Subiectul 12: Taina Mirungerii



Yüklə 1,82 Mb.
səhifə16/35
tarix11.09.2018
ölçüsü1,82 Mb.
#80915
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   35

Creştinismul este realist, nu se avântă în promisiuni de fericire neumbrită de greutăţi, căci viata e îmbinată din amândouă laturile. Dar fericirea are totuşi câştigul final. Cine aşteaptă numai fericire de la căsătorie, numai plăceri, nu o va putea suporta lung timp. Rezumând, se poate spune că harul dumnezeiesc e cerut pentru cei ce se căsătoresc ca să poată frâna tendinţa spre satisfacerea exclusivă a poftei trupeşti, care coboară pe fiecare din cei doi la starea de obiect al egoismului pătimaş al celuilalt, ca să poată frâna orice alt fel de egoism şi infidelitate a unui soţ în raporturile cu celălalt; e cerut pentru întărirea răbdării fiecăruia fată de insuficientele celuilalt şi a voinţei de ajutorare a lui, ca să facă adâncă iubirea lor în Hristos, care nu e posibilă fără înfrânarea ego­ismului fiecăruia; în sfârşit, e cerut pentru naşterea de prunci, care echivalează şi ea cu înfrânarea egoismului de toate felurile şi cu înaintarea spre comuniunea deplină. Toate acestea dau o castitate legăturii căsătoriei, o cinste şi o no­bleţe fiecăruia din soţi, o deschidere reală a unuia spre altul, spre Dumnezeu, spre semeni; prin toate acestea ei îşi câştigă mântuirea. Toate acestea şi le promit şi ei unul altu­ia şi pentru toate se roagă şi ei şi rudeniile lor împreună cu preotul, în timpul slujbei. Sau într-o altă formulare şi mai rezumativă: harul aces­tei Taine se dă pentru dragostea totală şi deci neprihănită între cei ce se căsătoresc, pentru ajutorul şi răbdarea reci­procă, pentru suportarea şi biruirea cu răbdare a tuturor greutăţilor. Viaţa în doi e complexă, având parte şi de bucurii procurate de dragostea şi de dăruirea reciprocă, care are în ea o anumită infinitate, dar şi de greutăţi şi de neputinţe legate paradoxal cu indefinitul tainic al persoa­nelor umane.

TDS 2, pag. 259 – 263

1. Definiţie
Nunta este Taina în care un bărbat şi o femeie, învoindu-se în mod liber să trăiască împreună toată viaţa, pentru a naşte şi a creşte copii şi a se ajuta reciproc, primesc, prin preot, Harul care sfinţeşte legătura lor şi ajută la atingerea scopului ei.
2. Numirile
Taina aceasta se numeşte: Cununie, întrucât la săvârşirea ei se pun cununi pe capetele mirelui şi miresei; nuntă (de la nuptiae), căsătorie etc, iar la romano-catolici se numeşte: conjugium, matrimonium, (de la mater, care indică maternitatea), conubium nuptiae, nuptiale mysterium etc. În limba română e numită foarte adesea, în mod simplu: căsătorie. Numirea aceasta nu e însă corectă. Ea poate fi numită Taina căsătoriei, dar nu simplu, căsătorie. Căsătoria e un contract, dar şi o stare. E un contract ce se încheie la un moment dat în faţa autorităţii civile între un bărbat şi o femeie cu scopul de a trăi împreună toată viaţa şi e o stare de convieţuire legală a celor căsătoriţi. Pentru a evita orice confuzie, e bine ca această Taină să fie numită sau Taina Căsătoriei sau Taina Nunţii sau Cununie, întrucât cuvântul acesta implică de la sine şi ideea de Taină.
3. Instituirea
Convieţuirea bărbatului cu femeia este o instituţie dumnezeiască ce datează deodată cu neamul omenesc. Ea are de scop: a) înmulţirea oamenilor, b) ajutorul reciproc şi c) remediu împotriva pasiunilor .

a) Dumnezeu, creând pe om, a voit înmulţirea oamenilor pe faţa pământului. Dar la scopul acesta nu se poate ajunge numai prin bărbat, Dumnezeu a făcut şi femeie, din convieţuirea căreia cu bărbatul să se nască copii şi astfel să continue existenţa neamului omenesc pe pământ. în Sf. Scriptură citim că, după ce a făcut Dumnezeu pe Eva, a zis primilor oameni: „Fiţi roditori şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l" (Fc 1, 28).

b) Adam, aşa cum a ieşit din mâinile lui Dumnezeu, a fost creat pentru a fi fericit. Dar cum fericirea nu se poate atinge în singurătate, deoarece omul singur nu-şi poate satisface toate trebuinţele, Dumnezeu i-a făcut un semen ca ajutor. El a zis: „Nu este bine să fie omul singur, îi voi face iui un ajutor pe potriva lui" (Fc 2,18). Prin cuvintele acestea nu se exprimă ideea că numai femeia e făcută pentru a fi ajutor bărbatului, ci şi aceea că şi bărbatul este de ajutor femeii. Aşadar, starea de convieţuire a bărbatului cu femeia are şi scopul de ajutor reciproc. Acest ajutor şi-1 dau soţii cu atât mai dezinteresat cu cât legătura sufletească, adică iubirea dintre ei, este mai mare. La origine, scopurile căsătoriei erau numai acestea două: naşterea şi creşterea copiilor şi ajutorul reciproc.

c) După ce însă omul cade în păcat, fiinţa lui e copleşită de pasiuni trupeşti, care dacă au frâu liber, nenorocesc pe om. De aceea, ele trebuie canalizate şi limitate, în însuşi interesul omului. Aceasta se poate face prin căsătorie. Ceea ce înseamnă că ea are şi scopul de a fi un remediu împotriva pasiunilor trupeşti. Sf. Ap. Pavel scrie: „Ca pază împotriva desfrânaţilor, fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei" (1 Co 7, 2).

„Taina aceasta este mare, ci eu zic în Hristos şi în Biserică” ( Efeseni 5, 32). Din spusele Sf. Ap. Pavel rezultă că în creştinism, însoţirea dintre soţi este o icoană a legăturii dintre Hristos şi Biserică. Legătura dintre Hristos şi Biserică însă e de natură spirituală, e pătrunsă de iubire şi străbătută de Har. Ceea ce înseamă că şi căsătoria, pentru a fi un reflex al unirii lui Hristos cu Biserica, trebuie să fie străbătută de Harul divin, de iubirea şi de puterea Duhului.

Caracterul de Taină al Nunţii îl arată foarte clar şi Sf. Tradiţie. Sf. Ignatie scrie: „Se cuvine mirilor şi mireselor a se uni cu aprobarea episcopului, pentru ca să fie căsătoria după Domnul şi nu după poftă" (Epistola către Policarp).


4. Partea văzută
Partea văzută a Tainei Nunţii constă în consimţământul mirelui şi al miresei, concretizat în declaraţia făcută de ei în faţa preotului că se unesc de bună voie. Acolo unde lipseşte consimţământul, preotul nu poate săvârşi Taina.

De partea văzută se ţin şi cuvintele pe care le rosteşte preotul când pune cununiile pe capetele celor ce se cunună. Ele sunt: „Cunună-se robul lui Dumnezeu (N.) cu roaba lui Dumnezeu (N.), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Acestea se repetă de trei ori pentru mire şi de trei ori pentru mireasă, după care preotul rosteşte rugăciunea: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i."


5. Săvârşitorul
Săvârşitorul Cununiei este episcopul şi preotul. Literatura patristică şi istoria ne dovedesc că în tot decursul existenţei Bisericii, numai ei au fost cei ce au săvârşit Cununia. Biserica romano-catolică învaţă că săvârşitorii Cununiei sunt înşişi mirii. Binecuvântarea preotului e numai o ierurgie, nu Taină. Preotul e numai un martor al încheierii căsătoriei şi prezenţa lui dă Nunţii caracterul de publicitate, iar nu de Taină.
6. Primitorii
Primitorii sunt creştinii adulţi de ambele sexe. în vechime se cerea ca ambii soţi să fie ortodocşi (can. 14, IV; 72, VI etc). Azi însă se permite Cununia şi cu eterodocşii. Un ortodox poate fi cununat cu o creştină de altă confesiune, dar nu poate fi cununat cu o necreştină, întrucât necreştinii nu pot primi nici o Taină (afară de Botez). În cazul în care mirii nu sunt ambii ortodocşi, se cere ca pruncii să fie botezaţi în credinţa ortodoxă.

De la primitori se mai cere să îndeplinească şi alte condiţii, bunăoară să aibă o anumită vârstă (care variază după regiunile în care trăiesc), să-şi poată exprima consimţământul în mod liber, să nu fie înrudiţi în anumite grade, să nu fie hirotoniţi înainte de Cununie etc. Despre aceste condiţii tratează îndeaproape Dreptul bisericesc.


7. Efecte şi calităţi
Dumnezeu împărtăşeşte celor ce primesc această Taină Harul care sfinţeşte şi înalţă legătura conjugală la rangul de icoană a unirii lui Hristos cu Biserica şi o face să fie una şi indisolubilă, aşa după cum şi unirea lui Hristos cu Biserica e una şi indisolubilă. Harul Cununiei ajută soţilor să-şi poată îndeplini îndatoririle căsniciei, naşterea şi creşterea de prunci, ajutorul reciproc şi ferirea de desfrânare. Pentru ca Harul să poată produce aceste efecte, se cade ca cei ce se cunună să nu fie pătaţi de păcate de moarte. Se cere să se afle într-o stare de curăţie sufletească şi trupească. Pentru dobândirea curăţiei sufleteşti e bine ca mirii, înainte de Cununie, să se mărturisească şi să se cuminece.

Monogamiei îi sunt opuse poligamia şi poliandria. Creştinismul admite ca după moartea soţiei sau a soţului, soţul rămas în viaţă să se poată recăsători. Sf. Ap. Pavel scrie că femeia măritată e legată de soţul ei numai atât cât trăieşte soţul ei, dar după moartea acestuia e liberă să se căsătorească cu cine vrea (Rm 7, 2-3). Biserica Ortodoxă, luând în considerare slăbiciunea naturii omeneşti, admite ca cineva să fie căsătorit de trei ori, dar cununiile ce urmează după prima se săvârşesc într-un mod mai puţin sărbătoresc. Căsătoria a patra e interzisă. Cei căsătoriţi a doua oară nu pot fi clerici. Aceasta e o dispoziţie de natură canonică, nu dogmatică.

A doua calitate a Căsătoriei creştine e tăria sau indisolubilitatea ei. Ceea ce înseamnă că odată săvârşită nu se mai poate desface decât prin moarte. „Ce-a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mt 19, 6; 1 Co 7, 10). Moartea poate fi fizică sau morală. Prin moartea morală se înţelege adulterul, întrucât prin el se nimiceşte iubirea ce menţine legătura dintre soţi. în cazul acesta Mântuitorul permite desfacerea căsătoriei. El spune: „Oricine va lăsa pe femeia sa - nu pentru desfrânare - şi se va însura cu alta, preacurveşte" (Mt 19, 9).

TTDE, pag. 188 - 189
Cununia (instituire: Efes. 5, 25, 32) este cea dintâi dintre Tainele creştine amintite de Noul Testament (In. 2, 1-11; Mt. 19, 4-6). De fapt, căsătoria (alianţa matrimonială) există şi în Vechiul Testament, dar Iisus îi dă o semnificaţie unică, sacră, eternă. Nunta este Taina în care se binecuvântează unirea bărbatului cu femeia, cu trup şi suflet, într-un mod unic. Unii exegeţi biblici cred că textul: „Acolo unde sunt doi sau trei uniţi în numele Meu" (Mt. 18, 20) se referă la unirea dintre bărbat şi femeie.

Ritualul de consacrare a perechii bărbat-femeie cuprinde: Liberul consimţământ sau legătura naturală bazată pe iubi­re, a celor care se căsătoresc, membri botezaţi ai Bisericii. Acest contract matrimonial este indispensabil nunţii, dar aceasta nu o face o instituţie divină.

Caracterul sacramental propriu Nunţii îl dă binecuvântarea unirii (mâinilor) împreună cu ritualul încoronării săvârşit de preot, în numele lui Hristos şi după modelul unirii lui Hristos ci Biserica, Mireasa Sa (Efes. 5, 25-32), prin care se dăruieşte un har special mirilor. Momentul principal al Tainei este rugăciu­nea de unire a soţilor: „Şi acum, întinde mâna Ta din Sfanţul Tău locaş şi uneşte Tu însuţi pe robul Tău (N) şi roaba Ta (N), pentru că de Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe ei într-un singur trup, încununează-i cu dragoste, dăruieşte-le lor roadă păntecelui, ca să dobândească mulţime de copii". Cu mâinile împreunate, soţii primesc cununiile pe cap ca semn al alianţei lor, cu binecuvântarea: „Se cunună robul lui Dumne­zeu... ". Preotul îi conduce pe cei cununaţi împreună cu naşii lor, într-o ocolire, ca la Botez.

Ca orice Taină, Cununia trebuie să se oficieze în legătură cu Liturghia. Prin iconomie, este permis să se facă separat de Liturghie, iar împărtăşania să fie înlocuită cu pâine şi cu vin binecuvântate.

Scopul Căsătoriei este o unire completă între soţi, care să asigure sfinţirea reciprocă (I Cor. 7, 14), integritatea familiei prin fidelitate comună, naşterea pruncilor, ordinea morală a societăţii şi a creaţiei. Semn al fidelităţii şi al alianţei cu Hristos, Căsătoria este unică. Este o legătură conjugală indisolubilă (Mt. 19, 9), o monogamie perpetuă. Iisus Hristos a interzis divorţul - diaxyghion, repudium (Mt. 5, 3; 19, 6; Mc. 10, 9), deoarece separarea soţilor împinge la adulter, iar Sf. Ap. Pavel vorbeşte despre cinstea căsătoriei (Evr. 13,4). Adulterul este păcat, deoa­rece uzurpă fidelitatea unui soţ. De asemenea, divorţul este in contradicţie cu indisolubilitatea căsătoriei. Biserica nu permite recăsătorirea. Totuşi, ea admite divorţul ca o concesie. Prin moartea unui soţ căsătoria este stinsă (Rom. 7, 2; I Cor. 7, 39). Tot prin iconomie, Biserica poate să accepte prin pocăinţă şi mărturisirea păcatelor a doua sau a treia căsătorie, dar niciodată a patra. Recăsătorirea are totdeauna un caracter penitenţial (după Sfanţul Vasile cel Mare, canonul 5, cei recăsătoriţi nu sunt ex­cluşi de la Cuminecătură, dar trebuie să se abţină, în semn de pocăinţă, doi ani). Biserica recomandă văduvelor să rămână ne­căsătorite, căci moartea nu rupe unirea dintre soţi.

Reţinerea de la relaţii sexuale proprii soţilor, cât şi căsă­toria sunt legitime din punct de vedere natural şi moral. Celiba­tul, ca şi castitatea conjugală, este o recomandare, nu o poruncă (I Cor. 7, 5-8). Căsătoria nu trebuie să fie redusă la simpla satis­facere a instinctelor sexuale, nici ca remediu împotriva concu­piscenţei, care ar fi rea în sine. De asemenea, Căsătoria n-a fost niciodată justificată exclusiv prin procreatie, naştere de prunci. Căsătoria implică naşterea de copii (I Tim. 2, 15), dar ea este mai mult decât aceasta (I Cor. 7, 4-5), este, adică, dăruirea reci­procă a trupului: „Să nu vă lipsiţi unul de altul". în intimitatea bărbatului şi femeii uniţi prin Nuntă, sexualitatea lipsită de pro­creatie, mai ales, în caz de sterilitate, nu se cade să fie condam­nată, fără a considera motivele naturale şi morale.

Refuzul căsătoriei pentru motive de confort, lux, liberta­te, frică de răspundere, ura faţă de copii, nu intră în disciplina creştină. De asemenea, morala creştină interzice practici care pun în joc demnitatea şi libertatea persoanei: relaţii sexuale cazu-ale, cu diferite persoane, homosexualitatea, avortul, masturbaţia, libertatea erotică în general. Toate acestea sunt subiecte delicate care nu trebuie să fie judecate legalist, fără examinarea conştiin­ţei persoanelor în cauză, sub îndrumare spirituală şi pastorală serioasă.

Cununia se administrează celor botezaţi în aceeaşi Bise­rică, cea Ortodoxă. Căsătoriile mixte, cu neortodocşii, care se fac fără presiuni din partea altei Biserici, pot să fie binecuvânta­te, cu condiţia ca soţul ortodox să continue să rămână fiu al Bi­sericii sale şi să lucreze pentru unitatea Bisericilor. în asemenea situaţii, preotul trebuie să ceară îndrumarea episcopul său: „Tre­buie ca cei care se însoară şi cele care se mărită să facă unirea cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul, şi nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu " (Ignatie Teoforul, Către Policarp, V, 2).


Subiectul 7: Taina Maslului
TDO 3, pag. 211 – 218
1. Definiţia şi scopul principal al Tainei

În Taina Maslului se împărtăşeşte credinciosului bolnav în chip nevăzut harul tămăduirii sau uşurarea durerii tru­peşti, al întăririi sufleteşti şi al, iertării de păcatele rămase după mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, înso­ţită de rugăciunile preoţilor. Practicarea ei în timpul Apostolilor, deci provenirea ei prin Apostoli de la Hristos însuşi, e atestată în Epistola lui Iacob: "De este cineva bolnav, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-1 cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-1 va ridica pe el Domnul, iar de va fi făcut păcate se vor ierta lui"((5, 14-15).

Una dintre cauzele principale ale deprimării şi descurajării omului este/boală; Şi de multe ori nici boala, nici (deprimarea nu^ot^ învinse numai cu mijloace omeneşti. Bolnavul credincios e chinuit şi de conştiinţa că boala lui are cauza şi în unele păcate pe care nu le-a putut mărtu­risi, sau că eventual va muri fără iertarea acestor păcate. Şi cine nu trece în viata lui prin boală şi prin aceste deprimări şi îngnjorări, care-i măresc suferinţa? Ele intră în compo­nenta existentei omeneşti. E posibil să credem că Dum­nezeu nu S-a gândit şi la un ajutor dat omului în aceste situaţii de boală şi de slăbire sufletească? Taina aceasta arată că Dumnezeu îşi manifestă mila Lui şi fată de cei su­ferinzi care-şi pun nădejdea în El, care apelează la El când ajung în aceste situaţii. De aceea, în toate rugăciunile Mas­lului se apelează mai ales la mila lui Dumnezeu, iar Dum­nezeu apare în această Taină lucrând ca "Doctorul" plin de .milă. în (pripeala cântării lui Arseniey de la sfinţirea untde­lemnului cu care se unge bolnavul, pripeală ce se repetă după fiecare tropar, se cere: "Stăpâne Hristoase, Milostive, miluieşte pe robul tău". Iar în podobia glasului IV se cere: f "Doctorul şi ajutătorul celor ce sunt întru dureri... dăruieşte tămăduire neputinciosului robului Tău, Milostive, miluieşte pe cel ce mult a greşit şi-1 mântuieşte de păcate". Uneori harul lui Dumnezeu lucrează mai mult sau mai puţin direct asupra trupului, vindecându-1, deşi, chiar şi în acest caz, se produc şi întărirea sufletească, şi iertarea pă­catelor celui bolnav. Alteori, vindecarea se produce mai mult prin întărirea puterilor sufleteşti; iar alteori, prin ier­tarea păcatelor nemărturisite, întrucât aceasta întăreşte su­fletul şi, prin suflet, şi trupul. Dar prin harul acestei Taine se dă în mod principal vindecarea trupului, numai când este rânduit ca bolnavul să moară, nu se produce acest efect principal, ci numai celelalte.

Taina aceasta poate fi socotită, prin excelentă, Taină a trupului, sau Taina rânduită pentru însănătoşirea trupului. Prin ea se pune în relief valoarea pozitivă acordată de Dum­nezeu trupului omenesc, ca Unul care însuşi a luat trup şi îl*tine în veci, ne mântuieşte prin el, împărtăşindu-ne viata dumnezeiască. În rugăciunea citită după al doilea Apostol şi a doua Evanghelie se cere lui Hristos însănătoşirea bolnavului, pe baza faptului că El S-a întrupat şi "S-a zidit (creat) pentru zidirea Sa", arătând voinţa Lui de a mântui trupul şi de a-1 înălţa în împărăţia lui Dumnezeu, de a face din trupuri un mijloc de comunicare veşnică între Dumnezeu şi oameni. De aceea, tot în aceeaşi rugăciune se cere sălăşluirea Duhului Sfânt în cel bolnav, potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel (1 Cor. 6, 19; 3, 16-17): "Caută dintru înălţi­mea Ta cea sfântă, mântuindu-ne pe noi păcătoşii şi ne­vrednicii robii Tăi, cu darul Sfântului Duh, în ceasul acesta, şi-L sălăşluieşte pe dânsul întru robul Tău (N)". Duhul Sfânt e închipuit şi comunicat prin untdelemnul sfinţit chiar în timpul acestei Taine de către preoţi, untdelemn cu care se unge bolnavul.
2. Scopurile secundare ale Tainei
Existenţa omului este nespus de complexă. E imposibil de separat între trup şi suflet atâta timp cât omul trăieşte, deci între lucrarea harului asupra trupului şi asupra sufle­tului, însăşi vindecarea trupului e simţită de bolnav ca un har dat lui ca persoană umană integrală. Trupul e plin de energiile sufletului; prin el lucrează sufletul; fără el sufletul nu poate lucra. De aceea harul nu lucrează asupra trupului fără să lucreze şi asupra sufletului. Asupra sufletului lu­crează, însă, întărindu-1 şi curătindu-1 de păcate şi liniştin-du-i prin aceasta conştiinţa, ceea ce are un efect întăritor şi asupra trupului, ca să-1 facă un instrument al lucrării bune a sufletului şi ca să întărească şi sufletul.

De aceea în rugăciunile Tainei se cer împreună: tămă­duirea trupului, iertarea de păcate şi curăţirea sufletului de păcate. Sălăşluirea Duhului are mai ales scopul curăţirii de păcate şi al tămăduirii de patimi şi al ridicării omului la o viată de sfinţenie, de slujire curată a Iui Dumnezeu. întru­cât păcatul este o boală a sufletului mai ales când s-a înde­sit în patimi, şi ca atare e şi o cauză a bolii trupului, Maslul este socotit atât ca o tămăduire a trupului, cât şi a sufletu­lui, şi Dumnezeule numit "Doctorul sufletelor şi al trupu­rilor". El e socotit necesar şi pentru vindecarea patimilor, întrucât, chiar dacă păcatele care au provenit din ele, sau le-au produs pe ele, au fost mărturisite, ele nu se pot tă­mădui aşa de uşor şi e imposibil ca să nu ţâşnească din ele fapte păcătoase aproape continuu.

Insistenţa cu care se cere, cu mult mai mult decât în Taina Pocăinţei, tămăduirea bolnavului de patimile sufle­teşti o dată cu tămăduirea trupului, ne dă să înţelegem că mai ales la aceste rădăcini ale păcatelor se referă Taina Maslului, căci la această fază progresată a slăbiciunilor pă­cătoase ale omului, provenită din nesocotirea Tainei Pocăinţei şi a conlucrării sale cu harul Botezului şi al Mirungerii, se reduce de fapt păcătoşenia. Spovedania anterioară Maslului a adus bolnavului iertare de păcatele mărturisite, dar el n-a avut timp să topească, prin conlucrare cu harul redobândit, slăbiciunile păcătoase, hrănite printr-o obiş­nuinţă îndelungată cu păcatul, slăbiciuni care explică ade­seori şi boala trupului. Sau, poate, bolnavul n-a putut de­scrie în mod corespunzător aceste slăbiciuni, care se pierd adeseori în ceata indefinitului. Pe lângă aceea, pe cât de imposibil este să se separe între trup şi suflet, tot pe atât de imposibil este să se se­pare între omul total şi influenta fenomenelor văzute şi a forţelor rele nevăzute asupra lui. Eliberarea de influentele văzute se face şi prin întărirea simţurilor trupului cu harul Sfântului Duh, a cărui introducere în ele se face prin unge­rea lor cu untdelemnul sfinţit. Prin aceasta simţurile sunt curăţite, sfinţite, întărite în ele înseşi împotriva ispitelor ce vin de la lucrurile din afară şi de la foiţele rele nevăzute prin mijlocirea lor.

Astfel, în rugăciunile Maslului în care se cer deodată tămăduirea trupului, iertarea de păcate şi tămăduirea de patimi, eliberarea simţurilor de influentele rele şi alungarea vrăjmaşului, toate acestea se cer, pentru ca bolnavul, de­venit sănătos trupeşte şi sufleteşte, să poată trăi o viată curată, închinată slujirii lui Dumnezeu. Aceasta arată că Taina Maslului nu e pentru moarte ca în catolicism, ci pen­tru o viată întru sănătate şi curăţie. Lucrarea Sfântului Duh în om, care e cerută şi acordată prin Taina Maslului, nu s-ar putea efectua însă fără o des­chidere a sufletului bolnavului, prin credinţă şi căinţă. Poate mira faptul că bolnavului care primeşte această Tai­nă nu i se cere o mărturisire de credinţă ca la Botez, unit cu Mirungerea, şi ca la Euharistie, o mărturisire a păcatelor unite cu mărturisirea credinţei, ca în Taina Pocăinţei; dar preoţii au temeiul să o considere dată, aşa cum consideră episcopul mărturisirea de credinţă dată de cel ce se hiro­toneşte întru diacon sau preot (prin certificat teologic şi prin spovedanie înainte de Hirotonie), sau învoirea dată de cei ce se căsătoresc. însuşi faptul că bolnavul cheamă preoţii să se roage pentru el implică credinţa lui în lucrarea lui. Dumnezeu prin această Taină. Pe lângă aceea, de obi­cei, el se mărturiseşte înainte. ApoLomul bolnav are o sen­sibilitate deosebită pentru Dumnezeu. El îşi dă seama de neputinţa sa ca om şi a omului în general şi îşi pune supre­ma nădejde în Dumnezeu. Dumnezeu i-a devenit mai trans­parent prin slăbiciunea trupului. De aceea, preotul se întemeiază şi pe credinţa şi căinţa bolnavului, cerând de la Dumnezeu harul Lui tămăduitor şi curăţitor.

Iată câteva texte din rugăciunile Maslului, edificatoare pentru aceste scopuri ale lui şi pentru deschiderea bol­navului faţă de ele. Mai întâi, în rugăciunea amintită (după a doua Evan­ghelie), după ce s-a cerut sălăşluirea Duhului Sfânt în cel bolnav, se spune: "Căci el şi-a cunoscut păcatele şi a venit cu credinţă la Tine. Deci, primindu-1 cu iubirea Ta de oa­meni, ori de a greşit cu cuvântul sau cu gândul, iertându-1, şterge-1 şi curăţeşte-1 pe el de tot păcatul şi, petrecând pu­rurea împreună cu el, păzeşte-1 în ceilalţi ani ai vieţii lui, ca, umblând întru îndreptările Tale, să nu mai fie o batjo­cură a diavolului, ca şi în dânsul să se mărească preasfânt numele Tău". Iar înainte de acestea s-a cerut tămăduirea trupului bolnavului. Într-o cântare, mai înainte de sfinţirea untdelemnului, se cere: "Caută din cer, Cela ce eşti neajuns, ca un milostiv, cu mâna Ta cea nevăzută însemnând, Iubitorule de oameni, prin untdelemnul Tău cel dumnezeiesc, simţurile acestuia ce aleargă la Tine cu credinţă şi-şi cere iertarea greşelilor, dăruindu-i tămăduire sufletului şi trupului, ca să Te preamărească pe Tine cu dragoste, mărind stăpânirea Ta". Preoţii ung pe bolnav cu untdelemn la simţurile princi­pale/în semnul crucii, iar semnificaţia crucii în această un­gere o arată cântăreţul care cântă în timp ce preotul săvâr­şeşte această ungere: "Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat nouă, că se scutură şi se cutremură nesuferind a căuta spre puterea ei, căci morţii i-ai sculat şi moartea ai surpat". însuşi Hristos cel jertfit Se sălăşluieşte prin semnul crucii în bolnav, dându-i puterea înfrânării de Ia păcate, a rezistentei la orice egoism al pornirilor păcă­toase; cu ea se va întări sufletul lui, pentru ca să biruiască boala din trup. Crucea e mijlocul prin care vine puterea din trupul lui Hristos, Care a biruit moartea. Împotriva acţiunii forţelor nevăzute se cere şi ajutorul nevăzut al sfinţilor, al mucenicilor, al Maicii Domnului.

Yüklə 1,82 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin