Tartalomjegyzék



Yüklə 457,9 Kb.
səhifə2/9
tarix17.01.2019
ölçüsü457,9 Kb.
#98595
1   2   3   4   5   6   7   8   9

1. Spiritualitate

1.1. Definiţia spiritualităţii


Conform Marra în cultura zilelor noastre sub denumirea de spiritualitate de fapt putem înţelege orice, putem vedea acest lucru din înflorirea literaturii de spiritualitate din ultimii ani. McMinn şi alţii afirmă că postmodernismul este responsabil pentru această căsătorie dintre psihologie şi spiritualitate.2

În ultimele două decenii problematica spiritualităţii a cucerit teren în diferitele domenii, cum ar fi consilierea, pedagogia, asistenţa socială, sistemul sanitar sau terapia adicţiilor. Putem vedea această tendinţă şi în DSM IV, unde problemele religioase şi spirituale reprezintă o categorie clinică separată.3

Înainte să vedem detaliat ce anume înseamnă spiritualitatea este nevoie să clarificăm termenii. Spiritualitatea este în primul rând un termen teologic, în teologia catolică termenul începe să fie mai des folosit numai din secolul al 20-lea. Conceptul de spiritualitate, începând de la prima apariţie din secolul al 5-lea, dea lungul secolelor a trecut prin mai multe modificări de sens. Dar întotdeauna s-a referit la relaţia personală cu Dumnezeu şi la viaţa cu Dumnezeu.

Cuvântul spiritualitate provine din cuvântul latin spiritus, care înseamnă minte, raţiune, şi corespunde cuvântului grec pneuma. În teologia catolică termenul de spiritualitate mai degrabă se referă la lucruri sufleteşti, iar cuvântul latin potrivit ar fi anima sau cel grec psyche.4

Datorită spaţiului de convergenţă dintre psihologie şi teologie trebuie să precizăm ce anume înţelegem prin cuvântul spiritualitate. Spiritualul din psihologie nu este echivalent cu cel din teologie. În continuare sub cuvântul spiritualitate înţeleg un termen teologic care se referă la relaţia personală cu Dumnezeu şi care din perspectiva psihologică înseamnă manifestările spiritualităţii persoanei în comportament.
Moore afirmă că în ciuda faptului că lipsa spiritualităţii poate duce la probleme emoţionale grave, psihologia cotidiană nu consideră spiritualitatea o trebuinţă umană.5 Una dintre problemele emoţionale de exemplu este singurătatea. Mai mulţi autori consideră că spiritualitatea are potenţiale vindecătoare pe care intervenţiile terapeutice ar putea să le folosească.

Jung consideră că oamenii nu sunt numai persoane psiho-sexuale sau psihosociale, dar sunt persoane psiho-spirituale.6 Wright şi coatorii definesc omul ca fiinţă bio-psiho-socio-spirituală şi atrag atenţia asupra faptului că omul are necesităţi în fiecare dintre aceste patru dimensiuni.7

Jankowski face diferenţa între spiritualitatea postmodernă şi cea flexibilă, rezilientă (engl. resilient). Diferenţa dintre cele două spiritualităţi se bazează pe accentuarea diferită a celor două dimensiuni ale spirituaşităţii: spiritualitatea postmodernă accentuează dimensiunea verticală, iar spiritualitatea rezilientă accentuează dimensiunea orizontală, a relaţiei cu celelalte persoane. Spiritualitatea rezilientă contrar celei postmoderne este multidimensională şi include următoarele elemente:

- elementul cognitiv, care cuprinde valori sau convingeri legate de întrebări existenţiale, cum ar fi de exemplu sensul vieţii sau natura lumii;

- elementul metafizic sau transcendental, care se referă la practicarea credinţei sau la experienţele religioase personale;

- elementul relaţional, care se referă la relaţia cu Dumnezeu, cu ceilalţi sau chiar cu natura.

Spiritualitatea postmodernă devalorizează elementul cognitiv, prin accentuarea importanţei experienţelor subiective. Autoritatea conţinutului doctrinal este preluat de autoritatea experienţei. Accentuarea exagerată a dimensiunii verticale este exemplificată de spiritualitatea „privatizată” americană.8

Conceptul de „spiritualitate matură” folosit de Fortosis corespunde spiritualităţii reziliente definit de Jankowski. Conform Fortosis spiritualitatea matură este „totalitate autotranscendentă”. Persoanele care trăiesc o asemenea spiritualitate găsesc sens în doctrina religioasă, prin practicarea credinţei ajung la cunoaştere şi se angajează în relaţii interpersonale cu alţii şi cu Dumnezeu.9

Practica clinică ar putea să folosească potenţialul terapeutic cuprins în procesul de transformare spirituală, prin a ajuta clientul de a trece de la o spiritualitate postmodernă la una de tip flexibil sau rezilient. Multe cercetări au confirmat efectul benefic asupra vieţii al relaţiei cu Dumnezeu. Relaţia cu Dumnezeu de exemplu, are efect asupra dezvoltării relaţiilor personale.10

1.2. Vocaţia – un concept teologic


Rulla identifică trei elemente importante în teologia vocaţiei la preoţie şi la viaţă monahală (consacrată)11:

  1. Vocaţia la preoţie şi la viaţa consacrată este darul interior, de har, gratuit a lui Dumnezeu prin care cheamă persoana la consacrare pentru misiunea preoţească sau la viaţa conform sfaturilor evanghelice. Viaţa vocaţională, „Cristo-formă” se naşte mereu din iniţiativa Tatălui şi este posibilă din puterea Duhului.12

  2. Vocaţia atinge întreaga existenţă a persoanei chemate, toată existenţa sa este caracterizată de „conscacrarea care o face asemănătoare lui Cristos” 13. „.....”14

  3. Chemarea cuprinde şi o exigenţă nouă, specială necuprinsă în chemarea baptismală. La acest punct părerea teologilor este împărţită. Conform documentului Conciliului Vatican II despre viaţa consacrată, Perfecteae caritatis punctul 5., consacrarea monahală este adânc înrădăcinată în consacrarea baptismală şi ea devine mai deplină în consacrarea monahală.15 Aceeaşi direcţie este reprezentată şi de exortaţia apostolică Vita Consecrata: „.............”16

În chemarea vocaţională sunt două elemente care intervin: iniţiativa divină izvorâtă din iubire şi răspunsul uman, care de asemenea trebui să se nască din iubire. Baza vocaţiei este pe deoparte gratuitatea harului, pe de altă parte libertatea umană. Este vorba de împletirea harului cu natura, de aceea când vorbim despre vocaţie, nu putem să avem în vedere numai motivaţiile supranaturale, motivaţiile supranaturale se amestecă cu cele naturale. Acest lucru trebuie avut în vedere în evaluarea psihologică a candidaţilor la preoţie şi viaţa monahală.

Pe lângă cele trei elemente teologice enumerate mai sus trebuie să mai amintim două aspecte esenţiale ale vocaţiei: dimensiunea eclesială şi deschiderea spre misiune. Viaţa consacrată este darul existenţial a lui Dumnzeu pentru Biserică.17 Teologii preconciliari au fost preocupaţi de locul persoanelor consacrate în Biserică, în ierarhia Bisericii. Conciliul Vatican II a răspuns la această întrebare prin tratarea problemei vieţii consacrate în centrul documentelor conciliare. Viaţa monahală poate fi înţeleasă numai pornind de la misterul Bisericii.18

În Biserică mereu au fost prezente autoritatea de conducere şi inspiraţia profetică, primul reprezentat de apostolul Petru, iar al doilea de Maria. Modelul vieţii monahale este Sfânta Fecioară Maria, care a primit har de la Dumnezeu şi misiune pentru a-i inspira pe alţii. Vocaţia monahală este vocaţie profetică, şi are misiunea de a da mărturie despre puterea şi iubirea lui Dumnezeu. Profetul este semn sau martor, dar poate să dea mărturie numai despre ceea ce cunoaşte din experienţa personală.19

„Dinamica interioară a Bisericii dar şi a fiecărei vocaţii este aceeaşi: primeşte vocaţia pentru misiune.”20


1.3. Spiritualitate şi sănătate


În deceniile precedente ipoteza că religia are efect asupra sănătăţii, nu ar fi fost acceptată în cercurile ştinţifice, poate chiar ar fi fost numită şarlatanism. În ultimii ani însă corelaţiile dintre religiozitate, spiritualitate şi sănătate au fost studiate mult.21

Mueller şi coautorii cu ajutorul bazei de date MEDLINE au identificat cercetările din ultimii 20 de ani, care studiau relaţiile dintre spiritualitate, religiozitate şi sănătatea menatlăşi fizică.22 Conform celor 350 de cercetări referitoare la sănătatea fizică şi 850 de cercetări referitoare la sănătatea mentală, persoanele religioase au o viaţă mai lungă, suferă de boli cardiovasculare mai puţini dintre ei, decât dintre persoanele nereligioase.

Viaţa religioasă corelează cu comportamente pro-sănătate, cum ar fi exerciţiile fizice mai dese, dietă mai sănătoasă, lipsa tutunului, folosirea centurii de siguranţă, folosirea mai frecventă a serviciilor de prevenire.

Persoanele religioase arată mai puţine simptoame depresive şi anxioase, şi în rândul lor adicţiile sunt mai rare.23

Nenumărate cercetări au arătat corelaţiile negative dintre religiozitate şi alcool.24 Rugăciunea şi alte practici spirituale ajută în recuperarea din adicţii. Practicile religiose corelează invers cu frecvenţa gândurilor suicidare.

Spiritualitatea, religiozitatea joacă rol important în lupta cu o boală sau în combaterea stersului. Persoanele cu convingeri spirituale se confruntă mai eficient cu boala, decât persoanele fără convingeri spirituale.

Comportamentele de coping spiritual sunt caracteristice bolnavilor cu astm, SIDA, cancer, scleroză multiplă, boli cardiovasculare, cu dureri cronice. Cercetările au confirmat că strategiile de coping spiritual sau religios corelează cu un nivel mai scăzut de depresie în timpul bolii.25

Fehring, Brennan és Keller au cercetat relaţia dintre adaptarea psihologică şi spiritualitate şi au constatat că între starea de bine spirituală şi emoţiile negative provenite din situaţii de viaţă de tranziţie există o puternică corelaţie negativă. Young şi coautorii au găsit că spiritualitatea moderează relaţia dintre situaţiile negative de viaţă şi efectul lor emoţional, depresia sau anxietatea.26

Religiozitatea corelează pozitiv cu indicatorii stării de bine psihologice, cum ar fi satisfacţia cu viaţa sau fericirea.27 Cercetările au arătat că persoanele religioase sunt mai fericite decât cei care nu au convongeri religioase.28

Mueller şi coatorii subliniază importanţa depăşirii modelului biomedical şi atrag atenţia asupra importanţei spiritualităţii şi religiozităţii în practica clinică. Recomandă ca asemenea istoriei sociale, medicii să schiţeze şi o hartă a istoriei spirituale a pacientului.29

Trecerea cu vedere a necesităţilor spirituale în munca clinică este în detrimentul eficienţei terapeutice.30

Ellison és Levin identifică şase mecanisme explicative între religiozitate, spiritualitate şi rezultatele pozitive de sănătate.31 Aceste mecanisme sunt următoarele:




  1. Controlul comportamentelor legate de sănătate şi de stilul individual de viaţă. Religia dezaprobă majoritatea comportamentelor care pun în pericol sănătatea (alcool, droguri, nicotina, relaţiile sexuale cu risc) şi susţin acele comportamente care favorizează viaţa sănătoasă (stil de viaţă cu nivel de stres diminuat).

  2. Rezerve de resurse sociale. Comunitatea religioasă oferă posibilitatea susţinerii sociale, iar pe lângă ajutorul socio-emoţional oferă şi ajutor instrumental (ajutor material şi servicii).




  1. Favorizarea percepţiei pozitive de sine. Religiozitatea susţine starea de sănătate şi prin alimentarea sentimentulul de autovalorizare şi de eficienţă. Prin practicile spirituale persoanele cultivă relaţii asemănătoare celor interpersonale cu „persoana divină.” Izvorul stimei de sine pentru persoana religioasă este acea credinţă că Dumnezeu o iubeşte şi că pentru Dumnezeu ea este o persoană valoroasă.32

  2. Resurse specifice de coping. Practicile spirituale (de ex. rugăciunea) modifică evaluarea primară şi prin aceasta duc la combaterea mai eficientă a stresului. Persoanele religioase consideră boala sau situaţiile problematice ca şi o posibilitate pentru creştere spirituală sau ca făcând parte dintr-un context mai larg al planului divin.

  3. Generarea sentimentelor pozitive. Practicile religioase sau spirituale fac posibil trăirea sentimentelor pozitive (iubire, iertare, satisfacţie) şi modifică parametrii fiziologici prin mecanisme neuroendocrine sau psihoimunologice.

  4. Favorizarea credinţelor sănătoase. Optimismul învăţat sau speranţa sunt construcţii psihologice care mediază între religiozitate şi starea de sănătate.

Multe cercetări identifică spiritualitatea ca un potenţial factor de sănătate, dar la rândul lor şi crizele spirituale pot avea un efect negativ asupra stării de sănătate.33

Religiozitatea sau spiritualitatea pot duce la rezultate negative ale sănătăţii în următoarele cazuri: credinţele religioase pot motiva întreruperea tratamentului medical sau să renunţe la acţiunile medicale de prevenţie.

Mueller şi coautorii susţin că persoanele religioase pot avea aşteptări ireale, care duc la izolare, stres şi anxietate. Ipoteza că religiozitatea corelează cu bolile mentale însă, pe baza unei metaanalize a 24 de cercetări, nu a fost confirmată.34

1.4. Viaţa monahală ca viaţă spirituală


Putem vorbi despre spiritualitate cu adevărat atunci când adevărurile de credinţă ating rădăcinile existenţei noastre umane. „În viaţa noastră de credinţă, în rugăciunile, meditaţiile, predicile noastre de multe ori se întâmplă ca din cauza copacilor mulţi să nu vedem pădurea. Acest lucru duce la faptul că adevărata credinţă care ar trebui să ne atingă în profunzime şi să ne explice existenţa rămăne deficitară. Dacă am dori ca această credinţa să atingă rădăcinile existenţei noastre este idispensabil necesar să focalizăm într-un focar foarte simplu tot adevărul de credinţă.”35

Spritualitatea trebuie să fie regăsită în experienţa umană cotidiană, trebuie să arate că „misterul cel mai ascuns al lui Dumneuzeu este şi misterul existenţei omului”.36

În acest sens vorbeşte Schütz despre rolul, sarcina şi perspectivele spiritualităţii creştine. Îndatorirea spritiualităţii este cea a devenirii umane, de a deveni om.

Îndatorirea de a deveni om izvoreşte din starea noastră de creatură. Dumnezeu a creat o lume care se dezvoltă, şi care devine tot mai asemănătoare lui Dumnezeu în procesul de devenire de sine. Omul prin refuzul statutului de creatură şi-a acoperit temelia devenirii sale, dar Isus a eliberat din nou drumul spre împlinirea umană.37 „Cine îl urmează cu credinţă pe Cristos, omul perfect, va deveni tot mai om.” (Gaudium et Spes punctul 41). Isus este modelul omului perfect. Omul experimentează eşecul umanităţii sale în cruce, dar în misterul învierii poate deveni posesorul promisiunii reale al „omului nou”.

Spiritualitatea definită astfel, ca cea de devenire în om, poate fi caracterizată prin patru trăsături esenţiale:38

1. Cristocentrism. Baza incontestabilă a spiritualităţii creştine este Cristos, El este „absolutum concretum” (Rahner). „Cristos este noul Adam, care prin revelarea misterului şi a dragostei Tatălui i-a arătat omului pe om, şi-i prezintă măreţia vocaţiei.” (Gaudium et Spes punctul 22 ).

2. Dialog. Spiritualitatea creştină se clădeşte pe dialog: Dumnezeu se adresează omului, iar omul răspunde. Existenţa creştină este existenţă dialogică, care se realizează atât vertical, cât şi orizontal. Cel care înfăptuieşte acest dialog este Duhul Sfânt, iar sensul dialogului este căutarea adevărului.

3. Cotidianul. „Spiritualitatea creştină se manifestă în cotidian, este spiritualitatea zilelor obişnuite.”39 Despărţirea profanului de sacru în esenţă este iluzorică. Spiritualitatea cuprinde totalitatea aspectelor existenţei umane, cea socială, politică, culturală.

4. Umanitate. „Omul viu este gloria lui Dumnezeu.” (Sfântul Irineu). Această învăţătură a antropologiei creştine este centrul „spiritualităţii devenirii umane”. „Omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi este capabil să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu.” (Gaudium et spes p. 12).

Elementele spiritualităţii creştine definite ca cea a devenirii în om, pot fi identificate şi în viaţa monahală.

1. Viaţa monahală este Cristocentrică şi Cristoformă, este urmarea radicală a lui Cristos. Isus este modelul, scopul este identificarea perfectă cu El. Mijloacele care servesc această identificare sunt sfaturile evanghelice. Trăirea castităţii, sărăciei, ascultării reprezintă stilul de viaţă divin, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a trăit aici pe pământ.40

2. Viaţa monahală înseamnă dialog neîncetat. Pentru călugăr Dumnezeu este Tu-ul absolut, care îi umple întreaga viaţă. „Viaţa monahală nu înseamnă alegerea a ceva, înseamnă alegerea a Cineva. Este o alegere interioară şi profundă, care aduce în mişcare toată dinamica persoanei.”41

Persoana consacrată trebuie să fie într-un dialog continuu cu Persoanele Divine, numai în relaţia cu Dumnezeu, cu Cristos şi Duhul Sfânt îşi găseşte sensul vieţii şi această experienţă de Dumnezeu, pe care o trăieşte în dialogul vertical trebuie să o comunice şi în plan orizontal. Viaţa consacrată lui Dumnezeu are sens în Biserică şi pentru lume.42

3. Viaţa monahală trebuie să fie cotidiană, adică unificată. Cuvântul călugăr provine din cuvântul grec „monakhos” şi înseamnă „a trăi singur”. Călugărul se retrage din lume ca să trăiescă numai pentru Dumnezeu. O altă interpretare a cuvântului, după Areopagitul Dionisie, provine din cuvântul grec „monas” şi înseamnă unitate. 43

Deşi Areopagitul Dionisie se referă la unitatea dintre polaritatea feminină şi masculină, putem aplica această unitate şi la întreaga persoană: călugărul este chemat la integrarea întregii sale personalităţi şi a existenţei sale. În persoana lui trebuie să integreze emoţia, cogniţia şi acţiunea, chemarea şi misiunea; 44 mesajul şi viaţa. 45 În viaţa consacrată nu există sferă privată şi publică, cele două sunt într-o unitate.46

Rulla vorbeşte despre o unitate metodologică: în viaţa consacrată spiritualitatea, teologia şi misiunea apostolică nu pot fi tratate separat, ele formează în persoană o singură entitate.47

4. Viaţa consacrată este supra-umană,48 scopul este împlinirea umană. Călugărul nu este jumătate de om. Voturile monahale pot fi văzute şi ca posibilităţi de dezvoltare umană, 49 dacă ne uităm la ele nu ca la renunţări, dar mai ales ca la căutarea şi trăirea de valori.50

Votul castităţii ne conduce la valoarea dragostei, votul sărăciei la valoarea muncii, iar votul ascultării la dobândirea libertăţii.51

Drewerman interpretează voturile privind nu dinspre valori, dar dinspre anxietăţile primare ale omului, afirmând că voturile sunt răspunsurile călugărului la fricile primordiale.52 Ascultarea este reacţia omului la frica de izolare, prin ascultare călugărul se eliberează de limitele strâmte ale Eu-lui său. Sărăcia este învingerea fricii de foame, prin faptul că se încrede în Dumnezeu şi se eliberează de cramponarea la lucrurile materiale. Castitatea este răspunsul dat la frica de nesigranţa vieţii, călugărul se ataşează profund de Dumnezeu.

În trăirea umanităţii, pe lângă voturile monahale, un mijloc important este comunitatea. Călugărul trăieşte în comunitate, unde poate experimenta foarte concret dimensiunea verticală şi orizontală a spiritualităţii, şi se poate cunoaşte pe sine din ce în ce mai profund.

.

1.5. Crize în viaţa vocaţională


După exodul din institutele religioase din perioada de după Conciliul Vatican II, astăzi numai este o temă tabu să vorbim despre criza din viaţa consacrată. Documentele vaticane vorbesc pe lângă aspectele luminose ale vieţii monahale, şi de umbrele, problemele din viaţa vocaţioanală.

Una dintre problemele cu care se confruntă viaţa consacrată este diminuarea numărului şi creşterea vârstei medii din institutele religioase. Acest fapt poate duce la descurajare, dacă diminuarea numerică nu este văzută ca un semn providenţial care încurajează la un angajament trăit mai ferm şi mai profetic.53

O altă problemă în viaţa consacrată se naşte din schimbările din ultimele decenii. Persoanele consacrate trăiesc într-o lume, caracterizată de cultura morţii şi de ism-uri: individualism, secularism, consumism, hedonism, materialism. Toate acestea îşi au efectul şi în institutele de viaţă consacrată. Într-o asemenea mixtură de valori este greu să găsească omul un teren ferm. Conform Pigna, mulţi dintre călugări au plecat din cauza lipsei solidităţii interne. „Primele tensiuni s-au născut în jurul valorilor, care sunt în relaţie dialectică una cu alta: institut – carismă, prezenţă în lume – plecare din lume, verticalism – orizontalism, asceză – dezvoltarea personalităţii, disciplină controlată – misiune apostolică. Diferit de trecut, au accentuat cel de-al doilea element.”54

Schimbările exterioare cer o schimbare interioară mare din partea persoanei. Înainte de Conciliul Vatican II aproape toate institutele călugăreşti au fost în stare de înflorire, criza de după Conciliu nu provine atât de mult din slăbiciunea institutelor, cât din lipsa abilităţii persoanelor de a fi capabile de schimbare. Tocmai de aceea rezolvarea crizei trebuie să se concentreze mai mult pe reînnoirea personală, nu pe reorganizarea structurilor.55

Una dintre cele mai frecvente surse de stress în viaţa vocaţională este singurătatea.56 Coform Manenti cele mai multe persoane care părăsesc viaţa monahală decid astfel din cauza singurătăţii resimţite. Nu numai în cazul celor care pleacă din institut vorbim de criză, dar şi în cadrul comunităţii se poate trăi ca străini. Următoarele fenomene duc la această stare de înstrăinare:57


  1. Fenomenul „cuibului propriu”: Persoana reduce calitatea vieţii monahale la propriul nivel, nu se depăşeşte pe sine, dar caută o poziţionare avantajoasă pentru sine.

  2. Pensionare timpurie”: sunt persoane consacrate şi preoţi care deşi sunt tineri, se retrag în viaţa lor privată, nu pentru că ar fi ajuns deja la vârsta de pensionare, dar pentru că se simt incompetenţi pentru exigenţele pastorale de azi.

  3. Căutarea unui statut acceptat de societate: unele persoane consacrate acceptă locuri de muncă bine plătite, profesii laice, dar în acestea nu văd o posibilitate de exprimare a valorilor vocaţiei lor, le acceptă pentru căutarea lor de sine.

  4. Căutarea senzaţionalului în detrimentul eficienţei: Unele persoane consacrate îşi construiesc viaţa pe rezultate profesionale măsurabile, pe structuri bine organizate şi nu atât de mult pe acea libertate care ar trebui să caracterizeze viaţa monahală.

  5. Lipsurile vieţii de comunitate: unele persoane consacrate caută să-şi rezolve problemele şi greutăţile printr-o viaţă independentă şi trăiesc în comunitate în stil „hotelier”.58

  6. Lipsurile vieţii de rugăciune: de exemplu căutarea experienţelor emoţionale în rugăciune sau chiar lipsa experienţei de Dumnezeu. „Cunoaşterea lui Dumnezeu şi Cristos este prea abstractă încă pentru multe persoane consacrate şi prea puţin existenţială.”59

Aceste fenomene au apărut datorită „crizei identităţii de sine” a persoanelor consacrate. „Lipsa unui dinamism spiritual profund, deschiderea spre toate direcţiile de eclecticism a dus la zdrobirea experienţei carismatice a persoanelor consacrate şi viaţa lor a devenit sfărâmată... … Persoana consacrată nu se mai poate defini pe sine.”60

Fenomenele de mai sus nu trebuiesc explicate din perspectiva moralei, dar mai mult prin aspectele slăbiciunilor psihice. Pentru ca omul să i se poată consacra lui Dumnezeu ma întâi trebui să se stăpânească pe sine. Congregaţia Catolică pentru Educaţie într-un document apărut în 1970 identifică cauzele crizei grave a vieţii monahale în două puncte: persoana consacrată - din lipsa formării umane şi intelectuale adecvate şi din lipsa autocunoaşterii - numai ştie cine este şi cine ar trebui să fie.61 Tocmai din acest motiv multe documente vaticane accentuează importanţa formării întregii persoane. Criteriile formării la viaţa religioasă sunt formulate în documentul Vita Consecrata: „Toată persoana trebuie formată, ţinând cont de toate aspectele individualităţii sale, de comportamentul şi motivaţiile ei.”62

Conform Manenti dinamica apostaziei este următoarea: persoana simte tensiune între valori şi institut sau nu se simte realizată în misiunea apostolică, şi nemulţumirea care se naşte din aceasta duce la izolare şi singurătate, care mai apoi duc la părăsirea institutului.63

Motivaţiile cele mai frecvente pentru părăsirea vocaţiei preoţeşti sau călugăreşti sunt următoarele: 64



  1. frica de o preoţiei nesigură şi obscură, care se manifestă în refuzul aggiornamento-ului şi a reformei, în descurajare, depresie, izolare, în căutarea propriei comodităţi sau a prieteniilor exclusive.

  2. sentimentul neputinţei faţă de institut, care se manifestă în motoul „e mai uşor singur, decât împreună”, în neîncrederea faţă de superiori, în refuzul responsabilităţii şi a rezoluţiilor instituţionale.

  3. frica de faptul că nu îşi va mai stăpânii viaţa, care provine din gândirea societăţii noastre care proclamă autorealizarea, aparent contradictorie cu valorile evanghelice – omul născut ca să se realizeze pe sine, conştient de propriile drepturi şi de libertatea sa, cum poate să renunţe la sine ca să fie sărac, ascultător şi cast? Aceste persoane încep să resimtă viaţa consacrată ca o negare a vieţii umane. Cei care nu-şi pot rezolva acest conflict aparent sunt caracterizaţi de setea după experienţe şi senzaţional, şi de fuga de angajamente.

  4. sentimentul de singurătate şi de inutil. Dorinţa este mai mult consecinţa, decît motivul părăsirii vocaţiei. Din cinci plecări, în patru cazuri apare mai întâi izolarea şi sentimentul de singurătate, şi numai după aceea căutarea unei partenere sau unui partener, ca posibilă rezolvare a problemei. Criza celibatului şi a votului castităţii este manifestarea unei crize mai ample. „Boala” vieţii consacrate este o boală motivaţională, lipseşte sensul din viaţa persoanei. Persoana consacrată începe să uite cine e ea defapt.




Yüklə 457,9 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin