trece carnavalul, şi nu are importanţă dacă în timpul sărbătorii se va fi produs pe pămînt, şi pentru scurt timp, epifania lumii de-a-ndoaselea. Ajunge ca gestul să nu se transforme în plan, ca această limbă vulgară să nu găsească o latină care să o traducă. Rîsul îl eliberează pe mocofan de frica de diavol, deoarece în praznicul nebunilor şi diavolul apare sărac şi nebun, deci putînd să fie controlat. Dar această carte ar putea să-i înveţe pe oameni că eliberarea de frică înseamnă înţelepciune. Cînd rîde, cînd vinul îi gîlgîie în gît, omul de jos se simte stăpîn pentru că a răsturnat legăturile senioriale; dar cartea aceasta ar putea să-i înveţe pe învăţaţi mijloace rafinate, şi din acel moment strălucite, cu care să facă legitimă o asemenea răsturnare. Atunci, ceea ce în gestul negîndit al celui de jos este încă şi din fericire lucrare a burţii s-ar preschimba într-o lucrare a intelectului. Faptul că rîsul este propriu omului dovedeşte mărginirea noastră de păcătoşi. Dar cîte minţi stricate, ca a ta, n-ar extrage din această carte silogismul cel mai mare, potrivit căruia rîsul este scopul omului! Rîsul îl îndepărtează pentru cîteva clipe pe omul simplu de spaimă. Dar legea se impune prin spaimă, al cărui nume adevărat este frica de Dumnezeu. Şi de la această carte ar putea pleca scînteia luciferică, ceea ce ar aţîţa în lumea întreagă un nou incendiu: şi rîsul s-ar arăta ca artă nouă, necunoscută chiar şi de Prometeu, pentru a înlătura teama. Omul simplu, care rîde, în clipa aceea nu-i mai pasă că va muri; dar apoi, după ce încetează dezmăţul, liturghia îi impune din nou, potrivit voinţei lui Dumnezeu, frica de moarte. Şi din această carte ar putea lua naştere noua şi distrugătoarea năzuinţă de a nimici moartea prin dezrobirea de frică. Şi ce vom fi, oare, noi, fiinţe păcătoase, fără frică, poate cel mai chibzuit, mai afectuos dar al lui Dumnezeu? Secole de-a rîndul, doctorii şi părinţii Bisericii au emis esenţe parfumate de sfîntă ştiinţă, pentru a mîntui, cu gîndirea lor înaltă, de mizeria şi de ispita lucrurilor josnice. Şi această carte, îndreptăţind ca pe un lucru minunat comedia, şi satira, şi mima, care ar putea produce curăţirea pasiunilor prin zugrăvirea defectului, a viciului, a slăbiciu­nilor, i-ar îndemna pe falşii înţelepţi să încerce să răscumpere (cu o drăcească răsturnare) înaltul prin îngăduirea celor de jos. Din această carte s-ar naşte gîndul că omul poate să vrea pe pămînt (cum dădea de înţeles Bacon al tău în legătură cu magia naturală) chiar belşugul din ţara unde curge lapte şi miere. Dar tocmai asta este ceea ce nu trebuie şi nu putem să avem. Uită-te la călugăraşii care se fac de ruşine cu parodia

472

bufonescă Coena Cypriani. Pocirea aceea drăcească a Sfintei Scripturi! Ei bine, făcînd-o, ştiu că asta e rău. Dar în ziua cînd cuvîntul Filosofului va îndreptăţi jocurile lăturalnice ale imaginaţiei destrăbălate, oh, atunci cu adevărat că ceea ce stătea la margine va sări la mijloc, şi din mijloc îşi va pierde orice urmă. Poporul lui Dumnezeu se va transforma într-o adunare de monştri ridicaţi din hăurile pămîntului necu­noscut, şi atunci periferia cunoscută a pămîntului va deveni inima împărăţiei creştine, arimaspi pe tronul lui Petru, blemmi în mănăstiri, pitici cu burta umflată şi cu capul uriaş paznici la biblioteci! Sclavii poruncind legea, noi (dar şi tu, deci) dînd ascultare lipsei oricărei legi. Un filosof grec (pe care Aristotel al tău îl citează aici, complice şi scîrbavnic auctoritas) spune că seriozitatea potrivnicilor trebuie des­puiată prin rîs, şi rîsului să i se împotrivească seriozitatea. Chibzuiala părinţilor noştri a ales cum trebuie: dacă rîsul este petrecerea plebei, goliciunea plebei trebuie ţinută în frîu şi umilită, şi înspăimîntată cu necruţare. Şi plebea nu are scule ca să-şi şlefuiască rîsul pînă într-atît încît să-l facă să devină un instrument împotriva seriozităţii păstorilor care trebuie s-o conducă la viaţa eternă şi s-o scape de chemările cărnii, ale neruşinării, ale mîncării, ale poftelor ruşinoase. Dar dacă cineva, într-o zi, fluturînd cuvintele Filosofului şi vorbind deci ca un filosof, ar aduce arta rîsului la puterea unei arme subtile, dacă retorica convingerii ar fi înlocuită cu retorica derîderii, dacă topica răbdătoarei şi salvatoarei con­strucţii a imaginilor reînvierii va fi înlocuită cu topica nerăb­dătoarei distrugeri şi a răstălmăcirii tuturor imaginilor celor mai sfinte şi mai respectabile — oh, în ziua aceea şi tu şi toată înţelepciunea ta, Guglielmo, veţi fi răsturnaţi.

— De ce ? M-aş lupta, iscusinţa mea s-ar împotrivi iscu­sinţei altuia. Ar fi o lume mai bună decît cea în care focul şi fierul încins al lui Bernardo Gui umilesc focul şi fierul încins al lui fra Dolcino.

— Vei fi prins şi tu atunci în urzeala diavolului. Vei lupta de cealaltă parte a cîmpiei Armaghedon, unde va trebui să fie întîlnirea cea de pe urmă. Dar pentru ziua aceea Biserica va trebui să ştie să impună încă o dată regula ciocnirii. Nu ne sperie blasfemia, pentru că şi în ponegrirea lui Dumnezeu recunoaştem imaginea ascunsă a mîniei lui Iehova care-i ocă-răşte pe îngerii nesupuşi. Nu ne înspăimîntă violenţa celui ce ucide păstorii în numele vreunor închipuiri de reînnoire, pentru că este aceeaşi violenţă a principilor care au încercat să distrugă poporul lui Israel. Nu ne înspăimîntă asprimea

473

donatistului, nebunia sinucigaşă a circumciziei, desfrîul bogomilului, trufaşa puritate a albigensului, nevoia de sînge a flagelatorului, ameţeala răului arătată de fratele liberului spirit; îi cunoaştem pe toţi şi cunoaştem rădăcina păcatelor lor, care e însăşi rădăcina sfinţeniei noastre. Nu ne înspăi-mîntă şi mai ales ştim cum să-i distrugem sau, mai bine spus, cum să-i lăsăm să se distrugă singuri, ducînd cu făloşenie pînă la zenit voinţa de moarte, care ia naştere din hăurile înseşi ale nadirului lor. Ba, aş zice, prezenţa lor ne este de mare folos, ea se înscrie în hotărîrea lui Dumnezeu, pentru că păcatul lor stîrneşte virtutea noastră, blestemul lor încurajează cîntecul nostru de laudă, pocăinţa lor nefirească ordonează gustul nostru de sacrificiu, necuvioşia lor face să strălucească cuvioşia noastră, aşa cum principele beznelor a fost de trebuinţă, cu răzvrătirea lui şi cu disperarea lui, ca să facă să strălucească mai bine gloria lui Dumnezeu, început şi sfîrşit al oricărei speranţe. Dar dacă într-o zi — şi nu printr-o excepţie plebeie, ci ca o asceză a savantului, încredinţată mărturiei de netăgăduit a Scripturii - arta derîderii ar deveni acceptabilă, şi s-ar arăta nobilă şi liberală, şi nu mecanică după cum era, dacă într-o zi cineva ar putea spune (şi ar fi ascultat): eu rîd de întrupare... Atunci nu vom avea arme pentru stăvilirea acelei blasfemii, pentru că ea ar chema împreună toate puterile întunecate ale materiei corporale, cele care se afirmă în băşină şi-n rut, şi rutul şi băşina şi-ar aroga dreptul, care aparţine doar spiritului, de-a se exprima unde vrea!

— Licurg pusese să se ridice o statuie a rîsului.

— Ai citit asta în tratatul lui Cloritius, care a încercat să-i scape pe mimi de învinuirea de necredinţă, care spune cum un bolnav a fost tămăduit de un medic care îl ajutase să rîdă. De ce trebuia să-l tămăduiască, dacă Dumnezeu hotărîse că ziua lui pămîntească ajunsese la capăt?

— Nu cred că l-a tămăduit de boală. L-a învăţat să rîdă de boală.

— Boala nu se alungă din trup ca diavolii. Se distruge.

— Cu trupul bolnavului.

— Dacă e nevoie.

— Tu eşti diavolul, i-a spus atunci Guglielmo.

Jorge a părut să nu înţeleagă. Dacă ar fi putut să vadă, aş zice că l-ar fi ţintuit pe celălalt cu priviri uimite.

— Eu? a spus.

— Da, te-au minţit. Diavolul nu este principele materiei, diavolul este obrăznicia spiritului, credinţa fără zîmbet, ade­vărul care nu este cuprins niciodată de îndoială. Diavolul este

474

întunecat fiindcă ştie unde se duce şi mergînd se duce de unde a venit. Tu eşti diavolul, şi ca diavolul trăieşti în întuneric. Dacă voiai să mă convingi, ei bine nu ai reuşit. Te urăsc, Jorge, şi dacă aş putea te-aş duce jos, pe platou, gol şi cu pene de zburătoare înfipte în gaura curului, şi faţa vopsită ca un saltimbanc şi ca un bufon, pentru ca toată mănăstirea să rîdă de tine, şi să nu se mai sperie. Mi-ar plăcea să te ung cu miere şi apoi să te tăvălesc prin pene şi să te port de lanţ prin bîlciuri, ca să le spun tuturor: acesta vă aducea la cunoştinţă adevărul şi vă spunea că adevărul are gustul morţii, dar voi nu credeaţi în cuvîntul lui, ci în încăpăţînarea lui. Şi acum vă spun că, în nesfîrşitul vîrtej al lucrurilor cu putinţă, Dumnezeu vă îngăduie să vă închipuiţi şi o lume în care bănuitul inter­pret al adevărului să nu fie altceva decît o mierlă neghioabă, care repetă cuvintele învăţate de mult.

— Tu eşti mai rău decît diavolul, minoritule, a spus atunci Jorge. Eşti un jongler ca şi Sfîntul care v-a dat naştere. Eşti ca Sfîntul Francisc al tău care din toto corpore fecerat lin-guam, care rostea jurăminte dînd spectacole ca saltimbancii, care-l descumpănea pe zgîrcit punîndu-i în mînă monede de aur, care umilea cuvioşia maicilor călugăriţe citind Miserere în loc de predică, şi care cerşea în franceză şi care imita cu o bucată de lemn mişcările celui care cîntă la vioară, care se travestea în vagabond ca să-i pună în încurcătură pe călugării mîncăcioşi, care se arunca gol în zăpadă, vorbea cu animalele şi cu ierburile, preschimba însăşi taina naşterii lui Christos în spectacol de ţară, invoca mielul din Bethleem imitînd behăitul oii... A fost o şcoală bună... Nu era minorit călugărul acela Diotisalvi din Florenţa?...

— Ba da, a zîmbit Guglielmo. Cel care s-a dus la mă­năstirea predicatorilor şi a spus că nu avea să primească mîncare dacă mai întîi nu-i dădeau un petic din tunica Sfîntului Ioan, ca s-o păstreze ca relicvă, şi cînd l-a avut şi-a şters şezutul cu el, apoi l-a aruncat la gunoi şi cu un băţ îl răsucea în murdărie şi striga: vai de mine, ajutaţi-mă, fra­ţilor, pentru că am pierdut în privată relicvele sfîntului.

— Te distrează povestea asta, mi se pare. Poate că ai vrea să mi-o spui şi pe cea a altui minorit, fratele Paolo Millemosche, care într-o zi a căzut şi s-a întins pe gheaţă, şi concetăţenii lui rîdeau de el, şi unul l-a întrebat dacă n-ar fi vrut să aibă ceva mai bun sub el, şi el a răspuns: ba da, pe nevastă-ta... Aşa căutaţi voi adevărul.

— Astfel îi învăţa Francisc pe oameni să privească lucrurile dintr-o altă parte.

475

— Dar v-am potolit. I-ai văzut ieri pe confraţii tăi. Au reintrat în rîndurile noastre, nu mai vorbesc ca oamenii sim­pli. Oamenii simpli nu trebuie să vorbească. Cartea aceasta ar fi îndreptăţit ideea că limba oamenilor simpli ar fi purtă­toarea unei oarecare înţelepciuni. Acest lucru trebuie împie­dicat, şi asta am vrut să fac eu. Tu spui că eu sînt diavolul; nu e adevărat. Eu am fost mîna lui Dumnezeu.

— Mîna lui Dumnezeu creează, nu ascunde.

— Există margini dincolo de care nu este îngăduit să mergi. Dumnezeu a vrut ca pe anumite hărţi să stea scris hic sunt leones.

— Dumnezeu i-a creat şi pe monştri. Şi pe tine. Şi despre totul vrea să se vorbească.

Jorge şi-a întins mîinile tremurătoare şi a tras cartea spre sine. O ţinea deschisă, dar întoarsă, în aşa fel încît Guglielmo s-o vadă în poziţia cea mai bună.

— Atunci de ce a lăsat el, a spus, ca textul acesta să stea pierdut de-a lungul secolelor, şi să se salveze din el doar o copie, încît copia acelei copii, care a sfîrşit cine ştie pe unde, să rămînă îngropată în mîinile unui necredincios care nu cunoaşte greaca, şi apoi să zacă părăsită într-un loc închis dintr-o veche bibliotecă unde eu, nu tu, eu am fost chemat de providenţă s-o găsesc, şi s-o iau cu mine, şi s-o ascund pentru încă atîţia ani ? Eu ştiu, ştiu ca şi cum aş vedea asta scris cu litere de diamant, cu ochii mei care văd lucruri pe care tu nu le vezi, eu ştiu că aceasta era voinţa lui Dumnezeu şi inter-pretînd-o, am făcut ceea ce am făcut. în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfîntului Duh.

476

Ziua a şaptea Noaptea

în care vine ecpiroza şi din cauza prea multor virtuţi precumpănesc forţele infernului

Bătrînul a tăcut. Ţinea amîndouă mîinile cu palmele deschise pe carte, aproape mîngîindu-i paginile, ca şi cum ar fi netezit foile ca să le citească mai bine sau ar fi vrut să le apere de vreo mînă răpitoare.

— Toate acestea n-au slujit, oricum, la nimic, i-a spus Guglielmo. Acum s-a sfîrşit, te-am găsit, am găsit cartea, şi ceilalţi au murit în zadar.

— Nu în zadar, a spus Jorge. Poate au fost prea mulţi. Şi dacă mi-ar fi trebuit o dovadă pentru tine că această carte este blestemată, ai avut-o. Şi pentru a nu fi murit în zadar, o altă moarte nu va fi prea mult.

A spus şi a început, cu mîinile sale descărnate şi delicate, să sfîşie încet, în bucăţi şi în fîşii, paginile înmuiate ale manu­scrisului, băgîndu-şi-le ghemotoace în gură şi mestecîndu-le încet, ca şi cînd ar fi mîncat ostia sfîntă şi ar fi vrut s-o preschimbe în carne din propria lui carne.

Guglielmo îl privea fascinat şi părea că nu-şi dă seama de ceea ce se întîmpla. Apoi s-a scuturat şi s-a repezit înainte strigînd:

— Ce faci?

Jorge a zîmbit, dezvelindu-şi gingiile golite de sînge, în timp ce o şuviţă de bale gălbui îi curgea de pe buzele palide pe firele albe şi rare de păr ale bărbii.

— Tu eşti cel care aştepta sunetul celei de-a şaptea trîmbiţe, nu-i aşa ? Ascultă acum ce spune glasul: pecetluieşte cele ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie, ia-le şi devoră-le, ele vor amărî pîntecele tău, dar pentru gura ta dulci vor fi, precum mierea. Vezi ? Acum pecetluiesc ceea ce nu trebuie spus, în mormîntul care devin.

477

A rîs, chiar şi el, Jorge. Pentru prima dată l-am auzit rîzînd... A rîs cu gura, fără ca buzele să se fi alăturat bucuriei, şi părea că plînge.

— Nu te aşteptai, Guglielmo, la această concluzie, nu-i aşa ? Bătrînul acesta, prin mila lui Dumnezeu, iese iar birui­tor, vezi?

Şi cum Guglielmo încerca să-i smulgă cartea, Jorge, care a ghicit gestul, simţind mişcarea aerului, s-a dat înapoi strîn-gînd volumul la piept cu stînga, în timp ce cu dreapta siîşia mai departe paginile şi le băga în gură.

Stătea de partea cealaltă a mesei, şi Guglielmo, care nu reuşea să-l ajungă, a încercat pe neaşteptate să ocolească stavila. Dar şi-a doborît scaunul de lemn, agăţîndu-l cu veş-mîntul, încît Jorge a avut putinţa să-şi dea seama de încurcătură. Bătrînul a rîs din nou, de data asta mai puternic, şi cu o iuţeală neaşteptată a întins mîna dreaptă, dibuind pe pipăite felinarul, mînat de căldură a ajuns la flacără şi a lăsat mîna peste ea, fără să se teamă de durere, şi flacăra s-a stins. Camera s-a cufundat în întuneric şi am auzit pentru ultima dată rîsul lui Jorge, care striga:

— Acum găsiţi-mă, pentru că acum eu sînt cel care vede mai bine.

Apoi a tăcut şi nu l-am mai auzit mişcîndu-se cu paşii aceia tăcuţi care făceau atît de neaşteptate apariţiile lui, şi auzeam doar din cînd în cînd, în diferite colţuri ale încăperii, zgomotul hîrtiei care se sfîşia.

— Adso! a strigat Guglielmo, stai la uşă şi nu-l lăsa să iasă.

Dar vorbise prea tîrziu, pentru că eu, care de cîteva secunde muream de dorinţa de a sări pe bătrîn, cînd se făcuse întuneric mă aruncasem înainte încercînd să ocolesc masa prin partea opusă celei pe care o pornise maestrul meu. Prea tîrziu mi-am dat seama că îi dădusem lui Jorge posibilitatea să cîştige uşa, pentru că bătrînul ştia să se orienteze pe întuneric cu o nemaipomenită siguranţă. Şi într-adevăr am auzit un zgomot de hîrtie ruptă în spatele nostru, destul de înăbuşit, pentru că venea din camera alăturată. Şi în acelaşi timp am auzit un alt zgomot, un scîrţîit chinuit şi crescînd, un scrîşnet de ţîţîni.

— Oglinda, a strigat Guglielmo. Ne închide înăuntru. Purtaţi de zgomot, amîndoi ne-am aruncat spre intrare, eu

m-am împiedicat de un scăunel şi m-am lovit la un picior, dar n-am luat asta în seamă, pentru că fulgerător am înţeles că dacă Jorge ne-ar fi închis, n-am mai fi ieşit niciodată: pe

478

întuneric nu am fi găsit în ce chip să ieşim, neştiind ce trebuia manevrat în partea aceea şi cum.

Cred că Guglielmo se mişca cu aceeaşi disperare ca şi mine, pentru că l-am simţit alături în timp ce amîndoi, ajunşi în prag, împingeam cu toată puterea partea din spate a oglinzii, care se închidea spre noi. Am ajuns la timp, pentru că uşa s-a oprit şi, puţin după aceea, a cedat, redeschizîndu-se. Era limpede că Jorge, văzînd că lupta era inegală, se îndepărtase. Am ieşit din camera blestemată, dar acum nu ştiam în ce parte pornise bătrînul şi întunericul era aproape total. La un moment dat mi-am amintit:

— Maestre, dar am amnarul la mine !

— Şi atunci ce mai aştepţi ? a strigat Guglielmo. Caută lampa şi aprinde-o.

M-am aruncat în întuneric, îndărăt în finis Africae, căutînd felinarul pe pipăite. Am izbutit numaidecît, printr-o minune dumnezeiască, m-am căutat în scapulară, am găsit amnarul, mîinile îmi tremurau şi am dat de două ori greş pînă să izbutesc să aprind, în timp ce Guglielmo gîfîia din uşă: „haide, hai mai repede!"

— Mai repede, m-a îndemnat din nou Guglielmo, altfel ăla mănîncă tot Aristotelul!

— Şi-o să moară! am strigat înspăimîntat ajungîndu-l din urmă şi pornind amîndoi în căutare.

— Nu-mi pasă dacă moare, blestematul! striga Guglielmo, iscodind cu ochii prin jur şi mişcîndu-se la întîmplare. Şi aşa, cu cît a mîncat, soarta lui e pecetluită. Dar eu vreau cartea!

Apoi s-a oprit şi a vorbit cu mai mult calm.

— Stai. Dacă facem aşa, nu-l mai găsim niciodată. Să stăm o clipă locului tăcuţi.

Am încremenit în tăcere. Şi în tăcere am auzit, nu prea departe de noi, zgomotul unui corp care mişca un dulap şi pocnetul unor cărţi care cădeau.

— Pe-acolo ! am strigat amîndoi deodată.

Am alergat spre locul unde se auzeau zgomotele, dar ne-am dat seama că trebuia să încetinim pasul. într-adevăr, în afară de finis Africae, biblioteca era străbătută în seara aceea de valuri de aer care şuşoteau şi gemeau puternic din pricina vîntului de-afară. Sporite de avîntul nostru, ele ameninţau să stingă felinarul, atît de greu recăpătat. Neputînd să ne grăbim noi, trebuia să-l facem pe Jorge să încetinească. Guglielmo a avut o intuiţie contrară şi a strigat:

— Te-am prins bătrîne, acum avem lumină !

479

Şi a fost o socotinţă înţeleaptă, pentru că vestea l-a tulburat, pare-se, pe Jorge, care a trebuit să grăbească pasul, stricînd echilibrul magicei sale sensibilităţi de văzător în beznă. într-adevăr, puţin după aceea am auzit un alt zgomot şi cînd, urmînd sunetul, am intrat în camera Y de la YSPANIA, l-am văzut, căzut pe jos, cu cartea tot în mîini, în timp ce căuta să se ridice printre volumele căzute de pe masa pe care o răsturnase. încerca să se ridice, dar continua să smulgă paginile, ca şi cum ar fi vrut să-şi devoreze prada cît mai repede.

Am ajuns la el cînd se ridicase şi, simţind prezenţa noastră, ne ţinea piept, dîndu-se îndărăt. Chipul său, la lumina roşie a felinarului, ne-a apărut înspăimîntător: trăsăturile răvăşite, o sudoare bolnăvicioasă îi şiroia pe frunte şi pe obraji, ochii, de obicei albi de moarte, se injectaseră de sînge, din gură îi ieşeau şuviţe de pergament, ca unei fiare înfometate care se îndopase prea mult şi nu mai izbutea să-şi înghită mîncarea. Desfigurată de oboseală, de ameninţarea otrăvii care-i clocotea acum din belşug în vine, de disperata şi drăceasca lui hotărîre, ceea ce fusese figura respectabilă a bătrînului apărea acum dezgustătoare şi caraghioasă; în altă situaţie ar fi putut să stîrnească rîsul, dar şi noi ajunseserăm asemenea unor animale, unor cîini care hăituiesc o sălbăticiune.

Am fi putut să-l apucăm cu calm, dar am căzut în spatele lui ca apucaţii, el s-a apărat, a strîns mîinile la piept apărînd volumul, eu îl ţineam cu stînga în vreme ce cu dreapta încercam să ţin felinarul sus, dar i-am trecut flacăra pe faţă, el a simţit căldura, a scos un geamăt sufocat, aproape un răcnet, lăsînd să-i cadă din gură bucăţi de hîrtie, şi-a desprins dreapta cu care strîngea cartea, a mişcat mîna spre felinar şi mi l-a smuls brusc, aruncîndu-l înainte...

Felinarul a căzut tocmai pe grămada de cărţi căzute de pe masă, îngrămădite unele peste altele, cu paginile deschise. Uleiul s-a vărsat, focul s-a apropiat numaidecît de un perga­ment foarte subţire care s-a aprins ca o legătură de mărăcini uscaţi. Totul s-a petrecut în cîteva clipe, din volume s-a ridicat o vîlvătaie, ca şi cînd acele pagini milenare tînjiseră de secole să se aprindă, şi se bucurau să-şi satisfacă dintr-o dată o străveche sete de ecpiroză. Guglielmo şi-a dat seama de ceea ce se întîmpla şi a renunţat să-l mai împingă pe bătrîn — care, de cum s-a simţit liber, s-a dat înapoi cîţiva paşi —, a şovăit puţin, prea mult însă, neştiind dacă să se întoarcă la Jorge sau să se repeadă să stingă micul rug. O carte mai veche decît altele a ars într-o clipă, aruncînd în sus o limbă de flăcări.

480

Lamele subţiri de vînt, care puteau stinge o flăcăruie plăpîndă, dădeau în schimb curaj unei văpăi mai mari şi mai vii, şi chiar făceau să se împrăştie din ea flăcărui zburătoare. — Stinge repede focul ăla. Se aprinde totul aici! M-am repezit la rug, dar m-am oprit apoi pentru că nu ştiam cum să fac. Guglielmo s-a mişcat din nou spre mine, ca să-mi vină în ajutor. Am întins mîinile spre foc, am căutat cu ochii ceva cu care să-l înăbuşim, eu am avut un fel de inspi­raţie, mi-am scos sutana, trăgînd-o peste cap şi am încercat s-o arunc peste foc. Dar flăcările erau acum prea înalte, au muşcat din sutana mea şi au mistuit-o. Mi-am tras înapoi mîinile, care mă usturau de arsură, m-am întors spre Guglielmo şi l-am văzut, chiar în spatele lui, pe Jorge apropiindu-se din nou. Căldura era acum atît de mare, încît el a ghicit-o foarte bine, a ştiut cu deplină siguranţă unde era focul şi l-a aruncat în el pe Aristotel.