Theodor codreanu în oglinzile lui victor teleucă

Limba română şi ethosul trans

Este labirintul de cuvinte teleucian o formă postmodernistă de textualizare sans rivages? Aşa pare la prima vedere, numai că diferenţa vine din viziunea asupra limbii. Avantajul, pentru poet, e că poate fi asimilat şi dinspre postmodernism.

Din „proba limbii” pleacă prima falie între Victor Teleucă şi postmodernismul generaţiilor optzeci-două mii. Ca fundament al naţionalităţii, limba nu mai interesează în mentalitatea globalistă. În 1958, cum s-a văzut într-un capitol anterior, Victor Teleucă, scria cunoscuta poezie despre limba maternă, reuşind s-o tipărească abia din 1960¹, aceasta fiind prima poezie închinată limbii române după cel de al doilea război mondial,ultimul antecedent fiind Nicolai Costenco: O altă limbă mai frumoasă nu-i. El se anunţă de pe acum cel mai „nichitastănescian” poet basarabean. Chiar titlul plachetei din 1960 este premonitoriu: La ruptul apelor. Ceea ce anticipă poetica rupturii pe care Nichita Stănescu o va conceptualiza în ultimele cărţi¹, inclusiv în Antimetafizica, apărută postum. „Ruptura”, ca substitut al „imperfecţiunii”, e consonantă cu o viziune gödeliană asupra lumii şi cu celebrele ruperi de simetrie din cercetările unui savant de talia lui Ilya Prigogine². De menţionat că, deşi în România, după 1960, limba română nu se mai găsea în primejdie ca în „obsedantul deceniu”, Nichita Stănescu face cunoscuta lui declaraţie că limba română este patria mea. În fosta R.S.S. Moldovenească o asemenea afirmaţie devenea infinit mai grăitoare, chiar dacă etnonimul română era drastic cenzurat, admiţându-se, în cel mai bun caz, doar sintagma limbă moldovenească. Drama limbii române în noua republică sovietică reîncepuse imediat după încheierea războiului, când a fost scoasă de la naftalină prăfuita teorie a moldovenismului. Mihail Sadoveanu făcea pe atunci vizite încântătoare în Uniunea Sovietică, impresionat de suflul nou al socialismului³. Numai că întâlnindu-se la Moscova cu Emilian Bucov, pe atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor din R.S.S. Moldovenească, află cu stupoare că limba română nu mai este recunoscută la Chişinău, fiind înlocuită cu „limba moldovenească”. Ba, culmea ironiei, i s-a propus „traducerea” în „moldovenească” a romanelor Mitrea Cocor şi Nicoară Potcoavă. Este clipa care l-a trezit puţin pe marele Sadoveanu din somnul raţiunii, protestând pe lângă lingviştii de prestigiu de la Moscova, care i-au dat dreptate, dar fără ecou în comportamentul politrucilor de la Chişinău. Întâmplător sau nu, în acest context, apare poezia despre limbă a lui Victor Teleucă, inaugurând o lungă şi surdă rezistenţă, preluată de la Nicolai Costenco şi continuată de Grigore Vieru, de Ion Vatamanu, de Dumitru Matcovschi, de Nicolae Dabija şi de ceilalţi, rezistenţă care va da roade şi va răbufni odată cu perestroika gorbaciovistă. Reamintesc, Victor Teleucă îşi încheia astfel oda:
E limba mea, pe care mama

mi-a pus-o-n suflet pentru drum

şi-aşa-i de nouă şi bogată,

că n-o ştiu bine nici acum.
Dacă în 1953, Mircea Eliade era îngrijorat de soarta culturii româneşti şi a limbii române sub ocupaţia sovietică, văzându-le în mare primejdie. Dacă în 1957, Noica schimba referinţa şi gândea că într-o Europă unită viitoare româna va fi printre idiomurile în dispariţie, Victor Teleucă, însuşindu-şi câte ceva din toate acestea, şi-a pus serios problema destinului limbii materne. Nu numai în eseul din 1990 o face, dar şi în ultimele cărţi, inclusiv în Improvizaţia nisipului. Aici, el insistă asupra faptului că nicăieri în lume nu s-au scris mai multe poeme despre limbă ca în Basarabia. El intuieşte în acest fenomen o dimensiune ontologică de tipul celei heideggeriene: limba este Casa fiinţei, iar româna – casa fiinţei naţionale. Poetul o numeşte „firul Ariadnei”, basarabenii „nemurindu-se prin această limbă, iar prin ei nemurind şi limba”. Aşadar, în labirintul de oglinzi al imaginarului teleucian, limba este firul nerătăcirii în noian. Limba a devenit, astfel, Mesia neamului, Hristosul mântuirii.

Dar Victor Teleucă a fost bântuit de o profundă logică a contradictoriului, pe urmele altui mare basarabean, filosoful Ştefan Lupaşcu, devenit celebru prin cultura franceză, unul dintre cei mai importanţi precursori ai transdisciplinarităţii, care constituie o temelie pentru noua paradigmă culturală a transmodernismului. Aşadar, atât de optimist în ceea ce priveşte locul limbii române în salvarea neamului, Victor Teleucă e adânc frământat şi de gândul că această limbă ar putea să dispară în pulberea istoriei contemporane. Un gând care l-a preocupat, cum am văzut, şi pe Noica, deşi filosoful profetiza în Jurnal de idei că neamul românesc mai are în faţă încă vreo cinci mii de ani. Ultimele pagini din Improvizaţia nisipului constituie eseul „Car frumos cu patru boi”, nu doar ca suprem omagiu adus limbii române, ci şi ca eternă reîntoarcere a punctului de purcedere al imaginarului său poetic, la nivel arhitectonic al întregii opere. Credinţa mea e că includerea acestui text mai vechi în finalul Improvizaţiei nisipului este semnal că poetul îşi consideră opera încheiată şi că are drept de odihnă în nimicul imaginarului poetic. Carul cu boi va dispărea, dar va rămâne în celebra romanţă şi în pânzele lui Nicolae Grigorescu. Oare nu aceasta va fi şi soarta limbii române? Nu va fi biruită în lupta cu Minotaurul din Răsărit? Profeţie sumbră, dar care poate să salveze limba însăşi, privind cu bărbăţie istoria: „De obicei istoria îi obijduieşte pe cei care o fac, ca o răsplată, pentru că nu au făcut-o cum trebuie, de aceea istoria totdeauna a avut şi o să aibă dreptate. / A învinui istoria e ca şi cum ai învinui ziua că afară plouă sau bate vântul şi e frig”. De aceea, poetul descoperă Minotaurul nu atât în labirintul imperial, cât în labirintul fiecărei conştiinţe de moldovean şi, în primul rând, finalmente, în sine însuşi. În labirintul teleucian sunt nenumăraţi Minotauri ascunşi după fiecare uşă-oglindă. Şi de fiecare dată nu se ştie cine pe cine învinge:

pe picioare de piatră şi ochi mari de

cenuşă stă-n uşa aceasta nouă şi iarăşi

bătaie, depinde cine pe cine învinge, tu pe

Minotaur sau Minotaurul pe tine,
dar tezaurul adevărat e dincolo de uşă

şi dincolo de următoarea uşă un alt Minota-

ur te vrea hrană şi tu vrei să vezi şi-atunci

cineva, mai rar tu însuţi pe tine

te jupoi de piele, parcă te-ar dezbrăca

de-o cămaşă şi tu devii iarăşi rană, un ochi

de nimeni închipuit, şi tocmai atunci, când

te ustură parcă-ai sta pe frigare, te faci

ochi şi te uiţi holbat şi flămând şi-nstelat

şi-ţi pare
că vezi totul, că nu eşti nimic altceva

decât esenţa esenţelor o urmare, nu un

ochi obişnuit, ci unul care există autonom,

fără de om, în fond există numai vederea,

purul cel pur

………………………………………………….

şi când vei ajunge la ultima uşă, tu

vei decide, vei striga să se deschidă şi

se va deschide, crezând că acesta şi-ţi

este tezaurul vopsit ca o piramidă într-o

taină mare şi un tabu.
dar vai, Minotaurul va sta neînvins şi-ţi

va râde în nas şi-abia atunci vei vedea

surprins că acest Minotaur-tabu pe care ai

vrut să-l învingi,

eşti tu.¹
În consecinţă, poetul nu mai are încredere în istoria scrisă, care cu cât e mai lungă, cu atât e mai mincinoasă: „E lungă istoria, mai cu seamă, când nu este adevărată”. Adevărul istoriei pare a fi sufocat de cuvinte. De aceea, şi limba, şi istoria pot sta sub semnul rău al improvizaţiei nisipului.

Paradoxul limbii vine de acolo că e deopotrivă casa fiinţei, în sens heideggerian, şi, simultan, un instrument imperfect, în sens wittgensteinian, care îndeamnă la tăcere. Limba devine, astfel, incapabilă a se înălţa la cogito-ul cartezian atât de optimist: „Toate, însă, vin să demonstreze cât de încăpătoare şi, totodată, cât de neîncăpătoare poate fi o limbă, în încercarea de a cuprinde necuprinsul.”

La Victor Teleucă, Heidegger şi Wittgenstein, opuşi în neopragmatismul postmodern al lui Richard Rorty, stau într-o cumpănă a contrariilor: „Toată înţelepciunea noastră nu constă în cuvintele rostite, ci în cele trecute sub tăcere. Ele, fără doar şi poate, nu se vor de acord cu cele rostite, fiindcă acestea sunt conformiste, au fost ajustate ca să placă”.

Cuvintele „conformiste” nu sunt limba însăşi, ci, mai degrabă, contrariul ei. Pretenţii, fără acoperire, ale celor care se cred, cum zice Eminescu, „stăpâni ai limbii”, pe când adevărul limbii este contrariul. Nimeni, în Basarabia, n-a ridicat limba pe culmea cea mai înaltă a ontologicului, cum a făcut-o Victor Teleucă:

Vorbind despre limbă, pătrunzând esenţa ei, cât se poate pătrunde, vom concluziona că ea ni-i datul, făcutul, ursita, soarta, destinul, fatumul, fiindcă pe toate le cuprinde şi le pune să explice ceva şi să se explice precum şi ne explică, formând o dublă existenţă într-un singur rol: noi şi ea, ea şi noi, ea – noi şi noi – ea, un tandem ontologic hărăzit ca spaţiu şi hlamidă gândului cu care suntem în raport de eu – tu, apoi de identificarea acestui eu – tu într-un sine mai atotcuprinzător, care se execută ca devenire, ca destin, poate, chiar ca o făgăduinţă a făgăduinţei crescută dintr-un interior aflat într-o reacţie în lanţ, din care întunericul cu întunericul, intrat în dispută, iscă lumina, proces care nu se ştie dacă are loc pentru noi sau în general e ca un scop fără scop, precum noţiunea de frumos la Immanuel Kant.¹
Dar suntem deja în inima cuvântului poetic şi, deci, în plin labirint.

3.