Strategia energetică a româniei

Propuneri de reforme instituționale

În vederea aplicării și derulării eficiente a Strategiei Energetice în sectorul energiei termice, se impune elaborarea și implementarea unui pachet legislativ, care să aibă în vedere reglementarea statutului patrimoniului și al instituțiilor destinate operării și administrării serviciilor publice, respectiv definirea acestora ca obiective strategice de interes public și local. O serie de modificări reieșite în urma discuțiilor din grupul de lucru sunt prezentate mai jos:

• 
  Integrarea în cadrul unei singure instituții sau autorități naționale a tuturor activităților de reglementare în domeniul energiei și serviciilor conexe;
  
• 
  Înființarea unui secretariat de stat, cu atribuții exclusive de gestionare a serviciilor publice, inclusiv energia termică și încălzirea populației, precum și monitorizarea și coordonarea aplicării Strategiei pe partea de energie termică;
  
• 
  Coordonarea la nivel central a monitorizării, controlului, dezvoltării, finanțării și operării sistemelor de alimentare eficientă cu energie termică (ce rămân în proprietatea administrațiilor locale), acestea fiind instrumente politice eficiente de adaptare la modificările climatice;
  
• 
  Coordonarea la nivel central a monitorizării, controlului, dezvoltării și finanțării sistemelor de cogenerare industrială, ca instrument adecvat de introducere și dezvoltare a metodelor de creștere a eficienței energetice în sistemele tehnologice;
  
• 
  Integrarea autorităților de reglementare în sectorul utilităților/serviciilor publice (ANRE – Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei, ANRSC – Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, AMRSP – Autoritatea de Reglementare a Serviciilor Publice din București) și formarea unui departament special dedicat SACET-urilor, indiferent de tehnologia de producere a energiei termice și de combustibilul utilizat.
  

Este foarte importantă adaptarea sistemelor de învățământ energetic la cerințele pieței, printr-o legătură permanentă între agenții economici din domeniu, Ministerul Energiei și Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice. Măsurile identificate includ:

• 
  Revigorarea liceelor industriale cu profil energetic;
  
• 
  Dezvoltarea învățământului profesional pentru profesii care, probabil, vor fi cerute pe piața energiei: electricieni, operatori SRE, electromecanici, automatiști, electroniști etc.
  
• 
  Armonizarea învățământului superior (licență, masterat, doctorat) cu cerințele agenților economici din domeniu;
  
• 
  Dezvoltarea învățământului postuniversitar de formare a auditorilor și a managerilor energetici în mod unitar și acreditarea acestora de către ANRE;
  
• 
  Dezvoltarea formării continue pentru pregătirea specialiștilor din acest domeniu extrem de dinamic.
  

• 
  
  

Guvernanța sectorului energetic

Elemente de context

Conform bunelor practici internaționale, funcția statului de elaborare de politici publice trebuie separată cu claritate de orice funcție de policy maker și de rolul de supraveghere a întreprinderilor publice din sectorul energetic, exercitat de stat ca acționar. Această separare, care face parte din recomandările Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) de guvernanță corporativă, trebuie să se traducă în măsuri concrete, precum aceea că personalul din cadrul Ministerului Energiei responsabil de elaborarea politicilor publice nu face parte din Consiliile de Administrație (CA) ale întreprinderilor publice subordonate ministerului. Astfel, se va atinge un obiectiv fundamental de guvernanță a sectorului, și anume neutralitatea statului ca elaborator de politici publice față de companiile care activează în piața energiei, indiferent de acționariatul acestora.

În România, Ordonanța de urgență nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice a creat premisele îmbunătățirii practicilor de guvernanță corporativă din sectorul energiei, prin implementarea celor mai bune practici internaționale în domeniu, cu obiectivul final al creșterii performanței sectorului. Companii mari din sectorul energetic, la care statul deține controlul, au implementat majoritatea prevederilor acestui act normativ, cu rezultatul unei profesionalizări a actului managerial și administrativ, al transparentizării deciziilor companiilor și al menținerii unor rezultate operaționale satisfăcătoare. Cu toate acestea, prevederile OUG 109/2011 nu au fost întotdeauna implementate în litera și în spiritul lor – începând cu metoda de selecție a managementului.

Elemente de diagnoză

Statul deține, în prezent, un rol extrem de important în sectorul energetic românesc, atât prin funcția de reglementator, legiuitor și implementator de politici energetice, cât și prin cea de deținător de active în acest sector, atât în segmentele de monopol natural (transportul și distribuția de energie electrică și gaz natural), cât și în segmentele de producție și furnizare. Prin pachetele majoritare și minoritare pe care le deține în majoritatea companiilor mari din sector, statul joacă un rol esențial în piața de energie din România.

Din nefericire, în tranziția către economia de piață, întreprinderile publice din sectorul energetic din România nu au reprezentat întotdeauna o sursă de valoare pentru economia națională și pentru cetățeni. Dimpotrivă, au existat și continuă să existe cazuri în care, prin acumularea de pierderi și arierate, ele au inhibat dezvoltarea sectorului energetic național. Ca deținător de active în sectorul energetic, statul nu a valorificat întotdeauna în mod optim potențialul acestora.

Provocările principale de guvernanță din sectorul energetic sunt următoarele:

• 
  Numiri în structurile de conducere ale companiilor (Consiliu de Administrație, conducere executivă, alte posturi cheie în companie) făcute pe criterii de afiliere politică, nu de profesionalism;
  
• 
  Structurile de conducere ale companiilor din sector supuse presiunilor politice în actul decizional, chiar atunci când au fost selectate cu respectarea OUG 109/2011. Acest fapt a rezultat în demiteri sau demisii anticipate, înainte de terminarea mandatului asumat și în perpetuarea practicii conducerilor interimare;
  
• 
  Lipsă de transparență în actul decizional și în îndeplinirea indicatorilor de performanță, reflectată inclusiv în opacitatea paginilor de internet ale companiilor din sectorul energetic, ceea ce duce la lipsa de încredere a opiniei publice în conducerea sectorului energetic din România și la suspiciuni de corupție, fraudă și lipsă de integritate;
  
• 
  Consiliile de administrație nu au suficiente mijloace instituționale de a-și îndeplini rolul de supraveghere și monitorizare a conducerii executive. De exemplu, nu au control asupra numirii și eventualei demiteri a auditorului intern, astfel încât să-și poată fundamenta opiniile pe surse neutre de expertiză;
  
• 
  Nu există un dialog suficient de deschis și de profesionist între autoritatea tutelară și consiliile de administrație, astfel încât să se găsească punți de legătură între mentalitatea de afaceri, prevalentă în rândul administratorilor profesioniști, și mentalitatea legalist-administrativă, tipică reprezentanților autorității tutelare. Astfel, nu este urmărită consecvent o creștere durabilă a companiei, prin satisfacerea concomitentă a obiectivelor de profitabilitate și eficiență economică și a celor cu caracter strategic;
  
• 
  Nu există o delimitare clară a responsabilităților la nivelul Adunării Generale a Acționarilor (AGA), al Consiliului de Administrație (CA) și a conducerii executive. În mod frecvent, decizii operaționale sunt transferate la nivelurile superioare de decizie, în CA sau chiar în AGA, când ele ar trebui asumate de conducerea executivă, conform bunelor practici internaționale. Similar, autoritățile tutelare, prin reprezentanții lor în CA sau în AGA, încearcă să influențeze conducerea de zi cu zi a companiei, prin micro-management;
  
• 
  Se remarcă o reticență în a încheia contracte și a lua decizii în companiile de stat, pe fondul controalelor Curții de Conturi, percepute uneori ca având motivații politice. Astfel, sunt slăbite structurile legitime de supraveghere și control (consiliu de administrație, consiliu de supraveghere);
  
• 
  Criteriile de performanță pentru membrii consiliilor de administrație și cele pentru directorii companiilor de stat din sector nu sunt întotdeauna cele mai relevante; există o suprapunere între obiectivele de performanță ale executivilor și neexecutivilor, contrară bunelor practici internaționale;
  
• 
  Din cauza unui mecanism birocratic prea complex în stabilirea și aprobarea bugetelor companiilor, acestea sunt adoptate cu întârzieri mari și cu multe interferențe rigide în actul de planificare bugetară, ceea ce duce la dezavantaje pentru companiile cu capital majoritar de stat față de concurenții lor privați. În unele cazuri, autoritățile tutelare au impus companiilor proiecte de investiții nefundamentate din punct de vedere economic;
  
• 
  Lipsa mecanismelor de control intern și fapte de corupție au dus la achiziții și alte contracte comerciale în defavoarea companiei;
  
• 
  Autoritățile tutelare nu dispun de mecanisme eficace de monitorizare a performanței companiilor de stat și de implementare a OUG 109/2011.
  

Cu toate acestea, există mecanisme instituționale prin care statul român poate avea un rol constructiv în sectorul energetic, nu doar prin funcția de reglementare, ci și ca acționar minoritar sau majoritar în companii din sector. Statul nu este, în mod inevitabil, un slab administrator. Prin adoptarea celor mai bune practici internaționale de guvernanță, el poate deveni un acționar eficient și responsabil, creând, prin participațiile deținute în sectorul energetic, valoare adăugată în întreaga economie.

Un principiu de bază, menționat mai sus, este separarea fără echivoc a rolului statului de reglementator și policy maker, pe de o parte, de cel de acționar în companii din sector, pe de altă parte. Ca reglementator, statul are, de exemplu, rolul central în promovarea schemelor de sprijin – schema de sprijin pentru energiile regenerabile, bonusul de cogenerare etc. – dar și în verificarea implementării investițiilor realizate prin intermediul lor. În îndeplinirea rolului de reglementator, statul nu trebuie să favorizeze în niciun fel companiile pe care le controlează.

De asemenea, pentru a evita discriminarea în defavoarea statului, trebuie elaborat cadrul care să permită dezvoltarea întreprinderilor în condiții de egală oportunitate, pentru atingerea numitorului comun: profitul, cu respectarea celor mai bune practici internaționale de guvernanță corporativă, responsabilitate socială și protecție a mediului. A pune în permanență acționarul stat într-o poziție diferită față de cel privat duce la pierderea de credibilitate. Legislația este comună pentru toate companiile din România, indiferent de natura capitalului acestora (Legea 31/1990), iar aplicarea ei trebuie să fie nediscriminatorie.

Odată stabilit acest principiu, pot fi avute în vedere diferite modalități eficiente și echitabile de organizare și gestionare a activelor deținute de către statul român în sectorul energetic, cu respectarea obligațiilor de serviciu public și asigurarea unui grad ridicat de securitate energetică.