Mihai CIMPOI, academician *** Nicolae Dabija dedică romanul său tuturor intelectualilor basarabeni care au trăit supliciile
la care a fost supusă această parte de Ţară. Putea, desigur, să i-o dedice unui Nicolai
Costenco. Într-un fel, un tiz al său. Dar tema pe care foştii elevi aşteaptă s-o „rezolve” peste 13
ani este eminesciană. În frumuseţea lui Mihai Ulmu, trezitoare de iubire tuturor elevelor sale,
putem recunoaşte lesne portretul tânărului geniu Toma Nour din romanul neterminat Geniu pustiu. Într-un fragment care ar fi putut fi o continuare a romanului, Eminescu îl întrevedea pe
Toma Nour prin gheţurile siberiene!
Cum tema pentru acasă pornea de la dragostea eminesciană, înainte de arestarea încă
neştiută a profesorului, acesta încredinţase volumul de Poezii unei eleve eminente – Maria
Răzeşu, avatar, la rândul ei, al lui Poesis, femeia care întrupează pentru Toma Nour deopotrivă
iubirea, arta, patria. Este Cartea care-i va uni şi-l va salva, în cele din urmă, pe Mihai Ulmu.
Reamintindu-mi de temeri, piatra de încercare a lui Nicolae Dabija trebuia să fie
capacitatea de a da o arhitectură cărţii sale. Noul romancier a trecut cu bine acest examen,
construind aproape rebrenian, dar îmbinând formula narativă de tip ionic, cum ar zice dl
Manolescu, cu aceea dorică, dominantă, prin care bate necontenit suflul poeziei. Iată ce dă
credibilitate şi originalitate Temei pentru acasă.
Zarianka lui Nicolae Dabija este „închisoarea în închisoare”. Altfel zis, Siberia din Uniunea
Sovietică, închisoarea cea mică din închisoarea cea mare. Câinii sunt adevăraţii paznici care te
găsesc oriunde. La poarta lagărului, te întâmpină prima propoziţie cinică: „Bine aţi venit!” Iar
lozinca străjuitoare seamănă cu aceea de la intrarea în lagărele naziste: „Prin muncă ne vom
ispăşi greşelile!” Desigur, Hristos nu are ce căuta aici. Micul Inchizitor din lagărul Bezbojenka,
destinat reeducării preoţilor, Mâşin, îi spune părintelui Florenski, înainte ca acesta să ajungă la
Zarianka-1, vorbindu-i aproape în termenii Marelui Inchizitor dostoievskian: „Dacă Iisus ar reveni
pe pământ, aici la Bezbojenka, eu aş şti cum să-l răstignesc din nou, astfel încât să nu mai
învie niciodată”. La fel, colonelul Kudreavţev, numit de deţinuţi „omul-fără-chip”, face filosofia
cinică a închisorii, recomandată ca „universitate a vieţii”, „teren ideal de stârpire a răului”. El are
şi fire de artist, vrea ca lagărul să aibă un teatru, copia fidelă a lui Bolşoi Teatr. Pe noii deţinuţi
îi întâmpină cu o fanfară improvizată, iar pe morţi îi petrece cu muzică de Ceaikovski. Visul său
secret e ca închisoarea să-i poarte numele. Pe intelectuali îi acuză că, prin gândire, poartă
crima în ei. Or, crede el, „Omul nu trebuie învăţat cum să gândească, el trebuie învăţat ce să
gândească”. El se declară apologet al noului umanism, este un „meliorist, vrea să cureţe religia
de Dumnezeu, istoria de regi şi de împăraţi, pentru a face loc proletarilor, o lume fără clase”.
Răspunsul kynic al lui Mendelstam: într-adevăr, cei „fără clase” vor o lume fără clase!
Libertatea, spune Kudreavţev, e o „golănie”, o „şmecherie” intelectuală. „El ţinea – comentează
naratorul – să lase ocnaşilor săi impresia de lup uman, care avea grijă de oi inumane.”
Când grupul de politicieni troţkişti solicită să stea de vorbă cu cei din Biroul Politic al PCUS
pentru a li se lămuri situaţia, colonelul improvizează o trupă de actori deghizaţi în Jdanov,
Kalinin, Iagoda şi în Beria, care-şi bat joc de „revoltaţi”. „Plângăreţii” sunt trimişi imediat în
minele de uraniu din peninsulă. Frica, iată metoda ideală de educare. Numai ea aduce suprema
fericire. Naşterea omului nou e posibilă abia după ce indivizii îşi vor „trăi toată frica”. Astfel
arată filosofia cinică a gulagului. I se contrapune minunata poveste de dragoste descinsă din
Poiana Basarabiei.