Theodor codreanu în oglinzile lui victor teleucă

THEODOR CODREANU

ÎN OGLINZILE LUI VICTOR TELEUCĂ

THEODOR CODREANU

ÎN OGLINZILE

LUI

VICTOR TELEUCĂ

Editura „Universul”

CHIŞINĂU, 2012

ÎN LOC DE INTRODUCERE

De ce o carte despre Victor Teleucă?

Cu siguranţă, mulţi îşi vor pune această întrebare. După Basarabia sau drama sfâşierii (2002) şi după Duminica Mare a lui Grigore Vieru (2004), cu În oglinzile lui Victor Teleucă se poate afirma că am ajuns la un triptic despre care nu ştiu dacă va mai avea urmare. Ne aflăm în faţa a trei ipostaze arhetipale ale spiritului românesc din Basarabia. Drama istorică a provinciei din marginea marginii (Alexandru Zub), conturată în prima carte, se răsfrânge în două destine poetice din aceeaşi generaţie, dar profund diferite. Grigore Vieru este sinteza poeziei româneşti basarabene tradiţionale, dar cu deschideri profund originale spre actualitate/modernitate. Victor Teleucă a încercat să rupă zăgazurile paradigmei clasice cu articulaţiile altui romantism proiectat, conştient, către o nouă paradigmă culturală, cea postmodern-transmodernă. Am semnalat faptul încă din cartea din 2003, dar numai la modul enunţiativ. Aici, încerc să consacru o certitudine, cu atât mai mult, cu cât prestigiul lui Teleucă este abia la începuturi, despre el scriindu-se puţin şi aproximativ impresionistic.

În desele mele călătorii în Basarabia, începând cu 1990, nu am avut ocazia să-l cunosc pe Victor Teleucă, faţă-către-faţă, cum se spune. Altminteri, scriitorul lipsea de la întrunirile scriitoriceşti, eu neştiind că se află în perioada de autoizolare, acea tăcere de cincisprezece ani pe care şi-a impus-o, dezamăgit de vicleniile istoriei. Nu ştiam mare lucru despre el nici ca poet, puţinele informaţii parvenindu-mi prin cartea lui Mihai Cimpoi O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (1996). Surpriza a venit când finalizam pentru tipar, în 2002, cartea mea Basarabia sau drama sfâşierii. Atunci mi-a căzut în mână Ninge la o margine de existenţă, scoasă de sub teascuri însă la puţin timp după moartea poetului. În perioada aceea, lucram şi la viitoarea carte despre transmodernism şi revelaţia în faţa viziunii şi tipului de scriitură teleucian s-a produs, încât i-am dedicat capitolul Transmodernismul lui Victor Teleucă, intrat, altminteri, şi-n cartea din 2005 (Transmodernismul), de la Editura Junimea din Iaşi, carte care inaugura, la iniţiativa lui Cezar Ivănescu, o nouă colecţie: „Ananta. Studii transdisciplinare”, sub patronajul spiritual al acad. Basarab Nicolescu, promotor pe plan mondial al transdisciplinarităţii, metoda de cercetare cea mai avansată astăzi în materie de cultură şi ştiinţă, care-şi face tot mai mult loc şi-n învăţământul preuniversitar şi în universităţi. Studiul meu din 2003 a avut oarece ecou printre literaţii basarabeni şi a contribuit, se pare, la o schimbare de atitudine faţă de moştenirea lăsată de Victor Teleucă, moştenire care ascundea încă surprize lăsate în manuscrise. Aşa se face că am fost contactat, în anii următori, de moştenitorii averii spirituale teleuciene, respectiv de fiica poetului, Mariana, şi de ginerele Dumitru Gabura. Ei m-au rugat să prefaţez o carte inedită, Improvizaţia nisipului, care a şi apărut în 2006. Antologia Victor Teleucă – un heraclitean transmodern (2010) a preluat titlul studiului-prefaţă la Improvizaţia nisipului. Prezenta lucrare, menită să întâmpine cei 80 de ani pe care i-ar fi împlinit, în 2012, Victor Teleucă, încearcă să se construiască pe cei doi piloni exegetici care au văzut lumina tiparului în 2003 şi 2006. Îmi exprim de pe acum nemulţumirea, conştient că această primă carte despre poetul basarabean nu e ceea ce aş fi vrut să fie, atât din pricina presiunii timpului, cât şi a insuficientei documentări (între altele, arhiva cu eseurile şi poemele rostite la radio ani îndelungaţi a dispărut, benzile de magnetofon fiind demagnetizate!), fapt ce lasă deschisă lucrarea pentru o ediţie ulterioară. Sper doar să fie un imbold pentru viitoare studii ale altora, pentru aşezarea lui Victor Teleucă pe un postament meritat. Şi poate o deschidere a istoriei şi criticii literare din Ţară către Basarabia şi valorile ei. Altminteri, în presă se fac auzite voci care pledează pentru asemenea recunoaştere publică. În Timpul, din 15 noiembrie 2011, Dumitru Matcovschi observa că de pe Aleea Clasicilor lipseşte bustul lui Victor Teleucă; într-un număr recent din Făclia, publicistul Tudor Rusu remarca: „Uniunea Scriitorilor va răspunde în curând la întrebarea: cine va fi următorul scriitor a cărui memorie să fie înveşnicită într-un bust de bronz pe Aleea Clasicilor, alături de Grigore Vieru? În discuţii, ezitările dispar: acesta neapărat va fi monumentul lui Victor Teleucă! Urmează ca ideea să fie instituţionalizată, iar conducerea republicii să decidă.”

Un alt publicist, Eugen Gheorghiţă, scria în Literatura şi arta că, pe Aleea Clasicilor, lipseşte un bust¹, care ar trebui să fie al lui Victor Teleucă, apreciind şi el că poetul trebuie integrat pleiadei şaizeciste, alături de Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Grigore Vieru. De ce nu ar fi a şaptea figură a pleiadei?

În prezenta carte, am lăsat aproape intact studiul din 2002/2003, Transmodernismul lui Victor Teleucă. Descopăr, nu fără surprindere, că el poate fi citit atât ca introducere, cât şi ca „recapitulare finală”. De aceea, l-am plasat la sfârşitul cărţii. Însă ar fi de recomandat să fie citit primul.

Celelalte capitole, chiar când unele pleacă de la texte mai vechi, sunt în proporţie covârşitoare refăcute sau integral inedite. Am inclus aici şi Tabelul cronologic redactat de Mariana Teleucă şi Dumitru Gabura, datele bio-bibliografice facilitând o primă familiarizare a cititorilor cu aspectele generale ale vieţii şi operei lui Victor Teleucă. Autorul ţine să mulţumească, totodată, lui Dumitru Gabura pentru punerea la dispoziţie a unor materiale mai greu accesibile unui cercetător din Ţară.

TABEL CRONOLOGIC
1932 - La 19 ianuarie, în satul Cepeleuţi, fostul judeţ Hotin, s-a născut Victor Teleucă în familia lui Gavril şi a Mariei Teleucă.

1948 - Absolveşte şcoala de şapte ani în satul de baştină. Scrie prima poezie. Publică primele versuri în „Scânteia leninistă”.

1949 - Publică în presa literară primele versuri.

1952 – Îşi încheie studiile medii la şcoala din Grinăuţi-Moldova, apoi este angajat la ziarul raional din Briceni.

1957 - Fiind student la facultatea de filologie şi istorie a Institutului „I. Creangă”, participă la Festivalul Mondial al Tineretului de la Moscova. În acel timp, a intenţionat să-şi facă studiile universitare la facultatea de filosofie a Universităţii „M. Lomonosov”, dar, îmbolnăvindu-se, n-a putut să se prezinte la examene.

1958 - Absolveşte facultatea de filologie şi istorie a Institutului „Ion Creangă”. Este colaborator literar la ziarul „Ţăranul sovietic”. Este angajat la Televiziunea moldovenească în calitate de redactor superior. Îi apare cartea de debut Răscruce.

„Victor Teleucă a răzbit primul. Între noi toţi, el avea cea mai largă respiraţie poetică. Atunci când noi debutam în ziare cu poezioare de câte 3-4 strofe, el intrase (încă în anii studenţiei) cu un poem, alcătuit din mii de versuri. El este în generaţia noastră primul reformator al poeziei.” (Gr. Vieru).

Scrie poemul-odă O altă limbă mai frumoasă nu-i, publicarea căreia i-a fost refuzată de mai multe ori din cauza subiectului abordat.

1959 - Participă la Festivalul Tineretului de la Viena. Se căsătoreşte cu Lidia, medic (născută Tomuz).

1960 - Scoate de sub tipar placheta de versuri La ruptul apelor. Devine şef de secţie la revista „Nistru”. „Tot el a fost primul poet căruia cenzura i-a spintecat o carte, omiţându-se din ea poemul Ciocârlii basarabene.” (Grigore Vieru). Tot tirajul a fost dat la topit. Aşadar, a fost primul scriitor care a pătimit din pricina cenzurii

1961 - Se naşte fiica Mariana.

1962 - Consultant la Uniunea Scriitorilor, apoi redactor-şef adjunct la revista „Nistru”. Vede lumina cartea Nelinişti, care, împreună cu cele care au urmat, vor contura un drum poetic plin de semnificaţie. 

1963 - Vizitează pentru prima dată România.

1964 - Redactor-şef adjunct la revista „Nistru”. Apare cartea Din patru vânturi. Este numit redactor-şef la săptămânalul „Cultura”, unde, în condiţiile cenzurii draconice, timp de 12 ani va promova valorile culturii naţionale, susţinând apariţia unor articole care aveau să scoată din umbră evenimente şi personalităţi ce erau lăsate sub tăcere.

1965 - Se naşte fiica Rodica. Împreună cu Arhip Cibotaru, pleacă într-un stagiu, ca ziarist, în armată, în Extremul Orient. Momentul, plin de aventuri şi de experienţe existenţiale, este evocat, cu talent, de către Arhip Cibotaru, în romanul Pe timpul lui Teleucă, apărut postum, în 2010. Fascinat de Extremul Orient, scrie Insula cerbilor, ceea ce îi va aduce primul succes public răsplătit cu Premiul „Boris Glavan”.

1970 - O nouă carte – Versuri. Călătoreşte în Bulgaria, unde leagă prietenii cu scriitorii sud-dunăreni.

1971 - Publică volumul de versuri Îmblânzirea focului. Traduce Peregrinările lui Childe Harold, de George Gordon Byron. Pe parcursul anilor, a mai tradus din A. S. Puşkin, M. Dudin, A. Tvardovski, S. Neris, I. Rainis, J. Martinkiavicius.

1973 - Tipăreşte poemul Eroica. Călătoreşte în Franţa.

1974 - Momentul inimii aduce un vers nou, profund filosofic, inedit şi total reformat, apreciat de critici ca o realizare artistică de frunte a poeziei moldoveneşti. Este tradus la Riga – Statui solare. Călătoreşte în Italia. Impresiile pe care le-a avut i-au marcat mai târziu opera. „Odată, fiind la Roma, scria peste ani poetul, am întârziat în faţa dacilor din Columna lui Traian care nu se lasă supuşi nici acum.” (Din prefaţa la poemul dramatic Decebal).

1975 - Vine cu Şi alte nelinişti. 

1976 - Secretar în conducerea Uniunii Scriitorilor. Apare în traducere, de E. Axelrod, cu Portrete în timp.

1977-1983 Fondează şi conduce până în 1983 hebdomadarul „Literatura şi Arta”, în care promovează valorile culturii naţionale, care contraveneau politicii guvernanţilor în domeniul presei şi literaturii la acel moment. În perioada în care era redactor-şef al săptămânalelor „Cultura” şi „Literatura şi Arta”, de mai multe ori, la plenarele şi şedinţele biroului C. C. al P.C.M., I. I. Bodiul, primul secretar al C.C. al P. C. M., precum şi alţi activişti de partid de rang înalt i-au adus învinuiri de „românizare” a ziarelor, l-au acuzat de naţionalism. Consecinţele au fost drastice. În urma unor jocuri din culise ale puterii, în care au fost antrenaţi colaboratori ai ziarului „Literatura şi Arta” şi colegi de condei (un grup de scriitori au semnat şi trimis o scrisoare colectivă la Comisia de control şi revizie a P.C.U.S.), V. Teleucă a fost destituit din funcţie şi din acest moment nu i-a mai fost oferit nici un post. Nu este editat timp de 15 ani (1985-2000). În 1993 a fost „trimis” la pensie. I s-a oferit cea mai mizeră pensie din R. Moldova – 185 de lei. La începutul anilor ’90, poetul este învinuit de aceiaşi colegi de condei că ar fi fost „slujitor al regimului comunist”. După trecerea lui în nefiinţă, în 2002 din arhivele Radio şi TVM dispar în mod misterios majoritatea eseurilor şi poemelor needitate (benzile sunt demagnetizate). Marcat de dramatismul şi profunzimile mitului mioritic, el pare a fi fost condamnat a trăi destinul Ciobanului în raport cu fraţii săi.

După 1983 nu mai revine în activitatea Uniunii până la sfârşitul vieţii şi se consacră întru totul scrisului (în plus, publică o serie de texte, menite să trezească interesul pentru eseul filosofic în Republica Moldova) şi studierii aprofundate a filosofiei, esteticii, limbajului (Platon, Aristotel, René Descartes, Henri Bergson, Carl Gustav Jung, Ferdinand de Saussure, Martin Heidegger, Ludwig Wittgenstein, Immanuel Kant, Jean François Lyotard, A. Moretti, O. Wald, Lao-tse, Constantin Noica, Lucian Blaga, M. Mamardaşvili, V. Nalimov, A. Ceanîşev ş.a.).

Este tradus în ruseşte (Paralele). Călătoreşte în Cipru, Suedia şi Mongolia. Pe parcursul anilor vizitează Lituania, Letonia, Estonia, Tadjikistanul, Ucraina, Belarus, Armenia, Iakuţia.

1980 - Traduce poemul-poveste Căluţul năzdrăvan, de P. Erşov. Apare Încercarea de a nu muri – o continuă meditaţie filosofică (care îl determină pe V. Ciudin să o transpună în ruseşte (1988). Îi este decernat Premiul de Stat în domeniul literaturii.

1983 - Pentru merite pe tărâmul dezvoltării literaturii i se conferă titlul onorific de Maestru emerit în arte din Republica Moldova. Versul meditativ se vrea scris prin Întoarcerea dramaticului Eu. Este autor al unor antologii de versuri ale poeţilor din Ţările Baltice (Poeţi letoni şi Poeţi estonieni), cu mulţi dintre care l-a legat o adâncă prietenie (Maris Ciaclais, Ojārs Vācietis, Imants Ziedonis, Leons Briedis, Monta Kroma, Arvi Siig ş.a.).

1985 - Este redactor literar la revista „Nistru”. Publică Scrieri alese (2 vol.).

1987 - Apare placheta Hulubi în ploaie („Сов. писатель”) în traducere de V. Ciudin.

1988 – Creează mărgăritarul poetic Răsărit de Luceafăr, apărut, în mai, în „Literaura şi Arta”.

1989 – Nefiindu-i propriu spiritul gregar şi de paradă, poetul păşeşte pe calea, aparent mai puţin eficientă, a luptei culturale – la masa de scris. Bunul simţ, modestia, darul contemplaţiei, dar şi pronunţata sa individualitate spirituală îi permit ca în anii de renaştere naţională să creeze capodoperele: Răsărit de Luceafăr, Car frumos cu patru boi, Piramida singurătăţii, Decebal, Mollis Davia, Ninge la o margine de existenţă, Improvizaţăia nisipului. Majoritatea acestor opere văd lumina tiparului abia după plecarea în eternitate a poetului, „deschizând, totodată, drumul spre noua paradigmă culturală a transmodernităţii”. (Th. Codreanu).

1990 - Publică eseul Car frumos cu patru boi despre limba română, pentru care uitarea înseamnă trădare. „Limba, avea să spună poetul în alt eseu, este memoria unei naţiuni care se respectă. În limbă stă Codicele comportamentului noţiunii de naţiune, caracterul reflexiv al gândirii ce specifică naţiunea la noţiuni existenţiale.” Apare, în „Literatura şi Arta”, poemul Mollis Davia.

1993 - 2002 Predă filosofia, istoria culturii, psihologia şi estetica la Liceul Republican de Arte Plastice „Igor Vieru” şi estetica la Liceul „Prometeu” din Chişinău. Prelegerile dascălului-reformator sunt aşteptate nu numai de liceeni, ci şi de profesori, inclusiv universitari, care vin de nenumărate ori la orele de predare, ore ce au format o generaţie de tineri plasticieni pregătiţi să gândească nonconformist, pentru că, spunea poetul, „cel mai greu e să înveţi omul să gândească într-o societate amorfă, dominată de lene mentală.” În acelaşi timp, inaugurează şi susţine, în săptămânalul „Florile Dalbe”, rubrica filosofică „Căderea pe gânduri”, pagini prin care le-a trezit interesul elevilor pentru a studia gândirea universală prin intermediul prezentării galeriei marilor filosofi ai lumii şi de a cugeta ei înşişi prin intermediul cercetării categoriilor filosofice (seria de articole Ce este frumosul?).

1997 - Este ales omul anului al ziarului „Moldova suverană” pentru eseurile Amplitudinea (mea) de nisip venite dintr-un Laborator intim.

1998 - Pentru merite deosebite în dezvoltarea literaturii naţionale şi contribuţie substanţială la promovarea valorilor spirituale şi morale este decorat cu Ordinul Republicii.

2000 - Editura „Cartea Moldovei” îi scoate de sub tipar primul volum în grafie latină Piramida singurătăţii, care s-a constituit într-un fenomen artistic şi act de cultură aparte. I se decernează Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor din Moldova pe anul 2000. În cadrul Salonului naţional de carte de la Chişinău volumul este apreciat cu diplome la compartimentul „Literatura artistică” şi „Pentru relansarea momentului poetic 60”. Este decorat cu medalia „Mihai Eminescu”. Peste ani, încearcă emoţii copleşitoare în pelerinajul evlavios pe la locurile sfinte din România, mănăstirile din Moldova de peste Prut.

2002 - La 12 august, după o grea suferinţă, se stinge din viaţă. Doar peste câteva luni cerneala neagră a tiparului se aşterne în volumul Ninge la o margine de existenţă (Poezii, reflecţii şi alte deziceri de sine), „marele volum de la război încoace” (Mihail Dolgan), volum despre care Mihai Cimpoi scria în prefaţă că „este rodul unei întregi Vieţi devenită Poezie. Şi, bineînţeles, Filosofie. Din îngemănarea celor două apare Lirosofia, aşa cum din teză şi antiteză apare sinteza. Cartea este cu adevărat o revelaţie prin substanţa sa meditativă, prin felul ei spontan de a se structura, prin modul surprinzător de a se naşte din ea însăşi.” Iar criticul Theodor Codreanu, în articolul Trasnsmodernismul lui Victor Teleucă, a clasat-o drept „cartea anului 2002” în literatura română, menţionând, totodată, că poetul nu s-a închis în nici un canon poetic. Cartea „ar putea fi revendicată şi de postmodernişti, dar la fel de bine şi de romantism, şi de suprarealism, şi de expresionism, şi de modernism”.

2003 - Apare poemul dramatic Decebal , care a servit drept libret pentru opera cu acelaşi titlu, de Tudor Zgureanu. Poetul spunea că a avut intenţia „dacă nu să aducă evenimentele în acest prezent, cel puţin, să trezească în spectator ideea ce se află într-o stare de somnolenţă, nu se ştie pentru cât timp, că noi nu suntem veniţi de undeva de pe alte meleaguri şi în suflet nu purtăm imensităţi de stepe, ci spiritul montan al devenirii noastre pe nişte scări făcute din oasele strămoşilor noştri.” Mihai Cimpoi scrie în prefaţă că poemul este cântecul de lebădă al lui Victor Teleucă, în care „poezia s-a contopit cu istoria şi filosofia.”

2006 – Apare volumul de poezii şi eseuri postume Improvizaţia nisipului – cu un studiu introductiv semnat de Theodor Codreanu, care aprecia cartea drept „cea mai înaltă realizare artistică a lui Victor Teleucă”.

2010 – Apare, în reeditare, dar pentru prima oară în volum, Răsărit de Luceafăr – excelentul poem închinat lui Mihai Eminescu, poem ilustrat de pictorul Ion Daghi. ,,Chiar dacă n-ar fi scris nimic altceva decât acest poem-eseu, Victor Teleucă ar merita să fie considerat un mare gânditor pentru măiestria sa de a evoca apariţia şi evoluţia genialului nostru înaintaş”. (Ion Ciocanu).

2011– Ecce lingua! Iată limba! Este editat „Car frumos cu patru boi”, ilustrat cu picturi ale aceluiaşi Ion Daghi. „După opinia mea, «Car frumos cu patru boi» încheie triada textelor fundamentale despre limba română scrise în Basarabia între 1917 – 1989: Limba noastră, de Mateevici, În limba ta (1968), de Grigore Vieru, şi proza-eseu a lui Teleucă. Neîndoielnic, sunt şi alte poeme admirabile semnate de Nicolae Costenco, Ion Vatamanu, Anatol Codru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi şi atâţia alţii, însă cele trei texte ating zona profundă a ontologicului.” (Theodor Codreanu). „Lectura poemului-eseu este deosebit de utilă pentru a ne clarifica problema atitudinii faţă de unul dintre elementele şi componentele a ceea ce numim conştiinţă naţională sănătoasă. Şi în aceeaşi măsură lectura lui e plăcută, întremătoare pentru suflet.” (Ion Ciocanu).

2011 - Este republicat în presă poemul Mollis Davia, care abia acum trezeşte interesul criticii. „O viziune poetică, literar-filosofică a adevărului întreg despre istoria noastră bimilenară n-am avut. O atare viziune ni se înfăţişează azi, din chiar debutul poemului Mollis Davia: „Nu e tot ce-i tot în toate. / Este-un TOT al tău TOTAL – / Daimonul naţional…” (Ion Ciocanu).

„În acest mod a înţeles Victor Teleucă să creeze «literatură patriotică», evitând capcana sloganardă în care au căzut chiar şi talente autentice. El a ştiut să stăpânească deopotrivă ingerinţele filosofice şi «lirohistoriosofice» dintr-o perspectivă care a depăşit cu mult atât tradiţionalismul, cât şi «postmodernismul modern» printr-o vizionară perspectivă transmodernă.” (Theodor Codreanu).

Mariana TELEUCĂ

Dumitru GABURA

OMUL VICTOR TELEUCĂ

Regret că nu l-am cunoscut pe omul Victor Teleucă. Neîndoielnic, dacă ţin seamă de operă, aş fi descoperit în fiinţa lui afinităţi elective nu numai la nivel cărturăresc. Aşa că mă mulţumesc să aflu de la alţii, care l-au cunoscut, ce fel de om a fost autorul Piramidei singurătăţii. Prima şi cea mai importantă calitate a lui a fost omenia. Din cele scrise de dânsul despre neamul din care făcea parte, omenia lui venea de departe, din moşi-strămoşi, din afundul sufletesc al ciobanului mioritic. Omenia l-a făcut puternic, demn, cu vocaţia prieteniei, ne asigură Eliza Botezatu: „Ne-a fost drag şi aproape, pentru omenia lui negălăgioasă, pentru capacitatea lui de a fi fidel în prietenie, pentru demnitate. Cu toată aparenţa de om firav, a fost un om puternic: a rezistat în faţa timpului, a suportat marginalizarea nedreaptă din ultimul deceniu, s-a retras în lumea cărţilor şi a creat.”¹

Marginalizarea şi retragerea despre care vorbeşte Eliza Botezatu sunt pe larg comentate de Arhip Cibotaru în prima carte care s-a scris despre autorul Încercării de a nu muri, romanul memorialistic Pe timpul lui Teleucă (2010). Eticheta de „comunişti” abătută asupra celor doi s-a datorat, de facto, funcţiei de redactori-şefi pe care au îndeplinit-o la Cultura şi Literatura şi arta. „Nişte nomenclaturişti care merită chelfăneală – zice, cu umor negru, Arhip Cibotaru. Sau cel puţin – să fie ignoraţi.”¹

Între „justiţiari”, unul dintre acuzatorii de frunte s-a dovedit a fi prozatorul Serafim Saka. Într-un roman, tot memorialistic, publicat, în foileton, în revista Sud-Est, Serafim Saka, hotărât să facă dreptate şi ordine în literatura basarabeană, aducea, în 2004-2005, câteva contorsionate acuze la adresa lui Victor Teleucă. A fost coleg de facultate cu poetul, „dar şi de aspiraţii literare”, încât, atunci când Teleucă a fost numit redactor-şef la Cultura, vrând „să facă o publicaţie bună”, a încercat să-l coopteze în redacţie, să-l ajute să i se repartizeze o garsonieră, dar Serafim Saka a preferat să meargă la studii la Moscova. El, rebelul, voia să dea o dublă lovitură, să prindă, în propriul limbaj, doi iepuri: „să pun mâna pe garsonieră şi să plec la Moscova. Precum s-a şi întâmplat, până la urmă, nu fără amestecul direct al lui Corobceanu (Anatol, n.n.), desigur, dar şi al lui Teleucă, cel care credea că locuinţa pe care nu s-a opus să o primesc, mă va face să rămân.”²

Până aici, toate bune şi frumoase, numai că el, Serafim Saka, a fost, prin structură un „descătuşat”, un soi de „disident” care ar fi vrut ca revista Cultura să fie la fel ca dânsul, iar nu cum era Victor Teleucă. Dar cum era Teleucă? Saka pleacă de la situaţia în care autorităţile sovietice ţineau bine în frâu revistele de valoare, din punct de vedere ideologic, iar când Teleucă a încercat să se abată de la „lunga şi rectilinia carieră de redactor-şef”, „avea să i se cânte prohodul”: „Până atunci, însă, mai era şi nu Teleucă va fi cel care va ieşi din cuvântul înţelept al partidului (sic!, n.n.). El mai curând va intra, adânc şi pe mult (sic!, n.n.), în raza de supunere, făcând şi o publicaţie pe măsură. Dincolo de toate micile şi marile compromisuri pe care trebuia, nevoit sau de cea mai bună voie, să le facă în mod expres, Teleucă era poetul care şi-a permis luxul, caz unic la noi, de a-şi înmuia fericit peniţa în adâncurile unui metafizic conştient.”¹

E de mirare că un profesionist al prozei comite atâtea contorsiuni stilistice², în două fraze. Dar nu asta este important, ci faptul că acestea provin din subconştient, autorul lor oscilând între intenţia culpabilizării şi recunoaşterea meritelor fostului coleg „de aspiraţii literare”. Serafim Saka recunoaşte lui Victor Teleucă singularitatea canonică: un „caz unic la noi” în a practica ceea ce el numeşte, tot problematic, la nivel stilistic, un metafizic conştient, căutând să evite cacofonia din o metafizică conştientă, forma normală. Însă coroborarea metafizicii poetului cu seria de „compromisuri” ideologice vrea să sugereze că „luxul” pe care şi l-a permis Teleucă nu are semnificaţia „descătuşării” sale, ci a fost o cale admisă chiar de partid în schimbul „colaboraţionismului” teleucian. Mă îndoiesc că ideologii lui Bodiul ar fi permis exerciţii de „metafizică”, mai ales „conştientă”, în sânul ateismului materialist marxist-leninist. Dar Serafim Saka nu poate uita (şi, probabil, omul din el are dreptate) că el, „descătuşatul”, a fost un „disident” persecutat fizic (sic!) atât de publicaţie, cât mai ales de Teleucă, în ciuda faptului că-i admira metafizica: „Coleg de facultate şi admirator al metafizicii lui poetice, după întoarcerea mea de la studii, publicaţia pe care o făcea, dar mai ales Teleucă personal, a adoptat un comportament destul de fizic (sic!, n.n) faţă de mine. Era suspicios, dovedind de multe ori neconsiderare, toate făcându-le, cred, şi dintr-un ascuns complex. Cu tot talentul şi cariera sa în ascensiune până în ziua în care s-a produs marea prăbuşire, Teleucă era un om complexat (trăsătură pe care mulţi o luau drept timiditate), motiv din care (sic!, n.n.) nu agrea indivizii descătuşaţi. Unul dintre ei eram chiar eu după cei doi ani de studii la Moscova, permiţându-mi de multe ori libertăţi pe care nu mi le-aş fi permis dacă eram într-adevăr un om liber. Libertatea presupune şi multă responsabilitate.”¹

Saka recunoaşte aici că nu era un om liber, ci că actele sale de „rebel” veneau dintr-un „complex” opus „timidităţii” lui Teleucă. De altfel, replicându-i în Literatura şi arta, Dumitru Gabura punea diagnosticul chiar din titlu: Complexele lui Serafim (4 noiembrie 2004): „Probabil, pentru toate persoanele care au trecut prin socialism nu constituia o taină că mulţi dintre descătuşaţi aveau permisiunea să fie descătuşaţi. Cei care nu aveau acest permis şi erau descătuşaţi, îndrăzneţi în epoca totalitarismului erau condamnaţi la ani grei de închisoare (Moroşanu, Usatiuc, Ghimpu…)”. Fireşte, şi Serafim Saka a avut de pătimit prin lipsa de acces la tipar. Dar trebuie recunoscut că şi lupta tăcută, într-o societate concentraţionară, a „timidului” Teleucă, pentru valoare, limbă maternă, tradiţii etc. a fost importantă, cu atât mai mult, cu cât „descătuşarea” lui Saka n-a avut curajul să devină libertate responsabilă, adică disidenţă, după modelul lui Nicolae Lupan sau al lui Alexandr Soljeniţîn? (Tudor Ţopa mărturiseşte că, reîntors în Basarabia, după 1989, Nicolae Lupan a vorbit „cu profund respect despre consătenii săi Victor Teleucă şi Gheorghe Ciocoi”². Ar fi putut avea resentimente faţă de Teleucă, dacă un disident necruţător ca el ar fi fost convins că poetul a fost un „colaboraţionist”.) Oare lucrurile nu trebuie judecate după efecte, iar nu după resentimente târzii? În vreme ce calea lui Teleucă a dus la ceea ce Saka însuşi numeşte marea prăbuşire, a demiterii şi izolării, drumul urmat de cârcotaş s-a dovedit a fi cu mult mai pavat cu linişte.

Dar cel care s-a dovedit a fi, în timp, cu mult mai generos, după conflictul evocat de Serafim Saka, a fost chiar „complexatul” Teleucă, după cum recunoaşte „descătuşatul” însuşi: „A trebuit să mai treacă nişte ani, şi, din păcate, tot din contul meu, ca fostul meu coleg de facultate şi vecin de cameră, apoi coleg de literatură, dar şi neegalat polemist în probleme de cea mai stringentă actualitate estetică şi literară, în ultimii ani de viaţă, vara la vila ginerelui său Dumitru, lui Victor Teleucă să-i treacă supărarea şi să scrie atât de măgulitor despre mine şi scrisul meu în general.”¹ Şi prozatorul citează copios din critica „măgulitoare” a lui Teleucă.

Niciodată Teleucă nu a aşteptat de la colegi şi de la critici laude. Deci nu a aşteptat nici de la Serafim Saka. Laudele i se păreau o formă de „laşitate, slugărnicie, prefăcătorie”, iar făţărnicia, adaugă el, duce la cruzime. Aştepta, în schimb, judecata dreaptă, „cuvântul cel bun”, cum îi spune el². Or, Serafim Saka n-a avut puterea unei judecăţi drepte.

Acum, când amândoi ne vorbesc din posteritate, să considerăm conflictul personal încheiat, dar nu şi pe cel privind omenia lui Victor Teleucă.

„Nomenclaturiştii” aceştia, Teleucă şi Arhip Cibotaru, nu s-au bucurat de privilegii. Teleucă a slujit cu o verticalitate recunoscută, aproape unanim, cultura naţională, aflată în mare primejdie de neantizare sovietică, a apărat valoarea şi a descoperit talente. Un singur exemplu dintre cele consemnate de Arhip Cibotaru: Mihai Cimpoi. Într-o zi, venind cu întârziere la redacţie, povesteşte scriitorul, l-a surprins pe Teleucă petrecând din birou „pe un băieţandru înăltuţ şi subţiratic, care lăsa impresia că încă-i elev de şcoală, dar ca să nu pară copil îşi potrivise pe chip o mină de om matur şi foarte serios.”³ La întoarcere, a luat de pe masă „un mănunchi de foi, fluturându-le în aer:

– Băiatul acesta e un nou Călinescu. Şi prin analiză profundă, şi prin originalitatea expunerii pe alocuri poetică şi romantică, în altele – foarte realistă şi caustică – face dovada unui talent deosebit.”⁴

Iată cu ce se ocupa „nomenclaturistul”, comparând, în anii ’50, pe un debutant cu G. Călinescu, nume tabu în Basarabia. „E penibil – completează Arhip Cibotaru – să te simţi ca un condamnat pe motive politico-ideologice. Nu se vorbea deschis că am fi fost pedepsiţi.” Un capitol caustic al romanului este Din casta „privilegiaţilor”. Autorul disecă între adevăraţii privilegiaţi ai vremii şi scriitori ca dânşii, supravegheaţi şi muştruluiţi de şefi la tot pasul: „Mari nomenclaturişti mai eram! O haină mai acătării şi aceea n-o puteam găsi. Când eram chemaţi «sus» numaidecât trebuia să ne prezentăm în costum şi cu cravată la gât. Altfel miliţienii de la intrare nu ne permiteau să trecem pragul. Chiar şi-n cele mai înăbuşitoare zile de vară. E drept că şi cei ce ne chemau pentru a ne scărmăna stăteau în cabinetele lor încheiaţi la toţi nasturii, numai că nu se sufocau de căldură, având la dispoziţie aer condiţionat…”¹

Cu toate acestea, Victor Teleucă nu a răspuns la nedreptate cu scuze şi a primit cu stoicism represiunile istoriei, atât cele din vremea comunismului, cât şi pe cele de după. La palmă nu răspunde cu palmă, ci întoarce şi celălalt obraz. În interviul cu Mihail Gh. Cibotaru (în Moldova, 1995), faptul că a descoperit şi lansat talente nu devine, spre exemplu, o scuză pentru „greşelile” de sub regimul sovietic: – N-am lansat nici un talent. Talentele s-au lansat singure. Altă problemă e că le-am dat spaţiu în paginile gazetei la care lucram. De multe ori nu le-am dat. N-am avut unde. Nu puteam să dau ce nu este.”² La întrebarea dacă a greşit cu ceva în faţa artei, răspunsul nu putea fi altul: „– Am greşit. Am scris ce nu trebuia şi chiar am publicat ce nu trebuia. Dar greşeala e omenească, fiindcă ea a existat în toate timpurile. Cu atât mai mult că nu tot ce a părut reuşit azi e reuşit şi mâine. Să nu ne facem iluzii.”³

La drept vorbind, retragerea lui în piramida singurătăţii n-a fost nicicum o izolare în turnul de fildeş, ci forma supremă de a se apropia de oameni, de existenţă, de fiinţă. Mihai Cimpoi observă că, în genere, Victor Teleucă a fost un „retractil”, semănând, într-o anume privinţă, cu Bacovia, ar mai fi de adăugat. A fost, în definitiv, supremă formă de omenie şi de iubire creştină. „Piramida singurătăţii” a însemnat recursul lui la splendoare, ca să invoc magistrala interpretare dată de N. Steinhardt „resemnării” ciobanului mioritic. Cei trufaşi, nematurizaţi sufleteşte, cred că refuzul ciobanului mioritic de a răspunde la violenţa fraţilor cu violenţă înseamnă „resemnare”, „laşitate”, o filosofie „fatalistă” etc. Asemenea interpretări „isteţe” ne-au invadat în ultimele două decenii, îndeobşte. Victor Teleucă nu a împărtăşit niciodată atari obtuzităţi, iar faptul este încă o dovadă a puternicului său ethos transmodern.

Diferenţa esenţială dintre ciobanul mioritic şi fraţii săi este că ei trăiesc într-un univers condus de principiul materia-înaintea-minţii, pe când ciobanul moldovean are ca far călăuzitor mintea-înaintea-materiei. Ei jinduiesc la bunurile materiale ale celuilalt şi, de aceea, sunt sclavii violenţei pe care cred c-o vor potoli făcând din fratele lor un ţap ispăşitor. Iisus, violentat şi crucificat, nu răspunde la violenţă cu violenţă şi cere Tatălui ceresc să-i ierte pe torţionarii săi, fiindcă nu ştiu ce fac. Numai astfel e posibil să aducă iubirea între oameni. E ceea ce Hans Urs von Balthasar numeşte Herrlichtkeit, putere şi lumină sau recurs la splendoare. „Păstorul – spune N. Steihardt – nu se refugiază în contemplaţie (sau în orgoliu), ci în splendoare. El se desprinde dintre zădărnicii, se însingurează în tăcere şi neparticipare şi se îmbracă întru podoabele firmamentului, întru prestigiile naturii, pe care le îmbină, le asemuieşte unele altora, le metaforizează cu subtilă şi uimitoare ştiinţă.”¹

Ameninţat şi lovit, venind din universul cărţilor, Victor Teleucă s-a retras în „piramida singurătăţii”, recursul său la splendoare, acolo unde ninge la o margine de existenţă, acolo unde este putere sufletească şi lumină. Nedreptăţit, el n-a nedreptăţit pe nimeni, spune Petru Cărare, răspunzând totdeauna cu blândeţea mielului acolo unde alţii îi arătau colţii de lup. Aşa interpretează Petru Cărare simbolica piramidei: „Ca om era de o blândeţe şi cumsecădenie cum rar întâlneşti pe plaiurile noastre. Nu mi s-a plâns nimeni să fi fost nedreptăţit de Victor Teleucă.”²

Grigore Vieru vorbea de cei trei P naţionali: pâră, pizmă, prosternare. Serafim Belicov recunoştea în Teleucă omul care nu cunoaşte pizma: „el nu a invidiat pe nimeni şi nu a purtat, aşijderea, pizmă nimănui, chiar dacă o seamă de camarazi nu l-au cruţat şi i-au înveninat cu bună ştiinţă şi sub diferite forme interiorul”³. Blajinătatea lui, mărturiseşte, Serafim Belicov, i-a încălzit inima şi l-a încurajat în momente grele.

Asemenea fapte sunt recunoscute cu generozitate şi de Grigore Vieru. La 12 septembrie 2002, scria un scurt medalion în Florile Dalbe, cu titlul semnificativ: Omul care n-a atins pe nimeni cu o floare. Acest om şi ca scriitor a fost o conştiinţă naţională şi o avangardă de care el n-a făcut niciodată caz, lăsându-se culpabilizat tocmai din atare pricină: „Victor Teleucă a răzbit primul. Între noi toţi, el avea la începuturi cea mai largă respiraţie poetică. Atunci când noi debutam în ziare cu poezioare de 3-4 strofe, Victor Teleucă intrase (încă în anii studenţiei) cu poemul Răscruce, alcătuit din mii de versuri. Tot el era posesorul Dicţionarului Limbii Române de Lazăr Şăineanu. Îl ţinea ascuns ca pe o comoară (chiar era o comoară!) şi numai celor mai apropiaţi prieteni îl arăta. Tot el, în generaţia noastră, a fost cel care a dedicat primul un tulburător poem limbii noastre. Tot el a fost primul poet căruia cenzura i-a spintecat o carte, omiţându-se din ea Ciocârlii basarabene. Tot el, în generaţia noastră, a fost primul care a devenit redactor-şef al unei publicaţii de cultură, care chiar Cultura se intitula, şi a condus-o cu cinste şi demnitate. Tot el n-a atins pe nimeni cu o floare. Tot el, a lăsat literaturii noastre una din cele mai substanţiale cărţi de poezie – Piramida singurătăţii.”

Ca profesor la Liceul de Arte Plasitce „Igor Vieru”, a lăsat o impresie de neşters peste timp. Cu tactul său de pedagog, şi-a focalizat toată energia spre a-i face pe elevi să gândească, fiindcă aici el descoperea principala cauză a eşecului şcolar şi social. Gh. Mitru, artist plastic, coleg de liceu al profesorului Teleucă, subliniază convingerea scriitorului că societatea este prizoniera lenei mentale, el voind „să stimuleze gândirea elevilor, transformând fiecare curs într-o aventură neobişnuit de captivantă a exerciţiului intelectual, deşi, iniţial era remunerat doar cu 1.50 lei ora, iar mai târziu cu 4.60 lei, un adaos mai puţin decât modest la pensia de 168 lei.”¹ Artistul plastic Victor Cobzac, profesor la acelaşi liceu şi el, şi-aduce aminte că Victor Teleucă a produs o schimbare esenţială în modul de susţinere a examenelor finale de către elevi: „Pentru prima oară am observat diferenţa între felul cum îşi susţineau absolvenţii discursurile până la venirea lui V. Teleucă şi după venirea Dumnealui. Fiecare absolvent avea ceva din V. Teleucă, descurcându-se în materie cu mai multă convingere, dibăcie şi îndrăzneală. Aveau absolvenţii acelor ani o fermitate vădită în tot ceea ce gândesc şi spun.”¹

Marele lui caracter i-a cucerit şi pe profesori. Acelaşi Victor Cobzac îi întregeşte astfel portretul: „Mai avea profesorul V. Teleucă nişte ochi pătrunzători şi atâta de blajini şi apropiaţi că puteai să-i asemui cu ai părinţilor; în ei se citea atâta încredere, atâta întindere de mână, încât rămâneai dezarmat, capitulând şi gata de a primi orice condiţii de conciliere. Atâta bunătate într-o pereche de ochi, de acum spălăciţi de viaţă, atâta sinceritate şi atracţie magică n-am întâlnit de mult şi cine ştie dacă o să mai întâlnesc.”²

Aşadar, singularitatea canonică a operei avea corespondent în unicitatea omului, ca un izvor contrapunctic al întregii personalităţi. Aşa îmi explic de ce el a produs şi o altă excepţie în epocă, fiind găsit vrednic a deveni personaj central într-un roman-document datorat lui Arhip Cibotaru, un roman publicat postum prin grija financiară a lui Dumitru Gabura (2010). Titlul: Pe timpul lui Teleucă. Deci nu pe vremea lui Bodiul, marele satrap comunist, nu pe vremea cutărui ministru, fie el şi al culturii (singurul ministru memorabil fiind tot o personalitate puternică din sfera artei, regizorul şi actorul Ion Ungureanu), ci pe vremea lui Teleucă!

Într-un Cuvânt înainte, Arhip Cibotaru povesteşte că ideea romanului s-a născut pe la finele anului 2003. Era, la o oră târzie, împreună cu Anatol Ciocanu, Mihai Cimpoi şi Vlad Zbârciog. Atunci l-a fulgerat un gând pe care l-a spus cu glas tare: „O să scriu o carte despre Victor Teleucă”. Companionii l-au luat în serios şi l-au încurajat să treacă la faptă, fiindcă cei doi fuseseră foarte buni prieteni, Arhip Cibotaru cunoscându-l cel mai bine. „– Eu cred – a intervenit Mihai Cimpoi – că anume mata eşti cel mai indicat să scrii despre el… Teleucă a fost şi rămâne un poet foarte aparte în literatura noastră. Poate cel mai original şi mai profund. Urmează încă să-l descoperim…”¹

Întrucât încercarea de a scrie o monografie critică despre Victor Teleucă a eşuat, autorul s-a hotărât, în cele din urmă, să se oprească la formula unui roman memorialistic, cu gândul că „Literatura nu poate fi separată de vieţile concrete ale scriitorilor.”² A ieşit un roman masiv, bine scris, cu un cuceritor talent evocator, dar şi cu umor, în destule capitole. Din ultimele pagini, rezultă că romanul a fost terminat în anul morţii brutale a lui Grigore Vieru (la şapte ani după plecarea lui Teleucă, în 2009). Îi trebuiseră aproape şase ca să-l ducă la bun sfârşit. Un fior tragic se focalizează parcă asupra a două morţi: a lui Teleucă şi a lui Grigore Vieru, cei mai mari poeţi basarabeni ai generaţiei ’60. Şi, prin reverberaţie, anunţă chiar moartea autorului care n-a mai apucat să-şi vadă romanul tipărit, părăsind această lume la 4 ianuarie 2010. Pe timpul lui Teleucă devine cartea-testament a unei întregi generaţii.

Arhip Cibotaru confirmă identificarea arhetipală a lui Victor Teleucă în atitudinea ciobanului moldovean în faţa morţii şi a vieţii, atitudine pe care am încercat s-o argumentez mai sus. Ca şi cum şi-ar fi anticipat moartea, poetul şi-a adunat prietenii în Sala cu Orgă ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun de la ei, în tăcere. Arhip Cibotaru povesteşte despre ultima lor întâlnire din vara lui 2002, cu puţin timp înainte de moartea poetului. L-a întrebat, pe neveste, dacă a citit vreo undeva în ce moment spiritul se detaşează de suflet, în clipa morţii. Surprins, Arhip i-a obiectat că spiritul şi sufletul sunt identice. Nu, a răspuns poetul care-l cunoştea pe Noica şi poate ceva mai mult: „Spiritul e sufletul sufletului, chintesenţa lui. Sufletul se desprinde de noi în clipa morţii. Nu în zadar se zice despre omul care a murit că i-a ieşi sufletul sau că şi-a dat sufletul. Dar mai departe trebuie să urmeze şi a doua divizare, cea a spiritului de suflet. Şi în dependenţă de ce încărcătură are, pozitivă sau negativă, spiritul nimereşte într-o altă formă de viaţă decât cea pământească. Păcat că asta de aici ţine numai o clipă. Cea de dincolo e veşnică. De aceea nu face să ne temem de moarte…”¹

Poetul ştia că aceasta e ultima lor întâlnire şi l-a rugat să-l ierte dacă îi greşise cu ceva: „Nu avea nici un rost să-l întrerup, să-l contrazic ori să-l încurajez. Ar fi luat vorbele mele drept încercare de a-l compătimi, lucru care i-ar fi displăcut. Observasem mai demult că uneori se conduce după principiul «fie ce-o fi», adică într-un anumit sens era fatalist. Dar n-aş fi crezut niciodată că ar fi în stare să se comporte la fel şi în clipele de cumpănă mare, când e pusă în joc propria viaţă. Vorbea calm şi fără emoţii, împăcat cu soarta inevitabilă de parcă nu ar fi fost soarta lui, ci a altcuiva. Şi m-a străluminat gândul că, spre deosebire de mine, Victor e foarte evlavios. Credinţa în Dumnezeu îi dă tărie şi nefrică în faţa Veşniciei…”²

Bruma de raţionalism din Arhip Cibotaru (scriitorul mărturiseşte că, spre deosebire de Teleucă, el rămăsese „un materialist incurabil”³, după filosofia oficială) îi spunea, aşadar, ca şi altora, că atitudinea mioritică şi creştină în faţa morţii ar însemna „fatalism”. Nici vorbă, Victor Teleucă învăţase să moară cu Oda (în metru antic) a lui Eminescu, cu ciobanul din Mioriţa şi, neîndoielnic, cu Mântuitorul. Aici se vede cât de profund se iniţiase poetul în viaţă şi în moarte. Pariul său cu gândul-înaintea-materiei, cu spiritul – chintesenţă a sufletului, ar putea să trimită la ezoterism gnostic dacă n-ar fi, în primul rând, rodul creştinismului său ortodox pe care ateismul bolşevic n-a reuşit să i-l distrugă. Postmoderniştii, în schimb, s-au lăsat seduşi şi dominaţi de utopia raţionalismului modern, ancorându-se în materie, în ceea ce ei numesc concret. Matematicianul şi scriitorul româno-american Constantin Virgil Negoiţă a distins, de aceea, între un postmodernism modern şi un postmodernism premodern. La noi, din păcate, optzeciştii şi următoarele două generaţii au mers pe calea postmodernismului modern, cei mai buni dintre ei descoperind abia în anii din urmă celălalt drum, antimodern. Voi susţine aparentul paradox că Victor Teleucă n-a fost deloc modernistul despre care s-a tot vorbit şi se vorbeşte, ca şi cum i s-ar face suprema favoare, ci un foarte lucid antimodern, din speţa celor identificaţi de Antoine Compagnon într-o carte devenită cap de pod în noua paradigmă a transmodernismului: Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes (Gallimard, 2005)¹.

Antimodernii sau „postmoderniştii premoderni”, cum i-a numit Constantin Virgil Negoiţă, au urmat „gândirea slabă” a lui Gianni Vattimo, a cărei variantă premodernă în cultura noastră vine tocmai din Mioriţa. E ceea ce postmodernii raţionalişti numesc, privitor la balada românească, „fatalism”, „resemnare” şi alte asemenea obtuze etichete. Am văzut că însuşi Arhip Cibotaru înclina să vadă la Victor Teleucă „fatalism”, filosofia lui fie ce-o fi. Nici vorbă de aşa ceva, spune eminentul creator al logicii fuzzy, Constantin Virgil Negoiţă. Gândirea raţionalistă, tare, cum a calificat-o Vattimo, este casantă, uşor de ajuns cioburi. Se spune, aminteşte matematicianul, că e de-ajuns o măciucă la o căruţă de oale¹. Adevărat, dar, adaugă el, nu mai este de-ajuns o măciucă la un car de lână. Car mioritic, desigur, cu vădită rezonanţă şi-n eseul închinat limbii române, Car frumos cu patru boi.

Arhip Cibotaru a înţeles că Victor Teleucă şi generaţia lui au mers pe calea antimodernismului de tip romantic, ceea ce următoarele generaţii au fost tentate să oculteze şi să devină, de aceea, tot mai raţionaliste: „A fost ultima generaţie de visători romantici care au crezut cu fanatism că lumea poate fi schimbată spre bine prin forţa Cuvântului. Şi-au iubit nespus de mult baştina şi neamul despre care şi pentru şi-au scris toate cărţile, îngenunchind cu pietate în faţa limbii române ca în faţa sfântului altar.”²

Cine a fost omul Victor Teleucă o spune mai bine decât toţi poetul însuşi, în autoportretul-manifest Am fost un visător, poema din debutul volumului Ninge la o margine de existenţă:

Am fost un visător cu visele neizbândite,

cu fericite clipe-a Neizbânzii. E curios

tablou să vezi cum tu ca un ecou te pră-

buşeşti în beznă
şi creşti, ca uriaşii creşti,

cum în copilărie te visai căzând şi mama
tălmăcea problema ca o creştere;
am fost un visător,

unul din oamenii înlănţuiţi

din puterea

propusă de Platon

să văd ce am în faţă;
am fost un visător pierdut prin viaţă,

un visător târziu,

am fost un strigăt prin pustiu

la care mi-a răspuns ecoul viu ce se bă-

tea de maluri de nisipuri

şi când vedea vreo oază, o ocolea,

la baza

teoriei mele

creştea sămânţa intuiţiei, ambiţia de-a

nu avea nici o ambiţie,

cu strictul necesar al unui visător

care şi el s-a prefăcut în vis

şi-n faţa

visului mi s-a deschis

cea mai frumoasă panoramă – tot de vis –

un Paradis

împrejmuit

cu pomi ghimpoşi

şi-n fiecare ghimpe

rămas din mine – câte-un vis

mai semănând cu lacrima de pe obraz,

argonaut pornit spre lâna din Caucaz,
dar, drumul fiind greu,

când am ajuns, era târziu

şi-n loc de lână l-am găsit pe Prometeu

înlănţuit

şi-un vultur îi mânca ficatul

şi l-am gonit atunci şi eu,

dar el, înfuriat şi nesătul,

porni să mi-l mănânce pe al meu.
Oare nu-i o recapitulare metaforică a întregii lui existenţe? Vulturul caucazian îi sfârtecase deja ficatul, încet şi tenace, când a părut să vină libertatea-nelibertate, odată cu acuzele colegilor de breaslă. În realitate, drumul sisific al lui Victor Teleucă a fost, instinctiv-naţional sau conştient, către matca românităţii sale pierdute, din care şi-a făcut doctrină pe urmele spaţiului mioritic blagian. Ca şi Grigore Vieru, şi-a împlinit visul să treacă Prutul. Sa întâmplat când tocmai îi apăruse Piramida singurătăţii. Profesorul Corneliu Juncu, de la Liceul „Prometeu”, evocă momentele descinderii în Ţară, de la Prut începând: „«Frumosul» a început de la Prut; aici poetul a prezentat un act de identitate atât de vechi încât ofiţerul de la graniţă a rămas uimit. Am coborât din maşină cu volumul amintit (Piramida singurătăţii, n.n.), am arătat fotografia de pe carte şi totul a fost perfect. Gestul meu l-a marcat mult, şi-a dat seama că aparţin unei lumi curioase pentru el.”¹

A cutreierat partea nordică a ţării, de la Târgu-Mureş la mănăstirile din nordul Moldovei. La mănăstiri: „Era uimit de frumuseţea monumentelor, de măreţia lor, de numărul imens de turişti, de călugării şi călugăriţele de acolo. Dar el căuta altceva, ceva care mai târziu aveam să aflu. La una din mănăstiri un grup de călugări din Basarabia au ţinut o scurtă slujbă şi au cântat cântece religioase. Niciodată nu am auzit munţii răsunând aşa frumos.” Apoi, la Putna: „Ne-am apropiat de poarta mănăstirii. O muzică divină venea de peste tot. Poetul s-a apropiat de mine şi, umăr la umăr, am intrat în curtea mănăstirii. Măreţia muzicii corale bisericeşti umplea curtea, munţii, cerul. Acolo erau mii de oameni. Poetul a întrebat unde se cântă. Am înţeles imediat: călugării ţineau slujba de seară. Am intrat cu greu în mănăstire. Apropierea de mormântul voievodului a fost momentul când poetul s-a făcut mic, era galben şi aproape căzut.”¹ „La Humuleşti a stat cu Adrian, nepoţelul său, pe patul lui Ion Creangă. Copilul a băgat mâna acolo unde s-a ascuns iedul cel mic.” Însă un moment răvăşitor, la fel ca acela din faţa mormântului lui Ştefan cel Mare, a fost la Pietrele Doamnei, unde el a trăit o experienţă esoterică: „Parcă Dumnezeu a vrut ca poetul să vadă fenomenele (pe) care omul din părţile locului nu le-a văzut niciodată. Acestea s-au arătat noaptea spre cumpăna zilei următoare când nepotul şi ginerele, Dumitru, dormeau. Părerea poetului despre aceste fenomene este un secret al nostru pe care l-a luat cu el.”²

Înainte de moarte, ultima dorinţă a lui Victor Teleucă a fost să meargă din nou la Putna. Un vis, crede evocatorul, rămas neîmplinit. De fapt, îl lăsase ca testament, printr-un text tulburător, despre care voi vorbi în capitolul Testamentul carpatic.

CÂTEVA INCURSIUNI EXEGETICE

1.