Subiect 1principiul determinismului extern



Yüklə 192,26 Kb.
səhifə5/6
tarix30.10.2017
ölçüsü192,26 Kb.
#22118
1   2   3   4   5   6

Caracteristicile esenţiale ale conştiinţei sunt: discriminarea, disocierea, medierea, delimitarea, opoziţia Eu-lume, subiectiv-obiectiv, decentrarea (raportarea la sine de pe poziţiile altuia), evaluarea-autoevaluarea, orientarea spre scop stabilit anticipat, atribuirea şi crearea de semnificaţii, realizarea şi afirmarea entităţii şi identităţii Eului prin crearea şi menţinerea controlului asupra coordonatelor orizontului temporar.

24.Definirea constiintei – orientarea statica si cea dinamica

Constiinta - este un nivel specific, calitativ superior al organizării psihice, caracterizat printr-o emergenţă integrativă ireductibilă şi atingând coeficientul de complexitate cel mai înalt la om. D.p.d.v genetic structura conştientă are caracter dobândit ce evoluează istoric, pe măsura dezvoltării funcţiilor rezolutiv-integrative ale creierului şi a diversificării sub aspect cantitativ şi calitativ a mediului sociocultural, conştiinţa se elaborează, individual, în ontogeneză. Formarea şi integrarea în plan psihologic sunt mijlocite şi susţinute de principiul verbalizării, care postulează rolul de factor potenţator, reglator şi optimizator al limbajului articulat în dezvoltarea psihică generală a omului.

Orientarea statică aprecia conştiinţa preponderent ca un „câmp” sau ca o „scenă iluminată” cu zone de claritate diferite.

Orinetarea dinamică accentuează procesualitatea, temporalitatea, prin aceea că trăsătura definitorie esenţială a conştiinţei în calitatea sa de fapt fundamental al vieţii psihice este curgerea.

Cele patru ipostaze ale curgerii sunt:

a.fiecare „stare” tinde să se integreze unei conştiinţe individuale,

b.în orice conştiinţă individuală, stările sunt totdeauna în curs de schimbare,

c.orice conştiinţă este sensibil continuă,

d.conştiinţa se interesează de anumite elemente şi le neglijează pe altele, ea nu încetează de a le primi pe unele şi de a le respinge pe altele, deci operează selecţii.

25.Starea de veghe (vigilenta) - este opusă stării de somn şi în acelaşi timp este prima condiţie de punere în priză a mecanismelor şi structurilor conştiente. Are 2 forme: 1.pasivă – subiectul în stare de repaus static, neefectuând nici o activitate externă observabilă; 2.activă – subiectul pune în evidenţă componente ale reflexului de orientare-investigare, explorarea câmpului vizual, desprinderea şi fixarea unor obiecte, schimbarea poziţiei spaţiale. Forma pasivă poate avea 2 semnificaţii: 1. absenţa unui flux concret al conştiinţei, realizându-se doar starea de conştienţă. 2.prezenţa unui proces mental reflexiv sau a unei stări de meditaţie, fără exteriorizări motorii.

26.Prezenta de sine - poate fi pusă în evidenţă prin mai multe elemente şi verigi:

-identitatea Eului concretizată în răspunsuri corecte cu privire la diferite întrebări; -orientarea în propria persoană care se apreciază după executarea corectă a unor comenzi; -orientarea în timp evaluată prin întrebări cu privire la diferite coordonate ale timpului; -orientarea în spaţiu testabilă prin întrebări privitoare la punctele cardinale şi alte coordonate spaţiale; -corectitudinea traiectoriei biografice pusă în evidenţă prin punctarea unor evenimente importante din viaţa insului.

Orientarea relaţională interpersonală este un indicator comportamental esenţial al prezenţei şi funcţionării normale a conştiinţei

Orizontul informaţional este un indicator care defineşte statutul de model cognitiv intern al lumii externe. A fi conştient înseamnă a şti ceva despre altceva.

Capacitatea rezolutivă este un indicator esenţial pentru evaluarea nivelului funcţional al structurilor cognitive ale conştiinţei. Ea se manifestă prin situaţii care reclamă stabilirea unor relaţii logice între elemente, între datele experienţei anterioare, precum şi efectuarea unor operaţii asupra informaţiei în vederea obţinerii unor soluţii conform cu anumite criterii şi cerinţe date.

Orizontul motivaţional evidenţiază raportul dintre forţa motivelor primare şi a celor secundare

Autoguvernarea – autoorganizarea exprimă una dintre cele mai importante funcţii ale conştiinţei, funcţia de comandă şi control asupra întregii dinamici a relaţiei omului cu lumea externă şi cu sine însuşi

Planificarea acţiunii şi stabilitatea scopului reprezintă un indicator pentru analiza stării şi funcţionării nivelului conştient.

Modul de interacţiune şi coordonare a conştiinţei de sine şi a conştiinţei lumii obiective este un indicator al organizării şi integrării generale a conştientului individual.

27.Interactiune constient – inconstient

Comunicarea dintre cele trei nivele presupune: intercondiţionare, co-aadaptare şi complementaritate, pe baza lor se poate explica reorganizarea şi caracterul evolutiv al structurilor respective, comunicarea se produce în ambele sensuri: de la conştient către inconştient, conştient-subconştient, subconştient-inconştient şi invers.

Nivelul inconştient din punct de vedere genetic precede nivelul conştient, deoarece el reprezintă premisa şi platforma apariţiei celui din urmă, pe măsura dezvoltării şi maturizării intră în funcţiune treptat elemente de reglaj al nivelului superior.

Relaţiile ce se stabilesc între conştient-inconştient sunt:

a.relaţii circulare caracterizate de treceri ale conţinuturilor conştientului în inconştient, care apoi revin din acesta, uneori nu în totalitate, faptul este valabil şi pentru inconştient, graţie mecanismelor: amânării şi reprimării;

b.relaţii de subordonare caracterizate de predominarea unuia dintre nivele asupra celuilalt. subordonarea în sens invers nu este posibilă decât în anumite situaţii speciale, episodice,improprii modului de a fi al omului;

c.relaţii de coordonare sau echilibru cele două niveluei se corelează şi se balansează reciproc sub aspectul forţei funcţionale.

28.Starea de somn - o stare generalizată de repaus a creierului şi a organismului în care comunicarea cu lumea externă este întreruptă, astfel că stimulii sonori, luminoşi sau olfactivi rămân fără efect în plan motor sau verbal adecvat, chiar dacă se presupune că o recepţie fiziologică totuşi se produce. Experimentele făcute în situaţii de criză, excepţionale, au probat că se poate rămâne în stare de veghe aproximativ 72 de ore după care încep să apară tulburări în plan psiho-fiziologic.

Stadiile somnului:

-somnul profund sau ortodox în care starea de inhibiţie atinge cea mai mare intensitate şi orice activitate psihică este suspendată

- somnul superficial sau paradoxal ce se desfăşoară pe fondul unei stări de relativă activare, care favorizează producerea viselor. Cele două forme se succed la anumite intervale de timp: somn profund 90-120 de minute urmat de somn superficial de 5-20 minute.

Dacă această ciclicitate este perturbată apar alterări ale funcţiilor somnului: de recuperare, de detensionare.

29.Visul in psihologie - face parte din categoria fenomenelor care continuă să nască mistere şi enigme la nivelul simţului comun. Apar la intervale de 90 minute pe toată durata somnului, reprezentând aproximativ 18-22% din durata totală a somnului. Referitor la cauze se presupune că o dată cu lăsarea întunericului, începe producerea de melatonină, hormon de bază al glandei pineale ce provoacă somnolenţa. Când concentrarea melatoninei este maximă are loc producerea de pinolină, care la rându-i atinge o stare de concentraţie maximă şi astfel se produce visul, datorită proprietăţilor sale halucinogene.

Bourgnignon şi Hunery atribuie somnului paradoxal 4 funcţii principale:

-funcţia de stimulare ce realizează maturaţia neuronală,

-funcţia de descărcare ce ar începe încă din viaţa intrauterină din lunile 7-8 manifestându-se ca şi la adult prin mişcări oculare rapide, după opinia unor specialişti în fiziologia viselor, activitatea cerebrală din timpul viselor constituie un exerciţiu util pentru dezvoltarea sistemului nervos, astfel că visul are virtuţi formative,

-funcţia de substituţie,

-funcţia de legătură, s-a demonstrat că şi la nevăzătorii din naştere în timpul somnului apar mişcări oculare rapide deşi ei nu au avut cum să-şi formeze imageria vizuală.

Cel care s-a ocupat de interpretarea viselor a fost S.Freud, psihanaliza propune câteva axiome în legătură cu visele:

-visul trebuie să aibă un sens deoarece natura nu creează nimic în mod inutil,

-orice fenomen trebuie să aibă la bază un cod de reguli privind producerea, acţiunile şi efectele sale,

-orice fenomen necesită o abordare experimentală.

Principala funcţie pe care Freud a atribuit-o viselor este cea de descărcare a energiilor provenite de la instincte, şi consideră că visele se pot delimita după mai multe criterii:

1.după claritate există vise perfect articulate, inteligibile şi vise şterse, confuze;

2.după sens există vise purtătoare de mesaje tulburătoare pentru subiect şi vise sterile, ceţoase, absurde;

3.după tonalitatea emoţională există vise încărcate emoţional şi incolore din punct de vedere afectiv;

4.după gradul de conservare mnezică există vise ce sunt stocate în memorie şi meteorice;

5.după durata aparentă există vise lungi şi scurte;

6.după ritmul de manifestare există vise unicat şi repetitive.

30.Definirea sensibilitatii

Sensibilitatea - este proprietatea funcţională a organismelor prin care se efectuează semnalizarea. Sensibilitatea presupune organizarea excitabilităţii, care face ca, între stimul şi modelul excitaţiei să se instituie raporturi: analogice şi homomorfe. La acest nivel al semnalizării prin modelare homomorfă apare de fapt psihicul propriu-zis, deoarece, subiectivitatea cu tot specificul ei fenomenologic implică în mod necesar o caracteristică de conţinut şi anume – obiectualitatea.

Sensibilitatea este strâns legată de motricitate, ea devine servomecanism al orientării senzoriale, se ştie de exemplu că un ochi imobil este cvaziorb. Orice organ de simţ este şi receptor şi efector. Senzaţia, ca proces psihic, apare paralel cu apariţia excitaţiei în centrii nervoşi, ca imagine senzorială a însuşirii obiective (culoare, formă,mărime,rugozitate etc.), ea îndeplineşte funcţie specifică de orientare şi odată cu aceasta şi funcţie de semnalizare.

31. Legile psihofizice ale sensibilatii

Se referă la raportul dintre intensitatea stimulului şi nivelul sensibilităţii.

Legea Bouguer-Weber se aplică pragurilor absolute şi postulează că valoarea pragului absolut se află în raport invers proporţional cu nivelul sensibilităţii.

Fechner a considerat că diferenţele abia perceptibile între senzaţii pot fi luate ca egale între ele, întrucât sunt valori extrem de mici.

Formularea legii, după modificare sună astfel: intensitatea senzaţiilor creşte în progresie aritmetică, în timp ce intensitatea stimulilor creşte în progresie geometrică

Formula logaritmică a acestui enunt: E= k log. S + C

E= sensibilitatea diferenţială

k şi C = nişte constante ce ţin de receptor

S=intensitatea stimulului

S.Stevens a formulat o lege de tip exponenţial conform căreia, cu cât ne apropiem de limita superioară şi inferioară a continuumului sensibilităţii cu atât valoarea pragurilor diferenţiale devine mai mare.

Prag operativ (definit de Mc. Grill) = mărime minimă a divergenţei (intervalul de diferenţiere), care, atunci când este atinsă, viteza şi precizia diferenţierii (reacţiei) devin maxime.

32. Legea adaptării

exprimă caracterul intrinsec dinamic al sensibilităţii, deplasarea în sus sau în jos a pragurilor absolute şi diferenţiale sub acţiunea prelungită a stimulului sau în absenţa acestuia.

Procesul adaptării are două secvenţe:

1. scăderea nivelului sensibilităţii în raport cu punctul sau valoarea iniţială

2. creşterea în raport cu punctul iniţial de referinţă.

Adaptarea se poate produce în cadrul tuturor analizatorilor şi se constată trei faze:

- a modificărilor bruşte

- a celor lente

- a relativei stabilităţi.

În principiu adaptarea are un rol pozitiv deoarece asigură reglarea optimă a stării funcţionale a analizatorilor în raport cu intensitatea, durata şi semnificaţia stimulilor.

Adaptarea rapidă şi puternică se produce în cadrul tactului şi mirosului,

medie la văz, şi slabă la sensibilitatea algică (durere) şi propriocepţie.

33. Legea contrastului

exprimă creşterea sensibilităţii ca efect al interacţiunii spaţio-temporare a excitanţilor de intensităţi diferite, care acţionează simultan sau succesiv asupra aceluiaşi analizator.

Contrastul simultan constă, fie în accentuarea reciprocă a clarităţii şi pregnanţei stimulilor prezenţi în acelaşi moment în câmpul percepţiei, fie în accentuarea stimulului principal sub influenţa stimulilor de fond.

Contrastul succesiv constă în creşterea acuităţii perceptive în raport cu un stimul prezentat la scurt timp după acţiunea mai îndelungată a altui stimul de aceeaşi modalitate, dar diferit după intensitate.

Contrastul senzorial este pregnant în sensibilitatea gustativă, olfactivă, termică şi vizuală. Exemplu: stimularea repetată a receptorilor gustativi cu substanţe dulci duce la creşterea considerabilă a sensibilităţii pentru acru, stimularea pielii cu rece ridică sensibilitatea pentru cald şi invers.

34. Legea sensibilizării şi depresiei

exprimă creşterea sau scăderea sensibilităţii în cadrul unui analizator, fie ca urmare a interacţiunii diferitelor câmpuri receptoare proprii, fie ca urmare a interacţiunii lui cu alţi analizatori. Exemplu stimularea cu o lumină de intensitate relativ slabă a unor segmente retiniene duce la creşterera nivelului sensibilităţii în segmentele apropiate.

Stimularea unui analizator determină efecte de sensibilizare sau „depresie” în cadrul celorlalţi, corespunzător intensităţii şi duratei stimulilor utilizaţi.

35. Legea sinesteziei

exprimă acea interacţiune între analizatori, conform căreia calităţile unei modalităţi senzoriale sunt transferate senzaţiilor ce aparţin altei modalităţi.

Stimulii acustici, cei muzicali, pot produce senzaţii cromatice, obţinându-se auzul colorat.

Sinestezia a fost pusă în evidenţă şi la alţi analizatori: vizual şi gustativ, auditiv şi gustativ.

36. Legea oboselii

exprimă faptul că analizatorii sunt supuşi fenomenului oboselii, datorită faptului că funcţionează pe baza consumului de energie stocată în structura lor.

Acestui fenomen sunt supuşi mai ales analizatorul vizual, chinestezic şi auditiv iar cel mai greu fatigabil este analizatorul gustativ.

Oboseala, poate să apară, din următoarele cauze: suprasolicitare, subsolicitare, aşteptare.

Suprasolicitarea analizatorilor se produce ori de câte ori se acţionează în condiţiile unor stimuli de intensitate superioară mediei; subsolicitarea se produce ca rezultat secundar al scăderii tonusului general de excitabilitate al scoarţei cerebrale, din lipsă de stimulare externă, este cazul privării de stimuli senzoriali.

- se apreciază că după 24 de ore de izolare apare şi oboseala

- oboseala datorată aşteptării apare la operatorii care supraveghează tablourile de comandă ale unor sisteme tehnice automatizate

- oboseala se referă la modalitatea vizuală sau auditivă.

37. Legea conştientizării

postulează faptul că delimitarea şi definirea continuumului sensibilităţii se realizează prin raportarea la starea de vigilenţă a subiectului şi la capacitatea lui de a avea o senzaţie specifică de care să-şi dea seama.

Iniţial, conştiinţa, se bazează pe date ale sensibilităţii senzoriale dar, pe măsura evoluţiei sale şi implicării unor structuri psihice mai complexe, ea dobândeşte autonomie funcţională care determină apariţia de noi criterii şi etaloane de apreciere a senzorialului.

38. Legea exerciţiului selectiv sau a „profesionalizării”

exprimă dependenţa nivelului de dezvoltare şi eficienţă a diferitelor forme modale ale sensibilităţii de procesul general al învăţării pe care-l parcurge persoana de la creştere la maturitate şi de specificul activităţii dominante. Învăţarea senzorială şi perceptivă organizată au ca efect formarea unor componente secundare ale mecanismelor şi schemelor de explorare, detecţie, comparaţie, evaluare a diferitelor însuşiri concrete.

39. Legea estetizării şi semantizării

exprimă modelarea sensibilităţii umane în raport cu desprinderea şi acţiunea a doi factori culturali:

- frumosul

- semnificaţia

Funcţionarea mecanismelor senzoriale se modelează şi reglează prin intermediul principiilor şi codurilor culturale de natură estetică şi semantică.

Estetizarea se particularizează, adică nu se produce în mod standardizat, deoarece ceea ce este frumos pentru o persoană pentru alta poate să fie indiferent.

Semantizarea exprimă o direcţie specifică şi necesară a evoluţiei istorice şi ontogenetice a sensibilităţii umane. Mecanismele sensibilităţii încorporează în schemele lor operatorii, criterii de ordin semantic, graţie cărora conţinuturile senzaţiilor vor fi interpretate ca sens.

40. Legea verbalizării

exprimă o caracteristică generală a organizării psiho-comportamentale a omului, anume aceea a edificării şi reglării verbale.

Prin instrucţia verbală, comenzi pot fi modificate pragurile senzoriale, poate fi optimizat actul recepţiei senzoriale în întregul ei.

Legea verbalizării mai postulează că prin cuvânt se fixează conţinutul informaţional al senzaţiilor devenind astfel posibilă stabilitatea lor în sfera conştiinţei, cât şi o bună fixare în memorie a experienţei senzoriale.

Reglajul verbal logicizează sensibilitatea, organizând-o pe programe specifice bazate pe condiţii logice şi criterii de relevanţă, reprezentativitate şi semnificaţie.

41. Clasificarea senzatiilor dupa continutul informational

În funcţie de conţinutul informaţional se delimitează trei categorii de senzaţii: exteroceptive – care furnizează informaţii despre însuşirile stimulilor modali specifici; propriocepţia - care furnizează informaţii despre stările şi poziţiile postural-spaţiale ale segmentelor osteomusculare ale corpului: membre, trunchi, cap; interocepţia – care furnizează informaţii despre variaţiile mediului intern.

42. Clasificarea senzatiilor dupa identitatea analizatorului

În funcţie de identitatea analizatorului se delimitează: senzaţiile cutano-tactile, senzaţiile vizuale, auditive, vibratorii, olfactive, gustative, senzaţiile proprioceptiv-chinestezice, vestibulare şi organice.

43. Definirea conceptului de perceptie

Ca proces psihic, percepţia asigură conştiinţa unităţii şi integralităţii obiectului, prin comparaţie cu senzaţia, care doar reproduce în subiectivitatea individului însuşirile simple ale obiectelor sau fenomenelor.

Mulţi autori consideră că percepţia nu este un simplu proces de cunoaştere şi de aceea ar trebui să se vorbească de un sistem perceptual, în contextul dat de structuri, funcţii şi operaţii, prin care oamenii cunosc lumea şi mediul ambiant.

Percepţia se deosebeşte de senzaţie prin următoarele caracteristici:

- inferenţială – datorită căreia există posibilitatea de a completa informaţia care lipseşte, a se vedea în acest sens, cazul unor figuri sau litere al căror contur este incomplet;

- categorială – cu ajutorul căreia, serii de senzaţii sunt încadrate într-o categorie pe baza unor trăsături comune;

- relaţională – datorită căreia un stimul poate fi pus în relaţie cu alţi stimuli;

- adaptativă – serveşte indivizilor pentru a-şi centra atenţia asupra aspectelor mai importante ale stimulilor şi să le neglijeze pe celelalte;

- automată – se produce de la sine, spontan fără participarea conştiinţei, aceasta neînsemnând că, întotdeauna se întâmplă aşa;

- fondată pe cunoştinţe anterioare – exprimă posibilitatea ca experienţele anterioare să influenţeze modul actual de percepere, ori de câte ori este vorba de completitudine, selectivitate, adecvare şi semnificaţie. Sublinierea ce trebuie făcută este aceea că omul poate avea percepţii şi în lipsa experienţei anterioare.

Este de remarcat faptul că, percepţia nu este doar un simplu răspuns la stimulările din mediu deoarece presupune procese active de organizare, de construcţie a unor noi percepţii, lucru care implică intenţionalitatea subiectului.

44. Legile perceptiei

Legea bunei forme este o consecinţă particulară a legii universale a organizării, conform căreia nu există materie fără formă, neorganizată în structuri, astfel că elementele câmpului stimulator extern, tind să se unească în percepţie într-o formă consistentă, echilibrată.

Legea echilibrului arată că percepţia este rezultatul unei congruenţe izomorfice între punctele de tensiune ale câmpului fizic extern şi cele ale câmpului biofizic intern, astfel că orice percept se caracterizează printr-o omogenitate internă inestricabilă.

Legea structuralităţii, exprimă supremaţia întregului asupra părţii, este vorba aici de ceea ce se prezenta ca inferenţialitate în percepţie. Percepţia posedă o schemă internă structurată, adică îşi păstrează individualitatea şi în cazul unor transformări perturbatoare ale câmpului stimulator extern.

Legea bunei continuităţi se referă la faptul că o configuraţie externă deschisă tinde să fie continuată în acelaşi sens şi să se închidă, devenind astfel echilibrată.

Legea destinului comun postulează că orice element scos în afara configuraţiei sau a structurii tinde să fie reintegrat şi relaţionat cu celelalte elemente.

Legea proximităţii arată că, într-un câmp eterogen, dispersat, percepţia tinde să organizeze elementele şi să le grupeze din aproape în aproape, pe verticală sau pe orizontală.

Legea unum-duo exprimă faptul că într-un câmp extern, percepţia procedează fie asimilativ, realizând o singură formă fie disociativ, divizând câmpul în două figuri cu individualitate distinctă.

45. Perceptia ca deformare a obiectului

Această accepţiune s-a impus o dată cu studiul iluziilor perceptive, care sunt percepţii deformate. Concomitent însă, s-a pus întrebarea dacă omul nu deformează realitatea prin percepţie. Printre cele mai cunoscute iluzii perceptive se numără cele vizuale, din care cauză sunt denumite iluzii optico-geometrice, ele sunt clasificate în trei mari categorii:

a. cu cercuri egale, care par inegale (Delboeuf, Titchener);

b. cu linii sau segmente de dreaptă egale, dar care par a fi inegale (Ponzo, Muller-Layer, Sander, verticala, Oppel-Kundt);

c. cu linii paralele dar care nu par paralele (Wundt, Zollner, Hering).

Explicaţiile psihologice date acestor iluzii sunt extrem de diferite: unii consideră ca deformatoare – emoţiile, alţii le pun pe seama tulburărilor mişcărilor oculare, produse de diversele figuri geometrice. Cel mai aproape de realitate se situează explicaţiile date de J.Piaget: el constată că sunt două categorii de iluzii: primare şi secundare. Iluziile primare s-ar datora efectelor de câmp, adică interacţiunii imediate ce se produce între elementele percepute simultan ca urmare a unei singure fixări a privirii. Cele secundare sunt provocate indirect de activităţi fără de care ele nu ar apărea. Primele se diminuează o dată cu vârsta, pe măsură ce se ameliorează unele forme, celelalte se amplifică ele însele o dată cu vârsta. Cele mai multe dintre iluzii ar fi rezultatul punerii în relaţie a mărimii, şi mai ales din efectele de contrast.

Un alt psiholog, R.L.Gregory consideră că multe iluzii optico-gemetrice intră în funcţiune ca urmare a reducerii unei forme tridimensionale la o formă bidimensională. Cu toate aceste explicaţii nici una nu reuşeşte să furnizeze explicaţii pertinente şi valide pentru toate iluziile. Psihologul român Gheorghe Zapan, sub influenţa lui Kohler şi a lui Einstein, a formulat în 1935 teoria relativităţii psihice bazată pe ipoteza neomogenităţii câmpului somatic în care au loc procesele psihofizice.

Sistemele psihofizice sunt constituite din faptul psihic fenomenal împreună cu corelatul său fiziologic (de natură fizică). „Imaginea fenomenală apare deformată deoarece – ea nu este corelatul direct al figurii geometrice proiectate din afară pe retină, ci corelatul figurii funcţionale, deformată, proiectată ca atare la nivel psihofizic, prin influxul nervos”.


Yüklə 192,26 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin